De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009, Uniunea

Europeană a fost învestită cu personalitate juridică şi a preluat competenţele conferite anterior

Comunităţilor Europene. Distinct de beneficiile indiscutabile ale intrării în vigoare ale acestui
tratat, se remarcă o problemă de ordin terminologic necesar a fi clarificată pentru o corectă
înţelegere a construcţiei europene de la formarea Comunităţilor Europene şi până în prezent, şi
anume distincţia dintre ‖dreptul comunitar european‖ şi ‖dreptul Uniunii Europene‖.
În acest context, remarcăm preocuparea doctrinei pentru definirea dreptului Uniunii
Europene încă de la începutul anilor 2000, ca reprezentând:
- un ansamblu de norme juridice prin care se consacră structurile, rolul şi funcţiile instituţiilor
europene, precum şi raporturile acestora cu instituţiile naţionale în îndeplinirea obiectivelor de
progres şi dezvoltare ale popoarelor continentului european4;
- acea ordine juridică cu caracter autonom, unitar şi original, integrată în sistemul juridic al
statelor membre, care grupează totalitatea normelor cuprinse în tratatele comunitare şi în actele
adoptate pe baza şi în aplicarea acestora, emise după o procedură specifică, de instituţii proprii,
cu ajutorul cărora se realizează procesul de integrare5;
- ca fiind ansamblul normelor juridice cuprinse în tratatele iniţiale şi în cele ulterioare ale
Comunităţilor Europene şi Uniunii Europene privind instituirea, organizarea şi funcţionarea
acestora, precum şi a normelor cuprinse în actele normative adoptate de instituţiile comunitare
competente, în exercitarea atribuţiilor acestora, aşa cum le-au fost conferite prin tratate, norme
juridice ce beneficiază de aplicabilitate directă şi imediată în ordinea juridică a statelor membre.
Dreptul Uniunii Europene şi dreptul internaţional public. Distincţie
Calificat unanim ca fiind o specie sui generis a dreptului în general, creaţie a organizaţiilor
comunitare, principal instrument al construcţiei europene şi al realizării obiectivelor pentru
aplicaţia concretă a mai vechiului ideal de unitate europeană, dreptul Uniunii Europene se
deosebeşte de contemporanul drept internaţional public şi de dreptul naţional al statelor10.
Constituirea iniţială a dreptului Uniunii Europene exclusiv din norme juridice cuprinse în
tratate internaţionale clasice, face ca acesta să poată fi încadrat, formal, ramurii dreptului
internaţional public.
Cu toate acestea, potrivit doctrinei11, dreptul Uniunii Europene are anumite trăsături
caracteristici care-l diferenţiază de dreptul internaţional public:
a) el este într-o mai mare măsură un drept „intern" al statelor membre decât un drept
„extern", între aceste state;
b) în timp ce dreptul internaţional public reglementează doar drepturile şi obligaţiile statelor în
raporturile dintre ele12, dreptul Uniunii Europene reglează şi raporturi juridice stabilite între
persoane juridice sau/şi persoane fizice, precum şi între acestea şi statele membre.
c) instrumentele dreptului internaţional sunt tratatele internaţionale, rodul voinţei suverane a
statelor semnatare; dreptul Uniunii Europene conferă instituţiilor Uniunii puterea de a adopta
norme juridice obligatorii, în conformitate cu interesul comunitar, care se plasează aşadar
deasupra intereselor naţionale, ale statelor membre. Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene a subliniat în deciziile sale faptul că instituţiile comunitare create prin tratatele
comunitare exercită drepturi suverane provenite de la statele membre, adoptând legislaţie în
mod autonom, însă în limitele prevăzute de tratatele comunitare.
d) tratatele internaţionale clasice care stau la baza organizaţiilor internaţionale nu se ocupă
prea mult de latura jurisdicţională a funcţionării organizaţiei, în timp ce dreptul Uniunii
Europene reglementează mijloace de control jurisdicţional strict asupra gradului de
respectare a normelor cuprinse în tratate sau adoptate de instituţiile comunitare, în care rolul
primordial îl are Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Ca urmare, dreptul Uniunii Europene tinde să se apropie mai mult de un drept intern, naţional, decât
de dreptul internaţional clasic, fiind o construcţie atipică, originală, şi, până acum, destul de viabilă.
21 A se vedea, Diaconu, N., op. cit., 2011, p.12.
22 Dragoş, D.C., op. cit., p.3; pentru aprofundarea curentului interguvernamental, a se vedea şi Bărbulescu
Primele organizaţii europene. Abordarea interguvernamentală.
Primele încercări de cooperare economică şi militară între statele Europei occidentale sunt
marcate de principiile abordării interguvernamentale, care în esenţă relevă dorinţa statelor
de a-şi păstra neatinsă suveranitatea în cursul procesului de cooperare22.
I.2.1. OECD şi NATO
Astfel, în 1948 ia naştere Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (O.E.C.E.),
considerată în doctrina internaţională ca fiind unul dintre cele mai importante rezultate ale
eforturilor Europei de Vest de a rezista comunismului23, organizaţie menită să gestioneze, în
comun, ajutorul american atribuit de S.U.A. prin Planul Marschall24. Doctrina25 menţionează şi
faptul că, planul Marschall de ajutorare a statelor europene aflate în evidente dificultăţi
economice şi sociale la sfârşitul războiului s-a realizat sub condiţia aplicării de către aceste
state a unor programe de restructurare.
Importanţa O.C.E.E. a scăzut atunci când finanţarea Planului Marschall a luat sfârşit şi
accentul cheltuielilor americane a fost mutat pe obiective militare26 prin înfiinţarea, în 1949, a
Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.)27, care instituţionalizează legătura
de apărare dintre S.U.A. şi Europa28, fiind dotată începând cu anul 1950 ca structură militară.
Începând din anul 1961, O.C.E.E. poartă denumirea de Organizaţia Economică de
Cooperare şi Dezvoltare (O.E.C.D.), având ca scop stabilitatea și dezvoltarea economică
mondială, asigurând un nivel de trai ridicat tuturor cetățenilor statelor membre. În prezent O.
E. C. D. întrunește 3529 de state și este un „club‖ al celor mai dezvoltate țări din lume la care
România speră să adere în cursul anului 2017. Trebuie subliniat că, printre politicile sale de
creștere economică, O. E. C. D. E. a promovat ideea de susținere reciprocă între state
pentru a ajunge la cele mai favorabile rezultate, iar recomandările și previziunile sale în
domeniu reprezintă liniile diriguitoare a guvernării publice a statelor membre.
I.2.2. Consiliul Europei
La 5 mai 1949, pentru a completa pe plan politic30 organizaţiile OECE (economică) şi
NATO (militară), a luat naştere Consiliul Europei prin semnarea la Strasbourg a
statutului său de către Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea
Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia care a intrat în vigoare la 3 august 1949. După
intrarea Ucrainei şi a Macedoniei în octombrie 1995, a Rusiei şi Croaţiei în 1996, şi a
Georgiei la 27 aprilie 1999, Consiliul Europei număra 41 de state.
Consiliul Europei asigură la ora actuală cel mai eficient mecanism de protecţie şi
promovare a drepturilor omului prin intermediul Curţii Europene a Drepturilor Omului,
dar şi prin identificarea noilor ameninţări la adresa drepturilor omului şi demnităţii umane,
promovarea educaţiei şi formării în domeniul drepturilor omului.
În prezent Consiliul Europei cuprinde 47 de state, în urma aderării următoarelor state:
Armenia, Azerbaijan (2001), Bosniei şi Herzegovinei (2002), Serbia (2003), Monaco (2004) și
Muntenegru (2007). Cu excepţia Belarusului (care este suspendat), putem afirma că întreaga
Europă este acoperită. De fapt, toate statele membre ale Uniunii Europene fac parte din
Consiliul Europei, anterior aderării. De asemenea, Statele Unite, Canada, Mexic, Vaticanul şi
Japonia au statut de observator pe lângă instanţele interguvernamentale ale Consiliului.
Sediul organizaţiei este la Strasbourg.
Potrivit dispoziţiilor înscrise în art. 1 al. A din Statutul Consiliului Europei, scopul
organizaţiei este "de a realiza o unitate mai strânsă între membrii săi pentru apărarea şi
realizarea idealurilor şi principiilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru facilitarea
progresului lor economic şi social".
For de cooperare interguvernamentală şi organizaţie cu rol consultativ31, sub egida
Consiliului Europei au fost elaborate, pe parcursul timpului un număr de peste 170 de
documente de mare importanţă precum32:
- Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale;
- Carta Europeană a Autonomiei Locale;
- Carta Socială Europeană, recent revizuită, etc.
De asemenea, sub egida Consiliului Europei s-a constituit Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a
cărei misiune constă în verificarea respectării de către state a drepturilor şi garanţiilor prevăzute de
Convenţia europeană a drepturilor omului.

