UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAȚI

MASTER APIE, AN II

CURS PROCEDURI NOTARIALE

REFERAT

FORȚA PROBANTĂ A ACTELOR NOTARIALE

Masterand,

Solomon Daniela-Sabina

1
 FORȚA PROBANTĂ A ACTELOR NOTARIALE

REGULI COMUNE PENTRU INDEPLINIREA ACTELOR NOTARIALE

Reglementările activității notariale consacră unele reguli general aplicabile pentru

întocmirea actelor notariale.

Aceste reguli își au rațiunea în obligativitatea garantării de către modul de încheiere a

actelor notariale, a forței și importanței juridice ce este prezumată în cazul acestor înscrisuri. Ceea
ce contribuie la formarea acestei prezumții este nu numai împrejurarea că sunt opera unui organ
ce deține autoritatea statală ci și faptul că la întocmirea actelor notarul public este obligat să
desfășoare o activitate de cercetare și verificare pentru stabilirea situației reale de drept și fapt
precum și aplicarea în consecință a legii. Acest aspect provine din principiul rolului activ al
notarului public.

După îndeplinirea in condițiile legii a actelor notarul public va elibera fiecărei părți cel
puțin câte un exemplar. Actele se eliberează părților personal sau reprezentanților acestora,
precum și altor persoane indicate de ele.

Pentru eliberarea duplicatelor notarul public va cita partile reprezentate sau succesorii
acestora. Duplicatul are aceeasi forță probanta ca și originalul, reproducând cuvânt cu cuvânt
cuprinsul înscrisului original precum și cel al încheierii. În locul semnăturilor se va trece numele
și prenumele fiecărui semnatar.

AUTENTIFICAREA ACTELOR
Definiția actului autentic este dată de art.1171 c.civ. care precizează ca este “ actul ce s-a
făcut cu solemnitățile cerute de lege, de un funcționar public, care are dreptul de a funcționa în
locul unde actul s-a făcut”. Deci elementul esențial al actului autentic îl reprezintă prezența unui
funcționar învestit cu autoritate publică în momentul constituirii actului, precum și implicarea
acestuia în elaborarea sa. Această condiție este cerută pentru garantarea îndeplinirii formalităților
prevăzute de lege, formalități ce ar putea, din rea voință sau din necunoaștere, să fie încălcate.

Caracterul solemn se evidențiază și în materializarea procedurii specifice autentificării,

legea cerând ca aceasta să se faca doar de către funcționarul învestit cu o asemenea autoritate și
care este competent atât din punct de vedere material cât și teritorial.

Formalitățile pe care le constată notarul sunt de natura a garanta că actul respectiv este
opera unei anumite persoane, iar cuprinsul său conține o identitate între cele expuse și realitate.
Aceste garanții sunt cerute de lege pentru a putea investi inscrisul autentic cu următoarele
avantaje:

2
 ▪ Forța probantă a actului autentic folosit ca probă împotriva unui act sub semnatură privată,
asigură celui care îl folosește o prezumție mai puternică în ceea ce privește conținutul
actului și mențiunile făcute de notarul public;
▪ actul autentic poate fi folosit pentru constatarea raporturilor juridice la care sunt părți
persoane ce din cauze de infirmitate sau educație nu-și pot exprima consimțământul în
cadrul actelor sub semnatură privată;
▪ actul autentic care constată o creanță certă și lichiă are putere de titlu executoriu de la data
exigibilității acesteia ( art.66 din lege).

Din respectarea cerițelor legale rezidă principalul caracter al actelor autentice si anume
forța lor probantă. Astfel datorită garanțiilor de sinceritate pe care le include, garanții aduse
pe lângă participarea notarului public și de obligația acestuia de a respecta formalități stricte
de îndeplinire, înscrisurile autentice beneficiază de o prezumție de validitate care îl scutește
pe cel ce le folosește ca mijloc de probă, de altă dovadă, nu doar cu privire la conținutul lor
ci și referitor la persoanele care l-au semnat. Pentru a putea fi răsturnate aceste prezumții
este necesar, în ceea ce privește autenticitatea înscrisului, să se apeleze la procedura
înscrierii în fals.

