Elementele figurate ale sângelui

Hematiile sunt cele mai numeroase

dintre elementele figurate, totalizând
cu număr de 25 x 1012 celule. Ele
reprezintă 3,1±0,4% din greutatea
corpului. Numărul hematiilor este
diferit de la organismul tânăr față de
cel al adultului. Astfel, la nou născut
numărul de hematii este de 5,8
mil/mm3, hemoglobina este 18,5g%,
iar Hematocritul este de 57%. La
adult numărul de hematii este de 4,5
mil/mm3 la femei și 5 mil/ mm3 la
bărbați.

Forma și dimensiunile hematiei

Hematia este o celulă anucleata cu
diametrul 7,2-7,5 microni, formă de
disc biconcav, cu o grosime de 1,5
microni în partea centrală și 2,5
microni la periferie. Această formă ii
asigura o suprafața maximă de
120µm2 pentru un volum minim de
83µ2 . Această formă reprezintă o
adaptare la funcția de transport a
gazelor respiratorii. Menținerea
formei hematiei este datorată unor
forțe presionale care influențează
tensiunea superficială la suprafața
acesteia la care se asociază unele
proteine structurale din membrană
cum este spectrina. Orice deviere a
formei hematiei de la forma
caracteristică denota un handicap
funcțional al acesteia, ea devenit
incapabilă de a se menține și va pluti
in plasma sangvina.

Devieri ale hematiei de la forma

normală exprimă anumite stări de
anemie sau alte afecțiuni ale
organismului uman.
Anizocitoza se caracterizează prin
modificări ale diametrului celular,
unele având sub 6 microni și se
numesc microcite, iar altele peste 8
microni și se numesc macrocite, iar
altele depășesc diametrul de 12-14
microni și se numesc megalocite.
Schizocitele reprezintă fragmente de
hematii care apar în anemii
hemolitice, ce produc distrugerea
hematiilor.
Macromegalocitele apar în tulburări
hepatice sau anemii pernicioase și se
datorează absenței factorului
antianemic Castle.
Poikilocitoza se manifestă prin
modificarea formei hematiilor ce
capătă aspect de pară, pișcot, rachetă,
semiluna. Se manifestă în anemiile
cronice, toxice, sideroprive și sunt
consecința modificărilor patologice
ale măduvei hematopoietice.
Eliptocitoza și ovalocitoza sunt
tulburări ale formei hematiilor care
se întâlnesc și la oameni normali în
proporție de 5-10% datorate
compoziție mediului plasmatic în
care se găsesc celulele.
Drepanocitoza este o tulburare în
care hematiile au formă de seceră și
se datorează schimbărilor raportului
dintre concentrația oxigenului și a
dioxidului de carbon din plasmă.
Aceasta determină modificarea
tensiunii superficiale de la suprafața
hematiei și ca urmare, schimbarea
formei. Numărul de drepanocite se
reduce dacă prin frotiul de sânge se
trece un curent de oxigen.
Platicitatea ce caracterizează
platicitoza se datorează modificării
indicelui de sfericitate al hematiei,
aceasta devenind aplatizată și cu
zona centrală slab colorată. Această
tulburare însoțește anemiile
hipocrome.
Policromatofilia se manifestă prin
încărcarea neomogenă a hematiilor
cu hemoglobină care apare sub forma
unor granulații. Acestea, în cazul
intoxicării cu plumb, reprezintă
zonele degradate ale hemoglobinei.
Corpii Jolly și inelele Cabot sunt
fragmente nucleare care apar în
hematiile unor bolnavi de anemie
gravă.
Corpii eritrocitari sunt granulații de
1-1,5 microni puse în evidență cu
anumiți coloranți vitali. Sunt
considerați produși patologici ai
hemoglobinei care apar ca urmare a
intoxicării cu produși oxidanți,
rezultând methemoglobina. Astfel de
granulații apar și în intoxicații cu
plumb, anilină și fenilhidrazin.
Totalitatea hematiilor din sângele
circulant și a tuturor stadiilor pe care
le parcurge hematia în procesul de
hematopoieza poartă denumirea de
eritrom. Aceasta este utilă pentru a
asigura o privire unitară asupra
tuturor claselor de celule care apar în
procesul de hematopoieza, adică, de
la celula stem pluripotenta, până la
stadiul de hematie bătrână care
devine nefuncțională, urmând să fie
sechestrată de sistemul
reticulohistiocitar.

Eritromul prezintă trei componente:

- Compartimentul medular -
constituit din totalitatea claselor de
celule care se diferențiază în
eritropoieza, pornind de la celula
stem pluripotentă până la stadiul de
reticulocit ce reprezintă hematia
tânără care va intra în circulație.
- Compartimentul sangvin
- Compartimentul reticulohistiocitar

Structura hematiei
În structura hematiei se disting
următoarele componente:
- Membrana hematiei - formată din
următoarele straturi:
1) extern, glicoproteic, bogat în acid
sialic, care este, de fapt,
glicocalixul(glicolem)
2) Mijlociu, fosfolipidic
3) Intern, cu proteine ce formează un
citoschelet membranar ce conține
spectrina, eleidina, actina, proteine ce
reprezintă 60% din proteinele
membranare.
Pe membrana hematiei se găsesc
antigene eritrocitare; peste 300 de
antigene, unele responsabile de
apariția grupei de sânge și numeroase
protein-enzime ca ATP-aza,
adenilatciclaza, enzime importante
pentru transportul prin membrană.
- Citoplasma eritrocitară (citosolul)
constituită dintr-o stromă globulară
formată din elemente ale citoplasmei
fundamentale și o masă fluidă în care
se găsesc următorii compuși:
proteine, lipide (fosfolipide) ca
lecitină, cefalină sau colesterol,
glucide (glucoza în cantități reduse).
În citosol se găsesc și enzime
necesare metabolismului eritrocitar:
exemplu: enzimele glicolizei,
methemoglobin-reductaza care
degradează în permanență
methemoglobină, anhidraza
carbonică, peroxidaze, fosfataze și
acetil-colinesteraza. Eritrocitul
conține 65 % apă și restul reziduu
uscat, din care hemoglobina
reprezintă 80-90%. Dintre compușii
minerali în citosol se găsesc cantități
mari de potasiu, clor, fier, magneziu
și anion bicarbonic. Hematia conține
foarte puțin din oxigenul pe care îl
transportă, fiind lipsită de enzimele
ciclului Krebs (deoarece nu conține
mitocondrii). Ea conține enzimele
glicolizei anaerobe și ale șuntului
pentozo-fosfaților și cele necesare
pentru reducerea methemoglobinei.
Calea glicolizei anaerobe furnizează
NADH necesar activității
methemoglobin-reductaza. Șuntul
pentozo-fosfaților furnizează pentoze
ca riboza și dezoxiriboza necesare
sintezei acizilor nucleici și mai
furnizează NADPH, enzimă necesară
menținerii fierului în stare redusă. În
hematie se găsesc și enzimele
șuntului RAPAPORT-LUEBERING
care furnizează acidul 2,3-
difosfogliceric (DPG) printr-o cale
metabolică secundară. Aceasta este
importantă pentru reglarea afinității
hemoglobinei pentru oxigen.

