Disciplina: Metode și sisteme de purificare a mediului

Capitolul 3: Metodele de adsorbţie şi chemosorbţie în purificarea gazelor degajate

Tema 3.1 Adsorbanți utilizați în practică:

- cărbunii activi,
- silicagelul,
- alumogelul
- zeolitele
Întroducere. Adsorbția reprezintă în fizică fenomenul de reținere a moleculelor unei substanțe fluide
(numite adsorbat) pe suprafața unui corp lichid sau solid (adsorbant). Adsorbția este în general exotermă, fiind
influențată de natura, concentrația și mărimea suprafeței de contact a celor două faze; de asemenea, crește cu
mărirea presiunii și cu scăderea temperaturii. Procesul invers poartă numele de desorbție.
Se deosebesc patru tipuri de adsorbții după natura corpului adsorbant și natura corpului adsorbit; astfel,
există adsorbția solid-gaz, solid-lichid, lichid-gaz și lichid-lichid. Intensitatea gradului de adsorbție este direct
proporțională cu presiunea și invers proporțională cu temperatura la care se află interfața adsorbant-adsorbit.
Adsorbția poate fi:
 de natură fizică, numită și adsorbție fizică, la care fenomenul adsobției se datorează acțiunii forțelor Van der
Waals de atracție dintre moleculele adsorbantului și adsorbitului. Acest fenomen este similar procesului de
condensare a lichidelor.
 de natură chimică, adesea numită și chemosorbție, fenomen în care gazul este menținut la suprafață de forțele
chimice specifice substanțelor implicate. Formarea unor legături între moleculele adsorbantului și adsorbitului se
realizează prin absorbția energiei de activare.
Principalele tipuri de adsorbanți industriali includ cărbunii activi, silicagelurie, alumogelurile (oxid de aluminiu
activ), zeolitele și schimbătorii de ioni.
Carbunele activ este o formă procesată de cărbune cu un conţinut foarte mare de pori microscopici. Suprafaţa
echivalentă a unui gram de carbune activ este cuprinsă între 650 m2 şi 1000 m2. Aceast fapt
recomandă carbunele activ ca fiind una dintre cele mai bune soluţii de filtrare şi adsorbţie.
Anumite tipuri de carbune activ sunt utilizate în medicină în situaţia ingerării unor substanţe toxice.
De asemenea, carbunele activat este utilizat şi pentru tratarea flatulenţei (Acumulare excesivă de
gaze în stomac și în intestine), a indigestiei şi a diareei.
Activarea este procesul de creare de pori într-un material care nu este în primă fază poros. Porii din carbunele
activ sunt de 3 tipuri:
 porii mari – au o rază mai mare de 25 nm, au rolul de a transporta fluidul prin carbunele activ;
 porii medii – au o rază cuprinsă între 1 şi 25 nm – au rolul de filtrare şi reţinere a contaminanţilor la nivel
molecular;
 porii mici – au o rază mai mică de 1 nm – au rolul de filtrare şi reţinere a contaminanţilor la nivel molecular;
Pentru activare sunt utilizate procedee chimice sau fizice.
Obţinerea de carbune activ prin metode chimice
Materia primă utilizată la producerea de cărbune activ prin metoda chimică este reprezentată de masa
lemnoasă mărunţită sub formă de chips-uri. Masa lemnoasă poate proveni din coji de nucă de cocos, coji de
nucă sau lemn de diferite tipuri şi esenţe. Fiecare tip de masă lemnoasă produce un carbune activat cu porozităţi
de anumite dimensiuni, corespunzătoare tipului de lemn respectiv. Deoarece filtrarea are loc la nivel molecular,
iar masa lemnoasă are o structură diferită de la specie la specie, pentru filtrarea sau absorbţia unei anumite substanţe
se utilizează carbune activ cu o anumită dimensiune a porozităţilor, capabil să reţină moleculele respective şi care
să lase să treacă moleculele cu dimensiuni mai mici.
La activarea chimică a cărbunelui se utilizează în principal acidul fosforic – H3PO4 sau clorura de zinc
– ZnCl2. Cele două substanţe provoacă dilatarea masei lemnoase, care astfel tratată este supusă unor temperaturi
cuprinse între 500˚C şi 800˚C. Masa lemnoasă este carbonizată, produsul fiind un cărbune poros plin cu acid fosforic
care este ulterior spălat pentru a fi reutilizat, locul acidului fosforic sau a clorurii de zinc fiind luat de aer.
Obţinerea de carbune activ prin metode fizice
Masa lemnoasă (în principal aceeaşi ca şi la metoda chimică) este transformată în cărbune în absenţa aerului,
la temperaturi de peste 1200˚C. Cărbunele astfel rezultat este supus acţiunii aburului uscat la temperaturi de
peste 1000˚C. Structura internă a cărbunelui se transformă parţial în gaze ce sunt evacuate, astfel încât, se obţine
structura poroasă a carbunelui activ.
Utilizarea cărbunelui activ
Carbunele activ este utilizat pe scară largă în special pentru filtrarea fluidelor (lichide sau gazoase) de
eventualii contaminanţi. Filtrul de carbon activ este folosit pentru reţinerea unei game largi de contaminanţi (clorul
utilizat la tratarea apei), pentru eliminarea mirosului, culorii sau gustului neplăcut al apei potabile.
 Cele mai performante filtre de carbune activ sunt obţinute din coji de nucă de cocos. Activarea carbonului
are loc după procesarea termică şi constă în tratarea granulelor de carbon cu diferite substanţe astfel încât în timpul
filtrării să fie reţinute doar anumite particule.
Carbonul activ este utilizat sub formă de granule cu dimensiunea cuprinsă între 0,2 mm şi 5 mm.
Acestea sunt introduse în cartuşele filtrante de unică folosinţă. Atunci când porii s-au umplut cu contaminanţi, filtrul
de carbon activ şi-a atins durata de viaţă şi trebuie schimbat.
Filtrele de carbon activ nu elimină bacteriile sau viruşii. De asemenea, filtrele de carbon
activ nu dedurizează apa (nu înlătură calciul sau magneziul) şi nu elimină nitraţii. Filtrele de carbon activ sunt
eficiente în eliminarea compuşilor organici nepolari şi mai puţin a celor anorganici cum sunt : metale grele (plumb),
fluoruri, sodiu, etc.
Silicagelul sau gel de silice este un material granular cu porozitate mare obținut prin deshidratare în condiții
speciale a gelului de bioxid de siliciu. Compoziția chimică poate fi exprimată ca SiO2 ⋅ nH2O. Silicagelul
este un silicat amorf, un material dur și translucid, format din granule cu diametrul cuprins între 1 și
