POLUAREA RAURILOR , FLUVIILOR SI LACURILOR

Apa reprezinta o sursa naturala regenerabila , vulnerabila si limitata , element indispensabil pentru
viata si pentru societate , materie prima pentru activitatile productive , sursa de energie si cale de
transport , factor determinant in mentinerea echilibrului ecologic.(Legea Apelor,MO nr. 244/1996)

Poluarea apelor este definită în diverse moduri. Astfel, Conferinţa de la Geneva din 1961 o prezintă
ca “modificarea directă sau indirectă a compoziţiei sau stării apelor unei surse oarecare, ca urmare a
activităţii omului, astfel încât apele devin inadecvate utilizărilor pe care le au în mod obişnuit,
ridicând risc pentru sănătatea omului şi pentru integritatea ecosistemelor acvatice".

Ca urmare a poluării apei pot fi perturbate următoarele procese:

a. Alimentarea cu apă potabilă a centrelor urbane (impurificarea

apei cu reziduuri menajere şi industriale, cu germeni patogeni,

substanţe toxice etc.);

b. Alimentarea cu apă a unităţilor industriale (apa tehnologică

poate fi impurificată cu anumiţi poluanţi indezirabili în anumite

procese tehnologice);

c. Alimentarea cu apă a crescătoriilor de animale (concentraţii

mici de substanţe toxice pot afecta sănătatea animalelor;

concentraţii de sare peste 1,5% s-au dovedit mortale pentru

animalele de fermă);

d. Irigaţiile (plantele pot fi afectate de prezenţa în apa de irigat a

metalelor grele, borului, sodiului etc.);

e. Piscicultura (deversarea în emisar a unor ape reziduale cu

substanţe toxice: cianura de sodiu, cuprul, zincul, fenolul,

amoniacul etc.);

f. Centralele hidroelectrice (creşterea corozivitătii apei râurilor şi

fluviilor aferente centralelor pot avea un impact negativ asupra

funcţionării normale a utilajelor centralei); MODULUL II

APA. POLUAREA ŞI DEPOLUAREA APEI

95
g. Sportul de agrement şi turismul (poluarea lacurilor şi râurilor de

agrement cu alge, de exemplu, poate conduce la mirosuri

ofensive şi aspecte inestetice care scad interesul turistic);

h. Navigaţia (poluarea apelor fluviale şi marine conduce la

creşterea acidităţii şi corozivităţii acestor ape, cu efecte negative

asupra părţii metalice a navelor; depozitarea cantitativă a unor

substanţe în suspensie poate perturba circulaţia navelor).

Clasificarea poluanţilor apei după modificările proprietăţilor apei

Substantele care polueaza solul sunt adesea spalate in paraie si rauri, provocand poluarea apelor.
Desi evacuarea deseurilor de catre fabrici este strict controlata, este de ajuns un mic accident pentru
ca deseurile toxice sa distruga un rau.

Poluarea apelor curgatoare afecteaza canalele, fluviile si raurile pe cursul lor pana la revarsarea in
mari. Ea poate contamina si suprafetele intinse de apa, cum sunt iazurile sau lacurile artificiale.

Poluarea apei curgatoare este de obicei invizibila deoarece agentii poluanti se dizolva in apa.
Cand oamenii erau nomazi si mult mai putini ca numar, poluarea apei era neglijabila deoarece raurile
in care ajungeau deseurile lor se curatau de la sine.

Aproximativ 97% din apa planetei se gaseste in mari si oceane ( in proportie de

peste 70% in cruste de gheata si ghetari , 23% in ape subterane , restul
impartindu-se intre rauri , lacuri , izvoare ) , doar 3% pe uscat . O mare parte
din resursele de apa de adancime se afla la peste 80 m , ceea ce o face de
neexploatat la nivelul tehnicii actuale .

Utilizarea apei a inregistrat in timp o continua intensificare si diversificare ,

ajungandu-se la utilizarea ei in procesele tehnologice , iar pe de alta parte ,
cresterea exploziva a populatiei, gradul ridicat de urbanizare , dar si apartitia
unor noi industrii mari consumatoare de apa au determinat aparitia si
accentuarea fenomenelor de secatuire si poluare apelor . In prezent se pune
problema unei gestionari echilibrate a resurselor de apa , determinata in
special de trei factori majori :

Cresterea consumului de apa ( se estimeaza ca la fiecare 15 ani acest consum

se dubleaza ) ;
Insuficienta lucrarilor care sa faca posibila folosirea in scopuri social-economice
a intregului stoc utilizabil al apelor de suprafata si a celor subterane ;
Fenomenul poluarii a capatat in ultima periada proportii ingrijoratoare .
D.Serbanescu , 2001 ,Mediul inconjurator , Ed. All Beck ,Bucuresti
Mircea Dutu , 1997 , Dreptul comunitar al mediului , Ed.Economica ,Bucuresti

….,, Nimeni nu are dreptul să distrugă o specie, plantă sau animal, să extermine ceea ce nu a
creat. În contextul naturii, o plantă, un organism animal, indiferent care ar fi, conţin mai
multe mistere şi au multe implicaţii ecologice benefice naturii decât cea mai uimitoare
realizare umană ca edificiu. Natura a existat fără om, omul nu poate trăi fără natură”. (C.
Pârvu)

O prima forma a poluarii apelor terestre este eutrofizarea , care se produce ca urmare a
introducerii , datorita diverselor activitati umane , a unor cantitati excesive de nutrienti .
Cresterea gradului de concentrare a nutrientilor indeosebi a fosforului , determina o
proliferare spectaculoasa a algelor , iar in anumite imprejurari specifice , a macrofitelor
acvatice .Inmultirea acestora sporeste consumul de oxigen , ajungandu-se fie la disparitia
permanenta a cestuia , fie la una periodica , fapt ce duce la diminuarea sau chiar disparitia
faunei bentonice si la inlocuirea descompunatorilor aerobi de catre cei anaerobi .
Descompunerea substantelor organice pe cale anaeroba se realizeaza doar partial , aceasta
ducand la aparitia bacteriilor sulfat-reducatoare si la degajarea hidrogenului sulfurat , care
intoxica apele de adancime si vietuitoarele acestora .