Structura și compușii hemoglobinei

Absența nucleului hematii ei este
legată de necesitatea încărcării sale
cu hemoglobină, cromoproteina
necesară transportului gazelor
respiratorii.
Hemoglobina se găsește în
concentrație de 12-14mg la femei si
15-17mg la bărbați, fiind formată
dintr-o componenta neproteică
(hemul) și una proteică (globina).
Hemul, grupul neproteic este alcătuit
din patru cicluri pilorice așezate în
pătrat, legate printr-un atom de fier
bivalent.
Globina este o proteină formată din
două lanțuri polipeptidice alfa,
conținând 141 aminoacizii ce se
termină cu secvența valina-leucina și
două lanțuri polipeptidice beta cu
146 aminoacizi ce se termină cu
secvența valina- leucina - histidina.
Această componentă este specifică
hemoglobinei A normală. Există și
alte forme de hemoglobină
determinate de modificări în structura
globinei și nu a hemului care
întotdeauna este normal. Aceste
modificări structurale sunt cauzate de
factori genetici.
Pe lângă aceasta hemoglobină a
adultului, putem diferenția
hemoglobinele fetale și embrionare
diferite structural și funcțional.
Astfel, în perioada embrionară există
hemoglobina embrionară Gower 1
care persistă în primele 25-30 de zile
ale vieții embrionare menținându-se
până la 5-6 săptămâni.
Hemoglobina Gower 2 care apare din
săptămâna a 4-a până la sfârșitul
celor trei luni de dezvoltare
embrionară.
Hemoglobina Portland este tot o
hemoglobina embrionara care apare
la sfârșitul celor 3 luni de dezvoltare
embrionara.
În perioada fetală predomina
hemoglobina fetală ce coexistă cu
hemoglobina embrionară în primele
luni și devine dominantă din a treia
până în a șasea lună. După naștere
sinteza ei scade rapid. La naștere
raportul dintre hemoglobina fetală și
hemoglobină adultului este de 4 / 1,
iar la trei luni hemoglobina fetală
devine minimă. În structura
hemoglobinei fetale se disting două
lanțuri polipeptidice delta în locul
lanțurilor beta și izoleucina în plus
față de hemoglobina adultului.
O altă caracteristică generală a
hemoglobinei embrionare și fetale
constă în afinitatea crescută pentru
oxigen. La adult sunt cunoscute
hemoglobina A în proporție de 93%,
o hemoglobină A0, dar și
hemoglobine minore ca A2, A3, A4.
În organism, însă, apar și
hemoglobine anormale caracteristice
unor afecțiuni, unor hemopatii
denumite boli moleculare. Până în
prezent se cunosc aproximativ 50
hemoglobine anormale ca de
exemplu: hemoglobina S - este
hemoglobină anormală, numită și
drepanocitara ce reprezintă 60% din
hemoglobina totală la persoanele cu
anemie drepanocitara care este boală
ereditară ce apare la indivizii din
populația neagră din Africa. Ea se
deosebește de hemoglobină A prin
compoziția în aminoacizii din catena
beta în care, în locul aminoacidului
glutamil se găsește valina. Se pare că
această structură influențează
structura electrică de suprafață și în
același timp, capacitatea hematiei de
a-și menține forma, ea devenind
biformă.
Hemoglobine anormale sunt
caracteristicile unor afecțiuni
încadrate în categoria bolilor
moleculare. Până în prezent sau
identificat peste 50 de hemoglobine
anormale și anume: hemoglobina S
este o hemoglobina anormală numită
hemoglobina drepanocitară ce
reprezintă 60% din hemoglobina
totală la persoanele cu anemie
drepanocitară. Aceasta este o boală
ereditară care apare la indivizii din
populația neagră din Africa. Ea se
deosebește de hemoglobina A prin
compoziția de aminoacizi din catena
beta în care în locul radicalului
glutamil apare radicalul valin.
Această structură influențează
structura electrică de suprafață și
capacitatea hematiei de a-și menține
forma, aceasta devenind diformă.
Hemoglobina C este o hemoglobină
anormală ce produce o anemie severă
atunci când este asociată cu
hemoglobina S. În catena beta a
acesteia, în locul acidului glutamic
apare un rest de lizină.
Hemoglobina E se întâlnește tot în
populația neagră având în catena beta
un rest de glicină în locul acidului
glutamic.
Hemoglobina D este un tip rar de
hemoglobină anormală întâlnită în
populația din S.U.A, nordul Africii,
nordul Americii.
Hemoglobina G întâlnită la africani
și americani, este mai puțin
cunoscută și nu se poate corela cu o
anumită boală.
Hemoglobina M numită și
methemoglobina conține Fe3+, ce nu
poate capta oxigenul, aceasta se
formează în contact cu substanțele
puternic oxidante.
Compușii fiziologici ai hemoglobinei
sunt:
Oxihemoglobina (HbO2),
hemoglobina redusă,
carbaminohemoglobina (HbCO2).
Oxihemoglobina se formează prin
legarea O2 de către atomii de Fe ai
hemului, fiecare dintre aceștia
căpătând o moleculă de O2.
Fixarea O2 pe primul monomer de
hemoglobina provoacă modificarea
conformație globinei ce duce la
sporirea afinității pentru O2 a
monomerului următor.
În acest fel se realizează o
interacțiune hem-hem datorită căreia
afinitatea pentru O2 crește.
Încărcarea primului monomer cu O2
este mai greoaie dar facilitează
legarea O2 de monomerul următor și
chiar de al 3-lea monomer.
Ultimul monomer se leagă cu
dificultate mare de molecula de O2.
Formarea oxihemoglobinei este
influențată de: presiunea parțială a
O2, presiunea parțială a CO2,
temperatură și de concentrația ionilor
de H+ și pH.
La nivel pulmonar, unde presiunea
parțială a O2 este de 100 mm Hg,
afinitatea pentru O2 este maximă.
La nivel tisular, unde presiunea
parțială a O2 este de 40 mm Hg,
afinitatea hemoglobinei pentru O2
scade, oxihemoglobina disociază O2
și devine hemoglobină redusă.
Oxihemoglobina nu disociază tot O2,
ci ea rămâne saturată in O2, 50-70%
pentru perioadele de stres.
Această disociere este favorizată de
creșterea presiunii parțiale a CO2,
proces cunoscut sub denumirea de
efectul BOHR.
Procesul este facilitat și de pH-ul
mediului, în special al lichidului
interstițial, care este scăzut și de
creșterea concentrației ionilor de O2.
Legarea O2 de hemoglobină este o
reacție de oxigenare și nu de oxidare,
ceea ce determină ca Fe sa lege O2
fără să-și modifice valența, rămânând
bivalent.
La adultul normal, 100g de
hemoglobină conțin 336 mg Fe, iar
fiecare Fe din fiecare gram de
hemoglobină fixează 1,34 ml O2.
Sângele arterial transportă 20 ml
O2/dl.
Carbaminohemoglobina este un
compus labil care se formează prin
legarea CO2 la nivel tisular de către
hemoglobina în momentul în care
aceasta a pierdut O2.
Carbaminohemoglobina este o formă
de transport a CO2 în hematii alături
de forma dizolvată în plasmă și
bicarbonații de sodiu și potasiu care
se desfac la nivel pulmonar.
Capacitatea hemoglobinei de a fixa
gazele respective este abolită în
prezența altor compuși CEX:
methemoglobina,
carboxihemoglobina sau
sulfhemoglobina.
Carboxihemoglobina se formează
prin forma stabilă a hemoglobinei cu
monoxid de carbon, care se poate
acumula în spații închise, în care,
prin arderea incorectă se consumă O2
și se acumulează oxizi de carbon.

