Digestia

Incepe cu prehensiunea(prinderea) alimentului si introducerea lui in cavitatea

bucala unde sufera un proces mecanic de farmitare numit masticatie. Apoi datorita
secretiei salivare se formeaza bolul alimentar care este eliminat prin deglutitie prin
esofag in stomac. Secretia salivara este rezultatul secretiei a 3 pereti de glande
salivare principale. Submaxilare, submandibulare parotide precum si glandele
salivare accesorii.
Pe zi se secreta 1000 1500 ml saliva. Secretia salivara creste de 8-20 ori pe zi in
timpul digestiei bucale si scade in timpul somnului. Ph-ul salivar este cuprins intre
6-7 fiind optim pentru a nu se dezvolta cariile la 6.8. Daca este prea acid, se
formeaza cariile si daca este prea alcalin se formeaza tartrul dentar.
Componente ale salivei:
99,4 apa. 0,6% reziduu uscat. 0.2% sunt substante anorganice (saruri minerale)
0.4% organice.
Amilaza salivara are rolul de a transforma amidonul fiert sau copt pana la stadiul
de dextrina si maltoza
Lipaza salivara are rolul de a hidroliza trigliceridele sau lipidele alimentare pana la
acizi grasi si glicerol
Lizozim cu rolul de a degrada capsula bacteriana a microbilor patrunsi in cavitatea
bucala impreuna cu alimentele.
Lactoferina cu rol de a fixa Fe2 si prin aceasta are efecte bacteriostatice adica
impiedica inmultirea bacterilor in cavitatea bucala ele avand nevoie de Fe2 pentru
a se inmultii.
Imunglobuline a secretorii. Rolul de a ditruge antigenii pantrunsi in cavitatea
bucala impreuna cu alimentele.
Aglutinogenii AB prezenti la 80% din populatie.
Factorul de crestere epidermala cu rol de mentinere a trofocitatii mucoasei bucale
precum si de a neutraliza sucul gastric acid participand astfel la apararea mucoasei
esofagului stomacului si duodenului.
Ulcina este o mucoproteina care are rolul de a forma un strat protector la suprafata
mucoasei bucale protejand-o de agresiuni chimice si mecanice. Ea participa la
inmuierea alimentelor si formarea bolului alimentar precum si in actul vorbirii.

Rolurile salivei
1.de a incepe degradarea polizaharidelor si lipidelor din alimente fragmentandu-le
in particule mai mici.
2.participa la procesul de masticatie si deglutitie prin inmuierea alimentelor.
3.participa la actul vorbirii. Lipsa salivei duce la ingreunarea vorbirii.
4.dizolva componentele alimentelor si prin aceasta participa la excitarea
receptorilor gustativi din cavitatea bucala
5. are efecte in apararea organismului prin lizozomi, imunglobuline A secretori si
lactoferina.
6.participa la reglarea aportului lichidic al organismului (uscarea bucala duce la
senzatia de sete)
7.Prin saliva se excreta si elimina anumite substante toxice: plumbul, mercurul,
uree, iodul, unele virusuri (turbarea)
8. fluxul salivar elimina celulele epiteliate descuamate din muscoasa bucala
precum si resturile alimentare.

Digestia gastrica

Bolul alimentar ajuns in stomac este supus unor procese de degradare chimica
suplimentara sub influenta enzimelor gastrice si a acidului clorhidric si se
formeaza astfel chimul gastric care este eliminat apoi in duoden.

Compozitia suclui gastric

-se secreta 1500-2000/zi
-secretia creste foarte mult dupa alimentare si scade in timpul noptii pana la 0
precum si in perioadele interdigesie
-Ph-ul sucului gastric cuprins intre 1.5-2(adult) si este 5.8 la nou-nascut
-99% din sucul gastric este H2O
-1% reziduu uscat din care 0.6% acid clorhidric. 0.4% substante organice gastrice

Acidul Clorhidric din stomac

Roluri: denatureaza proteinele din alimente transfpormandu-le in polipeptide.
Activeaza pepsinogenul si se formeaza astfel pepsina care este principala enzima
gastrica. Transforma Fe3+ in Fe2+ sub aceasta forma putand fi absorbit la nivel
intestinal. Efect bactericid adica distruge bacteriile ajunse in stomac.

Substante organice din sucul gastric

1.Pepsina-secretata sub forma inactiva de pepsinogen si activata de acidul
clorhidric avand roluri:
-transforma proteinele alimentare in polipeptide formate din 6 aminoacizi
-transforma nucleoproteinele (din ficat, creier) in acizi nucleici si proteine.
-rolul de a degrada colagenul care tine legate fibrele musculare din carne.
-rolul de a coagula laptele si in felul acesta laprele fiind solid ramane mai mult
timp in stomac si este dierat corespunzator degradandu-se proteinele si lichidele in
compozitia sa

