Sunteți pe pagina 1din 8

Maria de Mangop - Ştefan Voevod al Moldovei

Cu Maria din Mangop, Ştefan nu a avut copii şi poate o fi fost şi aceasta una din
cauzele pentru care i se înstreinase inima de ea. (C. Gane: Trecute vieţi de doamne şi
domniţe)

Să ne lăsăm purtaţi pe patul de flori al visului, ca şi tânărul Zefir pe aripile undelor şi


să cădem adânc, în prăpăstii fără fund, cu ani şi ani înapoi, pe ţărmii depărtaţi ai
Bosforului.

Suntem în capitala Bizanţului, cetatea lui Constantin cel mare, Constantinopole,


răsfrântă în apele albastre ale mării, curate şi transparente, cu toate cupolele ei bătute
în aur şi argint peste zidurile crenelate, înalte şi albe. Crucile turlelor, cu luciuri roşii,
sub reflexele crepusculului topindu-se ca fluvii de orhidee în Marea Marmara, par
toate puse unele lângă altele, un imens cimitir suspendat, sub arhitrava cerului. Florile
crescute de pe margini în grădini sau la ferestre sunt singurele prezenţe aici. Trăim în
1453, când cetatea sfântă a încetat să mai existe, iar clopotele ei au tăcut sugrumate,
pentru totdeauna.

Pe una din porţile ascunse ale oraşului, într’un miez de noapte, fără lună, ultimul
dintre Comneni, cu toată familia sa, a luat drumul pribegiei. A plecat cu tot ce a putut,
încărcat pe o navă uşoară, purtată apoi lin de vânt, până la capătul celălalt al Mării
Negre, în peninsula Crâmului unde a primit casă în cetatea veche a Mangopului. (Este
locul să o semnalăm, că poetul nostru, sigur fără voie, greşeşte, Comnenii
descendenţi din neam vechi de regi bizantini, în 1453 stăpâneau doar regatul cetăţii
Trapezunt, cucerită şi ea câţiva ani mai târziu (1461) de către Turci, de unde
Comnenii au luat drumul aprig al exilului stabilindu-se în Mangopul din Crimeia.
Constantinopole, în tot timpul cuceririi sale de către sultanul Mohammed al II-lea, era
condus de dinastia Paleologilor, regele Constantin al XI-lea moare, de altfel, în luptă.
Dar în aceeaşi măsură, prin marii Comneni se încheie şirul regilor bizantini, părăsind
pentru totdeauna ţara lor natală, a cărei inimă originară a fost şi pentru ei,
Constantinopole. Deşi omisiunea respectivă nu stânjeneşte cu nimic descrierea de
faţă, căci oricum visul Comnenilor, pe mai departe, rămâne recucerirea
Constantinopolului la împlinirea căruia îl vedeau, pe domnitorul Moldovei Ştefan cel
Mare, capabil s’o realizeze. În acest sens, deşi reşedinţa de la Trapezunt a durat mai
bine de două secole, ea n’a încetat să constituie un provizorat, niciodată Comnenii nu
s’au obişnuit cu gândul renunţării la tronul de la Constantinopol, la care aveau tot
dreptul să aspire.)
Erau acele locuri scăldate în primăvară veşnică, Marea fiind aceeaşi ca la
Constantinopol, dar cetatea era tristă şi cenuşie, aruncată pe un vârf de deal, unde se
ajungea pe un drum păzit de un şir de salcâmi şi ulmi albi, părea mai mult o
mănăstire. Nimic ce să amintească de strălucirea şi bogăţiile Bizanţului.

Dintre toţi copii lui, Maria, lumina ochilor săi, singură suporta cu cea mai multă
mândrie, amarnicul exil. Nu prea înalta dar dreaptă, purta în mersul ei nobleţa de
prinţesă.

Tatăl o asemăna cu icoana Fecioarei Maria, văzută înainte cu câţiva ani buni când a
însoţit prin 1439, ca nobil al Trapezuntului, convoiul trimişilor la Florenţa, cu gând să
salveze de la robie veşnică, cetatea imperiului de rasărit. Având lângă Florenţa, la o
mănăstire pe bătrânul Chiriakos, fostul lui dascăl şi iubindu-l ca pe un tată a dat o
raită până la el să-l vadă şi să-i sărute credincios, dreapta.