Proprietăți fizico-chimice ale

eritrocitelor:

Fiind cele mai numeroase elemente

figurate și cu funcții importante
pentru transportul gazelor
respiratorii, hematiile prezintă o serie
de proprietăți specifice care le
conferă capacitatea de a-și îndeplini
funcțiile principale în organism.
1. Deformabilitatea eritrocitară
reprezintă capacitatea hematiei de
a-și adapta forma la forțele de
frecare interioare și exterioare,
hematia având capacitatea să se
deformeze, dar să revină la forma
inițială și după încetarea forței
care a deformat-o. Această
proprietate este evidentă în
sectorul capilar și este dependentă
de mai mulți factori: forma de disc
biconcav a hematiei, fluiditatea
conținutului hematiei, de factori
membranari, în special de
conținutul în fosfolipide, factori
citoscheletari care se referă la
cantitatea de proteine din
citoscheletul membranar
(spectrină, actină), de vârsta
 hematiei (deformabilitatea se
reduce cu vârsta).
2. Agregarea eritrocitară
reprezintă proprietatea hematiilor
de a forma grupe în curgerea prin
vase, proces cunoscut sub numele
de curgere în boluri sau flux în
boluri sau curgere în start-stop.
Această proprietate se datorează
hematiilor, dar și unor
macromolecule de compuși
organici că: albumine, globuline,
fibrinogen.
Lungimea acestor fișicuri
influențează viteza de sedimentare a
hematiilor, adică VSH.
Valorile VSH-ului sunt influențate
de:
-numarul hematiilor
- forma de disc biconcav care este un
element de stabilitate
- modificarea formei hematiei
accelerează VSH-ul
- proteinele plasmatice (scăderea
albuminelor plasmatice în inaniție, în
insuficiența hepatică sau renală cu
scăpări prin filtrul renal duce la
creșterea VSH-ului.
3. Rezistența globulară reprezintă
capacitatea hematiilor de a rezista la
diverse agresiuni traumatice,
osmotice, chimice.
Ea depinde de vârsta hematiei, fiind
mai scăzută la hematia îmbătrânită,
de pH-ul mediului (scade in mediul
acid) și de tonicitatea mediului.
4. Stabilitatea suspensiei hematiilor
în plasmă influențează, de asemenea,
VSH-ul. Sângele este un sistem
coloidal în care faza dispersată este
reprezentată de elementele figurate și
compușii chimici, iar mediul de
dispersie este plasma sanguină.
Stabilitatea sistemului ce se opune
tendinței hematiilor de a sedimenta
este rezultatul diferenței de densitate
dintre plasmă și hematiei.
Acesta depinde de calitățile reologice
ale sângelui care uniformizează cele
două faze în permanență.
5. Scintilația este proprietatea
hematiilor de a prezenta irizații când
sunt examinate la microscop datorită
unor mișcări vibratorii care modifică
indicii de refracție ai membranei și
citosolului eritrocitar.
6. Permeabilitatea selectivă permite
trecerea prin membrana hematiei a
apei, oxigenului, dioxidului de
carbon, anioni mici(Cl, PO4-³,
HCO3-), hidrogen, uree, glucoza.
Membrana este impermeabila pentru
proteine, hemoglobina și compuși
fosforilați.
7. Senescența și distrugerea
eritrocitară. Durata de viață a unei
hematii este de 120 zile, după care ea
își pierde capacitatea funcțională și
va fi reținută de către sistemul
reticulohistiocitar din splină, ficat și
măduva osoasă pentru a fi distrusă.
Numărul de hematii ce se distruge
zilnic este de aproximativ 200
miliarde, adică aproximativ 140
mil/min. Procentual se cunoaște
faptul că zilnic se distrug prin
hemoliză aproximativ 1% din
hematiile circulante și tot în același
procent ele sunt produse de către
organe hematoformatoare prin
procesul de hematopoieza sau
eritropoieza.

