Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
copeici
Dacă v-a plăcut Hoţul de cărţi, acest rom an vă va tăia răsuflarea.
SARAH STRICKER s-a născut în
1980, în Speyer. A studiat lim ba ger
m ană, literatura franceză şi engleză,
apoi a absolvit Şcoala G erm ană de
Jurnalism din M ünchen. D upă mai
m ulţi ani petrecuţi în num eroase re
dacţii de ziare şi reviste din Germ ania
{Vanity Fair, Süddeutsche Zeitung,
Frankfurter Allgemeine Zeitung sau
Neon), s-a m utat în Israel. Din anul
2009 locuieşte în Tel Aviv, scriind
pentru m ass-m edia germ ană despre
Israel şi p e n tru cititorii israelieni
despre Germ ania. Cinci copeici este
prim ul său rom an, recom pensat cu
num eroase prem ii, prin tre care Pre
m iul M ara Cassens, cea m ai m are
distincţie p en tru debut în lim ba ger
m ană. în prezent, rom anul este în
curs de traducere în m ai m ulte limbi.
Anna, naratorul rom anului, re
m em orează povestea propriei vieţi în
secvenţe intercalate şi priviri retro
spective. Un bunic tiranic, ale cărui
încercări brutale de intruziune în viaţa
propriei fiice, de o urâţenie frecvent
m enţionată în poveste, se perpetuează
vrem e de ani întregi, o fiică docilă,
de o im presionantă im aturitate, şi o
soţie aflată perm anent în pragul unei
crize constituie ingredientele unei
poveşti pe cât de amuzante, pe atât de
dram atice. N araţiunea Annei este un
om agiu adus neconvenţionalei sale
mame, ale cărei trăiri şi experienţe fac
deliciul acestui rom an tragicom ic în
cel m ai bun sens al cuvântului.
Extraordinarul rom an de debut al Iul Sandi Slrblu'i pun«' pe
tapet problem atica spinoasă a relaţiilor germ ano evreieşti «le dupA
război într-o m anieră lipsită de clişeele obişnuite. I Mscei iiAmânlid
şi profunzim ea care însoţesc stilul jurnalistic al autoarei, plin <l<
umor, nu fac decât să potenţeze prezentarea unei spectaculoase
dram e de familie.
ISBN 978-606-776-12? 1
9 786067 761271
www.rao.ro
www.raohookM.coni
biblioteca rao
SAR AII STRICKER
Cinci copeici
editura rao
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
STRICKER, SARAH
Cinci copeici / Sarah Strickcr; trad.: Graal Soft SRL. - Bucureşti:
Editura RAO, 2016
ISBN 978-606-776-122-1
I. Graal Soft (trad.)
821.112.2-31=135.1
E ditura RAO
Str. Bârgăului nr. 9-11, Bucureşti, Rom ânia
w w w.raobooks.com
www.rao.ro
SARAH STRICKER
FunfKopeken
P rim a dată a fost publicat In G erm ania cu titlul
FU N F KOPEKEN by E ichborn -
A D ivision of Bastei Lubbe P ublishing G roup
C opyright © 2013 by Bastei Lubbe AG, Koln
Toate drepturile rezervate
2016
ISBN 978-606-776-122-1
(^ ^cpt£bU jd 1
Tare urâtă mai era mama. Orice altceva bunicul nu i-ar fi permis
niciodată. Era uscată şi palidă, pielea ei nu reuşea să capete nicio
culoare mai acătării, nasul i se înroşea ori de câte ori se supăra sau se
bucura, când îi era frig ori când transpira, iar asta doar aşa, din pura
răutate a trupului ei. Avea bărbia ascuţită şi gura şi mai ascuţită, din
care caninii ei tăioşi se aruncau înainte, iar asta era una dintre hibele
cele mai mici ale înfăţişării ei, fiindcă nu apuca să râdă prea des.
Măcar era chioară ca un peşte, astfel încât propria-i înfăţişare i-a
scăpat o vreme, cel puţin în primii ani de viaţă. Abia prin clasa a treia,
când învăţătoarea a observat că nu putea citi niciun cuvânt de la
tablă, a început să poarte nişte ochelari groşi â la Nana Mouskouri, în
spatele cărora ochii i se vedeau ca două pete de acuarelă diluată. „Să
se aşeze atunci în primul rând", se plângea mama ei, adică bunica
mea, în timp ce se chinuia să împletească puful de pe capul mamei
mele în două codiţe. Apoi o pupa pe obraji şi îi întindea pe ascuns
urmele de ruj, ca să-i dea puţină culoare, însă bunicul striga: „Asta nu
e parada modei, ce mama dracului, se duce acolo ca să înveţe ceva",
aşa că ochelarii au rămas, în ciuda faptului că pe bunica mea a
apucat-o în noaptea aceea o asemenea durere de cap, că bunicul a
trebuit să se închidă în closet a doua zi de dimineaţă timp de douăzeci
de minute.
Dar şi mai târziu, după ce mama mea a căpătat lentile de contact,
când burta i s-a mai micşorat, iar faţa i s-a înăsprit, tot urâtă a rămas.
Abia cu puţin înainte de sfârşit, când nici nu se mai putea ridica de
6 S A U A H S T K IC K IiU
1 Main Kampf (Lupta mea), al cărei autor este Hitler, este o operă autobiografică,
dar şi o platform ă-program a nazismului, reprezentând totodată baza naţio-
nal-socialismului. (n.red.)
12 SAKAH STKICKHK
alin în unghiul potrivit. Iar când nu mai avea nicio altă idee, vezica lui
sensibilă îl trimitea la toaletă, de unde se grăbea să se întoarcă cu
şliţul încă descheiat pentru a încheia cu răutate o frază, totul într-o
agitaţie care la mama avea să ajungă la performanţă.
Iii nu mergea, el alerga. El nu mergea cu maşina, el gonea cu ma
şina. El nu stătea pe gânduri, el ştia. Şi, mai ales, ştia mai bine. în
vocabularul său nu existau cuvintele: „sunt de părere/cred/aş zice“
sau „părerea mea ar fi“, ci doar: „aşa este“. La un moment dat se afun
dase atât de tare în afirmaţii general valabile, încât pierduse complet
persoana întâi singular.
- Evident că au fost omoruri. Să se mândrească cineva cu asta?
Nu. Să o facă din nou? Cu siguranţă.
Realitatea era cea care trebuia să se adapteze la el, şi nu invers.
Aproape că nu exista subiect la care să nu se priceapă, iar priceperea
sa nu era umbrită prea adesea de experienţă. Aceasta, considera el,
tlura prea mult.
- Nu trebuie să mănânc rahat ca să ştiu ce gust are, zicea el,
bombardându-te apoi cu răspunsuri la cele mai stringente întrebări
tlin politică şi istorie, din biologie şi psihologie, care erau acelaşi
lucru, din artă şi din muzică, chiar dacă nu lansase nimeni vreo ase
menea întrebare.
Dar cele mai multe lucruri le ştia despre afaceri. Acesta era al
doilea lucru pe care îl învăţase în lagăr. în timpul marşurilor
interminabile de-a lungul Volgăi, colegii săi de captivitate povestiseră,
pe lângă diversele mâncăruri ale cine ştie căror mame sau pe lângă
fiicele diverselor mame, pe care le-ar fi iubit dacă ar fi putut, şi o
sumedenie de lucruri utile. Bunicul meu învăţase despre filosofii
germani, un spiţer din Alsacia îl învăţase o brumă de franceză, dar cel
mai mult timp şi-l petrecuse cu un proprietar de fabrică, iar acesta îi
dăduse lecţii sistematic. Când, după trei ani, ruşii îl urcaseră în trenul
către casă, se pricepea la mai mult decât contabilitate, bilanţuri şi
management, astfel încât, la sosire, primul lucru fusese să îi explice
sl răbunicului meu tot ce făcea greşit.
22 SARA11 STItlCKHK
Mama era prea urâtă ca să fie proastă. La cinci ani ştia deja să
citească. Probabil că putea să facă asta de la patru sau chiar de la trei
ani, asta depindea de cât de tare simţea nevoia bunicul să fie m ândru
de ea. Nimeni nu ştia unde învăţase. într-o bună dimineaţă, la micul
dejun, se pare că luase pur şi simplu ziarul şi începuse să citească
titlurile.
- Gena mea! exclamase bunicul cu obrajii strălucind ca ai fetelor
de pe sticlele de sirop de fructe, însă bunica avea bănuiala că el o
învăţase pe furiş atunci când se ducea ea la confesiune, singura plă
cere pe care şi-o permitea.
Mama susţinea că învăţase pe dinafară textele de pe ambalaje şi că
de restul şi-a dat seama singură, dar nu poţi să creşti în aceeaşi casă
cu bunicul fără să dezvolţi un anumit instinct pentru formarea de
legende.
Bunicul se ducea în oraş şi aducea teancuri de cărţi. Istoria vechii
Rome, Introducere în lumea animalelor în trei volume, un atlas,
Datele-cheie despre astronomie ale lui Harenberg. Le alegea la întâm
plare, dar erau multe. Când şi când, mai aducea şi câte o carte de
beletristică, asta dacă doamna de la librărie reuşea să-l convingă că
făcea parte din operele importante ale literaturii universale şi că nu
era genul pe care să o parcurgi în hamac şi să oftezi fericit la sfârşit. în
fiecare lună îi alegea mamei trei astfel de opere, dându-i sarcina să îşi
dedice 30 de minute în fiecare zi cărţilor bifate de pe lista sa.
- Dar nu ştie încă nici să citească ceasul, se plângea bunica.
26 SA RAM STRICKHR
şi, cu ajutorul acesteia, îşi ridica propria viaţă. Iar dacă bunica, în
mod excepţional, se afla în apropiere şi, tot în m od excepţional, nu
n u cuprinsă de unul dintre atacurile ei de panică, mai trântea şi ea
deasupra un strat de mortar, până când cioburile erau complet
acoperite.
Alte influenţe, de pildă unii născuţi după război care ar fi putut
ridica o problemă mai presus de inaniţie, nu prea existau.
Contactul cu cei de vârsta ei, care ar fi putut s-o deruteze pe
mama, cu toată mizeria rostită de gurile lor copilăreşti, trebuia evitat
pe cât posibil. De ziua ei, bunicul îşi invita propriii oaspeţi, bărbaţi
care se potriveau bine cu trabucurile sale, antreprenori-minune, aşa
ca el, foşti camarazi, avocaţi, profesori, care în loc de cadouri aduceau
ultimele lor lucrări publicate. Toată lumea stătea în jurul tortului cu
cremă de unt făcut de bunica, pe care doar ea îl mânca, iar mama
aduna în memorie tot soiul de teorii, pe care mai apoi le povestea cu
atâta avânt în curtea şcolii, încât treaba cu cei de vârsta ei ieşea
oricum din discuţie.
Cel puţin îi rămânea suficient timp pe care să îl dedice talentelor
ei, fără să fie deranjată. Şi avea atât de multe, încât bunicul, bietul de
cl, nu reuşea în primii ani să se decidă care dintre darurile ei merita
întreaga greutate a aşteptărilor sale mult prea mari.
Mai întâi, a fost desenul. Sigur că mama era mult prea tânără, iar
mai târziu nimeni nu mai ştia cât de tânără, dar, dacă e să dai crezare
cronologiei pe care o construise bunicul în decursul anilor, trebuie să
li fost vorba de o dată chiar dinainte de naşterea ei. în orice caz, într-o
bună zi, bunica găsise pe jos un desen în creion, care era cu atât mai
surprinzător cu cât nimeni nu-şi putea aminti să-i fi dat mamei mele
măcar o foaie de hârtie, ca să nu mai vorbim de creion; şi, desigur că
la minus doi ani, era mult prea mică pentru a şi le fi luat singură din
sertar. Aşadar, bunica găsise desenul unei figuri micuţe care îi semă
na întru totul (bunicii, nu mamei, chiar şi atunci fiind deja destul de
deşteaptă încât să ştie că nu te puteai aştepta la un entuziasm furtunos
cu un autoportret), cerceii cu perle, gulerul cu dantelă, petele de
:*o s a r a h s t r ic k e r
• a 1 1 1ii mai departe până la ultima notă, după care se întoarse aţă la
Imul ei, în timp ce bunicul sări în picioare şi începu să aplaude.
Oskar, şuieră bunica, nu face asta în casa Domnului.
Nu-ţi face griji, Dumnezeu o să mă ierte, zise bunicul. Asta e
li ralia lui.
I )oar cu mare greutate fu convis să se aşeze la loc şi să rabde până
la sfârşit, „deşi restul reprezentaţiei nici nu se putea compara cu
iiKcputul“.
( '.and totul se termină, în sfârşit, el se plasă la intrare şi adună
i omplimentele pentru mama, care îi plăcură atât de tare, încât uită să
Ir dea mai departe.
Oskar, trebuie să plecăm, se văicări bunica. Oaspeţii vor ajunge
la uşă din clipă în clipă.
Abia când ieşi şi preotul din sacristie şi zise: „Câteodată Domnul
Ir binecuvântează pe oiţele sale cu daruri la care nu te poţi uita decât
i u admiraţie", se declară dispus bunicul să îşi ia rămas-bun, nu fără
a I invita pe preot la masă, ceea ce o făcu pe bunica - lipsa unui
carton cu numele, cine ştie ce alergii alimentare - să înghită prima
pastilă pentru nervi, dar când acesta refuză politicos, răbufni: „Ce, nu
suntem destul de buni pentru el?" şi înghiţi şi a doua tabletă.
La sosirea acasă, mai avea puţin şi leşina.
- N-o să term in puiul la timp până vin oaspeţii, strigă ea din
bucătărie şi: Ah, Doamne! Lumânările, du-te repede! Nu aşa de
l epede că te înroşeşti toată! Oskar, adu tu, te rog, lumânările! Şi apoi,
în şoaptă, în spatele oaspeţilor aflaţi aproape toţi în sufragerie, în
aşteptare: Dacă aia nu vine imediat, pot să arunc puiul direct la
gunoi, căci, ca de obicei, Gundl era în întârziere.
Se zice că, odată, a avut nevoie din bucătărie până în sufragerie de
0 jumătate de oră pe ceas, pentru că pe drum îşi tot amintea de câte
1eva ce uitase, aşa că se învârtea neajutorată de colo colo, ca iepurii
ilin reclama Duracell care nu au Duracell.
Bunicului îi plăcea să imite scena. Iar mamei îi revenea sarcina
de a-şi duce palmele la obraji şi de a striga cu voce ascuţită: „îmi pare
34 SARAH STRICKER
tare rău", aşa cum făcea Gundl încă de la zece metri distanţă, la fel ca
şi în ziua aceea, când ajunse în sfârşit împreună cu Helm şi cu Max la
intrare şi, aşa cum nu-i scăpă bunicii, strâmbă uşor din nas în direcţia
bucătăriei.
- Ei, nu! Abia am ajuns şi noi. Oricum mai aveam de rezolvat
câteva lucruri la bucătărie, exclamă bunica.
- Doamne, cât de bine seamănă, zise Gundl în timp ce îşi agăţa
paltonul, apoi continuă: Am fugit repede până acasă şi am adus un
tort, în caz că nu aveaţi unul.
îi întinse tremurat bunicii un tort „Pădurea Neagră" sub o folie de
celofan, pe care aceasta, ofensată de moarte că i se aducea în casă o
prăjitură străină, îl luă cu o exclamaţie elegantă:
- Mulţumesc, draga mea!
Seara, vârî tortul la congelator şi îl uită acolo pentru totdeauna.
- Ei, cum merge la bancă? încă nu ai prins rădăcini la ghişeu? îi
strigă bunicul fratelui său, bătându-1 pe umăr.
- Ei, ghişeu! Acum sunt la investiţii. Nici nu trebuie să te ridici ca
să munceşti şi ca răsplată primeşti o mărire de salariu, zise Helm
alergând prin casă în urm a bunicului, ca să aprecieze cât costa noul
storcător de fructe, noul televizor şi noul aparat foto cu antireflex.