Acest fenomen al eutrofizarii afecteaza un numar din ce in ce mai mare de lacuri din tarile
industrializate , flora caracteristica a acestor lacuri fiind inlocuita de specii noi si foarte
prolifice , cele mai multe cu un pronuntat caracter toxic , ceea ce determina modificarea
faunei si chiar disparitia unor importante componente ale acesteia . Fenomenul s-a extins si
asupra marilor fluvii , avand efecte asemanatoare cu cele intalnite in cazul lacurilor .
Lacurile
Lacul Sf. Ana
Lacurile reprezinta mase de apa care stagneaza in excavatiuni ale continentului.
Dimensiunile lor sunt variabile; adancimea incepe de la cativa metri si pana la 1620m cat are
lacul Baikal, iar suprafata de la foarte mica la 37000 km patrati cat are Marea Caspica.
In Romania exista in jur de 3500 de lacuri, dar doar 0.9% dintre ele au o suprafata ce
depaseste 1 km patrat. Cele mai importante sunt lacurile provenite din fostele lagune de pe
malul Marii Negre (Razim 425 km patrati, Sinoe 171 km patrati) si lacurile formate de-a
lungul malurilor Dunarii (Oltenia 22 km patrati, Brates 21 km patrati). Lacurile glaciare se
intâlnesc in Muntii Carpati (Lacul Bucura, cu o suprafata de 10,8 ha este cel mai mare dintre
ele). In afara de acestea mai exista lacuri facute de om, importante pentru puterea
energetica pe care o inmagazineaza, cele mai importante fiind cele de pe Dunare la Portile
de Fier II (40.000 ha) si Portile de Fier I (10.000 ha, dar cu un volum de apa de 2.400 milioane
metri cubi - de trei ori mai mult decat la Portile de Fier II), dar si cel de la Stânca-Costesti
(5,900 ha) pe Prut si de la Izvoru Muntelui pe râul Bicaz (3.100 ha).
Poluarea Râurilor
Substantele care polueaza solul sunt adesea spalate in paraie si rauri, provocand poluarea
apelor. Desi evacuarea deseurilor de catre fabrici este strict controlata, este de ajuns un mic
accident pentru ca deseurile toxice sa distruga un rau.
Poluarea apelor curgatoare afecteaza canalele, fluviile si raurile pe cursul lor pana la
revarsarea in mari. Ea poate contamina si suprafetele intinse de apa, cum sunt iazurile sau
lacurile artificiale.
Poluarea apei curgatoare este de obicei invizibila deoarece agentii poluanti se dizolva in apa.
4.2 Tipuri de poluare a apelor şi modele de comportament a poluanţilor în râuri, lacuri şi ape
subterane

· Tipuri de poluare - surse, caracteristici, efecte şi evoluţie

Distingem mai multe tipuri de poluare: cu germeni, virusuri şi alte organisme patogene; cu
substanţe organice biodegradabile (ce consumă oxigenul); cu substanţe organice greu- /
nebiodegradabile;

cu îngrăşăminte agricole; cu substanţe minerale diverse; cu substanţe uleioase şi reziduuri

petroliere; cu substanţe radioactive; deversări de ape calde etc.

Fiecărui tip de poluare îi corespund efecte specifice asupra calităţii apei, sănătăţii omului şi
mediului. De fapt orice poluare a apei se răsfrânge asupra lumii vii inclusiv a omului, direct
sau prin intermediul florei şi faunei, uneori prin lungi lanţuri şi cicluri trofice.

Poluarea cu nitraţi provine mai ales din agricultură. Azotul e element esenţial pentru viaţă şi
în ape suferă foarte multe procese chimice şi biochimice. Apare mai ales ca azotat, azotit,
amoniu, azot gazos şi cel fixat în compuşi organici, grupe între care există continue
transformări / tranzitări, formându-se "ciclul azotului". Excesul duce la eutrofizare,
contaminarea acviferelor, posibila afectare a sănătăţii umane: methemoglobinemie la copii,
cancer gastric...

Sursele de azotaţi în ape sunt naturale şi antropice. Sursele naturale sunt : Din precipitaţii:
Oxizi de azot din atmosferă, produşi de fulgere şi de arderea combustibililor fosili; Aportul
prin spălarea din roci şi cenuşă de vegetaţie arsă ajunsă în ape); Din nitrificarea amoniului
(prin microorganismele nitrosomonas şi notrosococcus) şi a nitriţilor (prin nitrobacter); Din
izvoare în urma dizolvării lor la adâncime în roci (nitratul având solubilitate crescută în ape);
Din eroziunea solurilor ce conţin azotat. Aceste surse "naturale" sunt adesea indirect tot
antropice. Surse antropice "directe" sunt cele punctiforme (deversări de ape uzate conţinând
azotaţi) şi difuze, în principal azotaţii proveniţi din agricultură, din îngrăşămintele chimice şi
din îngrăşămintele naturale - gunoi de grajd - aplicate pe câmpuri, sau de la latrine. Dejecţiile
conţin de fapt uree şi amoniu, care se transformă în azotat de către microorganisme prin
nitrificare. Pentru zootehnie putem calcula echivalenţa aproximativă de producţie de dejecţii
1,5 vite adulte = 7 porci = 100 găini ouătoare.
Apare frecvent exces pe câmp de azotat pe care plantele nu-l pot absorbi, fie pentru că pe
ansamblu cantitatea e prea mare, fie pentru că a fost aplicată la momentul greşit, în afara
perioadei de vegetaţie. Acest fapt se întâmplă frecvent prin împrăştiatul toamna sau iarna a
gunoiului de grajd pe câmp. (Multe ţări interzic gunoirea în perioada 15 octombrie - 15
februarie). Astfel excesul de nitraţi ajunge în sol şi în ape, pe care le poluează.

Îndepărtarea nitraţilor din apa potabilă este scumpă şi complicată. S-au experimentat tehnici
chimice (schimbători de ioni) şi biochimice sau se recurge la amestecarea apelor
contaminate cu altele cu concentraţie mai redusă de azotaţi. Dar e mult mai uşor şi ieftin să
previi. În plus, pentru surse individuale (fântâni) prevenţia e singura şansă, altfel trebuie
abandonate. Există posibilitatea tehnică de a măsura de rutină azotul din sol înainte de
însămânţare, în timpul şi după recoltă, ceea ce permite aplicarea dozei exacte necesare, fără
exces. Trebuie analize periodice, nu ajunge că ai studiat o dată acel sol şi "ştii ce tip este".