Şi fiind seară, ora vecerniei, Chiriakos l-a dus să se închine în biserica Mănăstirii, în
faţa altarului cu smalţuri verzi de lapis-lazuli păzit de îngeri de bronz. După slujbă i-a
arătat un tablou al Fecioarei Maria, femeie al cărei chip gingaş, întrecea frumuseţea
însăşi, fiind imperial, majestuos: stăpână a Paradisului.

Autorul acestei minuni se chema Beato Angelico şi el calugăr (dominican). Atunci în


liniştea rece a bisericii pe lespezi de piatră auzi el tăvălindu-se în jurul Maicii
Domnului, copiii bălai ai cerului pe aşternuturi de lumină: Armonii, culori, irizări
spre dincolo de lume.

Cu cât Maria creştea de lângă trupul fraged al narciselor, împreună cu lugerele


trandafirilor şi oleandrilor, se asemăna tot mai mult cu Fecioara Maria, Majestă de
Fra Angelico. Avea în ochi purităţile albastre ale orizonturilor de ocean azur, în Mai,
curgâng ca perdele de ploi peste livezile proaspete, crude. Zâmbetul ei împrăştia
strălucire albă, de cristal, din poenele de crini îmbăiate în soare. Cu pletele castanii
căzute prelung pe umeri, în robă de muselin roză, azalee muiată în umbre lunare,
trecea printre semenii ei ca un cântec de sirinx risipind miresme şi pulbere viorie de
auroră.

Dar împăratul avea griji privind spre cerul întunecat al Bizanţului, de unde nu-i
veneau veşti deloc bune, simţind ameninţarea directă a Cetăţii sale celei noi. Sultanul
nu-şi găsea mulţumirea, până mai ştia în viaţă ultimele vlăstare ale Comnenilor.
De-aceea tare s’a bucurat când a primit solie de la Ştefan Voevod al Moldovei şi i-au
bătut în poartă peţitorii lui. A dat-o bucuros pe Maria, doamnă de Mangop,
îmbrăcând-o şi înzestrând-o cu tot ce avea mai de preţ adus de la Trapezunt şi Bizanţ:
rochii de damasc, pelerine de atlaz, horbote, paftale, inele, cercei şi brăţări scumpe,
iar pe frunte i-a pus coroana ultimei împărătese a Bizanţului.

Aşa a avut loc căsătoria lui Ştefan al Moldovei cu cea de a doua soţie a sa, Maria de
Mangop, prinţesă de Bizanţ, în luna lui Septembrie al anului 1472.

Dar legătura aceasta era urgisită de blestem, fiindcă doamna Maria de Mangop n’a
fost sortită cu darul fructului, pântecul ei de fecioară era sterp, lipsit de
binecuvântarea dospită a maternităţii.

Maria de Mangop era ca o floare de seră, şi se vede ca i-a fost scris ca odată cu ea să
se stingă lunga dinastie a Comnenilor.

Şi îi plăcea mult Moldova, ţară dintre râuri şi lunci, întinsă la poalele munţilor ce
păreau stâpi uriaşi sprijinind bolţile înălţimilor, ţară dăruită cu locuitori viteji, largi la
inimă. Oamenii ştiau să ducă război dar să şi petreacă în timp de pace. Doinele lor
erau neîntrecute şi vorba purta dulceaţă de grâu cu miere şi azimă a Poeziei.

Şi mai erau supuşii Mariei de Mangop, iubitori de Dumnezeu, pământul lor fiind plin
de lăcaşuri de închinăciune, ceea ce ei îi amintea de locurile de-acasă, întâlnite şi pe
coastele salbatece ale Muntelui Sfânt, Athos.

Dar aici bisericile erau mai mici, cu portaluri deschise la intrare, unele se arătau
zugrăvite pe dinafară, parcă l-ar aştepta pe Dumnezeu coborât printre lucruri, astfel
că poţi să-l întâlneşti în lumea de aici, pe drumuri, în fântâni, în pomi, pe câmpuri,
peste tot, sfinţindu-le. Bisericile Moldovei închideau ceva de mirese în ele: zestrea şi
podoaba lor erau rugăciunile spuse cucernic sub icoane. Înăuntru, în strana din naos,
Doamna îşi păstra locul ei în scaunul din lemn brodat, luminat de o cădelniţa ascunsă
într’o firidă.