- Nou! îmi vine să râd! exclamă Helm şi până la urmă tot râse.
N-are nici măcar zoom, al meu face totul automat!
Femeile se întreceau şi ele, dar cu prefixul invers.
- Cum se simte tatăl tău? întrebă bunica.
- Cum să se simtă? strigă Gundl. Teribil. Face în pat. N-am dor
mit toată noaptea.
- Biata de tine, replică bunica mea, care în prezenţa lui Gundl
vorbea ostentativ germana literară. Crede-mă, când n-o să mai fie, o
să-ţi doreşti să te mai ţină trează! Duse la mâna la piept, oftă uşor şi
adăugă: Ştiu despre ce vorbesc.
Mâncară şi băură şi făcură urări, la insistenţele bunicului, asigu-
rându-1 cu toţii de viitorul de aur al mamei. Ea trecu de la unul la altul
la masă, fiind mângâiată pe creştet, de parcă s-ar fi aşteptat cu toţii ca
(linei copeici 35
mai devreme sau mai târziu să-i cadă un ban de aur din gură, în timp
i c bunicii se agitau în jur cu aparatul foto.
Zâmbiţi, vă rog! striga bunicul.
Nu aşa de tare! exclama bunica.
I)ar dinţii erau deja în fotografie. Mama arăta acolo chiar şi mai
mică decât în fotografia de la Toulouse, cu toate că trecuseră câţiva
>mi. Poate din pricina felului în care stă, cu picioarele încrucişate, cu
braţele la spate, de pare că se afundă în pământ. Dar, dacă te uiţi mai
iilciil, poţi desluşi deja micuţele denivelări care arată ca nişte ventuze
pe sub puloverul roşu, primele semne chinuite ale pubertăţii.
- Una mai am! strigă bunicul.
- O clipă! zise bunica, făcându-i un semn cât se poate de evident,
iar el se duse în birou şi se întoarse cu un buchet enorm.
- Mulţumesc pentru această masă minunată, spuse el, apoi
întinse florile pe care ea le cumpărase cu o zi înainte.
- Ah, ce surpriză! Nu ar fi trebuit! exclamă ea.
în fotografia pe care le-o făcu Helm - „Ce? N-are nici măcar
autodeclanşator?" -, arată din nou foarte îndrăgostiţi. Adevăraţi pro
fesionişti şi ei.
Dar bunicul tot nu se sătura, aşa că aduse apoi „sculptura", pe care
mama o realizase rapid între două premii.
- Există oare ceva ce să nu poată face acest copil? exclamă lise
bătând din palme.
- Sigur că da. Să dea greş! răspunse bunicul şi nici măcar nu
pretinse că ar fi făcut o glumă.
Bunica mai turnă şampanie - şi în pahare, şi pe ea - , se schimbă,
apoi îşi puse tot hainele de dinainte, pentru că nu voia să pară cu
nasul pe sus, şi atâta tot frecă pata, până când chiar avu nevoie de o
rochie curată.
Bunicul relată a o suta oară povestea despre cum bea votcă Mişa
Scrgheevici cu paznicii de la depozit, în timp ce ei cărau în spate sacii
de cartofi.
36 SARAH STRICKliR
plAiis, lucru pentru care acasă îi fu învineţit fundul, iar vecinii fură
nevoiţi să dea radioul mai tare.
Max nu o iertă niciodată pe deplin pe mama. Pe toată perioada
y ol ii, nu vorbi niciun cuvânt cu ea. Abia când se reîntâlniră la Berlin,
el fugind de armată şi de părinţii lui, iar ea de casa goală în care se
prefăcuse timp de o lună că poate trăi fără ai ei, se hotărî să o ia de
câteva ori cu el, căci părea tare pierdută în acel oraş care nu i se
potrivea deloc, în care tot ce în alte locuri era ascuns din decenţă -
droguri, mizerie, gălăgie, păcate - devenise brusc ceva bun, în care
lotul era alb sau negru, de rahat sau nu, dar cumva mereu în regulă şi
mai ales atât de liber, de fără valori şi de durere, încât mama chiar
Irebuia să se străduiască să-şi distrugă viaţa.
Dar la asta avea suficient exerciţiu. în străduinţă, vreau să spun, în
eforturi, muncă şi agitaţie, atât de multă experienţă încât nici măcar
iui ar fi ştiut cum să se oprească, cum să o ia mai încet. Iar bunicul
Dar cel mai mult ura la tinereţea ei ceea ce aceasta făcea din ea.
I >c când îmi amintesc, mama a fost mereu pe picior de război cu
propriul corp, ceea ce pe atunci nu devenise o regulă. îi părea străin,
ciudat, respingător, dar mai ales se simţea înşelată. Cablurile şi
furtunurile din interior, care se încingeau necontrolat, care îi aduceau
sângele în obraji, dezvăluind întregii lumi sfiala ei, palmele
l ranspirate, bolboroseala intestinelor, tremuratul, toate astea păreau
să servească unui singur scop: să o trădeze. Corpul nu-i permitea să
păstreze pentru sine nicio emoţie, niciun gând, lăsând să se scurgă în
afară până şi cel mai mic secret, era ca un sac de gunoi plin de găuri,
din care se scurg pe stradă lături. Şi, de parcă asta nu ar fi fost de
ajuns, brusc începu să-i crească părul la subsuoară şi pe picioare. Şi
între, desigur.
Bunicul era la fel de puţin entuziasmat. Oricât de tare se grăbea să
o conducă pe mama prin întunecata copilărie spre regatul adulţilor, îl
deranja foarte tare că trebuia să ocolească prin pubertate. îi era greu
să se împace cu ochii atenţi care îi urmăreau fiecare cuvânt, că dintr-
odată era la masă o pereche de sâni în plus, care se chinuiau aşa de
tare să iasă dintre coaste, de nici nu îţi puteai lua ochii de la ei, de
parcă ai fi trecut pe lângă un accident puternic.
Bunica nu se lăsa cu nimic mai prejos. Nu numai că voia să
parcurgă cât mai repede faza cu tinereţea, dar nici n-ar fi lăsat pe
nimeni să intre. Se opunea cu toată forţa timpului, încercând să
ascundă de ea restul copilăriei, să pitească tot ce era de pitit, negând
totul la nevoie. încă de când mama avea 14 ani, îi interzisese să
încuie uşa de la baie.
- Să fiu nevoită să chem pompierii dacă nu poţi să o deschizi
singură?
Şi avea nevoie regulat, tocmai atunci, de câte ceva din dulăpiorul
cu medicamente, pe când mama ieşea de sub duş şi se usca. Bunica
era pe urmele ei mai abitir decât înainte - o urmărea peste tot, intra
lără să anunţe în cameră, de parcă ar fi sperat să o sperie atât de tare
pe femeia în devenire din ea, încât să nu mai aibă curajul să iasă.
40 SA RA W STRICKER
Abia când totul s-a terminat m-am dus din nou în locuinţa ei. Am
nin s prin camerele goale şi albe în care crescusem şi eu, în vârful
picioarelor, de parcă aş fi putut speria pe cineva, chiar dacă eu eram
ica care îmi ţineam răsuflarea, atât de înspăimântătoare era
pustietatea care mă asalta din toate părţile. Singurele obiecte care se
allau într-un dulap de sticlă din bucătărie erau instrumentele de
i urâţenie, care stăteau frumos aliniate, precum suvenirele din ţări
străine. Lichidele erau colorate şi ţipătoare, roz şi verde neon, galben
sl repezitor, iar pe cele mai multe dintre sticle trona un cap de mort.
M-am dus în dormitor şi am deschis dulapurile, am luat o
pereche de pantaloni de pe umeraş şi i-am tras peste blugi. Talia îmi
.1 jungea până la sâni. în ultimele luni se îngrăşase destul de tare; nu se
mai putea opri din mâncat, ea care toată viaţa fusese îndemnată să
mănânce - doar ca să piardă în câteva săptămâni toată greutatea
acumulată.
Am lăsat materialul să cadă şi m-am aşezat pe pat, un pat îngust,
ile 90 pe 200 de centimetri. Un pat de o persoană. O persoană care
nu-şi face speranţe că s-ar mai putea schimba ceva. Sau, mai simplu,
care nu-şi face griji.
Mi-am lipit nasul de aşternut. Nu mirosea a nimic, aşadar
probabil că mirosea a ea. Un miros care era prea asemănător cu cel
din jur pentru a putea fi perceput. Am cercetat cu privirea pereţii albi,
dulapurile albe, laminatul alb pe care îl pusese peste gresia frumoasă,
pentru că în adâncituri ar fi putut aluneca firimituri, apoi mi-am
întors privirea la pantalonii din faţa mea şi am văzut dintr-odată
marginea neagră a acestora; i-am ridicat de pe jos şi i-am privit mai
atent. Am scos o a doua pereche şi m-am uitat, apoi o a treia. Mereu
la fel. Margini negre de murdărie, pete, unele chiar lipicioase. M-am
ridicat şi am scos de pe raft un teanc de tricouri, apoi puţinele
pulovere, descoperind mereu diverse semne despre cât de greu îi
l usese în ultima vreme, ba chiar şi două perechi de chiloţi purtaţi pe
care îi ascunsese într-un colţ. Trebuie să fi aşteptat până în ultima
42 SA RAM STRICKKR
clipă ca să-mi spună adevărul despre starea ei, când deja nu se mai
descurca singură.
Am luat o foarfecă şi am început să tai totul în bucăţi pătrate,
cârpe pentru tot restul vieţii. Apoi m-am dus în sufragerie şi am
căutat acolo mai departe, chiar dacă nu ştiam ce anume. Poate doar
ceva ce aş fi putut lua cu mine, înainte să sosească cei de la organizaţia
de binefacere pe care o înfiinţase bunica, în nevoia ei tot mai
stringentă de a mai aduna nişte puncte în faţa Domnului înainte de
moarte, care trebuiau să ia restul. Am luat dosarele de pe raft, am
căutat în documentele ei, am deschis sertare, în speranţa de a da peste
vreun obiect personal, un prespapier, o cană preferată, mărunţişuri,
din cele care la alţi oameni stau pe pervaz. Dar evident că nu am găsit
nimic din toate astea. Evident că la mama nu existau lucruri inutile.
Evident că aici nu puteai găsi nimic a cărui existenţă să fi justificat o
dependenţă sentimentală. Mama nu se ataşase de nimic. Cu excepţia
sentimentului îmbătător de a se elibera de „balastul" care la ea
începea deja cu un bilet de lângă telefon. Pe cât de neobosit aduna
bunica totul, alimente, bani, untură, căci nu se ştia când ar fi putut
izbucni următorul război, pe atât de iute arunca mama totul. La noi
nu existau fotografii, magneţi de frigider sau oale strâmbe de lut.
Chiar şi cadourile pe care i le făceam de ziua mamei la şcoală - şi pe
care i le aduceam - le păstra doar câteva zile. De îndată ce se aduna
cât de puţin, lua un sac de gunoi şi îndesa înăuntru tot ce nu era bătut
în cuie, mânată de o pasiune neostoită de a face ordine. Bântuia prin
casă până când privirea îi putea aluneca perfect pe suprafeţe goale, pe
care nu se afla nimic în afară de un nou început.
Teama pe care o avea bunica de a nu pierde cele agonisite se
transformase la mama în spaima de a nu regăsi cele pierdute. Teama
de a nu fi copleşită de amintiri. Teama că orice neglijenţă, orice
greşeală cât de mică ar fi putut să-i deranjeze viaţa, atât de frumos
aranjată şi împăturită cant pe cant.
Am plecat din casă cu mâinile goale. Mă resemnasem că, în afară
de câteva fotografii pe care bunica apucase să le salveze, nu voi avea
(!iw:i copeici 43
nit io amintire, cel puţin nu una fizică, ceea ce se potrivea foarte bine
>ii mama - apoi mi-am amintit brusc de lanţul pe care în copilărie îl
descoperisem în pod, pe fundul unui borcan umplut până sus cu
pioneze. Căutam pe atunci un material pentru un colaj pe care
liebuia să îl facem la ora de artă şi mă jucam cu borcanul, când
l'iiiulantivul strălucitor sclipise înăuntru. La încercarea de a-1 trage
ii in borcan, m-am zgâriat pe toată mâna. Dar după aceea, când am
i ruşit să-l scot, n-am mai vrut să-l las acolo, sus.
M-am dus, aşadar, la noptiera mea, am căutat în vechea mea
■asclă cu bijuterii şi acolo, printre clipsurile pe care le purtasem în
.ulolescenţă, pentru că mama nu era de acord cu găurile în urechi,
I am descoperit din nou, chiar dacă un pic mai mic. A trebuit să mă
•Inc la lumină ca să îmi dau seama că era într-adevăr o monedă
montată în argint, deşi nu părea ceva special, arătând aproape ca un
ban de jucărie. Reversul era atât de tocit, încât scrierea nici nu se mai
vedea. Doar cu greu se puteau distinge două spice şi literele CCCP.
I anţul propriu-zis era complet ruginit. încă de când îl găsisem prima
i iară mirosea neplăcut a metal, aşa că îmi fusese destul de scârbă să îl
port. Dar îl ascunsesem totuşi printre gablonţurile mele, pentru că
mă convinsesem că însemna ceva pentru mama. Abia după moartea
ri am înţeles că într-adevăr aşa fusese.
Singurul lucru la care mama nu se pricepea absolut deloc era
iubirea. Ea şi sentimentul de iubire nu se tolerau reciproc. Pentru asta
erau mult prea asemănători. Prea dominatori. Prea posesivi.
Incapabili de compromisuri. Ambii încercau să domine, fiindu-le
necesar să fie în frunte, fie ce-o fi, indiferent cât de tare urla lumea la
ei că nu aveau dreptate. Se secau reciproc, până când nu mai putea
trăi nimic pe lângă ei, şi - cu cât se apărau mai tare - cu cât încercau
să se sustragă mai mult, cu atât strânsoarea lor era mai puternică.
La exterior se priveau cu cel mai mare dispreţ. Mama susţinea
rigid şi ferm că nu fusese îndrăgostită niciodată. Cunoscuse
oameni, îi plăcuse sau nu, însă de cele mai multe ori nu, pe unii
câteodată, pentru că erau deştepţi şi educaţi sau ambele, la nevoie
chiar şi amuzanţi, dar întotdeauna „pentru că“ ea decisese pentru
ea. îşi încrucişă braţele pe piept. Şi, din când în când, unul dintre ei
era pentru ea.
- Fluturii, obişnuia ea să zică, cu colţurile gurii tresărind de
plăcere pentru ochii daţi peste cap, care aveau să genereze afirmaţia
următoare: Fluturii trebuie să trăiască în natură sau să fie adunaţi în
insectar, dar cu siguranţă nu în burtă.
Pe când era tânără şi proastă - ea nefiind niciodată nici una, nici
alta -, se autosugestionase că simţea „chestii din astea". Dar se
dovedise a fi o greşeală de începător.
Iubirea nu exista decât în legătură cu mine - şi chiar şi aici ocolea
cuvântul ca pe un tomberon de gunoi care dădea pe afară. Cu
Cinci copeici 45
Imno cu perechea drăguţă fără copii din Riigen, al căror dosar îi fusese
m om andat cu atâta căldură de doamna de la agenţia de adopţii,
11 i.incând crabi. Faptul că nu i-ar fi trecut prin cap să mă ia cu ea toată
1Cântăreţ german, originar din Belgrad, foarte popular între anii 1960 şi 1980. Unul
dintre şlagărele care l-au consacrat se numea „Michaela". (n.tr.)
Cinci copeici 49
tejghelei, pipăind dalele de gresie. Muzica era atât de tare, încât başii
îi bubuiau necruţător în piept, în timp ce Tony Marshall bătea tobele
şi Juliane Werding, care credea că ar fi putut ademeni cu feminismul
ei de fetiţă pe cineva din spatele cratiţei, urla din boxe. Şi între ei tot
timpul Bata, pentru care cânta o pasăre, iar la râu o vedea pe Micha-
ela, şi era totul atât de frumos şi atât de trist, căci mama băgă de
seamă că îngâna textul în tăcere, în vreme ce aceia de lângă tejghea
descoperiră brusc partea amuzantă din adunatul ei de cioburi.