În apa subterană, NO3 este modificat, transformat de microorganisme, reacţionează cu fier,

sulfaţi sau bicarbonaţi etc. Astfel solul este un "filtru" bun dar dacă i se depăşeşte
capacitatea, concentraţia de azotat va creşte brusc în apele de suprafaţă sau subterane sau
nu va creşte azotatul ci sulfatul pe care îl dezlocuieşte din combinaţii azotatul! În plus nitraţii
pe care îi tot deversăm actualmente în sol vor ajunge în unele acvifere peste doar ani sau
decenii, când ne putem trezi brusc cu o prăbuşire a calităţii multor ape.

Azotaţii au asupra organismului animal efect de toxicitate prin multe mecanisme, direct sau
prin alţi compuşi pe care îi formează (azotiţi, nitrozamine etc.).

Acidifierea apelor dulci vine în principal de la ploile acide. Ele au fost observate încă din
secolul XVII în Anglia. Termenul de ploaie acidă l-a introdus chimistul Robert Angus Smith în
1872, văzând cum ploaia ataca plantele şi clădirile. Doar din anii '50 s-a constatat că
problema e transfrontalieră. Suedia a constatat că îi mor lacurile prin acidifiere şi a
identificat ca şi cauză emisiile de poluanţi transfrontalieri din Europa centrală şi de vest. Era
şi rezultatul coşurilor foarte înalte de fum din Germania şi alte ţări, care nu disperaseră
poluarea ci... o împinseseră mai departe. Problema a fost luată în serios numai când
fenomenul a apărut şi în Europa centrală şi de vest. În 1978 s-a lansat programul european
EMEP de cercetare şi monitoring în domeniu, iar SUA au lansat iniţiative similare în 1980,
ajungându-se apoi la programe mondiale.

Cauza principală sunt bioxidul de sulf şi oxizii de azot degajate în atmosferă. Pe plan global
sursele naturale au aceeaşi magnitudine cu cele antropice, care sunt în principal arderea
combustibililor fosili, dar care în zone industriale le eclipsează pe cele de origine naturală.
Astfel oamenii au emis în 1975 80x 106 tone de oxizi de sulf şi 90x 106 tone în 1985. Europa
a contribuit cu 44%, America de Nord cu 24%, Asia cu 23%, America Centrală şi de Sud cu
5,2%, Africa cu 3% şi Oceania cu 1%. Producţia de oxizi de azot e estimată la 50x 106 tone
anual, din care 35% din surse naturale, 25% din arsul biomasei şi 40% din arderea de
combustibili fosili - jumătate de la motoarele vehiculelor şi jumătate din termocentrale şi
alte surse staţionare. S-a reuşit ca emisiile de bioxide de sulf să nu mai crească ba chiar s se
reducă după 1970 în ţările dezvoltate, însă cele de oxizi de azot continuă creşterea.
Mecanismul de formare a ploii acide constă în oxidarea în atmosferă a oxizilor de azot şi sulf
la acid azotic şi sulfuric sau aerosoli de azotat şi sulfat, prin procese complexe incomplet
elucidate de oameni. Ajung pe sol şi în ape pe cale umedă sau uscată. Pe cale umedă ajung
prin ploaie sau ninsoare sau "ocult" prin ceaţă, chiciură etc. Staţionarea în atmosferă
durează în medie mai multe zile, permiţând astfel afectarea unor regiuni depărtate. Pe cale
uscată ajung prin difuzie ca şi gaze sau în particule de aerosoli, ca azotat de amoniu sau
sulfat de amoniu. În aceste cazuri staţionează puţin în atmosferă, astfel că afectează mai
mult regiunea înconjurătoare nu marile depărtări.

O altă sursă importantă de ape acide vine de la poluarea solului cu amoniu, care bacteriile îl
nitrifică rezultând însă şi ioni de hidrogen, ce dau aciditate. De asemenea din minerit pirita
expusă la aer şi umiditate eliberează H+ acidificând puternic apele.

Solurile şi apele au capacitatea de a neutraliza aciditatea prin bicarbonaţii de calciu şi

magneziu. Capacitatea însă e limitată şi se pierde la bombardarea cu un aflux ridicat de ioni
de hidrogen şi de sulfat sau azotat. Acidifierea lacurilor nu e dată de simpla creştere a H+
atmosferic, ci prin procese complexe mediate de sol. Acidifierea apelor nu apare în zone
calcaroase. De aceea ea s-a manifestat mai ales în nordul Americii şi Europei, unde a fost
glaciaţiune şi nu prea este calcar. În lipsa carbonaţilor, aciditatea e anihilată de
aluminosilicaţi, dar nu aşa de eficient, existând riscul acidifierii. După riscul de acidifiere şi
capacitatea de tamponare, rocile se clasifică în 4 tipuri: I sensibilitate foarte mare: granit,
gresie quarţitică; II sensibilitate crescută: gresii, conglomerate; III sensibilitate redusă: multe
din rocile vulcanice; IV sensibilitate nulă la acidifiere (capacitate te tamponare teoretic
infinită): calcare, dolomite

Sulfatul este un "ion transportor". Venit din atmosferă ia cu el calciu şi magneziu. Dacă nu
sunt destule, scoate din roci aluminiu şi H+, provocând acidifiere. De aceea solurile care au
capacitatea de a reţine sulfaţii previn acidifierea apelor. Azotatul crează mai puţine
probleme căci e folosit ca nutrient de organismele acvatice. Dacă e în exces poate genera
acidifiere prin acelaşi mecanism ca ionul sulfat.

Pot apărea acidifierii temporare "naturale" la topirea zăpezilor, dar majoritatea sunt din
cauze antropice. Scăderea pH-ului atrage o creştere a solubilităţii metalelor grele, toxice
pentru viaţă, care sunt mobilizate din sedimente sau nu se mai sedimentează. Unele metale
toxice pot fi dezlocuite şi mobilizate chiar din combinaţii stabile din sol. De aceea degeaba
tratezi lacul acidifiat cu var, că ridici din nou nivelul de pH dar metalele grele sunt şi rămân în
apă, deci nu mai poţi de fapt "însănătoşi" lacul. Mortalitatea piscicolă este numai
manifestarea extremă a acidifierii, vârful aisbergului! De fapt deja la scăderea sub pH 6 mor
unele componente ale ecosistemelor şi peştii îşi pierd sursele de hrană , ajung la deficite de
minerale, consecinţa fiind debilitate fizică, decalcifiere a oaselor, infertilitate.... De
asemenea, reducerea pH-ului duce la reducerea oxigenului, creşterea bacteriilor anaerobe,
reducerea biodiversităţii, dezvoltarea algelor filamentoase şi macrofitelor acidotolerante etc.
Ploaia acidă afectează şi pădurea, agravând criza apei, favorizând inundaţiile etc. deci
consecinţe în lanţ. Apele acide sunt agresive şi pentru conducte, beton etc.