1. lipaza gastrică: prezentă doar la copilul mic şi are rolul de a

hidroliza grasimile fiind emulsionate din lapte şi galbenus de ou. Are
acţiune optimă la ph=4.5-5.5
2. lizozimul: rol în descompunerea capsulei unor microbi, participând la
protecţia mucoasei tractului gastro-intestinal. Secreţia creşte foarte mult în
ulcerul gastro-intestinal.
3. gelatinaza: rol în emulsionarea galatinei, avand o activitate de 400 de ori
mai mare decât a pepsinei asupra gelatinei
4. factorul intrinsec: are rolul de a fixa în stomac vitamina B12 şi de a o
transporta în intestin la nivelul celulelor la cre are loc absorbţia de vitamina
B12, favorizând astfel absorbţia acestuia. În lipsa factorului intrinsec,
vitamina B12 nu mai este absorbită la nivelu intestinal.
5. mucusul gastric: e o substanţă semilichida care împreună cu bicarbonatul
formează o peliculă protectoare de 1-1,5 mm care îmbracă întreaga
mucoasă gastrică. Acest gel protector are rol lubrefiant, favorizând trecerea
alimentelor din stomac în duoden conferind totodată protecţia mecanică şi
chimică prin neutralizarea acizilor ajunşi în stomac. HCl ajunge de la
celulele secretoare în lumenul gastric în nişte canale digiforme care strabat
gelul de mucus protector.
Ulcerul gastric duodenal, cea mai frecventă afecţiune a stomacului şi
duodenului, reprezintă ruperea balanţei între factori protectori ai mucoasei
gastrice reprezentaţi de mucus şi bicarbonat şi factori secretori gastrici
reprezentaţi de HCl, care are efect distructiv asupra mucoasei gastrice
neprotejate. Bacteria numita helicobacter pilori produce distrugerea gelului
de mucus şi prin aceasta favorizează apariţia ulcerului gastro-intestinal,
aşadar ulcerul gastro-intestinal poate aparea fie în caz de hipersecreţie de
HCl, fie în caz de distrucţie a mucusului protector gastric. Medicamentele
anti-ulceroase au rolul de a neutraliza secreţia de acid în exces
(bicarbonatul), de a scadea secreţia gastrică de HCl din stomac (ganitidina,
cimetidina sau famotidina) sau de a opri total secreţia de HCl din stomac
(embrazolul). De asemenea, medicamentele anti-ulceroase vizează
distrugerea bacteriei helicobacter pilori dacă aceasta există, precum şi
coagularea proteinelor la locul ulcerului cu ajutorul sărurilor de aluminiu
(sulcarfat şi maloxul). Nici un ulcer gastro-intestinal nu se operează decât
 după un tratament de 6 luni, în cazul în care tratamentul a eşuat.

DIGESTIA INTESTINALĂ

Chimul gastric ajunge în duoden şi de aici este transportat spre cec în

aproximativ 8-9 ore. În acest timp este supus acţiunilor combinate a sucurilor
intestinale, sucului pancreatic şi a bilei.
Sucul pancreatic

Sucul pancreatic este cel mai activ suc digestiv din organism, putând
degrada toate categoriile de principale alimente (glucide, lipide, proteine, acizi
nucleici). Compoziţia sucului gastric este: în proportie de 90% apa, 10% reziduu
uscat alcatuit din substante anorganice si organice.
Substanţele anorganice sunt reprezentate de bicarbonaţi si fosfaţi, Na +, K+,
Cl-. Cu cât debitul secretor pancreatic este mai mare, cu atât creşte secreţia de
bicarbonat. Bicarbonatul este produs în celulele epideliale ale ductelor pancreatice
mici ce conţin anhidraza carbonică care catalizează reacţia de formare a acidului
carbonic din CO2 şi apă. Alcalinitatea sucului pancreatic dată de bicarbonat are
rolul de a neutraliza chimul gastric acid şi de a proteja astfel mucoasa intestinală.
Sucul pancreatic mai contine şi substanţe organice. Acestea sunt:
1. tripsina: secretată sub forma inactivă de tripsinogen. Are rolul de a
hidroliza legăturile peptidice din proteinele ce conţin aminoacizi baze.
Activarea tripsinei se face sub influenţa enterokinazei şi a unor cantităţi
mici de tripsina, reacţia fiind autocatalitică. Are rolul de a activa toate
enzimele pancreatice cu exceptia lipazei. În lipsa ei apare malnutriţa
proteică datorată incapacitaţii organismului de a digera proteine. Fiind o
enzimă foarte activă de care depinde secreţia tuturor celorlalte enzime este
necesară prezenţa în sucul pancreatic a unor inhibatori ai tripsinogenului
care să prevină autodistrugerea pancreasului : α1 antitripsina şi α2
macroflabulina. Dacă ductele pancreatice sunt obstruate cu calculi biliari şi
migraţi la acest nivel sau dacă există distructii masive ale pancreasului,
sucul pancreatic se poate deversa din canalele pancreatice în ţesutul
pancreatic şi, când se epuizează, inhibatorii tripsinei apare pancreatita acută
necrotică hemoragică, ceea ce înseamnă „moarte rapidă” (durere de
pancreas, durere „în bara”). Tripsina mai are rolul de a coagula sângele, iar
chimotripsina are rol în coagularea laptelui.
2. chemotripsina: se secretă sub forma inactivă de chimotripsinogen şi se
activează sub influenţa tripsinei. Are rolul de a hidroliza proteinele ce
conţin aminoacizi aromatici.
3. elastaza: se secretă sub formă inactivă de proelastază şi se activează sub
acţiunea tripsinei. Are rolul de a hidroliza proteinele ce conţin aminoacizi
alifatici şi de a degrada elastina cate ţine legate fibrele de carne din
produsele alimentare de origine animală. Mai are rolul de a digera
 albuminele, cazeina, hemoglobina, fibrina de origine animală;
4. carboxipeptidaza: se secretă sub forma inactivă de procarboxipeptidaza şi
se activează sub influenţa tripsinei, are rolul de a desprinde de câte un
aminoacid cu capătul carboxilic din proteine;
5. ribonucleaza şi dezoxiribonucleaza: au rolul de a degrada acizi nucleici şi
ai transforma în nucleotide;
6. lipaza pancreatica: are rolul de a transforma trigliceridele în acizi grasi şi
glicerol. Trigliceridele trebuie să fie în prealabil emulsionate sub influenţa
sărurilor biliare. Lipaza se secretă sub formă activă, dar acţiunea sa
lipolitică necesită prezenţa colipazei;
7. fosfolipaze: se secretă sub forma inactivă de profosfolipaze şi activate sub
acţiunea tripsinei şi a ionilor de Ca+2. Cea mai importantă fosfolipaza este
fosfolipaza A2 cu rolul de a hidroliza lecitina. Fosfolipazele degradează prin
hidroliză fosfolipidelor.
8. amilaza pancreatică: se secretă sub formă activă. Are rol de a degrada
amidonul crud, fiert, copt şi glicogenul. În momentul secreţiei amilazei
pancreatice, mici cantităţi din ea trec în sânge. În pancreatita acută,
cantitatea de amilază din sânge este foarte mare. În pancreatita cronică,
amilaza din sânge este foarte scăzută – pancreasul este epuizat de enzime.
Pacienţii cu pancreatită cronică prezintă pe lângă dureri „în bară” şi semne
de malnutriţe datorată faptului că nu pot digera alimentele în lipsa
enzimelor pancreatice.