- Uite acolo, strigau ei, ai uitat unul, iar mama aluneca pe degetele
întinse până în colţ, unde, plină de ruşine, chiar găsi un ciob.
Pe Michaela nu o mai deranja acum acţiunea de Cenuşăreasă,
asta presupunând că îşi mai dădea seama de ce se întâmpla în jur.
Avea ochii închişi şi capul dat pe spate şi sărea în cerc ca o aborigenă
în transă, ceea era destul de greu din pricina braţelor ridicate în aer
care o târau în cealaltă direcţie. Se clătina mereu şi se apleca într-o
parte, apoi se lovea de scaune sau de picioarele altora şi doar mâna
care o apucă brusc de um ăr o opri la un moment dat să nu se lovească
de oglindă - o mână mare şi cărnoasă pe care mama o zări doar scurt,
fără să o vadă cu adevărat, şi pe care ar fi uitat-o repede dacă nu s-ar
fi regăsit un pic mai târziu pe mâna ei. Numele băiatului căruia îi
aparţinea mâna se rătăcise, însă între malurile mâloase ale amintirilor
transformate în anecdote, în care toate lucrurile sunt mereu
importante sau lipsesc cu desăvârşire.
- Rudi sau Hansi, sau Manni, zise mama. De unde să ştiu?
- Ford Taunus verde! LD: T 665! zise bunicul, bătându-se m ân
dru cu mâna la tâmplă.
- Accidentul, zise bunica, luând o mină sumbră.
Iar asta cel puţin până când m-am născut eu şi mama a revendicat
pentru mine acest nume; aşa încât, după aceea, ea a trecut la „pata
neagră" de pe „vesta albă a mamei tale", cum şoptea aplecându-se
confidenţial spre mine, de parcă ar fi vorbit despre vremea când
mama mai câştigase un ban în plus în cine ştie ce bordel.
Cinci copeici 5 1
- Nu, cred că mai bine aştept aici până vine tata să mă ia, răspunse
mama.
- Când vine?
- Curând, zise ea şi, pentru că el încă o privea, adăugă: Pe la
unsprezece.
- Dar mai e o oră până atunci, zise Rudi. N-ar fi mai bine să te duc
eu undeva?
- Nu, e în ordine.
- Nu mă deranjează.
Ea scutură din cap.
- Dar de ce nu? întrebă Rudi.
Mama făcu un pas în spate.
- Eu, ăă... nu obişnuiesc să mă urc cu străini în maşină, zise ea
timidă.
- Doar nu vorbeşti serios! exclamă Rudi. Crezi că o să te jefuiesc?
- Aiurea, zise mama. Frigul îi urca pe sub rochie. Poate că o să
intru din nou, adăugă ea.
Bărbia nu prea voia să o asculte.
- Ei, haide! strigă Rudi râzând. Nu muşc şi, altfel, o să răceşti de
moarte.
Ea se uită dincolo de el spre casă.
- Nu mă deranjează, zise el încă o dată.
Mama îşi strânse vesta la gât, mai făcu un pas în spate, văzu cum
îi tremurau picioarele în ciorapi şi, deodată, de parcă ar fi lovit-o
cineva în ceafă, dădu din cap, mai întâi de încercare, doar cu bărbia,
apoi corect, cu tot capul. Pantofii ei de lac alunecau în timp ce ocolea
maşina, apoi urcă iute, înainte să apuce să se răzgândească.
- Ei, deci se poate, zise Rudi în vreme ce ea închidea uşa şi căuta
centura. Lipseşte, adăugă apoi.
„Cum aşa?“ ar fi vrut ea să întrebe, dar se mulţumi să se holbeze
cu ochii mari pe geam. Iar geamul se holba şi el. Ochii i se reflectau în
parbriz, care dinăutru părea să fie complet îngheţat. Rudi aproape că
trebuia să se sprijine de volan ca să poată vedea afară prin gaura
Cinci copeici 57
Ah, serios?
r.l zâmbi puţin şi privirea i se îndreptă spre oglinda retrovizoare,
«iil i care tremura un dezodorizant de maşină în formă de căpşună.
Nu te-ai simţit prea bine astă seară, nu-i aşa?
I Imm...
I )a, aşa m-am gândit. Eu observ chestiile astea, zise el fără să se
mu- la ea, toată lumea spune asta. în faţa lor apărură două lumini.
I .iţii lui strălucea, roşie. înţeleg foarte bine. Iar de când sunt la univer-
■ii nu prea mai am ce face cu chestiile astea de grădiniţă.
Ce studiezi?
Viaţa.
I I porni semnalizarea, depăşi stopurile din faţă prin stânga şi râse
i ,i pentru sine.
( IuIerul îi sălta pe umeri.
Nu, continuă el, oficial studia economia, de dragul părinţilor săi,
• .1 1 v insistau să înveţe „ceva deştept" pentru mai târziu.
Mai târziu, tot timpul mai târziu. Ce se întâmplă cu acum?
■<ll igă el, revenind pe banda din dreapta.
în realitate era fotograf. Artă, nu modă. Fără supărare, da? însă
li i.ilă treaba asta comercială îi făcea greaţă.
îmi face greaţă, zise el şi îşi duse degetul la gură, ca să nu existe
in-înţelegeri.
I,a universitate găsise în sfârşit oameni care gândeau exact ca el.
Nici ei n-au chef să se urce în roata hamsterului. Sunt oameni
i ,ii e vor să facă ceva, zise el întorcându-se spre ea. Să schimbe ceva.
- Ai vândut deja ceva? îl întrebă mama, dar - aşa cum îi explică
i-l întrebarea era complet greşită.
Mai mult, refuzul oricărui fel de succes comercial este premisa
i m u i progres artistic.
Nu-1 interesa să producă ceva.
60 SARAH STRICKER
I >;ir cu mine, nu, urla el acum din toate puterile. Cu mine, nu!
M>il.1 iţi spun: cu mine, nu!
( .cmmchiul lui începu să ţopăie în sus şi în jos, luând în ajutor şi
m .n i.i întreagă în strădania sa de a rupe volanul în două.
Aşa crede ea! urlă el. Că o să joc după cum îmi cântă! Că o să
m al şi alerg după ea. Ce crede, că poate să se dea cu săniuţa cu mine?
( ,eea ce făcură în schimb cauciucurile, care derapară brusc spre
'.laugn. Maşina se izbi cu putere de parapet şi se frecă de el preţ de
aţiv.i metri, apoi ţâşni din nou pe mijlocul benzii.
Mama privi spre Rudi, care rămăsese împietrit, îi văzu faţa, pe
...... străfulgerau farurile maşinilor venind din direcţia opusă, şi,
mii iin târziu, îi smulse volanul trăgând tare spre dreapta, apoi din
1 1 <>
ii spre stânga, pentru ca maşina să se izbească în final de parapete,
..... raşchetară lacul portierelor cu un scrâşnet violent. Mama simţi
imn i se scurge puterea din mâini, văzu peretele de brazi, luminile,
>u .nla, noaptea. Se lovi de portieră, închise ochii sau nu, se gândi că
im m.ii putea să gândească, dar o făcu totuşi, o văzu pe Michaela şi pe
>i llalţi stând în jurul mormântului ei, simţindu-se prost fiindcă se
11>ii t.iseră atât de urât cu ea, se gândi la zăpadă şi la frig, la mădulare
>>mlorsionate, îşi închipui cum avea să fie, zăcând în pat fără braţe şi
lai.i picioare sau chiar cu şi mai puţin, simţi liniştea în ea şi apoi
l>ivllura, mai întâi ca pe un ecou în spinarea ei, apoi şi la cap, care se
i/I ii de parbriz şi sări înapoi ca o bilă de cauciuc. Ceva o zgâria pe la
un i hi. Simţi un miros de căpşuni, simţi mâna lui care o apucă de braţ
şl n trase pe partea lui şi, pentru o clipă, ochii i se deschiseră larg,
s ,i/,ind degetele sale groase care îi apăsau pielea, apoi indicatorul de
■iii 11 laţ ie care năvălea spre ea şi care zgârie portiera din dreapta,
nUli-l încât maşina se mai învârti o dată în jurul axei ei, alunecând pe
Lingă brazi, până când în sfârşit se opri. Vreascurile trosneau.
Apoi, mai întâi, nimic.
( Ihiar nimic.
Nic iun zgomot.
Nicio mişcare.
64 SARAH STRICKF.R
- Nu, spuse el. Bătaia la popou e pentru copiii mici. Eşti destul de
mare încât să-ţi priveşti în faţă pedeapsa. Gropiţa lui se mişca
asemenea unei guri care mesteca. Pricepi?
Mama se feri într-o parte.
- Am întrebat dacă pricepi, răcni el.
Şi mama încuviinţă din nou din cap. Nu se clinti nici când palma
lui se lipi de obrazul ei, „ceea ce pe el îl duru mai mult decât pe ea“,
după cum se simţea nevoită bunica să adauge chiar şi mulţi ani mai
târziu. Trebuia să-şi adune toate puterile, aşa de mult îl durea când o
făcea pe ea s-o doară, dar „ce e musai e musai". Lovea cât de tare
putea. Căpşorul mamei se smuci într-o parte.
- Las-o! răcni el când bunica se repezi, iar către mama: Uite aici!
Aici cântă muzica!
Dar ea nu-1 vedea, oricât s-ar fi străduit să ţină pleoapele deschise.
Nu vedea zvâcnetul din colţul gurii lui când îşi lua avânt. Nici fruntea
zbârcită de efort, chiar dacă, începând din dimineaţa următoare,
povestea tuturor că de acum se priveşte cu fiica lui „ochi în ochi, şi la
bine, şi la rău". Tot ce vedea ea era mâna lui care se izbea de faţa ei, o
dată, de două ori, de patru ori, cu partea argintie din mijloc care o
lovea peste tâmple, de şase ori şi încă o dată, şi durerea, care era
neagră şi roşie şi avea gust de fiere şi care o învăluia şi care, până la
urmă, îi închise ochii.
- Oskar! o auzea pe bunica ţipând, în pauzele dintre lovituri.
- Stai locului! urla el, ca şi cum ar fi cântat în duet, iar mama se
opri, nu se mai mişcă, până când forţa loviturilor începu să scadă.
- Asta ar trebui să fie de ajuns, spuse el în fine, dregându-şi glasul.
Mama încercă să deschidă ochii, dar nu prea reuşea. Vedea ca
printr-un pulover tras peste cap cum bunicul îşi scutura braţul şi îşi
trosnea degetele, zicând „şi acum să nu îndrăzneşti să te simţi jignită",
în timp ce bunica, în spatele ei, hohotea de plâns. îşi mai drese glasul
o dată, apoi se uită la ceas.
(iinci copeici 73
■-întăriţi mai mult decât fiica mea cea mică, ce tot spuneţi, v-aş fi dat
i li iar jumătate din vârsta dumneavoastră, până când una dintre ele se
oieri să cheme un medic.
Care ar fi avut nevoie mai întâi de un fursec. Era atât de prost
dispus după toate contuziile, că nu-i acordă prea mare atenţie unei
lei işcane de 14 ani cu o durere de cap înaintea zilei de luni şi o trimise
tu o cutie de aspirine acasă, unde aceasta îşi pierdu cunoştinţa. Sau
poate chiar intră în comă. Bunicul chemă un alt medic, un fost
i am arad de detenţie de la Kazan, care probabil că doftoricise atât de
bine ciotul degetului de la picior al, hm -hm , prietenului său, încât
acum mergea cu nouă degete mai bine decât imul cu zece degete
sănătoase, şi care, după o scurtă consultaţie, o duse pe mama în
spitalul său de la Heidelberg, unde o vârî într-un tomograf ce relevă o
puternică, nu, nu aveţi niciun motiv să plângeţi, stimată doamnă, dar
76 SARAII STRICKKR
I >ni la mama situaţia era mult mai simplă. Babsi nu era prietena ei
i a mai bună. Babsi era singura ei prietenă. Era singura care vorbea
i u i a. îji singura care îi explica lucruri excluse până atunci din învă-
:.iim,i cărţilor şi din cea a bunicului.
Mama fu atât de şocată, încât nu mai putu s-o privească pe bunica
in ih Iii timp de o săptămână. Decise că, atât cât va trăi, nu va lăsa
nli îndată - niciodată - un bărbat să facă aşa ceva cu ea. Abia când
llubsi o întrebă şoptit câteva luni mai târziu pentru cine se păstra,
l'< ulm Dumnezeu sau pentru căsătorie, mama îşi schimbă părerea şi
di'i Isc că era totuşi mai bine să treacă peste asta cât mai rapid. Din
iii 'Ir r ici re, cu toată bunăvoinţa, nu-i venea nimeni în minte care ar fi
(•ului să se ocupe de problemă, aşa că, până una-alta, rămase virgină.
•,.l, in rest, fără habar. Puţinul pe care îl ştia în al şaptesprezecelea an
■li viaţă despre sex mirosea a sudoare şi a pisică udă şi i se părea atât
ii-' nefiresc, încât nu putea fi lăsat în seama unor oameni normali.
->lli i babsi nu reuşi să-i schimbe părerea, deşi se străduia zeloasă să o
. ■mvingă pe mama „că într-un fel e chiar plăcut. Iar uneori trece atât
■Ir i rpede, că nici nu-ţi dai seama."
Pa povestea cu plăcere despre băieţii care veneau pe la ea atunci
■itiul părinţii ei erau plecaţi la bridge. Despre cei cu care nu apuca nici
măcar să-şi dea jos de tot pantalonii şi despre cei care erau ceva mai
muri şi care, după aceea, o şi sărutau. Ea stătea pe pat cu o pernă în
Iii .iţe pentru exemplificare, iar mama o asculta atentă, de parcă ar fi
invăţat pentru examen. Uneori, rămânea să doarmă acolo şi se trezea
In loiul nopţii, când părinţii lui Babsi nu mai jucau bridge. Atunci
i ilmânea încremenită de dezgust şi de curiozitate şi îşi închipuia cum
ui li fost acel lucru.
De vrut, cu siguranţă, nu voia. Iar de nevrut, cu atât mai puţin.
Asia ar fi însemnat că eşti „frigidă", aşa cum aflase din literatura
explicativă împrumutată de la Babsi. Ce însemna asta exact nu prea
■Aia. Dar nu suna bine deloc, aşa că nu trebuia să i se întâmple ei.
Ailicolele în pozele cărora oamenii erau atât de goi încât, ca să le
82 SARAH STRICKF.R
IIII lilţrt pentru care era deja destul de cald. Dar, de fapt, mamei îi era
i iilil mereu. Transpiraţia începuse. Şi mirosul la fel, ceea ce în foto-
•l< .iile
iu i se vede, în schimb se vede cum strânge coatele, lipindu-le
•li i nrp cât de tare putea, de parcă ar fi vrut să-şi frângă coastele. în
it iiliga stă Uwe, care arată într-adevăr bine şi e evident stingherit, iar
Iu mijloc bunica, „că, dacă tot avem aparat cu autodedanşator, măcar
ll lolosim". Cu o mână o ţine pe mama de talie, iar cu cealaltă se
ugiiţii atât de tare de braţul lui Uwe, de pare că nu ar vrea să-l păstreze
iliiiii pentru un moment, ci pentru eternitate.
( iând plecară în sfârşit amândoi din casă, stinghereala ajunsese la
mi nivel care nu mai putu fi redus nici măcar de cantităţile uriaşe de
iii ool pe care Uwe le turnă în el în următoarele ore.
Mama aşteptă răbdătoare ca el să-şi stingă setea şi să ajungă în
momentul în care să stea de vorbă cu ea. Dar acolo, în barul acela,
iu i are prietenii îl priveau încruntaţi, el nu mai avea nimic de zis.
Şi nici nu prea avea chef să asculte. După ce tăcură o vreme,
i li leva veni la ei şi răcni:
Fă ca Uwe!