Hematopoieza

Zilnic se formează 15-20 ml

hematii, adică aproximativ 900
milioane hematii. Eritropoieza a fost
pusă în evidență încă din fazele
dezvoltării embrionare, ea începând
în niște formațiuni extraembrionare,
numite insule sangvine ale sacului
vitelin. Ulterior acest proces a fost
evidențiat tot în perioada embrionară
în ficat și în splină, iar după naștere
se desfășoară în măduva hematogenă
a tuturor oaselor la copii și uneori în
măduva oaselor late (sternul, coxale,
în corpul vertebrelor, și în epifiza ale
oaselor lungi) la adulți.
I. Eritropoieza prenatală sau
embriofetală se caracterizează prin
succesiunea trei etape:
1. Etapa mezoblastica sau a sacului
vitelin, când se produc megalocite și
megaloblaști, ea se desfășoară
extraembrionar în insulele sangvine
PANDER-WOLF. Începe în a 14-a-
19-a zi când din celulele periferice
ale sacului vitelin se formează
endoteliu vascular, iar din celulele
centrale se diferențiază elementele
figurate, datorită necesității
oxigenării țesutului embrionar.
Această etapă diminuă în intensitate
în a 6-a săptămână de gestație și
dispare la sfârșitul lunii la treia.
2. Etapa hepatosplenica în care apar
celule mai evoluate, proeritroblaști și
eritroblaști, cu nucleu mic, dar și
granulocite. Ea începe din săptămâna
a 6-a de gestație și marchează
plasarea eritropoiezei extravascular
adică în țesut hepatic. Splina își
începe activitatea hematopoietică
abia în săptămâna a9-a- a 10-a ca
urmare a migrării celulelor stem din
ficat. Eritropoieza hematosplenică ce
coincide în parte cu cea mezoblastică
aflată în declin, atinge valoarea
maximă în lunile 3-6, pentru ca apoi
să scadă până la naștere, fiind
prezenta la un nivel minim și in
primele saptamani in luna a 7-a.
3. Etapa medulara începe în a 5-a
lună de gestație când, în țesutul
hepatic, celulele stem nu mai au
condiții de diferențiere, motiv pentru
care în lunile a 4-a și a 5-a procesul
se instalează în măduva osoasă.
La început, hematopoieza medulară
coincide cu cea hepatică aflată în
declin, iar după naștere devine
exclusivă.
II. Eritropoieza postnatală are loc în
diafiza oaselor lungi și în osul
spongios din epifizele oaselor lungi
și din oasele scurte. Măduva osoasă a
oaselor lungi, devine galbenă, ca
urmare a depozitării lipidelor, astfel
încât la 18 ani măduva
hematopoietică se mai găsește doar
în coaste, vertebre, stern, oasele
craniului, pelvisului, epifizele
superioare ale humerusului și
femurului.
După 20 de ani mai persistă în
coaste, stern și vertebre și continuă
până la 70 de ani, iar în pelvis
diminua după 30 de ani.
Mai mult de 60% din hematopoieza
normala are sediul in pelvis și
vertebre, 10% in oasele craniului și
10% in stern și coaste.
Deși, dispersată, maduva
hematopoietică reprezintă la adult 3,4
până la 5,9% din greutatea corpului,
adică 1600-1700g, iar la fat 1,4% din
greutatea corpului.
Prin biopsii efectuate în creasta iliacă
s-a stabilit că în primii 30 de ani are
loc scăderea progresivă a cantității de
țesut hematopoietic care să mențină
apoi constantă până la 70 de ani și
apoi scade la un nivel care să
mențină o hematopoieza normală.
Măduva galbenă este foarte labilă și
poate fi rapid înlocuită cu măduva
hematopoietică sub influența unor
stimuli adecvați: anemii grave,
iradiere ea constituind astfel o
rezervă potențială a formării
elementelor figurate.
Eritrocitul provine dintr-o celulă a
măduvei osoase roșii sau altor
formațiuni hematogene denumite
celule stem pluripotentă care, prin
diviziuni succesive, trece prin stadiul
de proeritroblast, care este celula
nucleată de 18- 25, apoi normoblast
sau eritroblast și reticulocit.
Această trecere se face prin 4
diviziuni succesive și constă în
esență în pierderea treptată a masei
nucleare. În momentul în care intră în
circulație celula provenită din celula
stem nu mai are din masa nucleară
decât câteva resturi de ADN e pe
care le pierde in primele 24 de ore de
circulație sangvină.
Tot în acest timp se intensifică și
procesul de sinteză de hemoglobină,
celula devenind astfel hematie.
Substanțe necesare eritropoiezei:
Eritropoieza normală necesită o serie
de compuși ca fier, proteine, factori
catalitici: cupru, vitamina B12,
vitamina B6, vitamina E, acidul
pantotenic, riboflavina, zinc,
mangan.
Formarea stromei globulare necesită:
un aport corespunzător de
aminoacizi, carența proteică ducând
la represiunea măduvei roșii care
devine și hipocelulară și se produc
anemii.
Deficitul de fier produce anemii
hipocrome. Un organism uman, de
aproximativ 70 kg conține 4 g fier,
din care fierul funcțional reprezintă
60-70% dispus astfel: în hematiile
circulante 3-5% , 1% în sistemele
enzimatice ca: citocrom,
citocromoxidaza, peroxidază; 0,1%
în transferina, 15-30% depozitată sub
formă de feritină și hemosiderina.
În stare ionică, fierul este toxic, dar
în organism formează trei grupe de
combinații proteice foarte
importante: grupul de depozitare
respectiv feritină și hemosiderina,
grupul de transport al fierului la
nivelul suprafețelor de absorție în
lichidul interstițial și spre țesuturile
de depozit reprezentat prin
transferina și grupul de transport al
oxigenului reprezentat de
hemoglobină și mioglobina. Al
treilea grup este grupul enzimelor
respiratorii, adică citocrom,
citocromoxidaza, catalaza și
peroxidaza.
Cupru pentru celula plasmatica,
enzima care are rol în fixarea fierului
pe transferina.
Vitamine: B12, cobalamina in sinteza
de ADN, carentele de cobalamina
determinând anemia hipocroma; B6,
piridoxina in sinteza hemului,
reglarea eritropoiezei este reglare
umorala, realizând prin intermediul
eritropoietinei, hormon sintetizat in
rinichi ce stimulează formarea
proeritroblaștilor din celule sușe.
Stimulul declanșator este hipoxia
celulara.
Hemoliza este procesul de distrugere
al hematiilor ce se desfășoară în ficat,
splină, măduva osoasă , adică în
zonele macrofagice ale sistemului
reticulohistiocitar.
Recunoașterea hematiilor îmbătrânite
de către celulele sistemului
reticulohistiocitar se face astfel:
- După scăderea conținutului în ATP
- După scăderea concentrației ionilor
de calciu și potasiu
- După deshidratare
- După scăderea cantității de enzime
glicolitice
- După scăderea cantității de lipide și
esteri fosforici
- După creșterea cantității de sodiu
- Tendința de fragilitate și sfericitate
În procesul hemolizei are loc inițial
distrugerea membranei ca urmare a
proceselor metabolice, fragmentele
de membrană rezultate fiind
fagocitare.
Din hemoglobina distrusă se obține
fier care este utilizat în noi sinteze de
hemoglobină și globina care este
degradată se eliberează aminoacizi
care intră în fondul metabolic comun
de aminoacizi care, pe care sangvină,
sunt transportați în special la ficat
unde sunt utilizați în funcție de
necesități.
Prin degradarea hemului rezulta
pigmenți biliari, bilirubina și
biliverdina, care ajung pe cale
sangvină la ficat unde sunt utilizați în
elaborarea secrețiilor acesteia. O
parte din pigment biliar sunt
eliminați.
Din 25 ml de eritrocite se obține 260
mg pofirină , 25 mg fier și 7,5 g de
globulina. Că hemoliza este intensă,
cantitatea de hemoglobină eliberată
de hematii poate depășii posibilitățile
de metabolizare ale acesteia în
organism. Ea se acumulează în acest
caz în plasma sângelui care iese din
organele ce efectuează hemoliza, în
special splina.
Excesul de hemoglobină din plasmă
este legat de o proteină numită
haptoglobină, care o transporta în
diferite structuri, dar o și ține sub un
fel de rezervă. Când posibilitățile de
reținerea hemoglobinei prin
haptoglobină sunt depășite, aceasta
se elimină pe cale renală, urina se
colorează în roșu și apare
hemoglobinurie.
 Hemoliza se poate produce și sub
acțiunea altor agenți, în acest caz
nemaifiind fiziologic:
- Agenți fizici - procesul de înghețare
- dezghețare
- agenți clinici - solvenții organici
- agenți biologici - toxinele
bacteriene, veninul șerpilor, etc.
Toți acești agenți pot determina în
condiții occidentale procesul de
hemoliza care expun organismul la
dezechilibru, la disfuncții.
În general, în organism există un
echilibru perfect între procesele
hematoformatoare și procesele
hemolitice, datorită intervenției unor
mecanisme neuroumorale. Acesta
conține constant numărul elementelor
figurate în sânge.
Numărul hematiilor din sângele
circulant poate să crească în condiții
fiziologice deosebite, ca de exemplu
adaptarea la altitudine, proces numit
poliglobulie de altitudine. În acest
caz, numărul crescut de hematii tinde
să completeze și să compenseze
deficitul de oxigen. Numărul
hematiilor poate crește însă și în
cazul unor afecțiuni și se numește
poliglobulie patologică. De exemplu,
în afecțiunile pulmonare, când scade
tensiunea oxigenului la nivelul
suprafețelor de schimb, are loc
creșterea numărului de hematii.
Dezechilibre între eritropoieză și
hemoliză în favoarea celei din urmă
determină anemii și ictere hemolitice.
Acestea pot fi determinate de cauze
care țin de hematii, ca de exemplu
fragilitatea hematiilor, anomalii ale
membranei eritrocitare, deficiențe
enzimatice, anomalii ale globinei,
etc. De asemenea, anemiile pot fi
determinate și de factori
extraeritrocitari, ca de exemplu
medicamentele, veninul șerpilor,
veninul insectelor, toxine vegetale.
Exemplu: saponina sau bacteriene
cum sunt hemolizinele streptococice.
Leucocitele sau globulele albe sunt în
număr de 5000-8000 ml/mm3 sănge.
La nou născut numărul este între
10000-20000ml/mm3 sânge, iar la
sugari între 9000-12000 ml/mm3
sânge. Numărul lor poate crește, stare
de numită leucocitoză, din cauze
fiziologice, exemplu: ritmul
circadian, a doua jumătate a zilei;
postprandial, menstruație și sarcină,
dar și post adrenalinică.
Poate fi și în cauze patologice, în