Sucul intestinal

Se secretă în cantitate de 2 l/zi. Are pH-ul de 7,8-8. Alcalinitatea lui are

rolul de a neutraliza chimul gastric acid şi de-a ptoteja mucoasa intestinală.
Compoziţia este greu de stabilit din cauză absorbţiei masive de la acest nivel. Este
alcătuit din apă, substanţe anorganice (bicarbonati şi fosfati) şi substanţe organice
care se împart în trei mari categorii de enzime:
1. enzime proteolitice
a) aminopeptidaza intestinală: are rol de a desprinde din polipeptide
cate un aminoacid având grupare amino-terminală;
b) dipeptidaze: au rolul de a degrada dipeptidele transformandu-le în
aminoacizi, singura formă sub care proteinele pot fi absorbite în
intestin;
c) enterokinaza: are rolul de a transforma nucleotidele în
nucleozide(mai mici);
d) nucleozidaze: are rolul de a transforma nucleozidele în baze purinice
şi pirimidirice, riboză şi dezoxiriboză.
2. enzimele lipolitice
a) lipaza intestinală: are rolul de a hidroliza monogliceridele
3. enzimele glicolitice : are rolul de a degrada glucidele;
 a. amilaza intestinală: are rolul de a degrada amidonul crud, fiert, copt
până la stadiul de dextrine şi maltoză;
b. α dextrinaze: are rolul de a degrada dextrinele rezultate din hidroliza
amidonului;
c. maltoze: are rolul de a desface maltoza rezultată din hidroliza
amidonului sau a altor zaharuri în două molecule de glucoză,
deoarece glucidele se pot absorbi în intestin doar sub formă de
monozaharide: glucoză, fructoză, galactoză;
d. zaharaza: are rolul de a scinda zahărul în molecule de glucoză şi
fructoză;
e. lactoza: degradează lactoza într-o moleculă de glucoză şi una de
galactoză. Este secretată în cantităţi crescute la nou-născuti, dar
secreţia scade cu vârsta. Absenţa la nou-născuti duce la instalarea
intoleranţei la lapte. Acesti sugari pot consuma formule de lapte fără
lactoză şi la 6 luni pot consuma iaurt (care contine lactoză) de
origine bacteriană şi poate fi digerat.
Sucul intestinal mai conţine, ca şi substanţă organică mucus care este
produs de glandele Brunner. Fiind vâscos şi foarte alcalin, neutralizează sucul
gastric acid ajuns împreună cu ductul gastric în duoden. Secreţia de mucus este
stimulată de către nervul vag şi inhibata de nervii simpatici. La bolnavii cu ulcer
gastro-intestinal se află la sfinctere cantităţi crescute de catecolamine care inhibă
secreţia de mucus, lăsând duodenul neprotejat şi duce la apariţia ulcerului. Acesta
este mecanismul prin care apare ulcerul la stres.