Iar Uwe se conformă.
în bar răsuna muzica de la Hot Chocolate. Uwe se căţără pe masa
il*’ lotbal, îşi roti şoldurile şi îşi duse sticla de bere la gură ca pe un
microfon. Cârciumarul puse discul încă o dată. Uwe se declară de
ai ord să se mânjească pe faţă cu marker negru, după care un altul
pi opuse urlând ca la următorul bis să-l învelească în hârtie igienică.
' .inel îşi lăsă şi pantalonii în jos, mama plăti consumaţia şi apucă să
mul prindă ultimul autobuz spre casă.
I)in fericire, bunicii erau invitaţi la masă, astfel încât nu trebui
nu i să se confrunte cu o pedeapsă, nici să privească pe cineva în ochi.
IYcţ de două sau trei ore, citi. Apoi se auzi brusc soneria. Lui Uwe nu
i se vedeau ochii aproape deloc sub sprâncenele stufoase. Era acolo
Ilentru că îi plăcea de ea. Era aşa de prost, aşa de prost, aşa de prost...
' iimaşa îi era încheiată strâmb. Aşa de prost era. Aşaaa de prost.
Mama îl întrebă dacă nu voia să intre. El voia. Ea îi făcu încă un
i eui, de care el nu se atinse, pentru că asta l-ar fi deranjat din a se
86 SARA) 1 STIUCKIiR
\w,i o ureche ruptă, iar ochiul drept îi era atât de umflat, încât nu îţi
l'iilcni da seama dacă mai exista, sub tot terciul de sânge şi viermi.
Mai trăieşte? întrebă Uwe uitându-se la mama.
Nu ştiu, zise ea.
[şi trecu părul pe după ureche şi îşi trosni degetele. Apoi ridică de
|n‘, cutia şi trecu cu ea pe lângă Babsi, care sări înapoi chiţăind.
' .hemul de blană tresări puţin când fu pus pe jos. Mama se lăsă pe
vine şi studie coastele care se iţeau de sub pielea subţire.
Hi? strigă Uwe, chinuit de curiozitate, dar şi de dorinţa de a se
im upa de Babsi, al cărei piept începuse deja să tremure din nou.
Cred că mai respiră încă, zise mama.
Ridică un băţ de pe jos şi împunse cutia cu el. Scâncetul se auzi
i lin nou. Apoi, a doua oară, de la Babsi, care alergă pe câmp cu mâna
l.i gură şi se opri la o distanţă sigură.
Mama lăsă băţul din mână.
N-o mai duce mult, zise ea.
Nu putem să o ducem acasă şi să o facem bine? întrebă Babsi.
Daaa, zise Uwe, ca un băieţel care îşi doreşte un ponei.
Mama scutură din cap.
- Ar însemna să o chinuim.
Se uită în stânga şi în dreapta, se îndreptă hotărâtă spre o zonă
iii.ii îndepărtată şi se întoarse apoi cu o piatră mare. Trebuia să o care
i ii ambele mâini.
Ce faci? strigă Babsi.
Se întoarse spre Uwe, care arăta la fel de speriat.
I)ar mama ridică netulburată piatra şi o lăsă să cadă cu un pocnet.
I'isica nu scoase niciun sunet.
- O, Doamne, strigă Babsi, fugind din lanul de tutun.
Părul îi flutura în vânt. Era foarte drăguţă cu soarele roşu de la
asfinţit în spate, năpustindu-se spre mama şi răcnind: „A murit?"
Mama se aplecă din nou. Apucă piatra şi o aruncă dintr-o mişcare
Ungă Babsi, pe jos. Capul pisicii aproape că nu se mai vedea. Ochiul
stâng atârna legat de o fâşie de piele într-un colţ. în cutie, viermii se
agitau.
92 SARAH STRICKER
ilr asia.
Rămânea amintirea lui, a primului bărbat care aproape că se
■iiRase cu ea, aşa cum Rudi - sau M anni sau Hansi - fusese primul
i *ii f , cumva, o sărutase, chiar dacă nu reuşise prea bine. Şi primul
•*in* nu o iubise fusese un medic, profesorul ei de anatomie din
pilmul semestru.
Iia era singura femeie de la seminarul lui şi era atât de tânără, încât
i-l nu mai vedea altceva în afară de asta. Căutarea chiloţilor pe sub
■i-mşaf durase mai mult decât actul în sine. Nu sângerase, ceea ce o
iIr /amăgise puţin, iar pe el chiar mai mult, dar mama nu se osteni să îl
96 SAItAI I STRICKKR
' • lasă sil cadă în fund pe iarba udă şi mă privi din nou cu privirea
«. ci . 1 1 urătoare.
Ml .un dus mâna la frunte şi am scuturat nedumerită din cap. Şi,
o/m.i l.i m ă, am tras din ţigară până când a ars de tot. Ea lăsă capul
i i i
' i ui,Imnul popular al femeilor din sudul Germaniei şi din Austria alpină, cu
. in m'I şi bluză foarte decoltată (n.red.)
102 SARAH STRICKF.R
ic vederea.
Până când chelneriţa aduse nota, nu îl lăsă pe bunicul să rostească
n ic iun cuvânt, ceea ce era în sine ceva de povestit, însă lucrurile luară
I I Iu rnură chiar şi mai bună de atât.
Moartea socrului său, care nu era tatăl acelei Annie „târfa", însă
era un „ovrei, uitarăsălgazeze", şi astfel, după cum îi râse bunicului în
la(ă mâncând trei bucăţi de drob, un individ „putred de bogat", îi
adusese ca moştenire im magazin de bijuterii. Afacerile mergeau
bine. El şi soţia, „ffumoasăfoc, nucaannieaiacuochiibulbucaţi, târfa",
trăiau bine. Aveau o căsuţă în Toscana cu o grădină şi o fată care se
îngrijea de flori şi uneori şi de el, dar! - aici bunicul ciuli urechile -
banii începuseră să se adune grămadă când deciseseră să se ducă
în Est.
Iniţial se deplasaseră doar ca să caşte gura, să vadă dacă cineva
din familia ovreiului, care „înainte de perioada urâtă" avusese la
I )rcsda un magazin mixt, supravieţuise totuşi. Dar, la un moment
dat, până şi soţia lui fusese nevoită să admită că rudele ei împărtăşiseră
soarta zidului.
- Căzuţi cu toţii! râse bijutierul, ştergându-şi zeama de carne de
pe bărbie.
106 SARAH STRICKRR
i li miii săptămâni până să-l convingă pe fratele lui că îşi pierdea vremea
In bancă pe un post fără perspective şi încă o săptămână până când
I Ivim o anunţă într-o seară pe îngrozita Gundl „că toată siguranţa
a-.la nu-ţi aduce profit".
- Era atât de mulţumit la bancă, i se văicări Gundl bunicii, iar
>k iun vrea dintr-odată să se facă om de afaceri. încă cinci ani şi ar fi
u şit la pensie. Ce-o să iasă din băiat? Nu pot să mai închid un ochi.
Somnul liniştit nu poate fi sensul sau scopul vieţii, strigă bunicul,
mii mp ce asambla aparatul foto pentru primul tur de recunoaştere.
Şi, în afară de asta, toată agitaţia era prematură.
- Până vor fi găsite actele de proprietate printre documentele
'-.laşi, cu siguranţă mai trec câteva luni.
în realitate, autorităţile erau destul de eficiente în chestiunile
virililor proprietari care îşi aminteau brusc de rădăcinile lor. Peste tot
i11 <>raş familiile îşi revendicau proprietăţile, despre care jumătate nici
măcar nu ştiuseră până atunci. Dar, cu excepţia bunicului, nimănui
m ii venise ideea să se şi mute înapoi. Pentru asta era mult prea trist
a inai ales mult prea aproape de zid, de ferestrele zidite şi de
magazinele goale.
- în a noastră măcar nu este nimic, strigă el vesel, aşa măcar avem
un avans.
Magazinul avea să se afle în partea de jos a casei. Deasupra ame-
iwjă trei locuinţe, una pentru el şi bunica, una pentru Helm şi Gundl,
Iu-care cu câte un mic balcon pe care nimeni nu voia să se aşeze,
pentru că - după cinci minute - te mânca ceafa din cauza sobelor cu
. iirbune pe care încă le aveau toţi pe vremea aceea, iar dedesubt, una
mică pe care, „din dragoste de semeni", o închirie locatarilor de până
.ilunci, o pereche tânără şi fermecătoare, cu un fiu blond încântător,
„atât de germani cum la noi n-ai să mai găseşti".
Casa fu prima renovată de pe stradă, o fâşie albă de lux în
mijlocul unor pereţi înnegriţi de funingine. Alături locuia un grup de
studenţi, care îşi făceau griji foarte intens şi foarte sonor pentru
112 SARAH STRICKHR
anunţa din nou moartea; să desparţi o mamă de copilul ei, mai bine îi
tăiau braţul drept, pentru Dumnezeu, inima mea...
Pe bunicul nu-1 interesa deloc scena. De atâta încântare nici nu
mai vedea bine. Purtând pe cap o şapcă Schneider, livrată tocmai la
ţanc, şedea la volan şi claxona în tact.
- Dacă mai aşteptăm până soseşte şi corul antic, nu mai plecăm
deloc, strigă el, iar bunica se aruncă suspinând în braţele deschise şi
pline de bunăvoinţă din spatele ei.
Dar înainte de uşa maşinii renunţă la ajutor şi se aruncă asupra
„luminii ochilor ei“, în timp ce de pe buze îi ieşeau sunete ca ale unei
pisici torcând.
- Ei, haide, Hilde, interveni şi Helm, călcându-şi pe inimă şi
împingând-o pe bunica în maşină.
în ultimele luni, stătuse atât de mult timp aplecat împreună cu
bunicul asupra planurilor de construcţie, încât ajunsese să considere
euforia acestuia ca fiind a lui. La bancă, dorinţa sa de a pleca fusese
întâmpinată atât de prietenos, încât oricum nu mai putea să sufere pe
niciunul dintre cei de acolo. în afară de asta, se bucura de Max, care -
după ce, la ultima vizită acasă, nu putuse răspunde spre mulţumirea
tuturor la întrebarea cu privire la ce avea de gând să facă cu viaţa lui -
nu mai găsise nicio altă ocazie de a veni în vizită.
Din partea cealaltă, lise, care venise de fapt doar pentru a le face
cu mâna şi care devenise acum entuziasmată de toată chestiunea, se
străduia să o încarce pe bunica cu toată înţelepciunea adunată în
mica ei viaţă: pentru fiecare uşă închisă se deschide o alta, despărţirea
e ca o mică moarte, trebuie să sacrifici o muscă pentru a prinde un
peşte şi tot aşa.
- Ei, dar acum chiar plecăm! strigă bunicul.
Helm alergă de partea cealaltă, apăsă plin de entuziasm pe claxon
şi se aşeză până la urm ă pe bancheta din spate, căci scaunul din faţă
era atât de plin de bagaje, încât nici măcar el nu mai încăpea, lise le
ură pentru a nu ştiu câta oară călătorie plăcută şi un început minunat
în noua viaţă pe care „garantat" urmau să o aibă, simţea ea asta, cine
nu îndrăzneşte nu câştigă. Şi, în cele din urmă, veni şi Gundl în urma
Cinci copeici I 15
evident, cea mai mare jignire dintre toate era faptul că Gundl îi
suflase titlul de cea mai bătută de soartă.
- Doar era în formă, adăugă bunica pe un ton acuzator chiar la
înmormântare, ceea ce repetă şi la cea a mamei.
Bunicul se supără cumplit fiindcă planul lui frumos fusese dat
peste cap. Pentru că, după discuţia cu doctorul, Helm amuţise de tot şi
îl lăsase pe el să ia asupra sa toată afecţiunea oferită de surori. Pentru
că cei de aici nu erau deloc sensibili la dulcegăriile lui, un preambul
pentru viaţa în Est, care abia începuse şi care se afla deja în faţa
dezastrului.
- Dacă nu ajungem până mâine-seară, va trebui să amân deschi
derea! repeta el bătând cu degetul în cadranul ceasului de la mână.
Iar Helm era doar supărat. Supărat pe bunicul pentru că îl con
vinsese să se mute la Berlin, pe sine însuşi pentru că acceptase, pe
bunica pentru că „nu-şi ţinea naibii gura aia“, aşa cum răbufnise după
nenumărate ore de aşteptare. Pentru început se concentrară să-şi
arunce priviri întunecate imul altuia. Abia când doctorul îi întrebă
dacă vor să fie chemat un preot, ceea ce bunicul refuză categoric,
bunica fu trimisă să anunţe „vestea cea tristă".
Se făcuse deja miezul nopţii când sosiră mama şi lise. Dar Gundl
nu murise chiar de tot.
- O, Doamne, era suficient dacă veneaţi mâine-dimineaţă!
exclamă bunica.
O sărută pe mama pe obraz şi îşi şterse, fără să vrea, resturile de ruj.
- Să sperăm că mâine-dimineaţă nu mai suntem aici, mârâi
bunicul.
Mama se desprinse din îmbrăţişare.
- De ce nu aţi sunat imediat?
- Pentru ce? Tot nu aţi fi putut schimba nimic, zise bunica.
- Poate pentru că mătuşa ei e pe moarte, răspunse lise, cea pentru
care nu investiseră 30 de pfenigi spre a-i da un telefon.
Fusese deja la baie ca să se facă frumoasă pentru telejurnal când
Mercedesul mamei parcase în faţa casei ei.
- Nu ştiu ce vreţi de la mine, gâfâi bunica. Nici măcar nu e trează!
Cinci copeici 117
Strânse din buze ca o fetiţă căreia prietena cea mai bună tocmai îi
mărturisise că mama îl invită câteodată pe vecin să facă baie
împreună, apoi - când se auzi stomacul lui lise chiorăind puternic -
nu se mai putu abţine şi zise:
- Dragă, ai putea să te duci să mănânci ceva. La cantină au azi
salam de biscuiţi, exclamă ea, preluând chiar şi aici rolul de gazdă.
lise scutură din cap.
- Nu pot să plec acum.
Continuă să o mângâie pe Gundl, moment în care pe bunicul îl
părăsi orice urmă de reţinere şi zbieră:
- Of, Doamne, de parcă tu şi Gundl aţi fi fost cine ştie ce prietene!
- Ce vrea să zică asta, mă rog frumos? întrebă lise.
- Te porţi de parcă moartea ei ar fi aşa o mare pierdere! continuă
bunicul să urle. Dacă stai să te gândeşti, vă vedeaţi cel mult de trei
ori pe an! Iar acum, dintr-odată, nu mai eşti în stare să te duci la pipi
fără ea!
Brusc, Helm o luă razna. Bătu cu palma în cadrul de la pat, de
parcă cineva l-ar fi băgat în priză, în sfârşit.
- La naiba, zbieră el, nu pot să se poarte aşa cu noi!
Bătu cu piciorul în podea şi încă o dată cu palma în cadrul de la
pat, dar de data asta doar ca să-şi facă vânt.
Apoi ieşi pe coridor alergând spre camera asistentelor, unde ceru
„imediat! Dar imediat! înţelegeţi! IMEDIAT" un doctor cu care să
vorbească, de preferinţă unul care e în stare să termine o propoziţie
fără să aibă nevoie de amfetamine pentru asta.
- Sau aveţi nevoie mai întâi de aprobare scrisă?
Roşu la faţă, se clătină în uşă şi blestemă nesimţirea lor şi
nesimţirea statului care tolera o asemenea neruşinare, în timp ce
restul familiei venea alergând după el.
- Unde e recunoştinţa? Fără noi n-aţi şti nici măcar ce e o banană,
după care o asistentă se ridică în acelaşi stil lent.