Poluarea cu compuşi organici biodegradabili

De rutină pentru a evalua această poluare se determină indicatori indirecţi cum sunt
consumul chimic de oxigen (CCO) şi consumul biochimic de oxigen (CBO), plus concentraţia
oxigenului. Mulţi specialişti consideră că CCO şi CBO sunt mult prea generali şi informaţia
rezultată nu este suficientă.

Trebuie înţelese şi respectate metodologiile de analiză şi interpretare, altfel se riscă concluzii

greşite. O parte din substanţele organice din ape sunt în continuare cunoscute doar vag, în
linii generale, de exemplu cele naturale complexe gen "acizi humici" sau "humus acvatic".
Evoluţia nivelelor de compuşi organici degradabili aval de o deversare într-un râu se poate
modela şi corela bine cu evoluţia oxigenului dizolvat, dioxidului, amoniului, azotiţilor şi
azotaţilor, a bacteriilor, protozoarelor, algelor, crustaceelor şi rotiferelor, peştilor etc.,
existând succesiuni tipice previzibile.

Cea mai tipică poluare cu compuşi organici biodegradabili este cea cu ape fecaloid-menajere.
Un om de exemplu poluează zilnic în medie la nivel de: 45-55 g CBO5, 1,6 - 1,9 x CBO5 g CCO-
Cr, 0,6 - 1,0 x CBO5 g carbon organic total, 170-220 g suspensii totale, 10-30 g grăsimi, 4-8 g
cloruri, 6-12 g azot total (circa 40% organic), 0,6 - 4,5 g fosfor total (circa 30% organic). Ştiind
aceasta se poate prezice cantitatea de poluanţi produsă de un oraş cu un anumit număr de
locuitori şi s-a introdus pentru această categorie de poluare o unitate de măsură numită
locuitor-echivalent. În SUA; după adoptarea în 1972 a "Clean Water Act", CBO a scăzut cu
45% în apele fecaloid-menajere şi cu 70% în cele industriale.

Alte poluări frecvente cu compuşi organici biodegradabili provin de la industrie, mai ales de
la cea a celulozei, alimentară etc. Biodegradabilitatea practică scade mult până la zero dacă
sunt prezente în apă substanţe toxice sau inhibitoare pentru bacteriile ce realizează
biodegradarea compuşilor organici.
Compuşii organici din lacuri şi râuri se oxidează şi descompun, sau se depun ca particule pe
fundul apelor. Există şi degradare fotolitică, dar redusă. Baza este degradarea
microbiologică. Dacă există oxigen dizolvat destul degradarea este aerobă, cu consum de
oxigen şi producţie de bioxid de carbon şi apă (respiraţie). Dacă oxigenul e insuficient, se
trece la procese anaerobe cum sunt denitrificarea, dezaminarea, reducerea sulfatului,
fermentarea. Acestea produc oxigenul necesar descompuneri substanţelor organice dar şi
compuşi nedoriţi precum hidrogenul sulfurat, metanul etc. Aceste procese anaerobe sunt
rare în râuri dar frecvente în lacuri adânci şi comune în mlaştini. Aparent paradoxal, dacă un
râu e poluat cu substanţe organice biodegradabile, e de dorit să fie poluat şi cu azotaţi, căci
prin denitrificare bacteriile pot obţine oxigenul necesar descompunerii substanţelor
organice, altfel râul devine anoxic, deci poluarea cu nitraţi contracarează poluarea cu
compuşi organici biodegradabili!

Bioxidul de carbon CO2 s-a dovedit a nu fi totdeauna corelat cu nivelul de încărcare organică,
mai ales când substanţele organice în cauză sunt puţin sau deloc biodegradabile sau când
curgerea este turbulentă şi deci CO2 se degajă uşor în atmosferă.

Distincţia între carbonul organic particulat (COP)şi cel dizolvat (COD) este relativ arbitrară, în
funcţie de diametrul moleculei, testat practic prin trecerea sau nu prin filtrul cu o anumită
porozitate. COP e de regulă mai mare decât COD în râuri, dar sunt excepţii cum sunt râurile
din Arctica sau America de Sud... La nivel global se estimează transportul în râuri la 0,42-0,57
x 109 tone / an pentru COP şi 0,11 - 0,25 x 109 tone / an pentru COD. Estimările sunt foarte
dificile şi multe "adevăruri consacrate" au fost infirmate în ultimul deceniu, inclusiv
corelaţiile debit - COP - COD. sau CBO - O2 dizolvat. COP poate fi stabil sau labil
(metabolizabil) cum sunt zahărurile, aminoacizii etc. (6-30% din COP). Din COP ajuns până în
mare, 30-70% e degradat în estuare, restul rămâne ca sediment pe fundul mării. COD poate
fi şi el degradabil sau nedegradabil.

Poluările petroliere - caz particular de poluări cu substanţe organice - sunt un mare duşman
al apelor, deoarece culoarea, gustul şi mirosul sunt afectate chiar la concentraţii reduse.
Sunt grav afectate multe organisme acvatice, ceea ce duce la dezechilibru ecologic. Fiind mai
uşoare ca apa, produsele petroliere formează peliculă / strat la suprafaţa apei, ce împiedică
oxigenarea. În ape subterane sunt şi mai persistente, căci biodegradarea e redusă sau
absentă în lipsa oxigenului şi luminii... Pe apele navigabile provin de cele mai dese ori de la
accidente cu petroliere sau de la spălarea ilegală a rezervoarelor navelor...