I.3.Abordarea comunitară (supranaţională). Planul Schuman33

Ideea reconcilierii franco-germane şi a unităţii europene a avut susţinători marcanţi încă din
primii ani de după război. Astfel, Churchill îndemna în 1946 Franţa şi Germania să
construiască „Statele Unite ale Europei‖.
Planul lui Jean Monnet34 din anul 1950 – plasarea producţiei franco - germane de cărbune şi
oţel sub responsabilitatea unei autorităţi supreme comune, independente – făcut public sub
numele de „Declaraţia‖ sau „Planul Schuman de integrare europeană‖, are meritul de a fi
abordat, într-o manieră nouă, problema construcţiei europene. Metoda propusă, şi anume
integrarea comunitară, acorda prioritate integrării sectoriale şi celei economice, în
detrimentul schemei tradiţionale a cooperării economice între state. Prin noua formulă a
„integrării‖ statele transferă unele din competenţele proprii în domenii bine delimitate către o
nouă entitate supranaţională, creată prin voinţa suverană a statelor35.
Transferul câtorva competenţe statale în favoarea unor organe centrale are ca scop interesul comun
cum ar fi în domeniul economic de pildă, eliminarea obstacolelor vamale şi fiscale, crearea unei pieţe
comune, coordonarea politicilor economice, bancare şi monetare şi altele.