Dar Helm abia se lansase. Răcnind în continuare în jurul lui ca un
câine înainte să fie scos la plimbare, dădu vina pe comunism, pe
surditatea selectivă şi în general pe incompetenţă şi se înfierbântă atât
Cinci copeici 121
de lare, încât îşi smulse de pe umeri jacheta, de sub care ieşi la iveală
0 cămaşă cu mânecă scurtă, pe care ar fi putut s-o poarte „un con-
sl ructor, dar Helm, te rog frumos, nu un antreprenor", cum remarcă
bunica, alegându-se cu bruftuluiala deja anunţată.
lise fu cea care reuşi în cele din urmă să domolească şirul de
1uvinte al lui Helm, care se revărsa în valuri tot mai mari peste
malurile tolerabilului. La fel de încet şi de prevăzător ca şi cu Gundl,
ea îi puse mâna pe umăr şi îl mângâie în cercuri tot mai largi, până
când îl apucă de talie şi nu-i mai dădu drumul oricât de tare s-ar fi
apărat corpul lui scuturat de suspine.
în schimb, începu şi ea să plângă.
- Lasă, o să fie bine, oftă ea pe umărul lui, e în regulă!
O vreme rămaseră aşa, două spinări arcuite stând lipite. Apoi lise
se desprinse de el şi îi cuprinse faţa în mâini.
- Furia e mai uşor de suportat decât tristeţea, zise ea în timp ce
I lelm se uita printre degetele ei. E mai uşor să fii supărat pe doctori şi
pe asistente sau pe Oskar - „Ce? Ce treabă am eu, mă rog frumos, cu
asta?" - decât să simţi durerea.
Apoi, brusc, ceva începu să piuie.
- Se întâmplă, strigă bunica agitată, ca un copil în seara de
Crăciun.
Doctorul veni „în fugă". Helm se albi la faţă.
- Osutăşicevaşivirgulăcevapreapuţin, explică plină de solicitudine
mama şi oferi apoi şi restul diagnosticului.
Dar doctorul scutură din cap a scuză.
- Alarmă falsă, zise el, informaţie care reuşi să o enerveze pe
mama pentru toată viaţa.
- A m urit sau a murit? avea să strige ea mai târziu, strângând din
buze aproape la fel de frumos ca bunica.
Dar deocamdată aşteptarea continuă, chiar dacă bunica îi mai
atrase atenţia doctorului de câteva ori că Gundl nu ar trebui lăsată să
sufere inutil, câteodată e mai uman să închei lucrurile „când ziceţi că
a venit vremea, a venit vremea". Helm se calmă treptat, chiar dacă lise
lăcea tot posibilul ca să împiedice asta. Ar trebui să se descarce sau,
122 SARAH STRICKF.R
lipsa unui cuvânt mai bun - îl numi singurătate. încă stătea la coadă
in faţa vieţii şi nu se putea hotărî dacă să urce sau nu. Telefonul nu fu
decât ultimul îndemn de care avea nevoie ca să mototolească biletul
din mână şi să se întoarcă pe un călcâi.
Afacerea mergea mai greu decât s-ar fi aşteptat, îl auzi ea pe
bunicul recunoscând reticent la telefon. Cei din vecinătate, oricât
de îngrozitor s-ar fi îmbrăcat - „Pernuţe de umeri! Nu rezişti la aşa
ccva!“ - , erau sceptici, iar el nu stătea prea mult în magazin pentru
că era mereu ocupat să ia în primire livrări, să calce pantaloni sau să
caute câte un bon de comandă pe care secretara (care aici nu se mai
chema „domnişoară“ şi nici pe departe nu era una) îl pusese aiurea.
„Etica profesională e aproape inexistentă", aşa cum sunt oamenii
după o jumătate de secol de comunism, „materialul" care îi stătea la
dispoziţie pentru îndeplinirea visului germano-german era „sub
orice critică", familia care venise cu el, de niciun ajutor, astfel încât
el trebuia să preia toate lucrurile importante. Iar în această fază
totul era important. Muncea optzeci, nouăzeci, o sută de ore pe
săptămână, ceea ce la un m om ent dat n-avea să mai poată face şi
avea să fie prea mult.
La ultimele cuvinte aproape că se înecă.
Dacă mama nu venea cât mai rapid la Berlin, trebuia să se aştepte
ca prima ei autopsie să fie a propriului tată, strigă bunica din fundal.
Mama întoarse totul pe toate părţile şi amână o vreme decizia
deja luată. Era frumos să fii rugat. Când într-a treia seară încă mai
susţinea că va trebui să vorbească la universitate, pentru a verifica
dacă nu i-ar putea recunoaşte cumva măcar fizica, bunicul reveni
fără ezitare la tonul său poruncitor şi îi declară că ar vrea să vândă
apartamentul, avea nevoie de bani, altfel faliment, Bensheim, o
aştepta aşadar la începutul săptămânii. Patul din camera de oaspeţi
era deja făcut.
- în regulă, zise mama încet, iar bunicul avu bunăvoinţa de a
pretinde că încă era nevoie şi de acordul ei.
Se mută temporar la bunicii mei. Locuinţa era mare şi frumoasă,
dar era totuşi un apartament, şi nu o casă, şi încă un apartament la
126 SARAH STRICKF.R
consta mai ales din cărţi. Viaţa lor încă era a celor despre care citiseră,
Sau cel puţin asta credeau, nedându-şi încă seama că tocmai erau pe
cale să-şi scrie propria poveste.
Se cunoscuseră într-un Irish Pub, la o întâlnire a studenţiloi
străini la care mama se lăsase târâtă de Max, care tocmai ajunsese din
nou la finalul unei cariere ce nici nu începuse vreodată cu adevărat.
El însuşi dispăruse după vreo cinci minute cu o frumuseţe brunetă,
lăsând-o în mijlocul unui grup de italieni, englezi şi columbieni. Din
nefericire, străinii se dovediseră din apropiere chiar şi mai plicticoşi
decât germanii. Primii veniseră doar ca să vadă Zidul, din care nu
mai rămăsese mare lucru, şi să se culce cu fete germane, ceea cc
mama nu fusese niciodată sau, cel puţin, nu era genul de halterofilii
blondă pe care şi-o închipuiau ei. Se vorbea ce era de vorbit: ce oraş
incredibil! Ce poveste! Iar Hitler e chiar aici după pod? Ce nebunie!
Apoi conversaţia se împotmolise în descrieri de trasee spre case în
care locuiseră pe vremuri, dar de unde acum se mutaseră, oftaturi,
scuturături din cap, evrei, nazişti, membri Stasi sau toate trei
categoriile, aşa încât mama nu mai putuse încadra evenimentul nici
măcar în categoria perfecţionarea limbilor străine. Citise meniul
englez-german, găsise două greşeli, discutase cu chelneriţa dacă
traducerea corectă la „Fish'n’Chips" era chiar „Fisch und Chips“ şi
aşteptase ca băiatul columbian de lângă ea să se ducă în sfârşit, aşa
cum anunţase de mai multe ori, să facă „pipi“, ca să poată să iasă în
urma lui de pe bancă fără să atragă atenţia şi să fugă acasă.
în schimb, pe locul rămas liber se aşezase tata. Arno, aşa cum îi
spuneam şi eu, adică aşa cum încă îi mai spun. Niciodată tata sau tati,
cum o fac berlinezii. Probabil că mama nu voia asta, iar el nu avea de
ce să vrea ceea ce ea nu dorea.
îi blocase ieşirea şi, după ce îi oferise acel zâmbet pentru pro
poziţia de prezentare, continuaseră să vorbească despre cultura
distracţiei din vechea Romă, despre imposibilitatea comunicării,
despre influenţa lui Bodhrân asupra muzicii irlandeze, nu-şi mai
amintea chiar totul cu mare exactitate. Iar el avea gânduri straniu de
întortocheate, de multe ori fiind nevoită să-l întrebe de două ori până
Cinci copeici 13 1
pui a oi. Sau poate pentru că era prea politicoasă. Poate pentru că, de
l.i|)(, îi plăcea foarte mult - cel puţin asta îi furniză un pic de energie în
|i|i is căci, dacă e să-i dai crezare, exact în acel loc făcură cale întoarsă
i ând semaforul se făcu verde şi se duseră la el. Obosită sau nu.
Tata, în schimb, susţine că a condus-o pe mama acasă la ea ca un
gcntlemen şi că a doua zi a invitat-o la nu ştiu ce film şi la un cârnat
i u curry şi abia după alte minute, ore, zile de stânjeneală a invitat-o la
ol, ceea ce, în absenţa unui infarct al bunicii cauzat de lipsa mamei de
acasă, pare mult mai credibil. în orice caz, fie atunci, fie în dimineaţa
următoare ajunseră la locuinţa lui, care era, de fapt, o cămăruţă mică
m teancuri de cărţi pe post de rafturi, pe care erau stivuite şi mai
multe cărţi, plus o toaletă fără geam şi fără colac pe care tata o numea
tandru „baie".
Ca să facă duş, se ducea la baia comunală. Când se aprindea
lumina în cabina de alături, la el se stingea.
Mama fu atât de jenată, încât povesti rapid ceva despre funinginea
şi frigul din locuinţa ei, despre gălăgie şi zbierete, apoi ajunse la
vecini, a căror poveste o cunoştea suficient de bine. Se pare că
băieţelul pe care vecinii îl numiseră în toţi acei ani doar „puştiul",
l usese conceput cu nici trei luni înainte de căderea Zidului. Bărbatul
din vecini lucrase într-o fabrică la banda rulantă, iar femeia din
vecini la contabilitate. De la prânz încolo nu mai aveau nimic de
lucru. Amândoi tânjeau după libertate, după Vest, după revoluţie. El,
după încheierea programului. Cum toate păreau să fie destul de
departe, se mulţumiseră să se consoleze reciproc la toaletă.
- Dacă aş fi ştiut! Trei luni şi aş fi putut să plec! o imită mama pe
lemeia din vecini. în loc de asta, simt prinsă aici. Apoi, cu o voce mai
profundă: Crezi că mie-mi place? Ce-ai vrea să auzi de la mine? Şi din
nou subţire: Nimic! Absolut nimic nu vreau să aud de la tine! Aş vrea
să nu mai aud niciodată un cuvânt de la tine! Şi, Doamne Sfinte, ce
le-a apucat acu’ şi pe tine plânsul?
La care mama deschidea gura şi imita scâncetele unui copil. Dar
mica ei reprezentaţie nu reuşi să-l facă pe tata să-şi ridice capul
plecat, de ruşine, între genunchi. Avea sentimentul că el se
134 SARAH STRICKER
ca aceea veche. Părinţii mei se instalară între mobile uriaşe din esenţe
tropicale şi între alte materiale dubioase din punct de vedere politic.
Dar până şi dulapul de mahon înalt de doi metri era prea mic pentru
dragostea lui Arno.
Obişnuia să lase peste tot bileţele cu mici mesaje, urându-i mamei
0 dimineaţă frumoasă sau o noapte bună. Dacă îi permitea studiul,
pe care acum, că avea voie, îl începuse totuşi, de materia propriu-zisă
nu-şi mai amintea, îşi urma dorul la prânz până la birou la ea, până
când, dintr-odată, din cauza unei ninsori bruşte, nu se mai putu.
Oraşul se scufundă într-un terci cenuşiu. Oamenii aveau nevoie
de îmbrăcăminte de iarnă. Bunicul le obligă pe vânzătoare să rămână
mai mult, dar acestea nu putea concura cu eficienţa domnişoarelor
din Palatinat. Când una dintre ele avu tupeul să vină la serviciu cu
pantofi fără toc, acesta răbufni. începu să concedieze ca un nebun
în stânga şi-n dreapta. Mai întâi pe ea, apoi pe colega care îi sărise în
ajutor cu pumnul ridicat. O a treia, care nu se dăduse de partea
nimănui, fu concediată pentru lipsă de caracter.
- Daţi-vă arama pe faţă, doamnelor! zbieră el, ceea ce unele
interpretară ca fiind rândul lor să-şi dea demisia. îl scoţi pe Erich1din
ţară, dar nu şi din oameni, urlă el când se trezi de dimineaţă în faţa
uşilor închise, pentru că tura de dimineaţă se alăturase luptei de clasă.
Se apropia sezonul Crăciunului. Avea nevoie de ajutor - şi cel mai
mult de ajutor bilingv, ca să recâştige încrederea clientelei „dresate
până la ridicol în solidaritate".
Tata fu bine-venit. Fu tuns, bărbierit, spălat, lustruit şi postat la
secţia pentru copii, unde, spre marea lui surprindere, făcea o treabă
foarte bună. Copiii îl plăceau, pentru că vorbea cu ei şi nu cu mamele
lor, mamele îl plăceau pentru că îl considerau drăgălaş, iar taţi pe
vremea aia nu prea existau, sau cel puţin nu în timpul zilei.
Când bunicul observă, la scurt timp înainte de Crăciun, cum o
punea Arno la punct pe una dintre casiere, care întrebase preţul unei
perechi de „pantaloni cu ţinte", îl mută rapid pe Helm la unul dintre
1 Erich Honecker - politician com unist germ an, care a condus Republica
Democrată Germană (Germania de Est) din 1971 până în 1989 (n.red.)
Clinei copeici 139
îi simte doar privirile. Le simte pe ea, dar cum, de ce, îşi trece
mâna peste faţă, peste fustă, prin păr, dar ele rămân lipite de ea, în
timp ce trenul ia o curbă şi intră în tunel gonind.
Ea îşi menţine privirea aţintită fix înainte, vede în ultima geană
de lumină o mâzgălitură pe perete, make Iove not, o lumină roşie de
avertizare şi apoi, brusc, pe ea însăşi, ochii mari care o ţintuiesc de pc
geamul negru, iar în spate, doar scurt...
Capul îi cade înainte.
La picioarele ei foşneşte ceva. O pungă din plastic se loveşte de
piciorul ei. Ţine strâns mânerul genţii în timp ce trenul încetineşte.
Bebeluşul încă mai urlă.
Uşile se deschid şi înăuntru pătrunde gălăgia. Poate ar fi bine să
coboare? Se uită la picioarele care tropăie anapoda în faţa ei şi îşi
trage genunchii într-o parte. Abia acum observă că îi tremură.
Mâinile se întind după bare, spătare, mâneci, rămân prinse în
ghemul de oameni, mai bine aşteptaţi următorul tren, doar vedeţi că
nu pot să mai înaintez.
Uşile se închid.
Ea deschide ziarul şi lasă privirea în jos, dispărând în spatele unui
creştin-democrat mototolit şi după doi copii aflaţi în faţa unei ruine.
Sute de oameni fără adăpost după un cutremur în Turcia. Guvernul
federal a anunţat acţiuni de ajutorare. Se holbează la litere ca un copil
care crede că, dacă va închide ochii, ceilalţi vor trece pe lângă el.
Citeşte un articol, apoi pe al doilea, până şi explicaţiile foto, de câte
trei ori, fără să înţeleagă niciun cuvânt.
Trenul se apleacă spre stânga. Piciorul i se lipeşte de fundul
vecinului, un cot o loveşte ca răspuns, în timp ce ea trece cu degetul
de la un rând la celălalt, stânga, dreapta, stânga. Cel puţin patru sute
de victime. Se aşteaptă replici ale cutremurului. îşi îndepărtează o
şuviţă de păr de pe faţă, îşi ascunde capul între paginile ziarului, dar
privirea lui nu se abate cu niciun milimetru de la ea. Precum o
muşcătură de şarpe, se înfige în fâşiile din pielea ei dezgolită, care
stau expuse fără apărare între guler şi baza părului.
(linei copeici 143
pleoape sclipesc dalele bleu ciel ale staţiei şi scrisul demodat. Hano-
i.u'iil lui îi atinge dosul mâinii. Ea îşi trage degetele într-o parte,
i lipeşte din pricina luminii, apoi sare brusc în sus; spaima e mai
i apidă în corpul ei decât în cap. Se împiedică de propriile-i picioare
pe coridor, scuzaţi, aici trebuie să cobor, scuze, îmi pare rău. îşi ţine
geanta în dreptul pieptului ca pe un scut, apoi se strecoară pe uşă, pe
peron. Pumni în spate, coate, genţi. Picioarele o mână spre ieşire. Se
opreşte abia pe scara rulantă, îşi duce mâna la piept. Vântul pătrunde
m Ionel. în jurul capului din faţa ei se mulează o pereche de mănuşi
de piele, sub care dispar nişte urechi roşii.