Nu după mult timp Doamna Maria, pe acest pământ moldovenesc, a început să se


simtă bine, ca la ea acasă. Şi toate acestea le avea puse la suflet din pricina Domnului
Ştefan, iubit de ea, din toată inima. Stăpânea acest om mic de statură, o vrajă a
persoanei ce-l făcea să apară pe lângă ceilalţi ca un uriaş. Ochii vii, vorba şi gesturile
cumpătate de patriarh, dogorâte pe dinnăuntru de un foc pătimaş, parcă făcut să
pustiiască tot ce i-ar sta în cale. Maria s’a îndrăgostit de Ştefan al Moldovei când l-a
simţit lângă ea îmbrăţişând-o cu o putere ce nu mai permitea despărţenia, făcând - o
să priceapă că iubirea adevărată este o încleştare fără sfârşit, o contopire veşnică.

Ştefan era un vulcan, o acvilă, un Făt-Frumos din poveste.

Şi fiindu-i deci bărbatul tare drag, Maria a căutat să-i facă pe voie, umplându-i tinda
vieţii numai cu poamele cele luminoase ale bucuriei. Ultima împărăteasă a Bizanţului
era fericită de a-şi fi găsit un soţ pe măsura ei, în Ştefan, domnul Moldovei.

Şi numai încetul cu încetul în grădinile fericirii lor au năvălit lăcustele desnădejdîi şi


ale tristeţilor. Exiată o lege a pământului, nu numai în Moldova, ci ţinând de cinul
crăesc de pretutindeni că femeia să dea naştere moştenitorului tronului. Şi fiindcă
Doamna nu putea să-şi împlinească acest rost al pământului, Jalea şi Doliul au intrat
într’un cămin până atunci atât de fericit.

Maria de Mangop simţindu-l pe domnul ei tot mai străin faţă de sufletul şi trupul ei, a
început să sufere tare. Şi suferinţa era doar a ei şi a florilor, iubite de ea, cărora
îndrăznea să li se destăinuie, când nu o vedea nimeni. A auzit de vraci, făcător de
minuni, l-a consultat şi pe el şi pe doctorul italian venit din depărtata Padua la curţile
Sucevei, dar niciunul n’a putut s’o ajute.

La aceste necazuri se mai adăogase şi vestea pieirii cetăţii Mangopului şi a morţii


fratelui ei Ion şi a vărului Alexandru, ultimii dintre Comneni. S’a închinat icoanelor,
arzând smirnă sub aroma busuiocilor tăiaţi proaspeţi, mărturisind lui Dumnezeu că-şi
va dedica fiinţa Lui, retrăgându-se la Mănăstire, dezlegând de taina nunţii pe domnul
Ştefan şi de păcatul de a avea ca soţie fără lege pe tânăra Domniţă MariaVoichiţa,
fiica domnului muntean Radu cel cel Frumos.

O mare durere o ardea, ca un jar aprins pe Doamna Maria.

Dar nu mai avu timp să-şi ducă promisiunea până la capăt, fiindcă după câteva zile
căzu la pat cu mari fierbinţeli şi pierdere de sine, în aşa fel că a treia zi, Domnul o
luase la El, arătând oamenilor că Mila Lui pentru copiii săi este una fără margini.

Maria de Mangop s’a stins din viaţă în Decembrie 1477, în Pragul cel Sfânt al
Crăciunului.

Domnul Ştefan al Moldovei i-a făcut o înmormântare cu mare alai, aşa cum i se
cuvine unei împărătese. Erau de faţă trei mitropoliţi şi un sobor de episcopi, armata
toată şi un rând de ambasadori, printre ei distingându-se trimisul catolic al Papei şi
cel al regelui Franciei.

Doamna Maria a fost pusă în coşciug de argint printre crizanteme de iarnă, îmbrăcată
în straiele ei împărăteşti cu coroana Bizanţului pe cap.

Chipul mort, pudrat şi îngrijit, cu sprâncenele încondeiate ca cele ale unei păpuşi, era
de o frumuseţe vie. Pe ultimul drum doamna Maria vroia să lase în urma ei toată
strălucirea ultimei domniţe a Bizanţului.

Domnul Ştefan a stat priveghi o noapte întreagă lângă ea, fără arme, fără zorzoane
doar în cămaşă şi desculţ, în umbra umilinţei. Îngenunchiat cu faţa înmormântată în
palme, Ştefan a plâns toată noaptea. S’o fi gândit la prima lor întâlnire, în cetatea
Tighinei, unde îi ieşise înainte aşteptând să i se aducă pe pusta cea întinsă a Ucrainei,
doamna cea nouă, prinţesă de Bizanţ. La început prezenţa Mariei îl intimida, văzând
în ea, pe toţi stramoşii ei, vestiţi împăraţi ai imperiului de răsărit.