Practic, Planul Schuman a urmărit evitarea unei noi conflagrații mondiale, iar unificarea
acestei industrii a cărbunelui și oțelului, industrie de bază în producerea de armament, nu a
fost întâmplătoare. Astfel, planul a fost acceptat imediat de către cancelarul Germaniei,
Konrad Adenauer36, care dorea să reconsolideze poziția Germaniei în cadrul statelor
occidentale.
După cum se menţionează în doctrină37, integrarea comunitară (supranaţionalitatea) are la
bază principiul potrivit căruia statele renunţă la o parte din suveranitatea lor delegând-o unui
organism internaţional atipic cu prerogative specifice de decizie în domeniul său de
specializare şi cu personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre şi parţial
superioară acestora. Transferul unora dintre responsabilităţile statale către instituţii
supranaţionale implică îngrădirea suveranităţii naţionale.
I.4.Tratatul de la Paris. Crearea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului
Iniţiativei Franţei şi Germaniei i se alătură, la invitaţia acestora, şi alte state, respectiv: Italia,
Belgia, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie refuzând să participe.
Ca urmare, cele şase state (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) semnează
la Paris Tratatul privind instituirea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului
(C.E.C.O.). Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului este organizaţie internaţională
atipică38, în care o parte din suveranitatea statelor membre în domeniul celor două industrii a
fost delegată unei Înalte Autorităţi39, ale cărei decizii leagă cele şase state din punct de
vedere juridic în domeniul producţiei de cărbune şi oţel.
Potrivit doctrinei40, Tratatul CECO a instituit o piaţă comună pentru cărbune şi oţel prin
interzicerea taxelor de import şi export şi a măsurilor cu efect echivalent, caracteristicile
C.E.C.O. fiind următoarele:
- crearea unei pieţe comune;
- existenţa unor obiective comune;
- construirea unor instituţii comune având puteri efective şi imediate.
Desigur, semnarea Tratatului CECO a dus la înființarea unei structuri instituționale proprii, cu
competențe supranaționale, respectiv:
- Înalta Autoritate, ce reprezenta interesele CECO, formată din membrii desemnați de statele
semnatare;
- Consiliul de Miniștri, formată din reprezentanți ale statelor membre;
- Adunarea Parlamentară ce reprezenta interesele cetățenilor statelor membre;
- Curtea de Justiție, organ cu atribuții jurisdicționale ce asigura respectarea normelor
CECO41.
Tratatul a fost semnat pentru 50 de ani, termen care a expirat la data de 23 iulie 2002,
activele şi sursele financiare ale acestei Comunităţi trecând, de la această dată, în
proprietatea celorlalte Comunităţi rămase, reunite sub denumirea de Comunitatea
Europeană, juridic domeniul cărbunelui şi oţelului urmând a fi guvernat de dispoziţiile
Tratatului Comunităţii Economice Europene.
I.5. Tratatele de la Roma. Crearea Comunităţii Economice Europene şi a Comunităţii
Europene a Energiei Atomice
La data de 25 martie 1957 s-au semnat la Roma două tratate prin care s-au instituit
Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(CEEA sau EURATOM). Tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
I.5.1. Comunitatea Economică Europeană (CEE)
Potrivit Tratatului CEE42, Comunitatea Economică Europeană are obiectiv fundamental

instituirea unei pieţe comune care să se sprijine pe o uniune vamală, fundamentându-se pe

patru libertăţi esenţiale: a capitalurilor, a serviciilor, a bunurilor şi a persoanelor şi pe mai
multe politici comune, cu deosebire în domeniul agricol, al transporturilor, al dezvoltării
regionale, în cel social.
Articolul 3 al Tratatului CEE enumeră principiile generale care guvernează Comunitatea:
eliminarea piedicilor vamale,
crearea unui tarif vamal comun,
organizarea unei bune funcţionări a concurenţei,
apropierea legislaţiilor naţionale,
instituirea de fonduri speciale şi a unei bănci de investiţii,
asocierea cu alte ţări la obiectivele Comunităţii şi
abolirea tuturor obstacolelor în calea liberei circulaţii.

S-au mai pus la punct trei politici comunitare: o politică agricolă comună, o politică
comercială comună şi o politică concurenţială.
Din punct de vedere instituţional Tratatul de la Roma care a instituit Comunitatea Economică
Europeană relua într-o mare măsură schema generală CECO, dar spre deosebire de CECO,
care a fost concepută pentru o perioadă de 50 de ani, CEE are o durată nelimitată.
I.5.2. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
Dacă Tratatul CEE a creat o integrare economică globală, Tratatul CEEA (EURATOM) a
avut un obiectiv sectorial — acela al energiei atomice. Comunitatea avea ca misiune să
contribuie la pregătirea şi dezvoltarea rapidă a industriilor nucleare reglementând crearea
unei pieţe comune pentru materiale nucleare de bază, produsele şi mijloacele de producţie
legate de dezvoltarea paşnică a energiei nucleare şi controlul acesteia.
EURATOM a reprodus schema instituţională a CECO şi CEE:
Consiliul de Miniştri;
Comisia;
Parlamentul European;
Curtea de Justiţie.