Ea nu se întoarce, cel puţin nu cu intenţie, apoi îşi trage fusta în
jos când vede brusc gulerul de blană în mulţime, cel pe care îl văzuse
şi înainte la gâtul lui - sau poate la cel de alături? Respiraţia i-o ia la
goană.
Face un pas la stânga şi se înghesuie printre cei nemişcaţi, apoi o
la în sus spre vânzătorii de ziare şi de flori care s-au refugiat de ploaie
în interior.
Caută în geantă, uitându-se în stânga şi-n dreapta de parcă n-ar
şli unde trebuie să ajungă. în capul ei toarnă. Se adăposteşte sub
acoperişul unei şaormerii şi îşi duce mâna la frunte, în timp ce ochii
ei se îndreaptă mereu spre gura de metrou.
Scara rulantă aduce tot mai mulţi oameni din subteran pe trotuar,
cu umbrele şi geamantane, apoi şi mai mulţi oameni cu geamantane,
un grup de turişti, copii, preţ de câteva trepte nimic şi apoi alţi
oameni, dar nu şi el, sigur că nu, apoi apare totuşi, cu mâinile în
buzunare, cu capul dat pe spate, de parcă ar fi stat la plajă.
Ea face un pas pe trotuar. Se aude o sonerie stridentă de
bicicletă... „n-ai ochi în ... “ zbiară cineva la ea, dar ea nu se clinteşte,
ci rămâne înţepenită până când el ajunge sus, îşi lasă capul în jos şi se
uită în jur. Când ochii lui galbeni ajung la ea, ea fuge.
Se înghesuie printre trecători, iute, cât de iute poate, fără să alerge,
pentru că asta ar fi exagerat, ce rost are, cu siguranţă e doar... nu
reuşeşte să-şi ducă gândul la bun sfârşit, căci raţiunea îi smulge prea
repede cuvintele ridicole din minte.
146 SARAH STRICKF-R
Îşi duce mâna la gură în timp ce pantofii lui trec de uşă, merg mai
departe şi urcă următoarea treaptă, tot mai sus, la etajul următor,
ui ule treptele sunt atât de vechi şi de putrezite, ca imediat după unifi-
■.n e, încât se aude fiecare mişcare, dalele care cedează sub greutatea
lui, balustrada, scârţâitul care se îndepărtează încetişor. Se aude o uşă
mehizându-se, apoi se lasă liniştea.
Ha se lipeşte din nou de vizor, dar scara se întinde goală în faţa ei.
îşi lipeşte fruntea de uşă. îşi apasă faţa în palme şi respiră în
peştera călduroasă formată de ele. Pulsul îi goneşte în degete ca o
muscă în borcanul cu marmeladă. Ce-a fost asta? A fost? A fost el?
HI e, aşadar? îşi dă părul după urechi, iar şi iar, de parcă ar putea
■,.î ascundă acolo tot acel talmeş-balmeş, şi aproape că se împiedică
de geanta sport din hol. Din interior se vede costumul de baie.
1hişul curge.
Se duce în birou, la fereastra de la care se poate vedea în curtea
interioară. Bicicletele de lângă peretele casei sclipesc în lumina lămpii
i v străluceşte slab în spaţiul către clădirea din faţă.
Ia copiile pe care le verificase de dimineaţă încă o dată şi le pune
pe scaun, apoi aşază genunchiul pe mapa de scris şi se saltă pe ea, în
Iimp ce urmăreşte cu privirea etajele.
Din baie se aude cârâit engleza copilărească a tatei, whawha-
whuwhu, de parcă ar fi avut un cartof fierbinte în gură.
Se sprijină de marginea ferestrei, îşi lipeşte fruntea de geam şi se
uită spre stânga. Vede casa scărilor luminată în alb prin cărămizile de
sticlă, caută ferestrele locuinţelor care dau spre dreapta, mereu două
mari, duble, una mică şi îngustă şi apoi încă una mare, exact ca în
locuinţa ei, doar că în oglindă.
Degetele i se resfiră pe pervaz.
îşi ridică picioarele, ca să nu murdărească masa, şi se apleacă şi
mai mult în faţă.
La baie duşul se opreşte. Cârâitul se aude şi mai tare.
Lampa din curtea interioară se stinge.
Casa scărilor se întunecă şi ea, iar clădirea pare acum neagră, de
parcă ar fi fost înghiţită de pereţi.
148 SARAH STRICKF.R
„ăştia de aici sug lenea odată cu laptele matern!"-, dar cei mai mulli
erau incompetenţi şi complet opaci la ironie.
- Nu, nu vreau să deranjez conversaţia telefonică. Mai bine
completez eu comenzile. Şi aia ce face? îi dă înainte şi vorbeşte mai
departe!
Singurii pe care îi dispreţuia mai mult decât pe angajaţi erau
clienţii. Iar aceştia erau mult mai răi decât de obicei sâmbăta. Elevele
care nu voiau decât „să probeze un pic", „săptămâna viitoare vin cu
mami". Perechile care, după a treia ceaşcă de cafea cu lapte, nu mai
ştiau ce să facă în afară de a-şi arăta reciproc puloverul din colecţia
„Madame 48“ şi de a se strâmba de râs. Mame care îşi lăsau plozii să
se joace de-a v-aţi ascunselea printre rochiile de cocktail, în timp ce
probau fix aceiaşi pantaloni cu care erau îmbrăcate, căci mai voiau o
pereche, „doar croiţi un pic altfel şi cu buzunare. Şi poate de o altă
culoare, poate mai voioasă".
Cu zâmbetul îngheţat pe faţă, mama atârna mărimea dorită de
uşa cabinei de probă şi pe cea reală alături - „aceştia sunt croiţi cam
strâmt", „mai bine mai luăm un număr, două în plus", „doar vrem să
putem respira, nu?" şi la final „sigur că se lărgesc la purtat" pentru că
până la urmă tot măsura mai mică o luau. Degetele ei separau carnea
cu margini umede, închideau nasturi la care scrâşneau deja cusăturile,
trăgeau rochii peste chiloţi înfloraţi şi apoi dring, dring, la casă.
Soneria fusese comandată de bunicul special, un model vechi şi
zornăitor, deloc stilul lui, dar: „Omul este un animal de turm ă şi foştii
tovarăşi cu atât mai mult. Dacă imul cumpără, cumpără şi celălalt".
Apoi îşi trecu mâna prin părul principal, pe care şi-l potrivise în
sfârşit în coroana care batea în cărunt de deasupra urechilor.
- Trebuie doar să ştii cum să-i condiţionezi. Uite, pletosului din
spate îi curg balele din gură când clopoţeşte.
Mama întindea peste tejghea pungile de hârtie ranforsată şi le ura
distracţie plăcută şi la revedere, lungind atât de mult ultima urare,
încât ar fi făcut cinste oricărui berlinez: „Laaaa reeevedeeere!" Apoi
făcea cu mâna, aşteptând până când clientul ieşea din magazin,
înainte să alerge spre celălalt.
Cinci copeici 155
de asemenea tot mai tare, până când bunicul o lăsă pe bunica în pace
şi se năpusti afară din birou.
- Da’ unde suntem aici?
Uşa de sticlă se dădu de perete.
Râsul se opri brusc. Profilul bunicului apăru deasupra peretelui
despărţitor gri. îşi aruncă braţele în sus, iar mâinile i se loviră de
perete.
- Inacceptabil, răcnea el, asta nu s-a mai întâmplat! Ba e tot
timpul la telefon, ba era o urgenţă, ba pe naiba. Pe naiba îl interesează
asta. Eu nu v-am angajat ca să vă rezolvaţi problemele din căsnicie la
telefon cu prietena dumneavoastră.
- în condiţiile astea de m unc...
- Muncă! o întrerupse bunicul. Muncă? Nici măcar nu ştiţi ce
înseamnă!
Degetele lui Arno apăsau prin materialul fustei cu care era
îmbrăcată mama. Pulpa aproape că îi amorţise.
- Ascultaţi, zise angajata.
Mâna ei urcă pe umăr şi se cuibări lângă mânecă.
- Am ascultat destule de la dumneavoastră, strigă bunicul.
Mama îşi trase în sus degetele de la picioare. Sângele închegat din
piciorul ei era atât de greu, că abia îşi mai putea ridica genunchiul.
Se uită la spatele bunicii, la rochia prin care se conturau trei colă-
cei grăsuni, primii doi sub copcile de la sutien, şi al treilea de-a lungul
chilotului. între ele, materialul tăia adânc în carne, precum denive
lările unei canapele unde se adună firimituri.
- Nu puteţi să faceţi asta, strigă angajata.
Dar bunicul mărşăluia deja înapoi spre birou. Deschise brusc uşa
de la dulap şi îşi scoase jacheta. Bunica se grăbi spre el şi îl ajută să îşi
deschidă nasturii de la mânecă, în vreme ce el îşi scutura nerăbdător,
cu celălalt braţ, cămaşa de pe umăr. Prin modelul de pe spate se
contura o pată romboidală.
Angajata se holba prin geam. Bluza îi alunecă un pic de pe umăr.
Apoi îşi luă geanta şi alergă pe coridor.
Cinci copeici 159
- Superb.
Celebritatea din oglindă radia.
- Culoarea nu mă face să arăt prea palidă?
- Palidă? Bunicul se apropie mai mult de ea. Câteodată apare pc
aici câte o ţipă albă ca o pâine umflată, zise el, ducându-şi secretos
mâna la gură, atunci pot să zic că e palidă. Dar cu tenul dum
neavoastră... Se întoarse şi mai dădu un tur în jurul ei. Şi cu silueta
asta... Oare e ceva ce nu puteţi purta?
Fosta prietenă a sportivului zâmbi din nou. Se duse înapoi în
cabină şi trase draperia în urma ei. Bunicul îi făcu semn doamnei
Jablonsky să se apropie şi îi şuieră ceva.
- Superb, zise el încă o dată când celebritatea ieşi din cabină, chiar
dacă avea acum rochia pe braţ.
Dar, în loc să o conducă direct la casă, o întoarse - oftând
nostalgic „Brazilia!" şi „Jumătatea blândă a Americii de Sud!“ - în
cealaltă direcţie.
- Mmm, şopti celebritatea în timp ce el o împingea prin raionul
de iarnă.
- Se spune că Rio de Janeiro este cel mai frumos oraş din lume!
continuă bunicul să se extazieze.
- Mmm, făcu celebritatea din nou.
- Firma mea, zise el acţionând din nou braţul felinar, îmi ocupă
din păcate tot timpul, dar n-aş vrea să m or fără să apuc să văd Pâo de
Aţucar. Făcu un ocol larg şi o împinse până dincolo de pălării. Aveţi
cumva vreo recomandare?
- Ah, ştiţi, am fost o singură dată la Rio, la carnaval, mormăi
celebritatea.
- Ah, carnavalul! E cu totul altceva decât al nostru, nu-i aşa?
exclamă bunicul. Germanii au impresia că sunt cine ştie ce glumeţi
doar pentru că îşi pictează o dată pe an nişte puncte colorate. Dar în
Brazilia! Acolo, sărbătoarea face parte din cultură, a crescut în
decursul secolelor! Pentru... cum se spune? Cariocas, nu? Este un
stil de viaţă!
Cinci copeici 169
mi Irebuie să mănânc rahat ca să ştiu ce gust are etc. etc. Dar, înainte
dc toate, încă o iubea pe mama. Iar mama o iubea pe ea, deşi, atunci
■And Babsi - după prima masă în trei - dispăruse în sfârşit aruncând
in aer un sărut, nu-i venise altceva în minte decât scuza „ne
i unoaştem de o veşnicie", ca să-i netezească lui Arno încruntarea de
pe frunte. Dar acesta se ferea ca de dracul să o critice pe prietena ei
i ca mai bună şi să rişte astfel să-i amintească mamei că încă nu erau
împletiţi definitiv. în schimb, căuta consecvent argumente care să fie
in favoarea lui Babsi, ceea ce era destul de dificil, căci aceasta era -
i liiar şi la aproape de 30 de ani - la fel ca pe vremea şcolii. La fel de
174 SARAH STRICKF.R
Tânărul fără cercel se ridică. Era cu trei capete mai înalt dccâl
vânzătorul, dar pe chip i se citea clar nesiguranţa. Răspunse cam cu
jumătate de gură, la care bărbatul cel mărunţel ridică braţul spre el.
Mâna sa mică se strânse în pumn, ceea ce îl făcu pe tânărul cu cercel
să plece de lângă computer şi să înceapă să urle ca din gură de şarpe,
lucru care îi reuşea mai bine decât prietenului său.
Stăteau în mijlocul încăperii şi încercau să se acopere reciproc, cei
doi tineri de o parte, vânzătorul de cealaltă parte, făcând alternativ
câte un pas înainte şi unul înapoi, ca o pereche de dansatori cu o
rezervă alături. Când cel cu cercelul ieşi din grup şi se bătu în piepl,
mama văzu scaunul de la birou dat în spate şi apoi ochii de pisică
privind-o peste spătar.
Bubuitul fu atât de puternic, încât mama îl simţi până în stomac.
Ea sări înapoi, zărind vinul spumant care se revărsa printre
cioburi pe dalele de pe jos, de-a lungul rosturilor, pe culoar, pe sub
rafturi. Se lăsă pe vine şi începu să adune cioburile cu mâna, apoi îl
auzi pe Arno exclamând: „Ah, Doamne!" El se aplecă, dar rămase
agăţat la jumătatea distanţei, privind neajutorat în jur. Zbieretele
încetară; chiar şi femeia cu basma deschise uşa cabinei şi privi afară.
Micul vânzător sosi în goană şi ridică din nou braţele disperat.
- Va rog, domnişoară, nu, eu fac asta, strigă el, apoi alergă spre casă.
Mama începu să se târască pe podeaua care mirosea dulceag.
Doar neclar văzu o pereche de pantaloni care se apropiau de ea din
cealaltă cameră şi care se opriră la mică distanţă în faţa ei, atât cât
licoarea înspumată să nu îi atingă pantofii de piele.
Din direcţia cealaltă sosi vânzătorul, alergând înapoi cu o găleată
de apă în mână. El lăsă să cadă pe jos o cârpă murdară, care se coloră
imediat în roz.
- Domnişoară, nu, strigă eL Dumneavoastră cumpăraţi, eu fac asta.
Arătă cu m âna spre casă. Apoi se uită peste umăr şi răcni ceva ce
mama nu înţelese.
- Lasă, o atinse Arno pe braţ.
- Davai, strigă vânzătorul fluturând agitat din mâini înainte să se
lase şi el pe vine ca să şteargă cu cârpa.
(linei copeici 179
1 l’remiu pentru jurnalism, numit după „Reporterul frenetic" Egon Erwin Kisch
( 1885-1948)(n.red.)
188 SARAHSTRICKF.il
îmi scutură mâna şi îşi făcu loc cu greu pe lângă mine spre casa
m ărilor, unde chemă liftul. înainte ca uşile să se închidă, ridică mâna
ţl se interesă:
Aşadar, mâine, la cinci, da?
Am închis cele două iale pe care bunica, de grijă că încă trebuia
mi şi facă griji, le montase la uşă, ca întotdeauna fără să mă întrebe.
Muncitorii apăruseră într-o bună zi în faţa apartamentului, iar eu
i .un lăsat să lucreze, pentru că era mai obositor să mă cert cu bunica
(in treacăt fie spus, încă mai e) decât cu mama. Cel puţin, cea din
urmă nu ameninţa mereu cu moartea. Nici măcar atunci când ar fi
ovul într-adevăr motiv să o facă.
M-am întors în dormitor. Ea era acum întinsă în pat. Perna îi alu-
iiccase sau fusese aruncată pe jos. Când am deschis draperiile, pe care
i loctorul le trăgea întotdeauna în timpul examinării, şi-a dus mâna la
iii hi şi a tras aer în piept printre dinţi.