Motilitatea intestinală

Alimentele ajung în duoden până la cec datorită mişcărilor intestinale care

au rolul de a propulsa chimul intestinal în spre cec şi de a realiza amestecarea
alimentelor cu sucurile digestive. Există mai multe tipuri de mişcări intestinale:

1. mişcări segmentare: asigură amestecarea continutului intestinal şi

favorizează absorbtia intestinală. Sunt alcătuite din inele de contracţie
care împart întregul intestin subţire în segmente de 1 cm. Următorul şir
de inele se realizează la mijlocul segmentelor precedente şi se produce
fragmentarea şi amestecarea activă a alimentelor cu sucurile digestive.
 Apar atunci când alimentele ajung în intestin şi produc destrinderea lui;
2. mişcările tonice: sunt prezente la nivelul intestinului indiferent dacă
există sau nu alimente. Are rolul de a menţine ansele izolate una de
cealalta şi de a pastra constanta lungimea intestinului;
3. mişcările pendulare: au rolul de a favoriza alunecarea anselor
intestinale una de cealaltă şi de a amesteca conţinutul intestinal cu
sucurile digestive. Sunt produse de musculatura longitudinală din
peretele intestinal;
4. mişcările peristaltice: au rolul de a propulsa chimul intestinal spre cec.
Sunt alcătuite dîntr-o undă de contracţie precedată de o undă de relaxare
(„ca un val”). Sunt produse de muculatura circulară din peretele
intestinal şi apare în momentul în care intestinul este destins de către
alimente. Sunt unidirectionale de la duoden la cec;
5. mişcările vilozitatilor intestinale: au rolul de a favoriza absorbţia
intestinală. Constau în scurtarea şi alungirea vilozitatilor intestinale cu
impingerea substanţelor nutitive absorbite spre chiliferul limfatic
central, care este vasul limfatic al vilozitaţii;
6. complexul motor migrator intestinal: apare la cateva ore după
alimentaţie pe nemâncate. Se repeta din 90 în 90 de min dacă persoana
nu mănâncă. Are rolul de a „matura” continutul intestinal de resturile
alimentare, bacterii şi celule epiteliale descumate. Are rolul de a elimina
sucurile intestinale eliminate pe nemancate. Acest complex motor
migrator are un rol deosebit de important: impiedică ascensiunea
bacteriilor din colon în intestinul subţire.

Tulburările motilitaţii intestinale

1. ileusul paralitic: apare postoperator (la interventii pe abdomen) datorita

atingerii în timpul intervenţiei, în special a fibrelor simpatice care produc
inhibarea motilitaţii intestinale. Intestinul subţire ar trebui să-şi reia funcţia la 8-9
ore postoperator, iar intestinul gros la 2-3 zile. Aspiraţia gastrică prin sonda nazo-
gastrica favorizează reluarea tranzitului intestinal şi se indica la pacienţii cu
intervenţii chirurgicale mari;
2. ileusul mecanic (ocluzia intestinală): apare în urmatoarele cazuri – obstrucţia
intestinală cu o tumora în lumen sau o tumoară compresivă, corp străin
intraintestinal, volnulus intestinal („răsucire” a unei anse). În cazul unei obstrucţii,
ansa de deasupra distrucţiei se destinde foarte mult şi are loc stimularea secreţiei
de apă şi electroliţi din sânge în ansă. Apare hipovolemia şi pierderea cunostinţei.
În ansa destinsa, vasele de sânge din peretele intestinal sunt comprimate. Ansa nu
mai iriga cu O2 şi substanţe nutritive, de aceea ansa se necrozează şi perforează cu
eliminarea conţinutului intestinal în peritoneu. Boala se numeşte peritonită acută şi
duce la moarte. Tratamentul constă în rezecţia ansei necrozate şi „spălarea”
cavităţii peritoneale cu ser fiziologic cald în caz de perforaţie.