Tratatul se referă şi la cooperarea în sectorul de cercetare, de difuzare a cunoştinţelor

tehnice în materie nucleară civilă, de protecţie sanitară şi de securitate civilă atât pentru
personalul din domeniu cât şi pentru populaţie; are prevederi şi în ceea ce priveşte
coordonarea investiţiilor şi a înfiinţării unei pieţe nucleare.
În concluzie, se poate spune că aceste Comunităţi europene au apărut prin încheierea unor
tratate internaţionale, care au dat naştere la mecanisme instituţionale ce nu au mai existat
până atunci în dreptul internaţional public43.
I.6. Evoluţia Comunităţilor Europene. Crearea A.E.L.S.
După cum se precizează în doctrină44, Comunităţile europene au înregistrat un succes
fulminant în primii ani după 1958, astfel încât:
▪ comerţul între cele şase state membre a crescut anual cu aproape 30%;
▪ programul de eliminare a taxelor vamale între ţările membre (uniunea vamală), proiectat să
fie finalizat la sfârşitul anului 1969, s-a realizat cu un an şi jumătate mai repede, la fel ca şi
procesul de introducere a tarifului vamal extern comun.
Mai mult, în anii 1960-1970 se înregistrează o creştere spectaculoasă a producţiei agricole
comune în Comunitatea europeană, depăşindu-se cu mult nevoile de consum ale statelor
membre concomitent cu scăderea drastică a numărului celor care lucrau în agricultură.
Acest progres economic a provocat, în opinia aceluiaşi autor, invidia Marii Britanii care, de
teama de a nu fi exclusă din comerţul european, iniţiază crearea Asociaţiei Europene a
Liberului Schimb (A.E.L.S.). Astfel, la 4 ianuarie 1960, s-a semnat la Stockholm Convenţia
pentru A.E.L.S. de către 7 state: Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia,
Portugalia şi Suedia la care s-a asociat în 1961 Finlanda, iar în 1970 Islanda. Convenţia a
intrat în vigoare la 3 mai 1960.
Obiectivele asociaţiei urmăreau:
organizarea între statele semnatare ale liberului schimb de produse industriale;
suprimarea progresivă a principalelor bariere vamale precum şi a restricţiilor cantitative;
să reprezinte o potenţială contrapondere politică faţă de C.E.E.

Zona liberului schimb era limitată la produsele industriale cu excluderea celor agricole şi a
pescuitului. Fiecare membru A.E.L.S. era însă liber în relaţiile vamale cu terţi. Asociaţia a
fost calificată ca un fel de "club"45 în care se acordau reciproc unele avantaje (drepturi
vamale pentru produsele industriale). Nu exista o armonizare a condiţiilor de producţie, nu
exista o politică economică comună.
45 A se vedea
I.7. Tratatul de la Bruxelles privind fuziunea executivelor. Extinderea Comunităţilor
Europene şi Actul Unic European
În toiul acestor crize s-a petrecut şi un fapt deosebit de important pentru evoluţia viitoare a
comunităţilor. Astfel, în anul 1965, la Bruxelles, s-a adoptat Tratatul privind fuziunea
executivelor, prin care s-a constituit o Comisie unică şi un Consiliu unic46. Astfel, s-a realizat
reunirea instituţiilor comunitare (C.E.C.O., C.E.E., EURATOM), eliminându-se astfel
funcţionarea în paralel a unor instituţii identice, multiplicate corespunzător celor trei
comunităţi. Datorită faptului că numai sistemul instituţional al celor trei comunităţi a devenit
comun, fără ca acesta să fuzioneze integral, în documentele oficiale s-a păstrat denumirea
de Comunităţile europene, însă în mod uzual până la crearea Uniunii Europene a fost
utilizată sintagma Comunitatea Europeană, şi abrevierile C.E.E. respectiv C.E.
Convinsă fiind că A.E.L.S. este o organizaţie prea slabă pentru a-i satisface interesele
economice47, Marea Britanie şi-a reconsiderat poziţia faţă de Comunitatea Europeană,
cererea de aderare a acesteia lovindu-se însă de opoziţia Franţei care nu agrea apropierea
Marii Britanii de S.U.A. După retragerea lui Charles De Gaulle48 situaţia se schimbă şi, se
angajează, în opinia autorilor, o politică de deschidere49, respectiv un proces ireversibil de
extindere a comunităţilor şi de înregistrare a unor succese şi mai mari, comunitatea
europeană reunind cele mai dezvoltate democraţii şi economii. Aceasta nu înseamnă că nu
se vor mai înregistra şi alte crize, precum criza petrolului (1973-1974), care va afecta mult
situaţia economică.
Celor 6 state membre fondatoare ale comunităţilor europene li s-au mai alăturat:
Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca în 1972;
Grecia în 1981;
Spania şi Portugalia în 1986 – candidaturile acestor state stârnind reacţia fermierilor
francezi care se temeau de concurenţa fermierilor din aceste ţări, ceea ce a determinat
întârzierea negocierilor50;
Austria, Finlanda şi Suedia în 1995.
Norvegia a respins aderarea de două ori prin referendum: în 1972 şi 1994.
De asemenea, succesul comunităţilor europene determină şi alte state să ceară asocierea cu acestea,
chiar state extraeuropene51.