LEGALIZAREA SEMNÃTURILOR ȘI A SIGILIILOR

În considerarea avantajelor pe care le prezintă autentificarea, părțile sunt interesate să

întocmească actele juridice de o importanță deosebită în formă autentică chiar și atunci când
legea nu impune această condiție ad validitatem.
O situație asemănătoare și cu efecte relativ aceleași, apare în situația legalizării
semnăturilor de pe înscrisuri. În unele cazuri, din motive ce țin de atestarea împrejurărilor potrivit
cărora semnatarii unor acte sunt aceleași persoane cu cele indicate în acestea, părțile au interesul
de a obține de la notarul public această certificare.
În acest caz, notarul nu mai are obligația de a constata valabila exprimare a voinței
părților marginându-se a stabili că părțile sunt aceleași cu cele ce au subscris actul.
Avantajul folosirii acestei proceduri constă în simplificarea cerințelor legale atât privitor
la actele prealabile încheierii cât și a procedurii propriu-zise, forța probantă a actului rezultat fiind
similară cu cea a înscrisului autentic. Astfel, constatările personale ale notarului, legate de
îndeplinirea condițiilor esențiale sunt prezumate a fi valabile pana la înscrierea in fals, iar
conținutul declarațiilor părților, la fel ca în cazul actelor autentice, fac dovada până la proba
contrarie. Desigur, un act întocmit sub legalizare de semnatură va putea fi atacat mult mai usor
pentru vicii de consimțământ decat unul autentic.
LEGALIZAREA COPIILOR DUPÃ ÎNSCRISURI

În cazul înscrisurilor autentice, potrivit art. 1188 C.civ., forța probantă se apreciază după cum
actul original mai există sau nu. Astfel:

▪ În cazul existenței actului original, copiile legalizate ale acestora au aceasta forță probantă
ca și originalul, în vederea consolidării garanției de sinceritate a acestora, putând fi
oricând cerută prezentarea înscrisului autentic.

3
 ▪ Dacă actul original nu mai există:

▪ duplicatele întocmite in baza art. 97 din Lege, dupa înscrisurile autentice au aceeasi forță
probanăa ca și originalul, prin urmare putându-se efectua copii legalizate dupa acestea;

▪ prin copiile legalizate se poate proba existența unui act original numai după 30 de ani de
la eliberare. Dacă termenul prevazut nu s-a scurs, acestea nu folosesc decât ca un început
de dovadă scrisă;

▪ copiile legalizate de un organ necompetent constituie doar început de dovadă scrisă, chiar
și după împlinirea termenului de 30 ani;

▪ copiile efectuate după copiile legalizate nu au nici un fel de forță probantă.

Dacă actul supus copierii este sub semnatură privată, în cazul existenței acestuia situația este
similară, printr-o extensie de interpretare a art. 1188, cu cea a înscrisului autentic, iar daca actul
nu există, copiile dupa acesta nu mai prezintă nici o forță probantă, întrucat ceea ce dă forță
probantă înscrisului este semnatura părții, în acest caz inexistentă.

EFECTUAREA ȘI LEGALIZAREA TRADUCERILOR

Pentru că, de multe ori, actele incheiate într-o limbă străină sunt necesare în cadrul
raportului de drept român sau pentru că actele întocmite în limba română sunt necesare în
străinătate, persoanele detinatoare ale acestora au interesul ca traducerea acestora să aibă aceasta
forță probantă ca și originalul.

Traducerile pot fi efectuate de notarul instrumentator dacă cunoaște limba străină din care
sau în care se face traducerea sau de către traducătorul autorizat salarizat în cadrul biroului
notarial sau în regim de colaborare.

Pentru traducerea doar a unei părți din înscris traducătorul trebuie să aibă în vedere că prin
extragere înțelesul textului integral să nu sufere modificari, în acest caz, fiind obligat să facă
mențiune într-o notă.