Funcţiile ficatului

Ficatul este o glandă anexă a tubului digestiv care are următoarele funcţii:
1. de stocare a sângelui: în mod normal, în ficat sunt stocaţi 450 ml de sânge.
Patologic se poate ajunge până la 1000 ml de sânge caz în care ficatul
devine marit în volum şi se palpează deasupra revoldului costal. Ficatul este
cu stază în caz de insuficienţa cardiacă, care înseamna incapacitatea inimii
de a pompa sânge în arterele mari. Dacă sângele nu mai este propagat în
artere, el va rămâne stocat în inimă. Ca urmare, inima va fi mărită ca şi
volum (cardiomegalie). În cazul în care sângele rămâne în inimă va creşte
presiunea în toate cavităţile inimii. Datorită creşterii presiunii în artriul
drept va creşte şi presiunea în vena cavă inferioară. Va creşte, ca urmare
presiunea în venele suprahepatice şi hepatice. Sângele nu se va întoarce de
la ficat la inimă şi va rămâne stocat la acest nivel;
2. funcţia antitoxică a ficatului: la nivelul ficatului sunt distruşi microbii şi
sunt inactivate substanţele toxice pătrunse în organism, medicamente şi unii
hormoni (estrogeni, testosteron, tiroidieni, cortizol, aldosteron, insulina,
glucagon). Funcţia antitoxica a ficatului se realizează prin intermediul
celulelor Kupffer, care au capacitatea de a fagocita toate substanţele străine
patrunse în organism. În acest mod, 99% din germenii patrunşi în organism
sunt inactivaţi la nivelul celulelor Kupffer de către ficat;
3. funcţia metabolica
3a) metabolismul proteic: în ficat se sintetizează toate proteinele plasmatice
cu excepţia imunoglobulinelor. În ficat se sintetizează factorii I, II, V, VII, IX,
X ai coagularii şi toti factori fibrinolizei. În caz de insuficienţa hepatică au loc
tulburări în hemostază şi coagulare. La nivel hepatic are loc dezaminarea
(pierderea grupări amino a aminoacizilor). Fără dezaminare, aminoacizii nu pot
fi transformaţi în glucide şi utilizaţi ca formă de enrgie pentru organism. În
ficat are loc şi transformarea amoniacului rezultat din dezaminarea
aminoacizilor în uree, care este mult mai puţin toxică decât amoniacul. Această
funcţie se numeşte funcţia ureogenetică a ficatului;
3b) metabolismul glucidic: ficatul are rol în menţinerea constantă a
glicemiei, deoarece la nivelul ficatului au loc procese de glicogenogeneză,
glicogenoliză şi gluconeogeneză. Tot în ficat are loc şi transformarea glucozei
în lipide;
3c) metabolismul lipidic: ficatul are rol în betaoxidarea acizilor graşi
urmată de combinarea acestora cu acetil-coenxima A cu formare de acetil coA.
În ficat are loc şi sinteza lipoproteinelor, fosfolipidelor şi colesterolului. Ficatul
sintetizează o lipază numită lipază hepatică care are rol în transformarea
trigliceridelor în acizi graşi şi glicerol.
4. funcţia de depozit a ficatului: ficatul depozitează glicogen, vitaminele A,
 D, K, B2, B6, B12, PP şi acidul folic. Mai depozitează Cu şi Fe;
5. funcţia endocrina: la nivelul ficatului are loc activarea vitaminei B3
formată în el. Are loc transformarea carotenilor din morcovi în vitamina A
sub influenţa hormonilor tiroidieni. În ficat are loc transformarea
hormonilor tiroidieni T4 în T3. Se sintetizează angiotensinogenul care se
transformă în agiotensina I şi II, care reprezintă cel mai puternic
vasoconstrictor natural. Are loc sinteza de somatomedine sub influenţa
STH;
6. funcţia de distrugere şi de formare a elementelor figurate: 15% dintre
elementele figurate sunt distruse la nivel hepatic. Totodată, ficatul
sintetizează 15% din eritropoetina circulantă. La făt, ficatul are funcţie
deosebit de importantă în formarea elementelor figurate, funcţie ce îşi
pierde din valoare la naştere;
7. funcţia secretorie a ficatului: ficatul secretă săruri biliare, colesterol,
pigmenţi biliari şi metale grele în caz de intoxicatie. Funcţia excretorie a
ficatului constă în faptul că excretă bila, care se varsă în duoden şi care
reprezintă cel de-al treilea suc intestinal important.

Bila
Este produsul de secreţie şi excreţie a ficatului. Bila se secretă într-o
cantitate de 500 ml/zi şi se colectează în vezicula biliară în perioadele
interdigestive. În perioadele digestive, bila se elimină prin sfincterul Oddi în
duoden, unde participă la digestia alimentelor.
Vezica biliară are o capacitate de 50-70 ml. Pentru ca să poată să se
colecteze în vezica biliară toti cei 500 ml secrtaţi, în vezica biliară are loc procese
de reabsorţie a apei, bicarbonatului şi Cl. În acest fel, reziduul uscat în bila
hepatică va fi de 2.5% iar în bila veziculară de 14%. Datorită faptului ca în vezica
biliară se concentrează foarte mult colesterol şi săruri de Ca, este favorizată
formarea calculilor în vezica biliară. Există diferente microscopice între bila
hepatică şi cea veziculară, după cum urmează: bila hepatică este de culoare
galbena, are un pH de 8-8.4, este izotonă şi clară. Bila veziculară este verde-brună,
pH de 7-7.4 şi este tulbure datorită resturilor de celule epideliale şi săruri de Ca şi
este filantă datorită mucusului.

Compoziţia bilei

Este alcătuită din apă, substanţe organice şi substanţe anorganice.

Substanţele organice sunt reprezentate de: săruri biliare, pigmenţi biliari, colesterol
şi lecitina. Substanţele anorganice sunt reprezentate de săruri de Ca, K, Na (fosfaţi
şi bicarbonaţi). Cantitatea de bicarbonat secretat de bilă depinde de debitul
secretor hepatic şi anume: cu cât debitul este mai mare cu atât cantitatea de
bicarbonat este mai mare. Ca din bilă este de 5 ori mai concentrat decât în sânge,
fapt ce favorizează calcifierea Ca de colesterol.