I.8.Tratatul de la Maastricht. Crearea Uniunii Europene

Tratatul de la Maastricht cunoscut ca fiind Tratatul privind Uniunea Europeană56 sau
Tratatul asupra Uniunii Europene57, a fost rezultatul reuniunii la vârf desfăşurată în
perioada 9-11 decembrie 1991. Tratatul a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Tratatul privind Uniunea Europeană este considerat ―cea mai importantă reuşită din istoria
Comunităţilor europene de la semnarea Tratatului de la Roma‖, reprezentând, alături de
Actul Unic European, a doua revizuire fundamentală a tratatelor constitutive58.
Tratatul de la Maastricht reprezintă din punct de vedere istoric încheierea procesului de integrare
economică început la Paris prin semnarea Tratatului CECO, respectiv un punct de plecare şi de
dezbatere pentru revizuirea unor articole şi dispoziţii care au nevoie de a fi aduse la zi, abrogate sau
îmbunătăţite, ca urmare a schimbărilor geopolitice internaţionale intervenite. Este situaţia creată în
primul rând de răsturnarea echilibrului internaţional prin prăbuşirea sistemului totalitar comunist.
Tratatul de la Maastricht pune astfel premisele unei importante etape a integrării europene şi anume
acea a uniunii politice a Europei.

I.9. Tratatul de la Amsterdam (1999) şi Tratatul de la Nisa (2001)