3 mm, în care există un număr foarte mare de pori microscopici. Este folosit în tehnică
ca adsorbant pentru umezeală și purtător de catalizatori. Când controlează umezeala, la o temperatură
de 240 C și umiditate relativă de 20%, silicagelul poate adsorbi 35% din greutatea lui în apă. Cu cât umiditatea
relativă este mai mare, adsoarbe mai multă apă, iar cantitatea de apă adsorbită crește cu cât perioda de timp este
mai mare.
În general, silicagelul poate fi împărțit în două categorii: silicagel organic și silicagel anorganic în funcție de
proprietățile și componentele acestora. Silicagelul anorganic este un tip de material adsorbant foarte activ, care de
obicei reacționează cu silicatul de sodiu și acidul sulfuric, urmată de o serie de procese post-tratare cum ar fi
îmbătrânirea și spumarea acidă. Silicagelul este insolubil în apă și orice solvent, netoxic, fără gust. Manifestă
stabilitate chimică, înafară de mediul alcalin puternic și acidul fluorhidric, nu reacționează cu nicio
substanță. Diferitele tipuri de silicagel au diferite structuri microporoase datorită diferitelor lor metode de
fabricare. Compozitia chimica si structura fizica a gelului de siliciu determina caracteristicile multor alte materiale
similare care inlocuiesc proprietatile ridicate de adsorbtie, stabilitate termica buna, stabilitate chimica, rezistența
mecanica ridicata, desicante de uz casnic (Care absoarbe umiditatea), regulator de umiditate, deodorante; În
industria hidrocarburilor se utilizează ca agent de decolorare, purtător de catalizator, la separarea și purificarea
agentului de adsorbție; Ca agent chimic fin, se utilizează în calitate de stabilizator de bere, agent de îngroșare a
vopselei, agent de fricțiune pentru pastă de dinți, etc.
Alumogelul (oxid de aluminiu activ Al2O3 . nH2O, unde 0 <n <0,6) se obține prin calcinarea diferitor
hidroxizii de aluminiu. În funcție de tipul hidroxidului inițial, prezența în el a oxizilor alcalini și alcalino-pământoși,
condițiile de tratare termică și conținutul de umiditate, se obțin diferite tipuri de alumogel după structură. Cel mai des
se utilizează j-Al2O3 , mai rar x-Al2O3 și alte modificări ale lui Al2O3. Porii lor sub formă de tuburi sunt formate din
particule cristaline primare de dimensiune (3-8)•10-9 m.
Se utilizează la captarea compușilor organici polari și ca agent de uscare a gazelor.
Zeolitele sau Zeoliții sunt un grup de minerale care reprezintă aluminosilicați naturali hidratați de calciu,
stronțiu, sodiu, potasiu, bariu, magneziu etc.
Zeoliții pot fi naturali sau sintetici.
Numele de zeolit a fost dat de către mineralogul suedez Axel Frederik Cronstedt în 1756. Denumirea de
„zeolit” provine din combinarea cuvintelor grecești „zeo”= a fierbe și „lithios”= piatră, însemnând „piatră
fierbinte”, datorită faptului că zeoliții eliberează apă dacă sunt încălziți. Zeoliții sunt caracterizați de o
structură cubică în formă de fagure cu atomi de Al și Si înconjurați de 4 atomi de oxigen, cu cavități largi sub formă
de canale (între 20-50 % din volumul unui zeolit este reprezentat de goluri), care pot îngloba Na, Ca sau alți cationi,
molecule de apă și chiar mici molecule organice. Canalele sunt suficient de largi pentru a permite trecerea și a unor
ioni cu raza ionică mai mică decât a acestora. Ei fac parte, alături de feldspați din grupa tectosilicaților. Zeoliții au
structuri mult mai deschise și mai puțin dense decât alți silicați. Zeoliții sunt minerale rare încărcate negativ,
proptietate unică în regnul mineral.
În natură, zeoliții s-au format prin depunerea cenușii vulcanice în lacuri cu apă sărată. Zeoliții naturali sunt
reprezentați prin alumino- silicați naturali de calciu, stronțiu, sodiu, potasiu, bariu, magneziu și se găsesc în natură
mai ales în cavitațile rocilor vulcanice unde s-au format prin contactul lavei cu apa mării. Ei pot fi translucizi, incolori,
albi, colorați în nuanțe deschise, culoare datorată impurităților fin dispersate, în special oxizi și hidroxizi de fier și
mangan. Au o duritate și densitate mică.
Există aproximativ 45 de zeoliți naturali ce formează la temperaturi joase medii geologice. Din punct de vedere
economic, mai importante sunt boabele fine de zeolit, cum ar fi clinoptiolitul format prin alterarea granulelor fine ale
depozitelor vulcanice de către apa subterană. Zeoliții se pot forma de asemenea în sedimentele alcaline ale unor
lacuri din deșert, în soluri alcaline din deșert, sedimente marine și rocile metamorfice la temperaturi joase.
În România se găsesc depozite importante de zeoliți naturali în rocile
vulcanice: natrolit, laumontit, analcim, meyolit, chabazit, stilbit, heulandit și gmelenit.
În 1948 au fost realizați primii zeoliți artificiali prin sinteza hidrotermală, iar în 1950 au fost produși zeoliți
sintetici la scară industrială ca site moleculare pentru separarea amestecurilor de gaze sau lichide. Zeoliții sintetici au
o gamă mai largă de proprietăți și cavități mai largi decât cei naturali. În prezent, mai mult de 100 de zeoliți diferiți au
fost sintetizați, iar producția anuală a acestora depășește 12.000 de tone.
Zeoliții sintetici sunt realizați în mai multe moduri: o tehnică importantă reprezintă amestecarea sodiului,
aluminiului și chimicalelor pe bază de silice cu abur pentru a crea un gel. Gelul este lăsat o perioadă, apoi încălzit la
cca. 90°C. O altă tehnică folosește caolin care este încălzit într-un cuptor până începe să se topească, apoi refrigerat
și măcinat sub formă de pudră. Această pudră este amestecată cu săruri de sodiu și apă care este apoi încălzită.
Zeoliții naturali își găsesc utilizarea în domenii extrem de diferite:
 Protecția mediului  Material pentru șlefuit suprafetele metalice
 Îngrășământ pentru animale  Praf de curățat
 Supliment nutritiv pentru plante  Combaterea mirosurilor neplăcute
 Filtre pentru purificarea apelor reziduale și  Medicină
radioactive  Cosmetică
 Nisip pentru filtre  Obținerea hârtiei de calitate superioară
 Materiale de construcții  Prelungirea timpului de păstrare a alimentelor
 Curățarea mediilor contaminate cu produse  Deszăpezire
petroliere