SĂRURILE BILIARE

Se formează în ficat din acizi biliari care sunt derivati hidrosolubili ai

colesterolului.
Rolurile sărurilor biliare:
1. emulsionarea lipidelor: scade tensiunea superficială a particulelor de
grăsime, transformarea lor în picături mici de grăsime suspendate în mediul
apos reprezentat de apă, sucul intestinal;
2. activează lipazele intestinale;
3. stimulează secreţia biliară;
4. favorizează absorţia acizilor graşi, glicerol şi monogliceride precum şi a
colesterolului. Datorită faptului ca formează micelii mixte cu aceştia şi sub
această formă, acestea sunt transportaţi de-a lungul intestinului până la
locul de absorbţie. 90% din sărurile biliare secretate de către ficat sunt
absorbite în intestin şi apoi pe calea venei porte ajung din nou la ficat,
alcătuind circuitul hepato-entero-hepatic a sărurilor biliare prin care acestea
sunt refolosite.

COLESTEROLUL

Poate fi de natură exogenă din alimente (din grasimi animale) dar şi de natură
endogenă, deoarece colesterolul se formează în ficat din acetat. Este
precursorul hormonilor estrogeni şi progesteron, dar secreţia în exces de către
ficat favorizând apariţia arterosclerozei. Trebuie să existe un procent de 0.03 –
0.05 între colesterol şi săruri biliare. Dacă acest raport este depăşit, este
favorizată apariţia calculilor de colesterol. Creşterea acestui raport apare în
următoarele cazuri:
· în obezitate datorită unui aport crescut;
· constituţional;
· infalmaţiile veziculei biliare se numeşte colecistite acute şi cronice în care
permeabilitatea peretelui veziculei biliare este foarte mare, de aceea se
absoarbe din bila foarte multa apă şi se concentrează colesterolul şi sărurile
de Ca;
· În caz de compresiune a cailor biliare în caz de graviditate, tumori de cap
de pancreas, calculi renali deja formaţi.

PIGMENTI BILIARI

Reprezentaţi de bilirubină şi biliverdină. Schema de formare a pigmenţilor

biliari:
Hematii batrane (hemolizate în SRE) – Hb (desface inelul tetrapiloric în SRE)
 – coleglobina (- Fe) – biliverdinglobina(- globina) – biliverdina (- H 2) –
bilirubina/ bilirubina indirecta/ neconjugata (în sânge, albuminele trasportă
bilirubina) – ficat (conjugare facuta de glicuroniltranferază) – bilirubina
conjugată/directă (sfincterul Oddi) – duoden (tripla hidrogenare) –
Bilirubina + 4H+ ► mezobilirubina
Mezobilirubina + 4H+ ►urobilinogen
Urobilinogen + 4 H+ ► stercobilinogen (O2) ►STERCOBILINA care dă
culoarea maro a materiilor fecale
Urobilinogenul este absorbit parţial şi ajunge pe cale portala înapoi la ficat. O
mică parte din urobilinogen se oxidează în urobilină şi este eliminat prin urină.

Patologia biliara-icterele

Icterele reprezintă coloraţia galbenă a tegumentelor şi mucoaselor datorită

acumulării de bilirubină în ţesuturi. Există 4 categorii de ictere:
1. icterul mecanic: apare în mometul în care există o obstrucţie a căilor
biliare datorită unui calcul sau unei tumori. În acest caz, bilirubina nu mai
suportă tripla hidrogenare din intestin şi nu se mai formează stercobilina
astfel ca scaunele vor fi decolorate. Bilirubina trece însă în sânge, de aici în
urină şi de aceea urina va fi inchisa la culoare – brune. Paraclinic, creşte
bilirubina directă/conjugată;
2. icterul hemolitic: apare în caz de accidente postransfuzionale, în
izoimunizare Rh naturală sau artificială sau în sferocitoză, care este o boală
congenitală în care hematiile nu mai au formă biconcavă ci au formă
rotundă şi de aceea vor fi mai uşor hemolizate. Pacienţii vor avea scaunele
de culoare normală, deoarece o parte din bilirubină este conjugată dar urina
va fi închisa la culoare deoarece bilirubina trece în sânge şi de aici în urină.
Paraclinic, creşte foarte mult bilirubina neconjugată/indirectă;
3. icterul hepato-celular: apare în caz de hepatite, când virusul hepatitic
distruge celulele hepatice. Ca urmare va fi crescut nivelul bilirubinei
indirecte dar în acelaşi timp, scaunele vor fi decolorate;
4. icterul congenital: lipseşte glicuroniltransferază. Avem acelaşi
caracteristici ca la icterul hepato-celular cu excepţia faptului ca apare de la
nou-născut.