I.9.1. Tratatul de la Amsterdam
Adoptarea Tratatului de la Amsterdam, la 2 octombrie 1997, reprezintă un moment important
care a adus elemente semnificative în reforma instituţiilor comunitare, în ceea ce priveşte
integrarea statelor şi cooperarea acestora din perspectiva extinderii comunităţilor prin
primirea de noi state, în special din centrul şi estul Europei.
Tratatul de la Amsterdam constă în trei părţi, o anexă şi 13 protocoale. Astfel:
- Prima parte (Modificări de fond) include amendamente importante la Tratatul privind
Uniunea Europeană (TUE), Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (TCE), Tratatul de
instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (T CECO), Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene a Energiei Atomice (T CEEA sau EURATOM), precum şi la Actul
anexat deciziei Consiliului din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentanţilor în
Parlamentul European prin vot universal direct;
- Partea a doua (Simplificarea) se referă la simplificarea tratatelor de instituire a celor trei
Comunităţi Europene, urmărind să elimine prevederile care nu mai sunt actuale şi să
adapteze textul anumitor prevederi. Această parte prevede abrogarea Convenţiei privind o
serie de instituţii comune, din 25 martie 1957, şi Tratatul de fuziune, semnat pe 8 aprilie
1965, menţinându-le efectele;
- Partea a treia (Dispoziţii generale şi finale) conţine prevederi generale şi finale ale
Tratatului: noul sistem de numerotare a articolelor (în Tratatul de la Maastricht, indexarea era
făcută prin litere, prin Tratatul de la Amsterdam este înlocuită cu o indexare pe bază de
cifre), procedura de ratificare, versiunile lingvistice, perioada de valabilitate nelimitată;
- în anexă este inclusă o listă de echivalare privind renumerotarea articolelor TUE şi ale
TCE;
La Tratatul de la Amsterdam au fost anexate 13 protocoale privind: Uniunea Europei
Occidentale şi crearea unei politici comune de apărare, integrarea acquis-ului Schengen în
cadrul Uniunii Europene, poziţiile adoptate de către Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie
referitor la unele aspecte, aplicarea principiului subsidiarităţii şi a principiului proporţionalităţii,
protecţia şi bunăstarea animalelor, rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană, etc.
Menit să completeze dispoziţiile Tratatului de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam64,
intrat în vigoare în 1 ianuarie 1999, reglementează unele aspecte particulare,cum ar fi:
64 Pentru conţinutul integral al Tratatului de la Amsterdam, a se vedea Documente de bază al Comunităţii…, op.
cit., pp.257-331
- eliminarea ultimelor obstacole în calea liberei circulaţii a persoanelor;
- crearea unor instituţii comunitare care să facă faţă Uniunii Europene lărgite, cuprinzând ţări
din Europa Centrală şi de Est;
- politica de mediu; astfel, s-a înscris expres nevoia de promovare a unei dezvoltări durabile
14
cu "un nivel înalt de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului", formulă care a înlocuit-o
pe cea din Tratatul de la Maastricht de "respectare a mediului";
- înscrierea principiului "egalităţii dintre bărbaţi şi femei" alături de "promovarea unui nivel
ridicat de ocupare a forţei de muncă şi de protecţie socială";
- integrarea acquis-ului Schengen în cel de-al 3-lea pilon al Uniunii Europene, etc.
I.9.2. Tratatul de la Nisa
Funcţionarea şi structura instituţiilor europene au fost concepute pentru anii '50, atunci când
Uniunea nu număra decât 6 membri, respectiv Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi
Olanda. Anul 2004 a marcat aderarea a încă 10 state: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania,
Malta, Polonia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia şi Ungaria. Bulgaria şi
România le vor urma în 2007, iar în 2013 se alătură și Croția65.
65 A se vedea Anexa 1 și Anexa 2.
66 Moroianu-Zlătescu,I., op. cit., partea a II-a, p.66
67 Idem, p. 96.
68 Ibidem.
69 Scăunaş, S., op.cit., p.96.
70 Ibidem.
Includerea ţărilor din Europa Centrală şi de Est, precum şi a Ciprului, Maltei şi Turciei în
calculele de extindere a Uniunii Europene, necesită modificări destul de importante în
mecanismele de funcţionare ale Uniunii, acesta fiind argumentul pentru care a fost
organizată Conferinţa interguvernamentală de la Nisa în anul 2000. Între 7-11 decembrie
2000, întâlnirea la vârf a şefilor de state şi guverne, care a avut loc la Nisa, a adoptat textul
tratatului, care a fost semnat la 26 februarie 2001 de către Consiliul Uniunii Europene şi, ca
urmare, a fost deschis spre ratificare.
Semnarea Tratatului de la Nisa a încheiat conferinţa interguvernamentală mai sus amintită.
Obiectul conferinţei a fost adaptarea funcţionarii instituţiilor europene în vederea primirii de
noi membri. Astfel, Tratatul a deschis calea celei mai mari lărgiri preconizate de Uniune, cu
perspectivele unei păci durabile, stabilităţii şi prosperităţii pentru ansamblul ţărilor europene
democratice66.
Tratatul de la Nisa conţine modificări în mecanismele de funcţionare ale Uniunii, menite să
adâncească integrarea europeană, prin perfecţionarea mecanismului decizional, în
perspectiva lărgirii Uniunii la 27 de state. Exemplificativ, menţionăm modificările
reglementate prin Tratat la nivelul instituţiilor Uniunii Europene, după cum urmează:
● modificări legate de Parlamentul European. Prin Tratat s-a consolidat rolul colegislator al
Parlamentului European;
● modificări legate de Consiliu; Tratatul permite o majoritate calificată asupra deciziilor ce vor
fi adoptate pentru aproximativ 30 de dispoziţii, care până acum erau guvernate de regula
unanimităţii ;
● modificări legate de Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor.
Concret, componenţa şi funcţionarea instituţiilor Uniunii Europene potrivit Tratatului de
la Nisa era următoarea:
A. Parlamentul European
Potrivit Tratatului de la Nisa, numărul maxim de deputaţi europeni urma să fie 732, cu 32 de
locuri mai mult decât se stabilise prin Tratatul de la Amsterdam. Ulterior, s-a hotărât ca
numărul deputaţilor să fie de 785, ceea ce s-a aplicat începând cu 1 ianuarie 2007, prin
aderarea Bulgariei şi a României (18 locuri pentru prima şi 35 locuri pentru cea de-a doua)67.
Tratatul de la Nisa a mai stabilit ca Statutul deputaţilor europeni să fie aprobat de Consiliul
Uniunii Europene cu majoritate calificată68.
B. Consiliul Uniunii Europene
Tratatul aplică un sistem care să atenueze consecinţele aderării statelor care au o populaţie
mai mică atunci când vin în concurs cu statele cu o populaţie mai mare, în ceea ce priveşte
sistemul majorităţii calificate din cadrul Consiliului69. Pentru aceasta s-a ajuns la o soluţie
mixtă: dublarea majorităţii şi reponderarea, conform căruia, când o decizie este luată de
Consiliu cu majoritate calificată, un membru al acestuia poate solicita verificarea dacă statele
membre care constituie majoritatea calificată reprezintă cel puţin 62% din populaţia UE70. În
cazul în care 15
această condiţie nu este îndeplinită, decizia nu va fi luată.
Începând cu 1 ianuarie 2007, membrii Consiliului au un total de 345 voturi repartizate în
funcţie de mărimea statelor, pragul majorităţii calificate fiind astfel de 258 voturi şi va creşte
la 73,4% când toate statele candidate vor adera71.
71 Ibidem.
72 Ibidem.
73 Fuerea,A., Manualul Uniunii Europene, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2006, p. 67.
74 Scăunaş,S., op. cit., p. 97.
75 Fuerea,A., Manualul..., ediţia a III,op. cit., p. 67.
76 Idem, pp. 68-69.
77 Scăunaş,S.,op. cit., p. 97.
78 Fuerea,A.,Manualul..., ediţia a III,op. cit., p. 71.
79 Scăunaş,S., op. cit., p. 97.
80 Scăunaş,S., op. cit., p. 97.
Repartiţia pe state a celor 345 de voturi în Consiliu este următoarea: Germania, Franţa, Italia
şi Marea Britanie – câte 29 voturi; Spania şi Polonia – câte 27 voturi; România – 14 voturi;
Olanda – 13 voturi; Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria, Portugalia – câte 12 voturi;
Austria, Bulgaria şi Suedia – câte 10 voturi; Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia şi
Finlanda – câte 7 voturi; Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg şi Slovenia – câte 4 voturi;
Malta – 3 voturi72.
Se poate observa că, în concluzie, într-o Uniune cu 27 de membri73:
- egalitatea voturilor între cele 4 state „mari‖ este menţinută (29 de voturi fiecare), Spania
conservându-şi statutul său de intermediar între statele „mari‖ şi cele „mici‖, statut pe care îl
împarte cu Polonia (27 de voturi);
- 3 state „mari‖ nu vor fi în măsură să mai blocheze procesul decizional;
- dubla majoritate (voturi/state membre) ar putea fi completată, la cererea unui stat membru,
cu o majoritate consolidată (62%) din populaţia totală a Uniunii.