Suspensiile în râuri şi lacuri. Suspensiile sunt un transportator major de nutrienţi şi poluanţi

organici şi anorganici. Particulele transportate de râuri nu sunt doar suspensiile clasice ci şi
particulele târâte / rostogolite pe fundul apei ("bed load"). Suspensiile provin din poluare,
dar şi din eroziunea naturală (şi cea provocată de om!) şi din producţia endogenă din ape
(care provine din alege - până la 20 mg / litru în ape eutrofe - şi din precipitarea carbonatului
de calciu la ape dure şi alcalinitate ridicată...). Activităţile umane cele mai mari generatoare
de suspensii sunt arăturile - mai ales pe pantă -, suprapăşunatul, despăduririle, exploatarea
pădurilor cu drumuri de tractor sau pârtii de alunecare / târâre în pantă, incendierea
vegetaţiei şi mai puternic ca toate mineritul la suprafaţă. Majoritatea suspensiilor nu ajung în
ocean ci se depun pe fundul apelor, în lacuri sau în zonele inundate. Suspensiile depind mult
de panta râului, de natura geologică a regiunii etc. Apa potabilă nu trebuie să conţină
suspensii. Cele organice şi anorganice fine sunt greu de îndepărtat şi crează probleme:
înfundare filtre; gust şi miros neplăcut; perturbarea dezinfecţiei, transportul de toxice,
metale grele, poluanţi diverşi; creşte CBO5-ul...

În râuri concentraţia de suspensii e foarte variabilă în timp şi chiar în cadrul secţiunii pe un

râu, ceea ce o face mai greu de monitorizat corect.

Eutrofizarea se defineşte ca îmbogăţirea apei cu substanţe nutritive pentru plante - în primul

rând azot şi fosfor (ceilalţi zeci de compuşi necesari dezvoltării fiind foarte rar limitanţi) -
conducând la o creştere puternică a algelor şi macrofitelor ("înflorire") care apoi mor, cu
consecinţe grave: Scăderea calităţii apei (culoare, gust, miros, tulburare, scăderea
oxigenului, creşterea concentraţiei de fier, mangan, bioxid de carbon, amoniu, metan,
hidrogen sulfurat etc.); corodarea conductelor; afectarea funcţiunilor recreative (turbiditate
crescută a apei şi miros ce o fac neatractivă, afectarea înotătorilor prin dermatite şi
conjunctivite de contact cu apa alcalină, risc crescut de diverse boli ex. schistostomiază, risc
boli diareice la înghiţirea apei încărcate cu toxice algale); afectarea pisciculturii (mortalitate
piscicolă, dezvoltarea speciilor nedorite); alte consecinţe diverse: înfundarea filtrelor, ţevilor
etc. Unele boli apar mai des odată cu eutrofizarea deoarece ea determină creşterea
macrofitelor (plante de apă) ce favorizează creşterea unor organisme ce sunt gazde ale
paraziţilor. De asemenea, înmulţirea algelor albastre duce la producere de toxine ce pot
otrăvi animalele care se adapă şi cresc şi nitraţii de pot produce methemoglobinemie. Uneori
plantele acvatice crescute exploziv şi excesiv pot bloca navigaţia pe râuri şi lacuri....

Eutrofizarea se produce mai rar în râuri şi e mai puţin gravă ca cea pe lacuri. Eutrofizarea se
produce în multe zone şi pe cale naturală, dar de regulă lent. de aceea cel mai corect ca
poluare de origine antropică ar trebui să vorbim de eutrofizare accelerată. Ea a devenit o
mare problemă în ţările dezvoltate. unde se ajunsese ca în 1985 65% din lacuri să se
considere eutrofe (numai 12% în Canada, 28% Africa de Sud, dar 70% în SUA!). Suedia avea
deja în 1990 la 80% din staţiile de epurare şi treaptă terţiară pentru eliminarea fosforului.
NU sunt bani aruncaţi, deoarece odată produsă eutrofizarea, costurile de "reparaţie" sunt
enorme. Austria a plătit peste 750 milioane USD pentru 28 de lacuri , peste 1 milion USD /
km2 lac!
Eutrofizarea se poate reversa (Metode sunt descrise într-un subcapitol ulterior) dar trebuie o
mare grijă deoarece fenomenul este foarte complex şi în ciuda intenselor cercetări este încă
incomplet cunoscut şi înţeles de oameni. Se pot face deja predicţii, există şi formule de
calcul. Lupta cu eutrofizarea accelerată a înregistrat succese dar şi eşecuri multe. Ea nu se
poate rezolva cu măsuri tehnice punctiforme, deoarece e o adevărată boală a civilizaţiei
moderne, trebuind abordată strategic, p escară largă de spaţiu şi timp, în toate politicile de
dezvoltare urbană, investiţii, legislaţie etc.

Agenţi patogeni care ajung în ape pot fi bacterii, virusuri sau paraziţi. Ei provoacă la om şi
animale boli transmise hidric, fie prin ingestie fie prin contact direct sau inhalare de aerosoli
din apă contaminată. Creşterea procentuală a bolilor virale din ultimele decenii este nereală,
explicaţia fiind creşterea procentului de diagnosticare prin îmbunătăţirea tehnică.
Rezervoarele de patogeni pot fi oamenii sau anumite animale, dar sunt şi specii ubiquitare.
Multe specii de bacterii au tulpini patogene şi tulpini nepatogene, sau nu sunt patogene ci
doar oportuniste, provocând boli la organisme slăbite, cu imunitatea slăbită. De exemplu un
om elimină zilnic prin fecale miliarde de bacili coli, în principiu nepatogeni. Majoritatea
bacteriilor sunt specifice de specie, dar sunt şi unele ce provoacă boli şi la om şi la animale.
Viruşii sunt specifici fiecărei specii, neinfluenţând alte specii. Bolile pot fi de contact (piele,
mucoase), digestive sau generale. În practică de regulă nu se determină prezenţa agenţilor
patogeni în ape, ci prezenţa contaminării fecale, care indică şanse crescute ca să existe şi
patogeni. Indicatorii de poluare fecală (coliformi totali, coliformi fecali, streptococi fecali
etc.) însă nu sunt adecvaţi estimării riscurilor de boli transmise prin contact cu apa, nu prin
ingestie. În plus, ape dezinfectate prin clorinare pot avea indicatorii de poluare fecaloidă cu
valori foarte joase, indicând teoretic şanse reduse de existenţă a patogenilor. Dar clorinarea
nu distruge mulţi dintre viruşi şi paraziţi, motiv pentru care în aceste cazuri valoarea
"indicatorilor" este redusă. Monitorizarea bacteriologică este obligatorie oricât de perfectă
ar fi considerată o staţie de epurare sau tratare. Epurarea clasică nu reuşeşte să elimine
decât parţial agenţii infecţioşi. Autoepurarea apelor reduce şi ea din contaminarea
bacteriană, dar puţin în caz de temperatură joasă sau nivel ridicat de poluare...