Numai bunătatea şi blândeţea femeii, ciută a munţilor, l-a apropiat, trăind sărbătoarea
cuceririi patului dânsei, de regină, uns cu mirodenii orientale şi presărat cu miruri
stelare.

Maria era toată o gingăşie având în ea arome ascunse ca foile de nuc. La vânătoare de
zimbru călareau alături, în păduri, lângă pomii printre care cădeau razele de soare
prăfuind arginturi, ei regăsindu-se ca într’un mister al codrului: El şi Ea pereche cu
adevărat de regi ai Moldovei.

În noaptea aceea trecând peste păcatele lutului şi datoriile lui, lăsând la o parte toate
făţărniciile vieţii, Ştefan socotindu-se cu propria lui inimă, trebuia să recunoască
sincer că Maria de Mangop era singura femeie, iubită de el. Şi atunci când descoperea
acest adevăr era prea târziu pentru amândoi.

Maria de Mangop fusese înmormântată în biserica de la Putna, acolo unde peste ani
va veni şi soţul ei, Ştefan, domnul Moldovei să-şi găsească somnul de veci ...

Reîntorcându-ne pe aceleaşi aripi ale visului, în vremea de lângă noi, vom fi ispitiţi să
credem că am trăit o poveste sau o legendă.

Şi-atunci va trebui s’o luăm în real, pe-un alt drum, într’unul al ţării bucovinene şi să
intrăm pe-o alee ce pare fără sfârşit, străjuită de rânduri de pomi svelţi. Interesant
cum oamenii ţin să definească toate intrările triumfale sub forma unui templu antic,
pomii ţinând loc de coloane iar coroana lor cu frunze, de capitele corintice.

La capăt ajungem într’o livadă deschisă, plai verde pe care se oferă albă, această
Mioriţă a arhitecturii româneşti: biserica Mănăstirii Putna. De o simplitate măreaţă,
îmbie parcă la îngenunchiere, acesta fiind singurul mod de a te apropia de ea. Şi la fel
cum nu te poţi uita în ochii bunului Dumnezeu, nu arunci decât cu sfială o privire
spre această biserică, purtând împietrit un veac şa cum l-a trăit cel mai mare domn al
Moldovei, Ştefan Vodă. Cutremuraţi vom privi la călugărul bărbos, cu comanac şi
straie cenuşii, şi ne întrebăm dacă nu este chiar Daniil Sihastru acel ce l-a împărtăşit
pe domnul Ştefan cu sfânta Cuminecătura înainte de lupta de la Vaslui cu turcii? Atâta
sunt toate de autentice.

Biserica Mănăstirii Putna este de fapt un altar şi Panteon sfânt al neamului românesc,
loc de procesiune în fruntea căreia s’a aşezat, pe vecie, cel mai mare poet al nostru:
Mihai Eminescu.

Mănăstirea Putna este un loc de reculegere şi meditaţie al sufletului nostru de valah


precum o exprimă tot Eminescu în celebra sa Doină: “Ştefane Măria Ta,/ Tu la Putna
nu mai sta/ Las’Arhimandritului/ Toată grija schitului/ Lasă grija Sfinţilor/ În seama
părinţilor”.

La intrarea în incinta Mănăstirii sculptorul O. Han i-a înalţat o statuie tânărului Mihai
Eminescu, prezent ca organizator al Serbării din 1871, prin care cu ocazia împlinirii a
400 de ani de la zidirea Mănăstirii Putna, tinerii studenţi români din Viena, în frunte
cu Eminescu vroiau să adune elita intelectualitaţii române pentru a demonstra
unitatea lor de gândire cât şi marele lor patriotism. Ceea ce le-a reuşit cu prisosinţă,
printre participanţi înscriindu-se printre alţii Mihail Kogalniceanu şi Titu Maiorescu.

Nu departe de statuia sa, se gaseşte şi poarta Mănăstirii de-asupra căruia în turn,


Eminescu a descoperit un loc bun de dormit, fiind fân din abundenţă. Cum se
întâmplă de obiceiu, tocmai organizatorii au rămas fără posibilităţi de cazare, totul era
ocupat până la refuz.