Zeoliții sintetici pot avea o utilizare pe scară largă ca agenți de schimb ionic, catalizatori și adsorbanți (filtre sau site
moleculare) în diverse procese industriale: epurarea apelor uzate, purificarea aerului, obținerea diferitelor gaze din
aer, catalizator în procesul de producție chimică a petrolului etc.
Schimbatorii de ioni solizi sunt substante insolubile in apa sau alti solventi, capabile sa retina din solutiile de
electroliti cu care vin in contact ioni pozitivi sau negativi, in schimbul unei cantitati echivalente de ioni cu aceeasi
sarcina electrica. Particulele solide de schimbator de ioni sunt naturale (ca de exemplu zeolitii) sau sintetice(ca
rasinile organice). Rasinile sintetice organice sunt tipul predominant utilizat astazi deoarece caracteristicile lor pot fi
adaptate pentru diferite aplicatii specifice. Dupa felul ionilor de schimb din structura lor chimica exista schimbatori
de cationi si schimbatori de anioni. Daca contin ioni H+ pe care ii pot schimba cu diversi cationi din solutiile de
electroliti, schimbatorii de ioni joaca rolul de acid. Sunt denumiti schimbatori de cationi sau cationiti si pot fi
reprezentati schematic prin formula HR (H-cationit). Schimbatorii de ioni care contin ioni hidroxid (OH-) pe care ii
pot schimba cu diversi anioni din solutiile de electroliti se numesc schimbatori de anioni sau anioniti. Pot fi
reprezentati schematic prin formula ROH (OH-anionit). In procesul de schimb ionic joaca rolul unor baze.

Studiul individual ghidat (săptămîna 4):

3.1 Utilizarea în practică a adsorbanților: cărbuni activi, silicagel,
3.2 Utilizarea în practică a adsorbanților: alumogelul şi zeolitele.
Produse de elaborat (săptămîna 4):
Prezentarea referatului la temă (Power Point)