Contaminarea salină a apelor este cea mai răspândită poluare a apelor subterane dar
afectează indirect şi apele de suprafaţă. Cauzele sunt în principal irigaţiile şi infiltraţiile
apelor marine în acviferele dulci. Problema nu e nouă. Acum 6000 de ani, sumerienii şi-au
distrus propria civilizaţie prin irigarea excesivă a Mesopotamiei.

Sursele de salinizare sunt naturale (evaporaţie crescută; dizolvarea de minerale; sarea de

mare adusă de vânt pe continent; ape vulcanice sau de mare saline ce erup) şi antropice
(irigaţii; exfiltraţii din canale şi halde de gunoi; intruzie salină de la minerit, dezgheţarea
şoselelor cu sare; extracţia petrolului sau altele inclusiv minerit hidraulic pentru sare). Fierul
e frecvent în exces în unele ape, subteran şi în apa proaspătă nu se văd modificări, dar
ulterior dă precipitat brun de hidroxid de fier. La fel şi borul în concentraţii excesive (ce apar
mai ales în zone vulcanice) e toxic pentru plante.

Principala sursă de salinizare a apelor rămân irigaţiile excesive: Se apreciază că peste 50% din
apa prelevată pentru irigaţii de fapt nu ajunge la destinaţie! În plus, din cauza aplicării în
exces, doar 40-80% din apă este efectiv "consumată" de plante, restul se evaporă (dar
sărurile rămân) sau se infiltrează în sol la adâncimi mai mari decât cele ale rădăcinilor
(ajungând în apa freatică după ce pe drum a dizolvat săruri) sau se scurge la suprafaţă şi
dizolvă diverse substanţe şi le antrenează în ape... Din canalele deschise şi din lacurile de
acumulare create pentru irigaţii se produce evaporare intensă şi deci creşte mineralizarea
acelor ape; În acumulări la nivel crescut apa prin presiune se infiltrează în maluri dizolvă din
sol sare şi o scoate la suprafaţa solurilor înconjurătoare sau la scăderea nivelului aduce
sărurile în lac.

S-a început "spălarea" solurilor sărăturate cu mari cantităţi de apă, dar aceasta nu face decât
să mute excesul de săruri în altă parte. Frecvent se salinizează apa subterană şi creşte şi
nivelul freatic din care, devenind apropiat de nivelul solului, începe evaporare intensă ceea
ce produce salinizare secundară, deci un adevărat cerc vicios. Prin aceşti multipli factori,
irigarea a produs numeroase catastrofe ecologice.

O altă mare sursă de contaminare salină este mineritul, în special cel pentru cărbune, fosfaţi
şi uraniu, şi în oarecare măsură cel pentru metale. Efectuându-se sub nivelul freatic, se
pompează la zi ape de mină foarte mineralizate. În plus apele de şiroire dizolvă săruri din
haldele de steril. Extracţia petrolului implică şi ea mari cantităţi de ape sărate, ce trebuie
puse în bazine de evaporare sau reinjectate profund. Pe şosele se mai pune la noi multă
sare, în schimb în multe ţări dezvoltate se renunţă pe cât posibil.

Salinitatea crescută în principiu nu afectează direct sănătatea, dar degradează terenurile

agricole şi sursele de apă potabilă. Sunt însă săruri ce au impact direct negativ: Cele de fluor,
de fier, sulfatul etc.

Poluarea cu metale grele. Problema s-a manifestat acut în anii '50 - '70 în ţări dezvoltate,
unde au fost mari scandaluri şi grave afectări ale sănătăţii publice (inclusiv cazuri cu sute de
morţi în Japonia de exemplu). Deşi în toate ţările s-au luat măsuri, problema este departe de
a fi stăpânită. Chiar dacă de mâine teoretic nu s-ar mai deversa în apă metale grele, avem în
continuare apele de mină, cele provenind din haldele de gunoaie orăşeneşti (unde decenii
întregi au ajuns, şi în unele ţări - inclusiv România - continuă să ajungă şi deşeurile
periculoase) şi mai ales sedimentele depuse de-a lungul multelor decenii pe fundul râurilor
puternic contaminate cu metale grele, de unde la dragare sau viitură sau modificarea
chimismului apei se pot uşor mobiliza cantităţi imense de metale grele.

Metalele grele includ plumbul, arsenul, mercurul, cadmiul, cobaltul, nichelul, seleniul, fierul,
argintul, zincul, cromul, cobaltul, manganul..... De regulă nu se ajunge la intoxicaţii acute,
însă metalele grele au proprietatea de a se concentra în organismele vii, manifestându-se
toxicitatea cronică. Nivelele toxice sunt relativ bine cunoscute pentru om, dar nici pe departe
pentru imensa diversitate de organisme acvatice. Contaminarea omului depinde mult de
obiceiurile alimentare, vârstă, stare de sănătate etc. Contează foarte mult şi forma, nivelul
de absorbţie şi de toxicitate find diferit între Cr3+ şi Cr6+ sau între mercurul metalic şi cel
legat organic.... Aluminiul a produs uneori mortalitate piscicolă sau a algelor.

Principalele surse de poluare a apelor cu metale grele sunt: surse geologice (naturale);
industria minieră şi prelucrătoare de metale; utilizările industriale şi casnice ale sărurilor de
metale grele de exemplu cele de crom la tăbăcării, cele de cupru şi arsen în pesticide, sau
plumbul în benzină; din excreţiile umane şi animale; din infiltraţiile de la haldele de gunoi.
Monitorizarea concentraţiilor de metale grele este destul de dificilă.