COLONUL

Are rol de a depozita pentru scurt timp resturile alimentare, de a absorbi Na,
Cl şi apă şi de a transforma cei 1000 ml de chim intestinal în 150g de materii
fecale. Secreţia colonului este predominant mucoasă şi vascoasă. În colon se
secretă ionul de K la schimb cu ionul de Na care se absoarbe HCO2- la schimb cu
Cl care se absoarbe. Ph-ull secreţiei colonului deste de 8-8.4. Secreţia colonului nu
conţine enzime. Mucusul din colon se secretă foarte abundent dacă există iritaţii
mecanice sau chimice ale mucoasei colonului cu scopul de a favoriza eliminarea
agentilor străini. În cazul unor inflamatii ale colonului şi in cancerele de colon
primul semn este apariţia mucusului în scaun. Secreţia de mucus mai este
stimulata şi de prezenţa locală a toxinelor microvilele, histaminei, bradichininei, a
unor prostaglandine precum şi în cazul stimularii nervilor parasimpatici pelvieni.
În caz de emotii puternice aceşti nervi sunt stimilaţi, ceea ce favorizează apariţia
unor scaune multiple. Mucusul din colon este diferită ca şi sctructură ca şi cel din
intestinul subţire conţinând mai multe grupări şi acidului sialic ce îl face rezistent
la acţiunea bacteriilor prezente în colon. Mucusul din colon are următoarele roluri:
1. favorizează alunecarea resturilor alimentare spre rect;
2. protejează chimic şi mecanic mucoasa colonului;
3. neutralizează acizi rezultati din metabolismul microorganismelor
intestinale.

Mobilitatea colonului

Colonul prezinta 3 tipuri de mişcări:

1. mişcări segmentare: au o frecvenţă de 3-4 contracţii/min şi au rol în
amestecarea conţinutului colonului şi în deplasarea acestuia pe distanţe
scurte în ambele sensuri. Sunt produse de musculatura circulară a colonului;
2. mişcările peristaltice: au o frecvenţă de 3-12 contracţii/min. Sunt date de
musculatură. Apare în mometul distensiei colonului dată de ajungerea
resturilor alimentare la acest nivel. Constau într-o unda de contracţie
precedata de o undă de relaxare. Au rol de a propulsa conţinutul colonului
spre rect. Sunt produse prin stimularea plexului Auerbacht;
3. mişcările în masă: sunt specifice colonului. Apar de 2-3 ori pe zi în salve şi
au aspect peristaltic dar au o presiune mult mai mare decât undele
peristaltice. Au rolul de a propulsa resturile alimentare în rect, destensia
rectului fiind factorul care determină declanşarea defecaţiei. Sunt date de
stimularea plexului Aurbacht şi de obicei apar la 15 min după alimentatie
prin reflex gastro-colic sau duodeno-colic, dar pot apărea şi în emoţii
puternice.

Reglarea mobilităţii colonului

Se face prin mecanisme locale. Colonul are o activitate motorie spontană

intependentă de prezenţa factorilor nervoşi şi umorali. Reglarea nervoasă este de
două tipuri: extrinsecă în care parasimpaticul produce creşterea mobilităţii prin
nervul vag şi simpaticul produce scăderea mobilităţii prin nervi splahnici. Calea
intrinsecă este realizată prin plexul nervos Auerbach. Reglarea umorală este
realizată de gastrină, colecistochinină şi serotonină care stimulează motilitatea
intestinală. Fibrele vegetative din fructe şi din cereale stimulează motilitatea
colonului prevenind apariţia cancerului.

Absorbţia în colon

În colon sunt absorbite următoarele: mineralele, acizi graşi cu lanţuri scurte de

atomi de C, ureea, apă şi medicamentele.
1. absorbţia Na: se face prin mecanism de transport activ independent de
glucoză. Cl se absoarbe datorită gradientului electic creat de Na şi la
schimb cu HCl2- care se secretă în lumenul intestinal neutralizând acizi
rezultaţi din metabolismul bacteriilor intestinale;
2. absorbţia acizilor graşi: rezultă în colon prin descompunerea zaharurilor
rafinate din fructe şi legume sub acţiunea florei colonului. Rezultă astfel
două tipuri de acizi graşi cu lanţuri scurte: acizi graşi cu lanţuri scurte
nevolatili care sunt eliminaţi prin fecale şi cei volatili ca de exemplu acidul
acetic, acidul propionic, acidul butiric care se absorb prin difuziune din
colon în sânge. Aceşti acizi volatili au următoarele efecte: au efect trofic
asupra mucoasei colonului, scad pH-ul lumenului colonului, stimulează
reinnoirea celulelor colonului favorizând creşterea mucoasei colonului;
3. absorbţia ureei: ureea se formează din ficat din amoniac şi ajunge în colon
unde sub acţiunea florei bacteriene se transforma în CO2. CO2 este absorbit
prin difuziune în colon, iar amoniacul trece în sânge şi este retransportat la
ficat unde este retransformat în uree;
4. absorbţia apei: în colon se aborb 400-500 ml de apă prin acelaşi mecanism
ca la intestin. În situatii patologice se pot absorbi până la 3l de apă din
colon şi se ajunge la intoxicaţii cu apă;
5. absorbţia medicamentelor: din colon se pot absorbi medicamente
administrate sub formă de supozitoare. Este o cale deosebit de importantă
pt.că ocoleşte enzimele digestive, ocoleşte metabolizarea hepatică a
medicamentelor, se poate administra la pacientii cu ulcer gastric sau gastrite
la care antinflamatoarele nu se indică oral. Pe cale rectală se pot administra
atât anestezicele cât şi sedativele datorită capacitaţii mari de absorbţie a
colonului.