diferite infecții, atât în faza acută, cat
și faza cronică. Scăderea numărului
de leucocite se numește leucopeniei.
După criterii structurale, după
prezența sau absența unor granulații
ce reprezintă lizozomi, leucocitele se
împart în: granulocite și agranulocite.
Granulocitele se mai numesc
polinucleare sau morfopolinucleare,
iar după afinitatea pentru anumiți
coloranți, ele se împart în: neutrofile,
eozinofile, bazofile.
Agranulocitele sunt lipsite de
granulație și se împart în monocite și
limfocite.
Studiate pe un frotiu colorat May-
Grünwald-Giemsa, leucocitele au
proporție relativ constantă.
Exprimarea procentuală a diferitelor
tipuri de leucocite se numește
formula leucocitară și anume: la
adultul normal granulocitele se
împart în neutrofile 45-70%, adică
3000-5000/mm3, eozinofilele1-3%,
adică 50-240/mm3, iar bazofilele
0,5%, adică 25-50/mm3;
agranulocitele sunt formate din
limfocite 25-33% și monocitele între
3-5%.
La copii apare predominanță
limfocitară caracterizată prin
inversarea proporție de limfocite cu
cea neutrofilelor. Treptat, limfocitele
scad, cresc neutrofilele și după vârsta
de 4-6 ani se instalează proporția
caracteristică adultului.
I. Granulocitele
1. Granulocittele neutrofile numite și
PMN neutrofile reprezintă cea mai
mare populație de globule albe între
45-55% dintre acestea. Neutrofilul
are diametrul 15-20µ, forma este
schimbătoare deoarece emite
pseudopode. Pe suprafața membranei
prezintă substanțe
mucopolizaharidece și receptori.
În citoplasmă conțin granulații între
50-200 granulații, ce manifestă
afinitate pentru coloranți acizi și
bazici din care cauză se numesc
neutrofile. Aceste granulație conțin
fosfataze, proteinaze, nucleaze,
nucleotidaze, glucoronidază,
peroxidaze, lizozim, catepsim.
Nucleul este prevăzut cu 2-3
strangulații care îl împart în 3-5 lobi,
legați între ei prin punți fine de
material nuclear. Un astfel de nucleu
se numește segmentat sau polilobat.
Arneth, in 1904, clasifică leucocitele
neutrofile după numărul segmentelor
nucleare, împărțindu-le în cinci clase,
așa numita formulă Arneth. În
infecțiile acute domină elementele
tinere cu nucleu nesegmentat, adică
formulă Arneth deviată la stânga, iar
în alte stări, apare devierea la dreapta
a formulei Arneth, datorită prezenței
elementelor celulare ce prezintă
nuclei polilobați.
Aceste celule provin din celula stem
pluripotentă a măduvei hematogene
care prin diviziuni succesive trece
prin stadiile de mieloblast,
promielocit, mielocit, metamielocit și
polimorfonuclear neutrofil, adică
celula adultă finală.
Mieloblastul este o celulă tânără cu
nucleu mare, dar sărac în citoplasmă
în care nu se găsesc granulații.
Trecerea prin stadiile menționate
asigură îmbogățirea masei
citoplasmatice, organizarea
granulațiilor ce sunt asimilate
lizozomilor.
În același timp, masa nucleară se
densifică, iar nucleul capătă forma
caracteristică, fiind plurisegmentat.
Maturarea durează 9 zile, după care
neutrofilul intră în circulație unde
rămâne 6-8 ore, mai rar 24 ore.
Din circulație se retrage în țesuturi,
unde își începe activitatea fagocitară,
el fiind microfag.
Numărul neutrofilelor se menține în
limite aproximativ constante,
deoarece pentru fiecare neutrofil
circulant se găsește în măduva
hematogenă un număr de 50-100
elemente mature, gata să intre în
circulație.
Numărul lor crește în perioadele
digestive și postprandiale, în ultima
fază a gravidității, în emoții și stări
stresante, aceasta fiind o leucocitoză
fiziologică.
În inflamații, infecții acute, numărul
lor crește, fiind vorba de o
leucocitoză patologică, neutrofilele
având rol de a limita și elimina
focarele de infecții.
În momentul în care măduva
hematogenă furnizează mai puține
neutrofile decât cele extravazate în
teritoriile extravasculare, numărul lor
scade în sânge, stare denumită
leucopenie.
Funcțiile granulocitului neutrofil:
 1. Mobilitatea
2. Diapedeza
3. Capacitatea de ardere la un
substrat tisular
4. Chemotactismul
5. Fagocitoza
6. Funcția secretorie prin
producere de factori
antimicrobieni că: lactoferina,
lizozim, substanțe care activează
sistemele proteonice coagulante
sau fracțiuni ale complementului.
2. Eozinofile
Sunt granulocite ce seamănă mult cu
neutrofilele, reprezintă 1-5% din
elementele albe, numărul lor fiind
mai crescut în boli parazitare și
alergice.
Are în citoplasmă 25-50 granulații cu
afinitate pentru coloranții acizi,
motiv pentru care ele se numesc
polinucleare acidofile. Aceste
granulații sunt mai mari decât cele
ale neutrofilelor. Nucleul prezintă o
singură strangulație și este bilobat,
caracter morfologic care îl deosebesc
de neutrofile.
Eozinofilele provin tot din celulă
stem pluripotentă a măduvei
hematogene, se maturează că și
neutrofilele, însă mai rapid, în
aproximativ 2 zile. Ajung în
circulație unde rămân aproximativ
24ore, după care se retrag prin
diapedeză, în țesuturi unde își încep
activitatea fagocitară. Ele dispun de
enzime ca: oxidaze, proteinaze,
lipază, fosfatază. Ele vor fagocita
elemente mai mari decât cele pe care
le consuma neutrofilele și se pare că
intervin cu eficiență în fagocitarea și
îndepărtarea din organismul
complexului antigen-anticorp. Au rol
în activitatea fibrinolizei.
3. Bazofilele - aproximativ 0,1%
fiind cele mai mari forme de
leucocite. Au un nucleu polimorf sau
în forma literei S, au foarte puține
granulații în citoplasmă, dar sunt mai
mari decât ale eozinofilelor și se
colorează cu coloranți bazic .(în
albastru).
Aceste granulații conțin heparină și
histamină, motiv pentru care se
apreciază că ele intervin în
menținerea echilibrului fluido-
coagulant al sângelui, dar și în stări
alergice, stări de sters, infecții,
datorită histaminei care are acțiune
vasodilatatoare, facilitând
metabolismul celular local.
II. Agranulocitele reprezentate de
limfocite și monocite.
Limfocitele sunt celule care se
diferențiază în organe limfoide:
ganglioni limfatici, splină, timus,
măduva hematogenă. Ele reprezintă
25-40% din elementele albe, au
diametrul de 7-9 microni, formă
neregulată, nucleu mare și foarte
puțină citoplasmă redusă la un inel
perinuclear.
Limfocitele sunt de 3 tipuri:
-limfocite T timodependente ce
reprezintă 60-80%
-limfocite Beta timoindependente 10-
30%
-celule NK 2-10%
Limfocitele circulante au potențial
evolutiv. Ele se află în echilibru cu
un compartiment fix, tisular,
reprezentat de organe limfatice
periferice.
Majoritatea limfocitelor circulante
sunt limfocite mici de 2-8 microni,
existând și forme circulante mai mari
de 6-15 microni ce provin din
formele mai mici.
Limfoblaștii sunt celule mai mari
generate din limfocitele mici. Acest
proces de transformare limfoblastica
este caracteristic limfocitelor,
singurele elemente figurate capabile
de reîntinerire, de reîntoarcere la
stadiul anterior parcurs în procesul de
limfopoieză. Transformarea blastică
are loc în prezența unui antigen ce
este o particulă străină pe care
organismul o recunoaște.
Procesul de limfogeneză a fost
evidențiat în insulele sanguine ale
sacului vitelin în primele etape ale
dezvoltării embrionare, iar după
aceea în măduva hematogenă și în
ficat.
Celula care dă naștere limfoblastului
este o celulă stem din măduva
hematogenă care manifestă un
potențial biologic ridicat, celulă ce,
sub acțiunea unor stimuli specifici,
evoluează pe linie limfocitară.
După trecerea prin stadiile de
limfoblast,prolimfocit și limfocit,
limfocitele sunt instruite în vederea
câștigării imunocompetenței în
organe limfoide centrale: măduva sau
timus.
Limfoblastele părăsesc organul
limfopoietic prin vase limfatice, de
unde ajung în sânge și de aici din nou
în țesutul limfoid.
Celulele care pleacă din măduva
hematogenă și migrează în timus,
unde dobândesc receptori pentru
antigeni și apoi migrează măi departe
în organele limfopoietice periferice,
se numesc limfocite T
timodependente.
Alte celule care provin din măduva
hematogenă pluripotentă nu mai
ajung în timus, ci ajung direct în
organele limfopoietice periferice sunt
denumite limfocite beta
timoindependente.
Circuitul pe care îl parcurg
limfocitele, respectiv limfatic, sânge,
țesut limfoid este parcurs de 2-3 ori
de aceste celule.
El este necesar pentru specializarea
funcțională a acestor celule, respectiv
dobândirea de receptori pentru
diferiți antigeni.
Limfocitele părăsesc vasele de sânge
și ajung în țesutul conjunctiv, unde se
distrug, sunt eliminate sau sunt
fagocitare de macrofagele
ganglionilor și foliculilor limfatici.
Tipuri de agranulocite:
1. Limfocite beta prezintă pe
membrană numeroși receptori
pentru antigeni. Ele se
specializează în măduva
hematogenă, funcția principală
fiind secreția de anticorpi, adică
activitatea umorală (secretor). Ele
se împart în numeroase familii sau
clone specifice pentru diferite
antigene. Stimulul este contactul
cu antigenul care determină
diferențierea și multiplicarea
ulterioară a plasmocitelor care
încep să secrete anticorpi
specifici. Reprezintă 10-20% din
totalul limfocitelor, au o durată de
viață de 3-4 zile, se maturează
timpuriu în viața fetală în măduva
hematogenă și se specializează în
organe limfoide periferice. La
primul contact cu antigenele
inițiază un răspuns imun primar,
ele capătă astfel un număr minim
de receptori pentru antigeni
devenind sensibilizate la acțiunea
acestora. Astfel, la un nou contact
cu același antigen se maturizează
și inițiază un răspuns imun
secundar fiind capabile să producă
anticorpi specifici. Astfel, pe
suprafața membranelor acestor
celule se află receptori pentru:
 virusuri, toxine bacteriene, factori
neuroumorali care le implică în
procese biologice. Limfocitele
secretă anticorpi care se numesc
imunoglobuline (Of) de tipul: IgG,
IgA, IgE(alergii), IgD, priin
intermediul cărora este recunoscut
specific antigenul.