C. Comisia Europeană
Începând cu 1 ianuarie 2005, conform Tratatului, Comisia va avea câte un reprezentant al
fiecărui stat membru şi, când va număra 27 membri, dar începând cu mandatul următor
(2009-2014), numărul comisarilor trebuie să fie inferior numărului statelor membre şi va fi
stabilit de Consiliul Uniunii Europene cu unanimitate de voturi, membrii fiind numiţi asigurând
rotaţia egală a statelor membre74.
Un pas important în accentuarea caracterului supranaţional al Comisiei este acela al
schimbării intervenite cu privire la numirea preşedintelui şi a membrilor Comisiei: de la
unanimitate s-a trecut la majoritatea calificată75.
Tratatul de la Nisa consacră sporirea puterilor preşedintelui Comisiei, astfel el va hotărî
repartizarea portofoliilor şi va putea să remanieze aceste responsabilităţi în timpul
mandatului, inclusiv să ceară unui comisar să demisioneze (după aprobarea acestei măsuri
de către colegiu), totodată el numeşte şi vicepreşedinţii Comisiei76.
D. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi Tribunalul de Primă Instanţă
Tratatul reglementează aspecte cu privire la77:
- înfiinţarea Camerelor jurisdicţionale ajutătoare pe lângă Tribunalul de Primă Instanţă, cu
scopul de a degreva Tribunalul de anumite cauze, înlăturând astfel întârzierile judiciare tot
mai dese în ultimii ani;
- repartizarea competenţelor între Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă, precum
şi componenţa şi funcţionarea acestora.

E. Curtea Europeană de Conturi

Potrivit dispoziţiilor Tratatului de la Nisa, Curtea de Conturi este constituită din reprezentanţi
ai fiecărui stat membru, îndeplinind un mandat de 6 ani, iar membrii Curţii de Conturi sunt
numiţi de Consiliu cu majoritate calificată78.
Tratatul prevede de asemenea îmbunătăţirea colaborării Curţii de Conturi cu instituţiile
similare naţionale, prin înfiinţarea unui Comitet de legătură între acestea79.
F. Comitetul Economic şi Social
Este forul de investigare a intereselor partenerilor economici şi sociali la nivelul întregii
Uniuni Europene şi, potrivit Tratatului, va avea un număr de cel mult 350 de reprezentanţi ai
statelor membre, locurile statelor membre dinainte de 1 mai 2004 fiind menţinute80. 16
G. Comitetul Regiunilor
Comitetul Regiunilor a fost limitat tot la 350 de locuri81. De asemenea, Tratatul de la Nisa
reglementează cerinţa ca membrii Comitetului să aibă mandat electoral de la autorităţile pe
care le reprezintă sau aceştia să îndeplinească acea condiţie a responsabilităţii din punct de
vedere politic82.
De asemenea, Tratatul conţine modificări privind procedurile de decizie, extinzând
procedura adoptării deciziilor cu majoritatea calificată concomitent cu reducerea procedurii
unanimităţii83. Progresele în acest domeniu nu sunt foarte mari, deoarece, în anumite materii,
unele state dispun încă de dreptul de veto84. Astfel Marea Britanie îşi păstrează dreptul de
veto în politica fiscală, Germania în domeniul imigrării şi dreptului de azil, iar Spania,
Portugalia şi Grecia în privinţa ajutorului regional85.
În cadrul celui de-al treilea pilon al Uniunii Europene – poliţie şi cooperare judiciară –,
adoptarea deciziilor cu majoritate calificată s-a stabilit doar pentru materia azilului şi a
imigrării86.
În ceea ce priveşte cooperarea consolidată, pornind de la perspectiva unei Uniuni
Europene cu cel puţin 27 de membri, state între care sunt mari diferenţe economice şi
geopolitice, Tratatul abordează problema cooperării consolidate între acestea, ca un
instrument foarte important pentru realizarea obiectivelor Uniunii şi a integrării noilor state87.
Astfel, potrivit doctrinei88, cooperarea trebuie:
- să faciliteze realizarea obiectivelor Uniunii şi ale Comunităţii, să prezerve şi să servească
interesele sale şi să consolideze procesul de integrare;
- să respecte tratatele, ca şi cadrului instituţional unic al Uniunii;
- să respecte acquis-ul comunitar;
- să se situeze în limitele competenţelor Uniunii sau Comunităţii europene şi să nu intervină
în domeniile care intră în competenţa exclusivă a Comunităţii;
- să nu aducă atingere Pieţei interne, aşa cum este ea definită la art. 14, paragraful 2, din
tratatul instituind Comunitatea europeană, nici coeziunii economice şi sociale stabilite
conform titlului XVII din acelaşi tratat;
- să nu facă discriminări între schimburile dintre statele membre şi să nu provoace distorsiuni
de concurenţă între acestea;
- să reunească minim 8 state membre (şi nu majoritatea);
- să respecte competenţele, drepturile şi obligaţiile statelor membre neparticipante;
- să fie deschise tuturor statelor membre.