Microorganismele colonului

În colon există 1013 microorganisme în mod normal acestea multiplicându-

se de 3X pe zi odată cu introducerea a noi alimente. Colonul nou-născutului este
steril şi devine populat total de microorganisme în jurul vârstei de 2-3 ani. Cea mai
mare populaţie de microorganisme se găseşte în colonul sigmoid iar cea mai mică
în stomac şi jejun. Microorganismele colonului sunt reprezentate de bacilul E.Coli,
bacilul butiric, bacilul Perfingers, bacilul Putrificus, diferiţi coci. Acesta sunt
eliminaţi în cantitate crescută prin materiile fecale.
Rolurile microorganismelor:
1. au rolul de a forma gazele intestinale;
2. formează amine de tipul indol şi scatol care dau mirosul caracteristic
materiilor fecale;
3. favorizează oxidarea stercobilinogenului la stercolina care dă coloraţia
maro a materiilor fecale. La nou-născuţi nu există flora intestinală şi de
aceea bilirubina conjugată nu mai suferă hidrogenarile din intestin sub
acţiunea florei microbiene ci se oxidează la biliverdină care dă o coloraţie
verzuie a scaunele nou-născuţilor. Aceste semne se numesc semne
mecaniale.
Flora bacteriana din colon are efecte favorabile de stimulare a creşterii
mucoasei colonului şi de stimulare a absorbţiei vitaminelor K, B 1, B2, B12 şi
biotina dar dacă este în exces exercită efecte nefavorabile:
4. stimularea decarboxilarii unor aminoacizi cu formare de amine cu
caracter toxic: histamina, tiramina care pot provoca mutaţii la nivelul
mucoasei colonului favorizând apariţia cancerului de colon;
5. scade rezistenţa colonului la iradiere. Dacă este necesar să iradiem
colonul sau o zonă invecinată pentru o tumoră trebuie să aseptizăm
mai întâi prin administrarea de neomicină;
1. flora bacteriană din colon duce la creşterea colesterolului plasmatic
şi LDL, colesterol care favorizează apariţia arterosclerozei.

Gazele intestinale

În tractul gastro-intestinal există aproximativ 150 ml de gaze, cca. 50 ml în

stomac formând la radiografie bula de aer a stomacului şi 100 ml în colon. Gazele
intestinale rezultă din următoarele procese:
1. din metabolizarea florei microbiene intestinale;
2. din aerul inghiţit;
3. prin difuziunea unor gaze din sânge în intestin sau colon.
În proporţie de 99%, gazele intestinale sunt alcatuite din H 2, metam,
amoniac şi CO2. Aproximativ 1% din gazele intestinale sunt reprezentate de indol,
scatol, mercaptan H2SO4, hidrogen sulfurat, acizi graşi cu lanţuri scurte de atomi
de C care dau miros caracteristic materiilor fecale.

Defecaţia

Este procesul de eliminare a materiilor fecale la exterior. Este un act reflex

care are la bază un arc reflex. Stimulul este reprezentat de distensia rectului de
către resturile alimentare la acest nivel. Receptorii sunt mecanoreceptorii din
peretele rectului. Calea aferentă este reprezentată de nervi pelvieni parasimpatici,
iar centrul este centrul medular S 2-S4. Calea eferentă este dată de nervii pelvieni
parasimpatici care ajung la musculatura rectului şi a colonului sigmoid, determină
contracţii peristaltice ale musculaturii rectului şi a colonului sigmoid si relaxarea
sfincterului anal intern. Controlul voluntar al defecatiei este realizat prin nervii
ruşinoşi care determină relaxarea sfincterului anal extern şi eliminarea materiilor
fecale la exterior.
Defecaţia poate fi influenţată prin aferente de la sistemul nervos central. În
acest mod putându-se amâna sau induce defecaţia. Inducerea constientă a
defecaţiei se realizează prin contracţia musculaturii abdominale ceea ce duce la
creşterea presiunii abdominale şi forţarea eliminarii resturilor alimentare din colon
în rect, apoi la exterior. În mod normal, materiile fecale sunt alcătuite din 75-80%
apă şi 25-30% din reziduu uscat ce conţine următoarele: microbi, grasimi, săruri
de Ca, fibre alimentare nedigerate, celule epideliale descuamate din mucoasa
intestinului şi sucuri digestive neutilizate. În mod normal, trebuie să existe un
singur scaun pe zi.
Constipatia reprezintă frecventa scazuta a scaunelor - mai mult de 48 ore
între două scaune. Ea este însotita de disconfort abdominal, stare de plenitudine
abdominala, de cefalee şi insomnii.
Diareea este eliminarea frecvenţă, de mai mult de 3 ori pe zi de scaune
neformate. Ea apare în caz de infecţii ale colonului şi se caracterizează prin
hipovolemie datorită deshidratării dar şi de deficit de minerale ce se pierd prin
materiile fecale.
Alternanţa diaree-constipaţie apare în următoarele situaţii:
1. în caz de colon iritabil care este de obicei de natură psihogene şi se
datorează stresului;
2. în caz de tumoră malignă sau belignă obstructivă parţial la nivelul colonului
sau a rectului. Materiile fecale nu se pot elimină din cauza obstacolului, se
secretă multă apă în lumen. Materiile fecale şi apă în exces reuşesc să
treacă obstacolul apărând aşa numitele oblacuri diareice.