2. Limfocitele T timodependente
reprezintă 60-80% din totalul
limfocitelor, au originea in măduva
hematogenă, se matureaza in viata
fetală și se instruiesc imunologic in
timus captând markeri specifici. O
perioadă de viață lungă 10-20 ani,
uneori toată viața, rămânând în
circulație sau in organele limfoide
periferice unde se leagă de antigene
specifice fiind responsabile de
imunitate mediată celular fără
producerea de anticorpi.
Ele păstrează memoria imunologica
pe care o pot transfera altor celule
efectoare T sau B. Există mai multe
tipuri de limfocite T: limfocite
citotoxice cu efecte distrugătoare
asupra antigenelor, ele se atașează de
antigene și eliberează limfokine ce au
rol important în amplificarea
răspunsului imun.
Limfocitele helper(Th) care ajuta
limfocitele B și T in declanșarea
raspunsului imun.
Limfocite supresoare(Ts) care
acționează asupra limfocitelor T și B,
limitând formarea de clone
menținând astfel răspunsul imun în
limite normale.
Th/Ts=2/1
Limfocite amplificatoare(TA)
determina diferentierea limfocitelor
precursoare T in celule Tc.
Limfocitele killer (Tk) (ucigașe) care
sunt capabile sa distrugă celula ținta
(ex:celule canceroase).
Limfocite implicate în
hipersensibilizarea întârziată prin
eliberarea mediatorilor solubil prin
care sunt sensibilizate alte celule în
vederea recunoașterii antigenelor.
Limfokinele nu sunt anticorpi (Ig) ci
sunt mediatori celulari cu structură
variată și acțiune directă asupra unor
celule țintă din celule și țesuturi.
Acțiunea cototoxică constă în
exercitarea unui efect de citoliza
asupra celulei țintă.
Rolul limfocitelor T
- Mediază imunitatea celulară
împotriva virusurilor, fungilor,
germenilor intracelulari
- Participă la respingerea grefelor
- Cooperează cu celulele beta
întroducerea anticorpilor specifici
- Deprima funcția celulei beta
- Sunt implicați în reglarea
granulocitopoiezei eozinofilelor și
probabil a eritropoiezei.
Competența imunitara a limfocitelor
T este legată de cooperarea cu
limfocite beta și interacțiunea cu
mecanismele imunității nespecifice.
Celula NK(natural) distrug celulele
tumorale și pe cele infectate cu
virusuri. Numărul limfocitelor este în
general crescut la copiii când se
vorbește despre o limfocitoza
fiziologică așa cum este și cea
postprandiala.
Însă numărul limfocitelor crește și în
inflamații acute, în stări infecțioase,
în șocuri traumatice, fiind vorba
despre o limfocitoză patologică.
Monocitele prezintă 6-9% din
globulele albe, sunt cele mai mari
elemente circulante cu diametrul de
20-40µ. Prezintă un nucleu mare,
reniform și citoplasmă abundentă ce
se colorează în albastru.
Ele se formează tot în măduva osoasă
din celule stem și ajung în circulație
unde supravietuiesc 20-60 ore.
Monocitele se găsesc în tranzit
dinspre măduvă spre sistemul
reticulohistiocitar unde devin
fagocitare, adică macrofage.
Ajungând în țesuturi devin mai
voluminoase, emit numeroase
prelungiri citoplasmatice și
dobândesc un echipament enzimatic
mai bogat decât monocitele, din care
provin. Monocitele endociteaza
particule mari, resturi celulare sau
celule întregi, îmbătrânite, particule
de praf, cristale de fier ca siliciu,
complexe antigen-anticorp, având
astfel un rol deosebit în finalizarea
reacției inflamatorii. Se pare că ele
sunt ultimele care înlătură factorul
inflamator. În țesuturi macrofagele
poți trăi 80 zile, macrofage alveolare
(migrează în plămâni) sau chiar mai
mult (exemplu: celulele kupffer din
ficat). Celulele monocit-macrofage
sunt localizate in ganglionii limfatici,
splină, măduvă osoasă, țesut
conjunctiv perivascular, piele,
plămâni, oase, sistem nervos central.
Monocitele și macrofagul reprezintă
stadii funcționale ale aceleiași celule
cu rol fagocitar. Prin cercetările lui
V-am Fürth ele au fost incluse în
sistemul mononuclear, fagocitul.
Prin capacitatea de fagocitara
sistemul monocit-macrofag are
funcții importante în reacția de
apărare. Acesta are proprietatea de a
secreta compuși cu activitate
bactericidă cum este lizozimul sau
antivirala cum este interferonul.
Se presupune că granulopoietina ce
este factorul moral implicat în
reglarea leucopoiezei este secretată
de monocit.
Macrofagele hepatice și cele din
organismele limfoide sunt sursa
sintezei unor proteine serice cu rol în
apărarea nespecifică și specifică.
Tot macrofagele secreta și
interleukina unu care este factor
stimulator al activării și diferențierii
limfocitelor în plasmocite.
Au efecte citotoxice asupra celulelor
tumorale. De asemenea monocitele
secretă și factorul de necroza
tumorală.(TNF)
Activitatea monocitelor este
influențată de o serie de factori, unii
cu rol stimulator, alții cu rol
inhibitor.
Leucopoieza este procesul de
formare al leucocitelor.
În acest proces celula stem
pluripotenta este orientată spre celula
cap de serie al liniei albe
granulocitare sau agranulocitare.
Granulopoieza. Celula de serie este
mieloblastul care trece prin etapele
cunoscute. Această durează 15 zile și
este divizată în:
1. Compartimentul celular format din
celule șsșe, mieloblast, promielocit,
mielocit, metamielocit.
2. Compartimentul de maturare are
loc în măduva hematogenă unde
metamielocitele trec în cinci zile prin
stadiile de granulocit tânăr
nesegmentat și apoi segmentat.
3. Compartimentul sangvin cuprinde
granulocite adulte ce trec în circulație
unde se menține o zi și se distribuie
apoi țesuturile.
4. Compartimentul tisular cu
granulocite adulte care trec în
țesuturi unde după 4-5 zile după ce
și-au îndeplinit funcțiile sunt distruse
și înlocuite.
Monopoieza este procesul de formare
de monocite dintr-un precursor numit
monoblast și promonocit.
Acesta se divid de 2-3 ori, se
matureaza și ajung în țesuturi ca
macrofage.
Limfopoezia începe cu celula stem
pluripotenta care este transformată în
elemente limfoide, în organe
limfatice centrale, ele se fose vor
diferenția în limfocite beta și T
trecând prin stadii similare altor
leucocite (limfoblast, prolimfocit,
limfocit). Reglarea leucopoiezei se
realizează prin mecanisme centrale și
periferice.
Centrii nervoși ai leucopoiezei sunt
localizați în hipotalamus și sunt
stimulați de: produși de degradare ai
leucocitelor distruse, microbi, toxine,
proteine străine, proteine proprii
denaturate.