Micropoluanţii organici sunt compuşi organo-cloruraţi, fenoli, cetone etc. Mulţi intră în clasa
biocidelor (pesticide, fungicide, ierbicide, insecticide etc.). Există peste 10 milioane de
compuşi chimici, din care zeci de mii sunt în uz în industrie, ceea ce face ca în apă să poată
ajunge o uriaşă varietate, imposibil de identificat şi dozat individual. De aceea se
monitorizează numai compuşii mai frecvenţi şi mai toxici. Există în legislaţie liste cu
substanţe prioritare ce trebuie eliminate. Frecvente sunt pesticidele organo-clorurate şi
organo-fosforice, triazinele, derivatele de uree, erbicidele tip hormon vegetal, solvenţii de uz
casnic, substanţele de sinteză şi reactivi din industrie, de exemplu cei pentru fabricarea de
polimeri... Unele produse cum sunt DDT şi alte pesticide organoclorurate au fost interzise
aproape în toate ţările sau sunt foarte strict controlate, după ce s-a constatat ce dezastre au
produs.

Efectele toxice ale diverşilor micropoluanţi pot fi letale sau neletale, atât pe termen scurt cât
şi la expunere cronică. Mari probleme şi controverse sunt cu privire la efectele cancerigene şi
genotoxice în general la expuneri cronice la cantităţi reduse de substanţă, deoarece
informaţia ştiinţifică e incompletă.

Degradabilitatea biologică şi chimică a diverşilor micropoluanţi este extrem de diferită. Unii

persistă săptămâni (de exemplu insecticide organofosforice), altele luni (triazine de exemplu)
iar altele foarte mult (10 ani DDT-ul!). Unele sunt reţinute / descompuse de procedeele
obişnuite de epurare / preparare a apei, altele însă trec aproape nemodificate (lindan,
pentaclorfenol etc.).

Pentru identificarea micropoluanţilor se folosesc metode de laborator foarte diverse:

evaporare, ultrafiltrare, spumare, extracţie, schimb de ioni, adsorbţie pe carbon activat, pe
oxid de aluminiu, pe nămol activ, precipitare cu săruri de fier sau aluminiu, cromatografie
gazoasă, spectrofotometrie etc.

5. MANAGEMENTUL CALITĂŢII APELOR DE SUPRAFAŢĂ

5.1 Măsuri de protecţie şi refacere a calităţii apelor de suprafaţă

Creşterea calităţii apei unui râu o putem obţine prin tehnici nestructurale (stoparea poluării,
modificări în legislaţie, standarde, educaţie, schimbarea regimului de uzinare în
hidrocentrale; refacerea zonelor umede etc.) şi tehnici structurale: garduri, pază, deflexie
curenţi, remodelare albie; manipularea vegetaţiei şi substanţelor organice etc.

Prevenirea este desigur mai simplă decât tratamentul. Acest principiu este perfect valabil

în cazul apelor, fiind important să prevenim poluarea râurilor şi lacurilor. Când măsurile
preventive au venit prea târziu sau nu au avut efectul scontat, trebuie să recurgem la
tratament, care poate fi la ape extrem de costisitor, complicat şi totdeauna cu riscuri şi
efecte secundare nedorite.

Protecţia nu se face numai prin evitarea ajungerii în ape a anumitor poluanţi, ci şi prin
menţinerea apelor într-o formă cât mai naturală şi sănătoasă, cu capacitate intactă de
epurare naturală. Numai ca anexă la o politică generală de protecţie şi promovare a sănătăţii
râurilor şi lacurilor sunt eficiente şi măsurile specifice dedicate anumitor clase de poluanţi,
dintre care îi prezentăm pe unii în continuare:

Acidifierea se poate evita prin reducerea emisiilor de oxizi de azot şi sulf. Există convenţii
internaţionale în acest sens. mai puţin s-a făcut pentru reducerea amoniului care apare în
mari cantităţi din cauza agriculturii. Apele acide de mină se neutralizează cu var sau alte
alcaline. În caz extrem apele naturale acidifiate, cum sunt lacurile, pot fi tratate cu var
("liming"). Astfel Suedia a tratat astfel peste 4000 de lacuri în perioada 1977 - 1987, dar e
doar o soluţie de moment şi cu impact de mediu apreciabil.
Eutrofizarea afectează mai ales lacurile. Se poate combate prin măsuri externe masei de apă
vizate şi prin măsuri interne.

Măsurile externe vizează reducerea aportului de azot şi fosfor, prin: reducerea utilizării lor ca
fertilizatori agricoli sau în alt scop în zonă; epurarea lor din apele uzate; canalizare inelară în
jurul lacurilor ca să nu mai existe deloc deversări; sedimentarea şi precipitarea directă a
substanţelor nutritive în efluent; înlocuirea fosfaţilor din detergenţi; reîmpăduriri, reducerea
zootehniei intensive etc.

Unde prevenţia nu a avut succes trebuie măsuri interne, în lacul în cauză, instituită o "terapie
intensivă", constând în manipulare fizică, chimică şi sedimentică sau biologică. Dintre
metodele de manipulare fizică amintim aerarea hipolimnetică ( furtun cu aer comprimat la
fundul lacului, uneori continuu timp de ani în şir!), destratificare (asigurarea amestecului
apei de fund cu cea de suprafaţă), eliminarea apei hipolimnice (pomparea afară din lac a
apei din adâncime), modificarea regimului de şiroire; Din metodele chimice şi sedimentare
amintim precipitarea nutrienţilor in situ; dragarea mâlului anoxic de pe fundul lacului sau
inactivarea lui; Dintre manipulările biologice amintim cosirea şi extragerea vegetaţiei
(macrofite) şi algelor chiar peştilor; aplicarea de substanţe toxice - ierbicide, algicide,
pesticide; manipulări directe ale echilibrului ecologic şi lanţului trofic prin introducere de
specii alohtone etc.

Costurile sunt imense, ajungând în Austria de exemplu la 740 milioane USD în perioada 1989
- 1995, când au trebuit tratate 28 de lacuri cu suprafaţă totală de 960 km2, ceea ce înseamnă
peste 1 milion USD / km pătrat de lac tratat!

Suspensiile în concentraţii ridicate în apă pot fi prevenite prin prevenirea eroziunii, realizabil
mult prin rotaţia culturilor, aratul pe contur, recoltare în fâşii; terasări ale pantelor;
menţinerea de perdele şi centuri forestiere sau evitarea tăierilor pe ras, plantarea de
vegetaţie pe malul amenajărilor hidrotehnice etc.

Apa cu mare turbiditate se poate decanta în lacuri sau râuri cu curgere liniştită, dar produce
colmatare; Dragările au şi ele mari efecte negative, ceea ce face ca tot prevenţia să fie
singura cu adevărat fezabilă.

