artidele politice in perioada interbelica

Principala problema din viata politica interbelica a fost lupta dintre

democratie si autoritarism.

La inceputul anilor 20, perspectiva consolidarii sistemului politic

parlamentar era luminoasa. Adoptarea votului universal indreptatea speranta ca
guvernarea realizata de o oligarhie devenise o relicva a trecutului.

Dar in calea schimbarilor politice stateau obstacole importante. Apatia

si lipsa de experienta a masei de tarani, cauzata de excluderea lor de la viata
politica, nu au putut fi niciodata inlaturate si, ca urmare, impactul votului
universal a fost limitat.

In perioada interbelica, viata politica a fost dominata de doua

partide: liberalii si national taranisti.

Partidul National Liberal

Partidul Liberal a detinut puterea pe perioade lungi, 1922-1926 si

1934-1937. Forta partidului a provenit din asa numita oligarhie financiara, grupata
in jurul marilor familii de bancheri si industriasi in frunte cu familia Bratianu.

Impletirea afacerilor bancare , a industriei si puterii politice era

consecinta faptului ca statul isi asumase rolul principal in dezvoltarea economiei.

In anii 20, anumiti ganditori liberali, precum S. Zeletin si D.

Draghicescu, au incercat sa faca opinia publica sa creada ca Partidul liberal
reprezenta intreaga natiune.

Ei au justificat aceste pretentii evidentiind faptul ca partidul lor

initiase reformele agrara si electorala si infaptuise Romania Mare.

Daca acest partid era �partidul natiunii�, liberalii considerau ca

partidele care reprezentau doar interesele unei clase erau straine de spiritul
romanesc.

In conceptia lor, Partidul Taranesc si Partidul Socialist reprezentau

un pericol pentru Romania, deoarece promovau interese de clasa.

In 1923, Ion G Duca sublinia ca partidul era guvernat de ideea de

progres, pe care nu-l crea prin salturi bruste, ci printr-o activitate treptata,
bazandu-se pe proprietatea privata, armonia sociala, democratie si constiinta
nationala.

Liberalismul practicat de Partidul Liberal se deosebea considerabil de

varianta sa din Occident.

In politica, liberalii foloseau toate mijloacele pe care le aveau la

dispozitie pentru a-si asigura victoria la urne: mobilizau politia, functionarii
civili si prefectii pentru a-si promova propriile scopuri si a descuraja opozitia.

Perioada 1922-1926 a fost epoca unor mari succese liberale. Aflat la

putere, Partidul National Liberal, condus cu autoritate de Ionel Bratianu, a reusit
sa rezolve problemele dificile ale organizarii noului stat, ale unificari celor
patru provincii din punct de vedere administrativ si legislativ.

Dupa 1930 rolul P.N.L. a scazut treptat, desi a fost la guvernare.

Vechii conducatori, Ionel Bratianu, Vintila Bratianu, I.G. Duca au murit, locul lor
fiind luat de oameni politici fara experienta.

Partidul National Taranesc

Partidul National Taranesc s-a format in 1926, cand Partidul Taranesc din Vechiul
Regat s-a unit cu Partidul National din Transilvania.

Desi ambele partide impartaseau anumite idealuri comune, conducatorii

lor au considerat initial ca programele lor sunt incompatibile.

In primii ani dupa razboi, Partidul Taranesc se pronunta pentru o

reforma agrara radicala, in timp ce Partidul National era in esenta un partid
burghez si mai degraba nationalist decat taranist in ce priveste ideologia. Prin
urmare, fuziunea celor doua partide i-a surprins pe contemporani.

Conducatorii Partidului Taranesc si cei ai Partidului National au

surmontat in final diferentele ideologice si au format P.N.T. in 1926.

Ceia ce i-a indemnat sa treaca la actiune a fost constientizarea faptului ca,

separati, nu vor fi niciodata suficient de puternici pentru a-i inlocui pe liberali
de la putere.

Ei au recunoscut primatul agriculturi si si-au facut cunoscuta intentia

de a intari pe micul gospodar si de a promova miscarea cooperatista.

National taranisti au promis sa descentralizeze administratia de stat

si sa largeasca atributiile guvernarii locale.

Amenintarile la adresa celor doua partide principale veneau si dinspre

dreapta si dinspre stanga. In anii 20, amenintarea cea mai serioasa se pare ca
venea dinspre Partidul Poporului, al generalului Averescu, marele erou roman din
Primul Razboi Mondial.

Miscarea socialista

Partidele de stanga, care erau sustinute de clasa muncitoare, au avut o

influenta politica redusa. Nici socialisti si nici comunisti nu au reusit sa atraga
un sprijin politic de masa.

Partidul Social Democrat a iesit din razboi puternic divizat intre

moderati, care urmau traditia socialista occidentala, si radicali, care-i aveau
model pe bolsevici.

Social-democrati s-au bucurat de mult mai putin succes in viata politica decat
sperasera. Punctul lor maxim a fost atins in 1928, cand au castigat 9 locuri in
parlament.
 Comunisti s-au desprins de socialisti si au pus bazele in 1922
Partidului Comunist Roman.

Guvernul a declarat insa ilegal Partidul Comunist in 1924, acest partid

fiind nevoit sa-si desfasoare activitatea in afara legii pana la al doilea razboi
mondial.

In tot timpul existentei sale interbelice, P.C.R. nu a fost altceva

decat o sectie a Internationalei Comuniste si deci un instrument al intereselor
Moscovei. In 1928, comunisti sustin chiar ideea unirii Bucovinei cu Ucraina, iar in
1933 sprijina ideea crearii unui Dobroge independente.

Miscarea legionara

Corneliu Zelea Codreanu este cel care a creat in 1927 Legiunea

Arhanghelului Mihail, o organizatie de extrema dreapta. Trei ani mai tarziu, el a
infiintat o aripa militara a Legiunii, numita Garda de Fier.

Ideologia legionara a fost un amestec de nationalism, antisemitism si

fundamentalism ortodox. Din pacate, au existat in perioada interbelica mari oameni
de cultura ce au simpatizat cu aceasta miscare. Dintre acestia amintim pe Mircea
Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcanescu.

Intre alegerile din 1931 si 1937 Garda de fier a devenit o miscare de

masa, voturile primite ridicandu-se de la 1% la 15%. Electoratul sau era format cu
precadere din tineri, dar atragea in acelasi timp pe tarani si preoti.

De asemenea, regele Carol a luat masuri drastice impotriva Garzii de

Fier, pe care o considera inamicul sau principal. El i-a dat instructiuni
ministrului de interne, Armand Calinescu, sa distruga prin orice mijloace aceasta
miscare.

Legionarii au fost arestati in numar mare si internati in lagare de

concentrare. Uciderea lui Corneliu Codreanu si a altor 13 fruntasi legionari in
noiembrie 1938 a avut loc din ordinul lui Carol II, pe motiv ca au incercat sa
evadeze.

Miscarea legionara a cunoscut un scurt reviriment sub conducerea lui

Horia Sima, dar a fost lichidata de generalul Antonescu in timpul rebeliunii di
ianuarie 1941.