- E totul în ordine? am întrebat.
- Ce fel de întrebare mai e şi asta? gemu ea puternic.
- Adică?
- Tocmai a fost doctorul aici. Dacă ar fi fost ceva în neregulă, aş fi
vorbit cu el, nu te-aş fi aşteptat pe tine, nu crezi?
Mi-am muşcat buzele.
- Voiam doar să ştiu cum te simţi.
- Excelent! zise ea ironic, apoi se văită din nou.
întoarse ostentativ capul dinspre mine, de parcă ar fi vrut
neapărat să observ că face asta, aproape înfundându-şi-1 în saltea.
Tendoanele de la gât îi ieşiră în relief. Respirând sacadat, îşi împinse
braţul sub şold, dar îl mută de acolo câteva secunde mai târziu.
Stăteam încă la fereastră, cu ochii asupra corpului care se foia ne-
liniştit, dar la o distanţă sigură de acesta, aşa cum studiezi un animal
sălbatic la grădina zoologică.
Doar că, din cine ştie ce motiv, ajunsesem pe partea greşită a
gardului.
- Vrei să povesteşti un pic mai departe? am întrebat-o.
192 SARAH STRICKF.R
In ivind-o cu ochii mari, apoi îşi trecu nasul peste fruntea ei, peste
pleoape, peste obraji şi începu să-i înconjoare faţa cu sărutări mărunte,
■ii.ll de uşor de parcă s-ar fi plimbat o muscă peste ea. Abia când
mama deschise gura un pic, astfel încât el să-şi poată vârî limba uscată
ile peste noapte, fu pregătit tata să-şi bage mâna pe sub tricoul ei.
„bară să refuze“, dar nici deosebit de interesată, mama privea ani
malul speriat care alerga de colo până colo pe sub materialul subţire,
băgând apoi un deget în decolteu şi strecurându-se între picioarele ei.
1)use mâna în spatele ei, pentru că, dacă e să fie, atunci să fie, şi
al inse umflătura care îi apăsa spinarea, aidoma unui arc destins.
Mâna lui se retrase din părul ei şi începu să smulgă cu nervozitate
pantalonii lui de pijama, pe urmă şi pe ai ei, pe care însă sigur că nu-i
*.mulse, ci îl trase în jos cu grijă, pentru ca elasticul să n-o plesnească.
Isi lăcu de lucru pe la fundul ei, apoi împinse un genunchi înainte,
pentru ca burta lui să aibă mai mult loc între picioarele ei. Totul se
petrecu atât de lin, încât ea fu nevoită să pipăie cu mâna ca să se
(nnvingă că intrase deja în ea.
Cadrul patului scârţâia. Ea îşi aplecă puţin capul peste marginea
patului, ca să nu rămână fără aer, şi îşi plimbă privirea prin încăpere,
mai întâi pe la dulapul de mahon, apoi de-a lungul ornamentelor din
lemn. De sub picioarele butucănoase ale dulapului ieşea modelul
covorului persan care stătea pe vremuri în biroul bunicului meu.
<lâlăreţii cu suliţi păliseră, iar caii lor erau acum uşor cenuşii. Numai
la margine, acolo unde stătuse biroul şi unde covorul fusese apărat de
razele soarelui, numai acolo mai era un albastru strălucitor.
Hâţâneala se înteţi. Mama încerca să se ţină de cadrul patului, dar
>ii fiecare opinteală mai aluneca puţin peste margine, până când
■apul îi căzu de pe saltea ca o floare frântă. în faţa ei se legăna un colţ
ile pătură. Aşternutul proaspăt mirosea a balsam de rufe.
Privi podeaua, pe care abia săptămâna trecută o curăţase ca
lumea, cu leşie. Din cauza asta, lemnul de stejar se făcuse negru ca
198 SARAHSTRICKIÎR
îşi aruncă bazinul în sus într-o parte şi-n alta, se arcui şi îşi trase
ilu^ură tricoul peste cap. Asta fu totuşi prea mult pentru bietul tata.
‘•tipus, lăsă capul să-i cadă peste sânii ei, şoptind „Mmmm“ şi „Aah“
in timp ce limba lui îi zgândărea sfârcurile de jos în sus şi pe margini,
lingând cu disperare, ca pe o îngheţată pe punctul de a cădea pe jos.
Da, spunea ea, da, da...
braţul lui începu să tremure, apoi cotul îi cedă şi Arno se lăsă să
mi Iii peste mama. Iar ea folosi ocazia imediat.
Cu ambele mâini îi apucă fundul şi îl trase peste ea. „Da, da, da, da“,
■.Il iga ea mereu. Apoi îşi aşeză pumnii sub el, depărtă picioarele mult,
Ini mai mult, până când, „Mmm“ şi „Aaa“, el alunecă înapoi în ea.
- E bine aşa, îl încuraja ea, apoi „tot aşa“ şi „da“, iar când ochii lui tot
mai rătăceau, sperioşi, pe faţa ei, „da, da", până când începu din nou să
.<• mişte ritmic, cu capul lângă al ei, pentru a nu se lovi cap în cap.
Ea îi ciufulea cârlionţii în tim p ce privea peste umărul lui de-a
lungul tivului perdelei, care era acum ca în flăcări. Lumina se reflecta
pe ţevile caloriferului.
Şi în spatele lui ar fi trebuit să se facă ceva curăţenie, cine ştie ce se
ii rânsese acolo? se gândi ea.
Buzele lui le căutau pe ale ei. Trunchiul lui era atât de lung, încât
i recea o bună bucată de ea, iar el trebuia să se cocoşeze pentru a
nimeri cât de cât gura ei, însă majoritatea sărutărilor lui aterizau pe
bărbia şi pe nasul ei.
Ei îi trecu prin minte că ar fi fost cazul să mai geamă.
- Ah, gemu ceva cam slab, după cum îşi dădu seama chiar ea, aşa
i ă mai adăugă repede un „aşa, e bine", „da, chiar aşa".
Era evident că Arno se bucura de angajamentul ei. Patul începu să
scârţâie mai repede.
- Da, foarte bine! Şi, de fapt, de ce nu, fiite-mă! striga ea, ca nu
cumva el să rămână fără suflu pe ultima sută de metri; îşi înfipse apoi
unghiile în spatele lui şi se puse pe treabă atât de temeinic, încât
pentru o clipă chiar şi ei i se păru că dezvoltă ceva „interes pentru
200 SARAH STRICKHR
I )ar bineînţeles că tatăl meu înţelese totul pe dos. în loc să-şi ţină
gura, se simţi încurajat de agitaţia mamei mele. făcu el din
nou, şi mai tare decât până atunci. Aerul ţâşni cu presiune printre
■liiiţii săi fluierând.
- Ştiu, ştiu, strigă el. E plin de fum. Nicio grijă, după ce pleci o să
aerisesc.
îi apasă un sărut pe buze. Răsuflarea îi miroase a cârnaţi.
Mama se strecoară pe lângă el pe hol, îşi ia paltonul din cuier şi
învârte cheia în broască. Din bucătărie se aude urlând Scorpions.
Se grăbeşte să ajungă în casa scării, cu o mână deja în palton şi cu
cealaltă pe clanţă. „Şi eu te iubesc", îl mai aude pe tata spunând. Apoi
uşa se trânteşte.
Coboară scările, îşi vâră şi cealaltă mână pe mâneca paltonului, îşi
închide nasturii. Degetele găsesc cu greu butonierele, iar poalele îi
sunt aruncate în toate părţile de genunchi, dar nu-şi permite să se
oprească; coboară repede, etajul al doilea, etajul unu, tot mai repede
şi mai repede. Doar ochii nu ţin pasul cu ea. Se reped tot timpul în
sus. Privirea i se înşurubează în sus, de-a lungul spiralei formate de
balustradă, şi se agaţă de cel mai înalt punct, până când picioarele ei
nu mai fac faţă atracţiei. Fără apărare, se lasă târâte înapoi, împie-
dicându-se de treptele pe care tocmai le coborâseră, din nou în sus,
pe lângă uşa apartamentului lor. Catarama genţii mamei face
clacclacclacclacclacclac la fiecare pas, lovindu-se de nasturii
paltonului. O lipeşte de ea, o apasă cu braţul, de parcă ar încerca să
potolească un bebeluş care urlă. Se opreşte şi se lasă moale pe perete
abia când scara ajunge la un cot.
Respiră greu, duce mâna la gât. Ritmul alert al respiraţiei ei se în
trepătrunde cu vocea lui Arno, care cântă acum atât de tare, încât se
aude până aici, sus. Strânge degetele în jurul gâtului, apoi pune un
picior pe adâncitura de pe mijlocul treptei, asemenea unei albii
întunecate de râu. Lemnul putred scânceşte. Ea apucă balustrada,
încercând să-şi lase greutatea în braţ, şi mai are doar doi-trei metri
până la destinaţie când îşi dă seama că cineva de jos ar putea să-i vadă
mâinile. Speriată, dă drumul balustradei şi cade înainte. Genunchiul
se izbeşte de ceva ascuţit. îşi muşcă buzele ca să nu scoată vreun
sunet, uitându-se la cele două uşi, cea din stânga, din lemn, ca a ei,
doar că nu e albă, ci în toate nuanţele posibile de maro, după
finei copeici 213
devine tot mai sfrijit. Până şi bărbatul pare să-şi fi pierdut un pic
interesul pentru ea.
- Chiar vă simţiţi bine? întreabă el încă o dată, dar ochii îi fug
spre ieşire.
- Da, da, spune mama.
îşi duce mâna spre gambă şi şi-o trage spre ea cu ambele mâini.
- Nu vă ridicaţi! strigă o femeie din spatele bărbatului. Dacă e
ceva rupt? La Meiser1în emisiune spun mereu să nu te mişti până nu
vine salvarea!
Se întoarce să caute aprobare, dar pasagerii rămaşi se înghesuie cu
toţii afară.
- Nicio grijă! spune mama şi se împinge cu degetele în podea.
- Nu, nu, nu care cumva să fiţi paralizată, strigă femeia, apoi i se
aşază în cale.
Mama scutură din cap.
- Mă simt bine, spune ea şi, cum asta tot nu ajută, adaugă: Sunt
medic, chiar dacă nu e tocmai adevărat. Credeţi-mă, e totul în regulă.
- Aha, de ce nu aţi spus aşa de la început? spune femeia ofensată
dându-se la o parte, în timp ce mama se ridică în sfârşit.
- Sigur? întreabă bărbatul, care a pierdut deja evidenţa întrebărilor.
Aproape că nu mai poate să-şi ia ochii de la ieşire.
- Sigur, răspunde mama şi îi face favoarea de a păşi spre uşă, astfel
încât el o bate pe umăr.
- Ei, atunci, toate bune, mormăie el, apoi aleargă afară împreună
cu ceilalţi.
Vagonul e acum aproape gol. Ultimii pasageri trec pe lângă ea şi
se opresc nesiguri, de parcă ar fi călătorit fără bilet şi mama ar fi fost
controloare, doar că nu voiau să urce, ci să coboare.
Mama îşi pleacă privirea, îşi şterge pardesiul, apoi îşi vede chiloţii
care au ieşit din pantaloni. Trage pantalonii bunicului în sus şi se uită
nervos în jur, în timp ce îşi aşază bluza deasupra.
Dogul trage în continuare în faţă, dar de data asta tipul nu-1 mai
poate ţine lângă el. Lesa îi alunecă din mână şi câinele o târăşte după
el în timp ce aleargă amuşinând printre şine.
Murmurul vorbelor devine mai clar, ar trebui, a făcut cineva, ar fi
bine, de ce nu face nimeni. O tânără aleargă pe şine.
- O ambulanţă! A chemat cineva o ambulanţă?
- Fata care a căzut, aude mama pe cineva, era doctor!
- Da, exact. Unde e doctoriţa aceea? întreabă cineva la doar câţiva
paşi de ea.
Mama se ascunde într-o parte. Cu coada ochiului îl vede pe
bărbatul care o caută din priviri. Şi apoi şi vatmanul, în faţă de tot, cu
şapca în mână.
Mama se uită la dog, a cărui lesă zdrăngăne pe şine ca o
zornăitoare pentru copii. îşi vede propriile braţe, zgârietura de la col
care încă mai sângerează, deşi ea nu simte absolut nimic - nici
durere, nici propria mână care apasă pe rană.
Pune unghia de la degetul mare pe pielea julită şi o lasă să alunece
în jos, privind nedumerită cele trei dâre albe lăsate de unghie.
Aşteaptă să dispară. Un minut. Două. Dar şi după cinci minute tot se
mai văd clar, ca nişte urm e de cretă pe o tablă neagră.
Pe trotuar se adună o mulţime de curioşi.
Ea îşi trece din nou mâna peste cot, acum destul de brutal, strânge
braţul între degetul mare şi cel arătător şi apasă până când buricele
degetelor se ating. Pielea se adună sub inel. Dar în continuare
singurul lucru pe care îl simte este neliniştea de a nu simţi nimic.
în depărtare se aude o sirenă.
Ea îşi dă drumul, se freacă la ochii încercănaţi, apoi lasă mâna să
alunece peste piept, peste burtă şi îşi caută prin bluză stomacul.
Dacă măcar ar înceta ţipătul, se gândeşte ea, în timp ce încearcă
disperată să-şi amintească în care parte a creierului se află locul
responsabil cu simţitul. Tot mai neliniştită, îşi trece mâna peste pielea
amorţită, spre şolduri, spre coapse.
El o atinge atât de brusc cu degetul, încât tresare de spaimă.
Cinci copeici 2 3 1
îşi trage braţul spre ea. Se uită la partea interioară, de parcă s-ar
•işlcpta să descopere pe ea o amprentă. Dar pielea arată ca întot
deauna. Poate cel mult un pic mai murdară după căzătură.
Strânge pumnul. Apasă degetul mare peste celelalte degete. Lasă
din nou braţul în jos. îşi ia avânt foarte uşor şi păşeşte în spate. El stă
probabil la numai câţiva centimetri în spatele ei, căci degetele i se
lovesc rapid de pantalonii lui.
Şi zboară imediat înapoi, ca o minge de tenis care sare din
pământ.
Dogul îşi înalţă capul, apucă - probabil din plictiseală - mâneca
stăpânului, trage de ea, sare pe el. Tipul îl împinge într-o parte atât de
brutal, încât câinele cade în tufişuri. Crengile trosnesc în timp ce
animalul se redresează, dar bărbatul nici măcar nu se întoarce. De
Imrcă ar fi un joc, câinele îşi ia din nou avânt şi aleargă spre el.
Mama îşi ia şi ea avânt şi îi atinge din nou piciorul - ştie deja că e
piciorul lui? Oare l-a văzut, atât de scurt încât doar subconştientul l-a
remarcat? Aşteaptă, nemişcată, să vadă dacă presiunea din partea
cealaltă devine mai puternică. De atâta încordare, umărul începe să-i
Iremure. Ce faci aici, nu poţi să faci asta, las-o baltă, se gândeşte. Şi
împinge mai departe cu braţul.
Deschide pumnul. Simte materialul rece, neted. Simte pielea ei
lipită de el, atât de limpede de parcă ar trece cu cuţitul pe deasupra.
Sângele începe să-i furnice în degete, de parcă ar fi avut nevoie doar
de această rezistenţă pentru a simţi din nou.
Ambulanţa se opreşte la marginea drumului.
Ea împinge mâna în sus, de-a lungul coapsei. Ca şi cum ar întinde
lăină pe o suprafaţă de lucru, îşi lasă palma să circule în cercuri mici,
cu privirea aţintită cu încăpăţânare spre şine, de parcă nu ar avea
nimic de-a face cu ce se întâmplă în spatele ei, de parcă ar interesa-o
în m od deosebit cum vin cei de la ambulanţă alergând de-a lungul
şinelor cu o targă sub braţ.
Dogul sare din nou pe stăpân, lovind cu labele din faţă în jacheta
de pilot.