Nitraţii în ape pot fi combătuţi prin diverse măsuri: Să aibă cine să consume azotul fixat
suplimentar în sol de unele legume; să nu se aplice îngrăşăminte pe câmp în exces sa în afara
perioadei de vegetaţie; reducerea eroziunii solului.... Plus toate metodele preventive
menţionate la secţiunea dedicată prevenirii şi combaterii eutrofizării. În cazuri extreme se
pot folosi metode directe de combatere, printre care precipitare chimică in situ şi inhibitori
de nitrificare pentru a frâna mineralizarea azotului.

Salinizarea se poate combate prin irigarea eficientă (prin stropitoare circulare sau pe role,
sau mult mai bine prin microirigare cu tuburi găurite direct la rădăcina plantelor, evitarea
pierderilor pe reţeaua de aducţiune a apei, evitarea canalelor deschise de irigaţii şi a irigării
excesive); prin drenaj (astfel ca nivelul freatic să fie la 2-3 metri sub nivelul solului); prin
evitarea realizării de lacuri cu oglinda mai sus ca terenul înconjurător, prin depozitarea şi
injectarea foarte atentă a apelor sărate, prin epurarea celor industriale sărate, stoparea
presărării de sare pe şosele. Desalinizarea terenurilor prin spălare cu multă apă nu este o
soluţie adevărată pe ansamblu deoarece împinge doar problema în altă parte.

5.2 Monitorizarea calităţii apelor de suprafaţă

Pentru monitoringul mediului, la nivel mondial există “Monitoringul de fond global integrat
al poluării mediului” - IGBM şi “Sistemul global de monitoring al mediului” GEMS. Primul se
ocupă de monitoringul de fond (înainte de intervenţia poluării) iar al doilea de monitoringul
de impact (după intervenţia poluării). Componenta GEMS pentru ape a fost lansată în 1977,
cuprinzând peste 300 de staţii de monitorizare răspândite în toată lumea. GEMS are norme
şi monitorizează zeci de parametri de calitate a apei, pentru diverse categorii de apă, inclusiv
unii cum sunt clorofila, borul, hidrogenul sulfurat, molibdenul, vanadiul, numeroşi compuşi
organici care nu sunt analizaţi de rutină în multe ţări.

În România funcţionează Sistemul Naţional global de monitoring al mediului GEMS-RO şi

Monitoringul Naţional de fond global integrat al poluării mediului IGBM-RO, cu subsisteme
pentru aer, apă şi sol. Pentru apă, există la noi în ţară “secţiuni de referinţă”, dar până în
prezent nu sunt puse în funcţiune staţii de monitoring de fond, ceea ce îngreunează
evaluările impactului.

În cadrul Monitoringului Naţional al Calităţii Apelor, se urmăreşte, prin Compania Naţională

“Apele Române”, calitatea apelor de suprafaţă pe peste 300 de secţiuni de control de
ordinul I: 65 de secţiuni în flux informaţional rapid (zilnic) iar în flux informaţional lent pe
peste 250 de secţiuni de ordinul I (analize lunare) şi un mare număr de secţiuni de ordinul II.
Diferite analize legate de calitatea apelor de suprafaţă mai fac multe alte instituţii.
Totalitatea datelor legate de ape constituie “Fondul naţional de date de gospodărire a
apelor”.
Poluatorii mari sunt obligaţi să îşi facă automonitorizare şi în plus sunt controlaţi de
Compania Naţională "Apele Române". Acest lucru nu este uşor de făcut. De aceea în alte ţări
s-au imaginat tot felul de procedee. Unul este de a obliga poluatorul să ia des, chiar de mai
multe ori pe zi, probe de apă pe care să le conserve / congeleze şi să la păstreze neprelucrate
mai multe săptămâni. În caz de nevoie se pot atunci face multe analize retroactiv (nu chiar
toate, că unii parametri se modifică ) şi mai ales poţi să le faci specific, stabilind concentraţii,
evoluţii etc. care altfel ar fi imposibil de stabilit deoarece a lua şi prelucra exhaustiv aşa des
probe de apă e economic imposibil. În afară de anchetarea în detaliu a unei (posibile) poluări
se pot face şi analiza aleator din acel stoc de probe. Astfel poluatorul se simte mult mai
supravegheat, altfel poate adesea polua liniştit şi falsifica analizele proprii, că nu e greu de
aflat când şi ce analize face periodic de rutină autoritatea de ape sau de mediu....

5.3 Standarde şi reglementări pentru calitatea apei de suprafaţă

Primele legi privind asigurarea calităţii apelor au fost emise în Anglia în 1338 şi apoi în Franţa
în 1404. Culegerea de legislaţie de ape a Germaniei are nu mai puţin de 6 volume. La noi
sunt în vigoare parţial STAS 4708 / 88 ca şi cadru general şi o serie de reglementări sectoriale
care treptat înlocuiesc prevederile STAS 4708 / 88..

· Norma generală încă parţial în vigoare pentru apele de suprafaţă: STAS 4706 / 88

Principalul normativ - încă parţial în vigoare - pentru apele de suprafaţă este STAS 4706 / 88.
Acesta este normativ-cadru; Pentru anumite folosinţe au apărut între timp reglementări
sectoriale mai noi. Categoriile şi condiţiile tehnice de calitate pentru apele de suprafaţă
prevăzute de STAS 4706 / 1988 sunt:

- Categoria I sunt ape care pot fi folosite pentru alimentarea centralizată cu apă potabilă şi a
unităţilor zootehnice, industria alimentară, anumite irigaţii, piscicultură (pt. salmonide),
piscine etc.

- Categoria a II-a de ape pot fi utilizate în industrie, pentru piscicultură (exceptând

salmonidele), pentru agrement şi nevoi urbanistice etc.

- Categoria a III-a de ape pot fi utilizate pentru irigaţii, alimentarea hidrocentralelor, răcirea
agregatelor, alimentarea staţiilor de spălare etc.
Evaluarea calităţii apei se face prin prisma indicatorilor organoleptici, fizici, chimici, de
radioactivitate, biologici (de eutrofizare) şi microbiologici. Valorile admise sunt prezentate în
continuare:

Categorii şi condiţii tehnice de calitate pentru apele de suprafaţă - cursuri de apă în situaţie
naturală sau amenajată, lacuri naturale şi lacuri de acumulare (După STAS 4706 / 88)