O altă realizare importantă a Conferinţei interguvernamentale de la Nisa din anul 2000,

menţionată în doctrină o constituie adoptarea Cartei Fundamentale din Uniunea Europeană,
inspirată din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar având un conţinut mai extins
decât aceasta.
Conferinţa a reafirmat importanţa istorică a lărgirii Uniunii Europene pe principiul integrării
diferenţiate, în funcţie de performanţele fiecărei ţări, însă şi pe cel al posibilităţii pe care o au statele
de a recupera terenul pierdut în procesul integrării.

Instituţiile Uniunii Europene din perspectiva proiectului de Constituţie europeană

Potrivit Constituţiei, sistemul instituţional al Uniunii Europene următoarele instituţii şi
organisme consultative:
- Parlamentul European;
- Consiliul european;
- Consiliul de Miniştri, denumire care înlocuieşte denumirea „Consiliul Uniunii Europene";
- Comisia Europeană, care conţine şi funcţia de Ministru de externe al Uniunii Europene în
calitate de vicepreşedinte al Comisiei;
- Curtea de Justiţie, care va cuprinde: Curtea Europeană de Justiţie, Tribunalul de Mare
Instanţă şi tribunale specializate;
- alte instituţii şi organisme care întregesc cadrul instituţional, precum:
- Banca Centrală Europeană;Curtea de Conturi;
- Organismele consultative ale Uniunii.

Parlamentul European, Consiliul de Miniştri şi Comisia sunt asistate de:

- Comitetul Regiunilor;
- Comitetul Economic şi Social.
I.12. Tratatul de la Lisabona
Ca urmare a neratificării tratatului privind o nouă Constituţie europeană a determinat luarea
unor măsuri concrete pentru remedierea erorilor care au atras eşecul proiectului
constituţional, ajungându-se la ceea ce numim în prezent Tratatul de la Lisabona.
Concret, între 18-19 octombrie 2007 a avut loc la Lisabona reuniunea şefilor de stat sau de
guvern din ţările membre ale Uniunii Europene. Dat fiind mandatul precis pe care Consiliul
European din 21-23 iunie 2007 îl tratase şefilor de stat şi de guverne precum şi eforturile
echipelor tehnice de a identifica soluţii acceptabile pentru toată lumea, reuniunea la vârf de
la Lisabona a discutat puţine probleme cu potenţial de blocaj al negocierilor110. Era vorba de
cererea Poloniei de includere în viitorul Tratat a mecanismului Ioannina şi de solicitarea
Italiei de modificare a bazei de calcul pentru stabilirea componenţei Parlamentului European.
La acestea s-au mai adăugat chestiuni ce ţineau mai degrabă de mărirea marjei de
negociere a câtorva state membre decât de conţinutul Tratatului: implicarea Parlamentului
European în desemnarea Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica
de Securitate (solicitarea PE), creşterea numărului avocaţilor generali la Curtea Europeană
de Justiţie (solicitarea Poloniei), grafia monedei Euro cu caractere chirilice (Bulgaria),
limitarea accesului studenţilor străini în universităţile austriece de medicină (Austria),
extinderea competenţelor Consiliului (Republica Cehă). Pentru aceste cereri s-au găsit
formule de compromis.
Textul tratatului a fost finalizat la 23 noiembrie 2007. Tratatul de Reformă a fost semnat în
capitala Portugaliei la 13 decembrie 2007 şi a devenit Tratatul de la Lisabona.
Noul Tratat este format din două tratate cu valoare juridică egală, rezultate din inserarea în Tratatul
privind Uniunea Europeană (care îşi păstrează numele – TUE) şi în Tratatul Comunităţii Europene (care
devine Tratatul privind funcţionarea Uniunii), a anumitor modificări şi completări. Cele două tratate,
modificate conform prevederilor Tratatului de la Lisabona, vor reprezenta tratatele de bază ale Uniunii
şi vor avea o valoare juridică egală, tratatul cuprinzând, de asemenea, 13 Protocoale şi peste 50 de
Declaraţii.