Trombocitele (plachete sangvine)

Între 200.000-400.000 mm3 sânge,
au diametrul de 3-5µ, un volum de
7µm3. Sunt colțuroase, poligonale,
formă de lentilă biconcava. Prezintă
o membrană lipoproteica acoperită de
un strat glicoproteic de 15-20 nm.
Membrana prezintă invaginari, rare
pseudopode, frecvente canale de
pinocitoză. Durata medie de viață
este de 10 zile.
Trombocitele se formează în măduva
hematoformatoare, din celule mari
numite megacariocite.
 Aceste celule emit prelungiri
asemănătoare pseudopodelor care se
infiltrează printre celulele
endoteliului din măduva
hematoformatoare și se desprind de
celulele de proveniență fiind preluate
de torentul sangvin.
Deși trombocitele provin din
megacariocite fiind fragmente de
citoplasmă și nu au nucleu, ele nu
trebuie considerate resturi celulare,
deoarece au metabolism propriu.
Structura trombocitului prezintă 3
zone:
- Zonă periferică ce cuprinde
structurile membranare și
formațiunile asociate acesteia asupra
căreia intervin o serie de agenți: este
formată din trei componente:
membrana plachetara de 70-90Å,
lipoproteică ce prezintă numeroase
enzime (ex: adenilat ciclamații, ATP-
aza), dar și proteine contractile.
Ea este bogată in glicoproteine
receptori pentru diferiți factori:
factori ai coagulării, hormoni tisulari
etc.
Glicocalixul pe care se absorb
diferite substanțe.
Atmosfera plasmatica
(periplachetara) așezată deasupra
glicocalixului cu o grosime de 500 Å.
Aici se găsesc atașați numeroși
factori plasmatici ai coagulării și
numeroase antigene. În această zonă
este prezent un sistem canalicular
deschis format din tuburi ce permit
trecerea unor compuși.
- Zona citoplasmatică este soluția de
gel situată imediat sub membrană ce
conține o mare parte din proteinele
contractile localizate în
microfilamente și microtubi.
Dintre aceste proteine frecvente sunt
trombortearina și miozina, ele
prelungindu-se in pseudopode, unde
au ca rol menținerea formei
trombocitului in timpul hemostazei
- Zona organitelor subcelulare ce
conține granule de secreție, ribozomi,
Lizozomi, mitocondrii, granule cu
factori ai coagulării și ai proliferării
fibroblastelor.
1. Funcțiile trombocitelor
În procesul de hemostaza această
funcție se realizează datorită
existenței în plachete a unor factori
trombocitari ai coagulării care se
notează cu cifre arabe, spre deosebire
de cele plasmatice care se notează cu
cifre romane. Există 11 factori
plachetari ai coagulării.
2. Funcția de protecție și menținere a
integrității endoteliului vascular ce
împiedică apariția microhemoragiilor
spontane sau provocate de
microtraumatism. Se presupune că
trombocitele aderă la suprafața
endoteliului lezat și apoi fie se
integrează în structura acestuia, fie
eliberează o serie de factori ce
favorizează repararea leziuni
endoteliale.
Interacțiunea dintre glicoproteina 1
din membrana trombocitului și
factorul Willebrand care este factorul
VIII plasmatic leagă trombocitul de
structurile subendoteliale.
3. Funcția de apărare asigurată prin
aglutinare sau fagocitarea unor
particule din sângele unor germeni și
chiar a complexului antigen-anticorp.
4. Funcția de transport. Constă în
captarea și vehicularea unor
constituenți plasmatici care vor fi
eliberate în timpul aglutinarii datorită
sistemului microtubular dezvoltat.
5. Funcția în inflamație realizată prin
substanțele pe care le deține și le
eliberează la locul leziunii.