Este de amintit că tinerii nu s’au prea odihnit, au discutat cu patimă ceea ce îi dezbina
în două tabere, şi fiindcă nu s’au putut înţelege, pâna la urmă au hotărât să continuie
discuţiile, în contradictoriu, la întâlnirea de peste un an.
Se ştie ca datorita dispariţiei casierului cu banii strânşi pentru Serbarea de la Putna, la
care s’a mai adăogat şi războiul franco-german, întâlnirea nu s’a ţinut în 1870 data
împlinirii celor patru secole de la sfinţirea Mănăstirii Putna ci a avut loc cu un an mai
târziu.

Sunt de reţinut legăturile marelui poet Mihai Eminescu, sufleteşti se înţelege, cu


Mănăstirea Putna şi prin ea cu marele domn moldovean Ştefan cel Mare, în afară de
cele semnalate, M. Eminescu revine de mai multe ori la figura acestui mare domnitor,
pomenindu-l în articolele sale ziaristice, fără îndoială Ştefan cel Mare a fost domnul
român cel mai aproape de inima Luceafărului poeziei româneşti, Mihai Eminescu.

E cea mai sacră chemare, exprimată vreodată în graiul românesc, inspiratiă marelui
poet având loc la Putna, lângă mormântul lui Ştefan-Vodă cunoscut şi sub numele de
cel Mare.

Copleşiţi de emoţie vom intra în biserică, unde vom găsi mormântul lui Ştefan Vodă
într’o nişă luminată de o candelă a Eternităţii şi pe peretele din faţa lui se află cel al
Mariei de Mangop, ca şi buna soaţă a domnitorului. Pierzându-şi de mult
dimensiunile umane, aici cei doi sunt regăsiţi doar ca personagii istorice. Mituri sau
mai degrabă Sfinţi.

Legătura lor este cea dintre Bizanţul învins şi matricea creatoare a poporului nostru,
regăsită şi revelată prin credinţa lui strămoşească, ortodoxă, plecată de la porţile
Ţarigradului, cum e cântată în colindele de Crăciun, ca apoi să fie continuată în
Grădina Maicii Domnului cum e cunoscut pe limbaj arhieresc, Athosul.

Lângă Ştefan cel Mare, Maria de Mangop împărăteasa Bizanţului şi-a găsit soţ şi
împărat ales pentru veşnicie.

Lespezile de pe morminte ţin şi ele de-acum de istorie, în piatră fiind sculptate râuri,
steme, păuni şi ţara întreagă simbolizată în linii şi curbe, cu inscripţie slavonească pe
margini, în chenarele de piatră, totul pus pe trupul domnitorului ca un covor persan.
(Un model dintr’acesta şi-a dorit pe mormântul său istoricul-poet Nicolae Iorga).

Şi totuşi Maria de Mangop a ţinut să ne mai lase o destăinuire a sufletului ei, în acel
acoperământ de mormânt păstrat ca un testament până în zilele noastre. (Astăzi aflat
în muzeul Mănăstirii Putna este mândria acestuia. A fost realizat după moartea
Mariei, nu numai la dispoziţiile lui Ştefan-Voevod, dar el a supravegheat atât de atent
mersul lucrărilor încât poate fi considerat autorul spiritual al acestei minunate creaţii
artistice, un superb şi nobil omagiu.)

Acolo o regăsim pe Doamna Maria aşa cum ar fi fost în ceasul ei de taină, pe tron cu
coroană şi podoabe împărăteşti pe ea, guler de brocart şi mantie de atlaz înflorită cu
cercei grei, jos purtând armele Bizanţului, cel de răsărit, peste care Maria nu a mai
ajuns să domnească.

Este reprezentată aici acea Maria de Mangop lângă catafalcul căreia Ştefan Vodă a
plâns şi s’a tânguit o noapte întreagă, ca după o iubire pe veci pierdută.

Şi dacă-i privim mai bine chipul, vom rămâne impresionaţi de maiestatea sa


dominantă, suprapământească.

Şi va trebui să acceptăm până la urmă că tatăl Mariei a avut dreptate când a găsit atâtă
asemănare între înfăţişarea fiicei sale Doamna de Mangop şi Fecioara Maria, pictată
de Beato Angelico.

Fragment: 9. Dedicaţii
https://drive.google.com/file/d/1p5MC8FG-
cHKJLf69zJXvX3Hqen8A5veM/view?usp=sharing