Hemostaza fiziologică se realizează

în două etape:
1. Hemostaza primară sau timpul
vasculo-plachetar
2. Coagularea

Hemostaza primară se realizează prin

mecanisme vaso-motorii ce
realizează vasoconstricție, reducând
fluxul sanguin. Procesul este foarte
pronunțat la nivelul metaarteriolelor
și a sfincterului precapilar.
Trombocitele au rol esențial în
hemostaza primară realizând
aderarea, agregarea și metamorfoza
lor cu eliberarea factorilor
hemostatici, formându-se trombusul
plachetar.
Adeziunea trombocitelor se
datorează contactului lor cu
colagenul membranei bazale
vasculare, denudata prin distrugerea
endoteliului.
Mecanismele adeziunii se bazează pe
factorii:
1. Fizici, respectiv atracția trombocit-
colagen
2. Chimici, respectiv complexul
glicoziltransferaza al membranei
trombocitare și hidrocarbonatii din
colagen.
Este necesar și factorul Willebrand
care este proteina plasmatică.
Mecanismul adeziune intervine și în
condiții normale când endoteliul se
descuameaza, fiind acoperit de
trombocite. În trombocitopenii apare
purpura hemoragică.
Aderarea trombocitară conduce la
agregarea plachetelor, proces
influențat de ADP, trombină,
tromboxan A2 și scăderea
concentrației 3-5 AMP ciclic.
ADP extracelular determina inițial o
agregare reversibilă, așa numitul val
primar, în urma căruia se eliberează
ADP endogen, trombocitar, care
declanșează al doilea val de agregare,
de această dată ireversibil.
Trombina se sintetizează în cantitate
unică încă din prima etapă a
hemostazei.
Tromboxanul A2 este un metabolit
ce rezultă din fosfolipidele
membranei trombocitare din care se
formează inițial acidul arahidonic ce
va fi convertit în tromboxan A2, care
este substanța vasoconstrictoare.
Scăderea 3-5 AMP ciclic trombocitar
stimulează agregarea.
2. Coagularea sângelui constă în
transformarea fibrinogenului
plasmatic în fibrina. Ea are o
desfășurare tristadială după Howell.
Stadiul 1 - consta in formarea
tromboplastinei
Stadiul 2 - protrombina -> trombina
Stadiul 3 - fibrinogenul sub acțiunea
trombinei devine fibrina insolubilă
Coagularea decurge în cascadă,
fiecare etapă generând un produs cu
activitate enzimatica absolut
obligatorie pentru etapa următoare.
Factorii coagulării sunt reprezentați
de:
Factorul I - Fibrinogenul sintetizat în
ficat funcționează ca substrat specific
de acțiune a trombinei.
Factorul II - Protrombina este o
globulina plasmatica, inactivă,
sintetizată în ficat, în prezența
vitamine K.
Factorul III - Tromboplastina
tisulara, o lipoproteina care se
găsește în creier, rinichi, plămâni,
ficat, splină, placentă, pereții vaselor
mari. Ea activează factorul VII.
Factorul IV - Calciu ionic
indispensabil tuturor etapelor
coagulării. Legarea calciului în forme
neionizabile este o metodă de
conservare a sângelui.
Factorul V - Accelerina stimulează
transformarea protrombinei în
trombina prin activarea factorului X.
Factorul VI - proaccelerina
Factorul VII - Convertina devine
activă atunci când sângele extravazat
ajunge în contact cu țesutul
perivascular.
Factorul VIII - factorul Willebrand
sau globulina antihemofilica A
intervine in activarea factorului X.
Factorul IX - Sau globulina
antihemofilică B se găsește in plasma
in formă inactivă. Ea intervine în
prima etapa coagulării. Lipsa ei
determina hemofilia B, mai rară și
mai puțin gravă.
Factorul X - sau factorul Stuart-
Power este un component activator al
protrombinei.
Factorul XI - sau factorul Rosenthal
sau globulina antihemofilica C are
rol tot în prima etapa coagulării.
Absența lui duce la hemofilia de tip
C.
Factorul XII - sau factorul Hogeman
este activat în prezența suprafețelor
rugoase. Se găsește în plasmă în
formă inactivă.
Factorul XIII - Numit și Factor
stabilizator al fibrinei(FESF) este
produs de ficat, dar și de trombocite.
El este activată de trombina.
Alți factori ai coagulării sunt:
- Proteina C - Dependentă de
vitamina K și inactivează factorii V
și VIII controlând astfel procesul
coagulării.
- Factorul Fitzgerald este identic cu
kiminogenul plasmatic care
generează kimine cu acțiune
vasoactivă.
- Factorul Flecher numit și
precalicreina cu acțiune proteolitica.
Dinamica procesului de coagulare
Stadiul 1 de generare a
tromboplastinei are loc în plasmă și
în țesut.
a) Faza plasmatică ia naștere prin
interacțiunea dintre factorii
plasmatici și plachetari, fiind
intrinsecă. Ea apare la contactul
sângelui cu o suprafață străină.
Intervin patru factori:VIII, IX, XI,
XII. Inițial se activează factorul XII,
acesta îl activează pe XI, apoi IX și
VIII. Sub acțiunea factorului X și a
proaccelerinei se formează
tromboplastina activă.
b) Faza tisulara - tromboplastina
tisulara rezulta prin interacțiunea
unor factori plasmatici și celulari. În
creier și plămâni există substanțe
precursori ai tromboplastinei care
sunt activate în prezența unor facturi
acceleratori plasmatici, și anume V și
VII care se transformă în
tromboplastina tisulară activă.
Stadiul 2 - Transformarea
protrombinei in trombina se face, pe
lângă intervenția tromboplastinei
plasmatice și tisulare și cu
participarea factorilor accelerației
plasmatici, respectiv V, VII și IX și
ai ionilor de calciu.
Stadiul 3 încare, din moleculele de
fibrinogen se desprind două
fibrinopeptide A și B. Acesta
polimerizează rapid formând fibrina,
o rețea tridimensională sau cheaguri.
Ea se stabilizează în prezența
factorului XIII activat de trombina.
Ulterior se produce reacția cheagului,
acesta rămânând la 1/5 din mărimea
inițială. 80% din această reducere se
realizează în prima oră, iar restul de
20%, după alte două ore. Retrag ți-a
ASE datorează intervenției
retractozinului emiterii de prelungiri
de către plachetele sangvine, precum
și prezentei in plachete a
trombosteninei.
Fibrinoliza în care intervin plasmina
sau fibrinolizina, este enzimă
proteolitică ce se găsește în plasmă,
ca plasminogen.
Fibrinolizokinaze sunt enzime din
hematii, plachete sau leucocite.