232 SARAH STRICKF.R
Muză, în jurul sfârcurilor ei - tresări, ce a fost, doar n-ai fost tu, n-ai fi
Im ut, apoi căscă gura, trăgând cu nesaţ aer în piept.
Unghiile i se înfipseră în cearşaf în timp ce trupul ei sorbea
amintirile cu înghiţituri hulpave. Imaginile îi goneau prin vene,
nmllându-se atât de mult încât începu s-o furnice pe sub piele.
întinse mâna pe sub pătură. Deget cu deget cu deget cu deget cu
deget, o lăsă să alunece în jos. Pentru o clipă îşi făcu de lucru pe la
told. Desenă câteva cercuri pe osul bazinului, ca şi cum ar fi uitat
muie voia de fapt să ajungă. Apoi împinse mâna cu hotărâre spre
Ionii acela, pe lângă buricul ei, acolo unde el o...
I.emnăria patului icni, într-atât de violent îi scăpă piciorul.
făcu ochii mari şi îşi înfăşură braţele în jurul trupului, ca şi cum
* ar fi temut că l-ar putea rupe în bucăţi. Presiunea din capul ei
i Icvenea tot mai mare.
jur, prin cameră, numai pentru a o lua apoi de la capăt din nou,
mângâindu-şi locul care pur şi simplu nu vrea să amorţească (da,
ştiu, asta a mai fost o dată). Din nou şi din nou se stârneşte, sângele
zvâcnindu-i din nou prin vene, până când e atât de epuizată, încât
adoarme la loc.
Se trezeşte abia când aude pe cineva strigând. Pentru o clipă crede
că e iar persoana care stă în curtea interioară şi râde. Pe urmă îşi dă
seama că vocile vin din interiorul apartamentului. O uşă se trânteşte.
Un zgomot de tocuri se apropie.
- N-am vrut să-ţi faci griji, îl aude pe Arno spunând.
- Sunt mama ei, se aude de două ori mai tare, ce altceva mai am în
viaţa mea dacă nici măcar pentru copilul meu nu mai pot să-mi fac
griji?
Mama îşi trage cuvertura peste cap, încercând să se strecoare
înapoi, în visul ei. Dar uşa se dă de perete şi bunica e deja înăuntru.
- Aici sunt! strigă ea, lepădându-şi din mers fularul şi paltonul.
Dumnezeule mare, ce aer e aici! în aerul ăsta închis m-aş îmbolnăvi
şi eu. Bietul meu copil, acum sunt eu aici!
Arcurile patului se lasă. Bunica îi dă mamei la o parte părul care îi
atârnă peste faţă, apoi îi apasă palma pe frunte.
- E deja mult mai bine, se grăbeşte Arno să spună. Când am
măsurat ultima oară, avea temperatură mare.
Vine grăbit în urm a bunicii. Acum, că e ea aici, el a revenit la
dimensiunile lui normale.
- Fugi de-acilea, zice bunica, are cel puţin 39,9!
Deschide fereastra larg şi trage cuvertura de pe mama, apoi îşi
înfige mâinile în saltea, de-a stânga şi de-a dreapta ei, ca şi cum ar fi
pe punctul de a face flotări deasupra ei.
- Ochii îi sunt congestionaţi rău de tot, strigă ea.
- Tocmai voiam să-i pregătesc nişte comprese cu muşeţel, spune
tata.
Bunica scutură energic din cap.
- Sunt alergică la muşeţel.
Arno îşi vâră mâinile în buzunarele de la pantaloni.
(lirici copeici 247
trecută prin somn. De câteva ori chiar ai ţipat tare - cam atât despre
siguranţa pentru copii! - şi ai tot zvâcnit din picioare.
- Bine că mi-ai amintit! strigă bunica şi se repede din nou, de dalii
asta ca să aducă o ploscă plină cu apă caldă, pentru ca mama să nu
aibă picioarele reci, pentru că „nu-i de glumă cu asta! însănătoşire
grabnică îţi transmite şi tata".
Mama duce mâna la ochi. Cu încetinitorul, amintirile încep să i
treacă prin faţa ochilor. Şi, în sfârşit, reuşeşte să audă şi banda sonoră
de dedesubt. Ţipetele, mulţimea de oameni plângând, muzica din
restaurant, chelnerul din faţa lui.
De aia era el îmbrăcat atât de elegant atunci, papionul, vesta
neagră, e chelner, serveşte acolo, în restaurantul de peste drum, se
gândeşte ea, în timp ce bunica îşi ia rămas-bun, nu înainte de a-1 face
pe Arno să-i promită că o va suna din oră în oră, adică „la fiecare 60
de minute, auzi!", ca s-o ţină la curent.
- Groaznică, treaba cu copilul vecinilor, nu? spune el după ce se
întoarce la mama. îţi dai seama cât de volatilă este viaţa doar când
se întâmplă asemenea lucruri. Te doare capul?
- Merge, spune mama ducându-şi speriată mâna la frunte.
El o priveşte atât de insistent, încât ea nu are nicio îndoială că
poate vedea totul, fundul ei gol, buzele care se freacă de peretele de
scândură. îşi ţine răsuflarea, aşteptând ca el să spună ceva, să-i ceară
socoteală.
Dar el doar se ridică şi închide fereastra.
- Mai dormi un pic, spune apoi, aranjând pătura sub saltea.
Mama încuviinţează din cap din nou şi îl urmăreşte cu privirea în
timp ce el iese din cameră şi închide uşa cu grijă. Dar de somn nici nu
mai poate fi vorba. Acum, când poate gândi din nou. Acum, când
nici nu se mai poate opri din gândit.
De ce eşti atât de surprinsă? Doar nu credeai că venise pentru
tine! Nici nu te gândi! Ceea ce voia el să vadă nu erai tu, era sânge!
Dar atunci, de ce s-a culcat cu mine?
finei copeici 251
Hi, nu zău, s-a culcat cu tine, asta a făcut? Aşa se zice acum? Pe
i I i . k u ’ - te-a futut. Tu te-ai ţinut după el, iar el probabil că nu avea
Astea sunt de la el, îi trece ei prin minte, ale lui sunt, aşa de
mii mscule cum sunt.
îşi duce mâna la gură şi apasă, încercând să-şi potolească
i espiraţia. Simte dinţii parcă daţi cu lipici Uhu pe degetele ei.
Atunci îi vine în minte muşcătura.
îşi propune ca data viitoare când îl va vedea să-şi ceară scuze.
Dar cine spune că o să vă revedeţi? A încercat oare să ia legătura
■u line? Doar am fost bolnavă! Dar el n-avea cum să ştie. Da, dar nici
mi putea să vină aşa, într-o doară, pe aici. Cum ar fi fost să fie Arno
iiciisă? Aiurea, putea să aştepte până când îl vedea pe Arno în curtea
lnlcrioară, plecând. Dar poate că asta era prea riscant pentru el. Sau
poale nici nu era aici. Da, clar, tot timpul o fi fost plecat de acasă.
Sigur că da!
Gândurile gonesc prin mintea ei, scuturând-o, până când o
■u prinde teama şi se împleticeşte înapoi spre pat. Apoi, în sfârşit, îl
vi rigă pe Arno sau, mai degrabă, îi şopteşte numele, dar e de ajuns.
încă de la primul sunet e aici, atât de bucuros că e nevoie de el,
al At de speriat că poate chiar e nevoie de el, încât colţurile gurii lui nu
pot hotărî în ce parte să se îndoaie.
- Nu s-a întâmplat nimic, spune mama, am vrut doar să te văd.
Şi se supără în clipa următoare pentru ce a zis.
- Bine, măi! strigă el, apoi îi aplică pe gură un sărut.
252 SARAH STRICKER
„l;ut, fut, fut“, scrie ea, până când degetul îi amorţeşte. Scutură
<lin încheietură.
Nu te opri, se tânguie el.
Mama schimbă braţul şi începe să deseneze scena din memorie,
p.ilru linii pentru pătratul căsuţei toboganului, doi omuleţi din linii,
lulâi unul mic, apoi unul mare, exact deasupra. Tata clatină din
umeri, până când ea scoate din adâncurile pivniţei cuvântul care o
înspăimântă atât de mult. Dar acum, aici, pe spinarea lui Amo, are în
•liirşit curajul să-l scoată la lumină. îi trebuie mult timp până să-l
•• i ic. Mâna ei stângă n-o prea ascultă. Literele se tot schimonosesc pe
niMila lui, aşa că trebuie mereu să o ia de la capăt. Abia când toate
literele stau drepte una lângă cealaltă, lasă braţele în jos. Dar Arno
ilimrme deja. Simte respiraţia lui regulată şi caldă pe gâtul ei, în timp
■i gura i se umflă de plâns.
opitblul 1 0
ini ivbările lui, iar ea exclama străduindu-se să pară relaxată: „Mă duc
i.i viid dacă a venit poştăriţa", ieşind apoi afară.
Mergea foarte încet, pentru că încă mai era un pic bolnavă, după
i u m îşi spunea. Pentru că voia să lungească tot mai mult timpul în
■niv l-ar fi putut întâlni, aşa cum îi spunea corpul ei care tremura de
ngitaţie. Se ţinea de balustradă, călca cu ambele picioare pe fiecare
liciiptă, se oprea ca să se odihnească şi ajungea totuşi mult prea
lepede jos.
1)eschidea cutia poştală, scotea plicurile, le tria încă de jos. Scotea
li nle, le despăturea, se prefăcea că citeşte cât putea de interesată oferta
asigurărilor Brandenburger Leben de a-şi „asigura viitorul financiar
iiu'ă de azi!“ Se uita spre scări şi spre curtea interioară, întrebându-se
>are dintre cutiile poştale ar fi putut fi a lui. Şi constată speriată că nu
ţi la nici măcar cum îl cheamă. Cu foaia desfăcută ţinută în dreptul
le|ei, ca un detectiv mai prost dintr-un serial TV, se uită la plăcuţe,
*âulând un nume care ar fi putut să-i aparţină lui. Dar, în afară de un
,. Ambuktu, H.“, nu era nimic care să sune cumva străin.
Nu era nimic interesant, îi strigă ea lui Arno când se întoarse în
i uşă.
Se duse în dormitor ca să-i arate dovada cu plicurile. Dar el
dormea din nou adânc şi zdravăn. Ceea ce îi oferi ocazia, o oră mai
i.ii ziu, să mai coboare o dată.
Fu nevoie de o săptămână întreagă până când coincidenţa, care o
i liinuise îndeajuns de mult, i-1 aruncă în sfârşit în cale.
Tocmai era pe cale să ducă gunoiul - a doua ocazie de a ieşi din
■,isă, chiar dacă de fiecare dată trebuia să caute destul de mult până să
poată adăuga ceva la batistele din găleată. Abia dacă mâncau şi nu
consumau nimic altceva; sacul de doi litri era atât de gol, încât îl
Imica duce cu degetul mic.
braţul celălalt ţine uşa deschisă, Ia fel cum o făcuse în seara aceea
pentru ea.
O parte din mama ar vrea să fugă, iar cealaltă parte ar vrea sa
ajungă la el - în schimb, câştigă ceea ce ea urăşte atât de tare, calea de
mjloc. Rămâne pironită lângă tomberoane şi aude cum el continuă să
vorbească, cum începe să râdă, apoi vede cum împinge cotul şi mai
sus pentru a o lăsa pe femeie să treacă pe dedesubt, atât de aproape
încât se loveşte de două ori cu şoldul de el. Dar asta s-ar putea să fie şi
din pricina tocurilor absurd de înalte pe care le poartă. în contre-joui
ea arată ca una dintre acele tinere care stau, încă de la prânz, pe
Kurfîirstenstrasse. Picioarele îi ajung cel puţin până la gât, părul până
la fund, iar între ele poartă ceva de dimensiunea unui ştergar de
bucătărie. Abia când uşa se închide în urma celor doi şi lumina de pe
stradă dispare, mama vede faţa lătăreaţă care pare la fel de bătrână ca
a bunicii, ceea ce sună exagerat, dar era totuşi foarte bătrână şi foarte,
foarte colorată. Buzele îi strălucesc intr-un roz strălucitor, pielea din
jur la fel, de parcă un copil ar fi ieşit cu creionul din contur. Abia cânii
femeia se întoarce pentru a doua oară într-o parte, mama observă că
aceasta a văzut-o şi în acelaşi moment şi el pe mama, chiar dacă pe
chip nu i se observă nicio reacţie. Ochii îi sunt acoperiţi de ochelari
de soare. în plus, acoperişul aruncă o umbră lată pe obrajii lui, astfel
încât mai târziu, aşadar în nici jumătate de minut, mama avea să se
întrebe dacă nu cumva din pricina aceasta era aşa de sumbru. Ce s-a
întâmplat în acest interval este atât de infim, încât ea trebuie să umpli1
totul cu foarte multă importanţă, pentru a reuşi să descrie scena:
Mai întâi el, ridicând foarte încet bărbia.
Apoi ea, ridicând punga de gunoi care s-a spart şi paharul de iaurt
pe jumătate plin care picură pe asfalt.
Şi, în cele din urmă, fata bătrână, care se pare că e singura care arc
ceva de spus, dar mama nu înţelege ce. Dar el nu reacţionează, ci doar
îşi trece mâna prin părul care e deja destul de lung încât să-ţi dai
seama că e castaniu, în timp ce fata bâţâie nerăbdătoare din genunchi.
Mama deschide gura şi îşi duce mâna la gât, unde laringele
pulsează sub degetele ei.
(iinci copeici 259
Se aşază din nou. îşi pune degetele sub fund. Cu toate aste;i,
tremură atât de tare, încât tata întreabă într-un târziu dacă-i e frig.
Mama scutură din cap. Dar el trage pătura peste amândoi, zice
„M m nf şi „Ah, acum mă simt din nou mai bine", în timp ce trece cu
vârful nasului peste al ei.
Beatul devine mai rapid, la fel şi inima ei, de parcă bubuitul de
deasupra şi cel din interiorul ei ar fi legate.
- Doamne Sfinte, dar nu se înţelege niciun cuvânt! strigă mama,
aruncându-i lui Arno o privire aproape imploratoare.
Dar el nu vrea sub nicio formă să se enerveze împreună cu ea.
- Na, na, e tot ce spune în timp ce priveşte zâmbind continuu spre
ecran, evident atât de fascinat de ce se întâmplă acolo, încât - în
prima clipă - nici nu pricepe ce doreşte mama când ea îşi lipeşte
brusc buzele de ale lui.
Cu o agitaţe pe care ea şi-o explică şi mai puţin, se aruncă asupra
lui şi începe să-l sărute, apoi îşi trece mâinile pe după gâtul lui şi îşi
vâră degetele în buclele lui.
Dar tata nu vrea să participe cu adevărat nici la această acţiune,
Dinţii lui îi blochează mamei calea, o ţin la intrare, aproape ca pe un
musafir care nu se află pe lista de invitaţi. Ea se zbate, îşi face de lucru
cu elasticul pantalonilor, încearcă agitată să-i pună în mişcare gura
bleagă - până când, dintr-odată, limba lui Arno sare afară şi îi trece
peste gură şi peste nas ca o cârpă udă.
Mama se trage înapoi.
- Ei, atunci nu, zice ea şi îşi freacă faţa supărată.
Arno zâmbeşte vinovat.
- îmi pare rău, dar trebuie să-mi fac digestia, spune el. Cred că a
fost cam multă mâncare aşa, dintr-odată.
întinde mâna şi o mângâie pe picior.
- Mâine m ă duc iar la înot şi apoi voi avea rapid toată energia pe
care ţi-o doreşti. Zâmbeşte şi, de data asta, vrea să pară un pic
neruşinat: Să nu fii supărată, bine?
- Bine, bine, zice mama necăjindu-se că vocea ei sună prea
enervată. Dar asta nu se mai poate suporta, strigă ea imediat, apoi îşi
Cinci copeici 263
ii.A ochii peste cap sau cel puţin se uită spre etajul de sus. Trebuie să
»l nmă cineva ceva! Nu se poate să facă fiecare doar ce vrea!
- K o nebunie! strigă Arno băgându-se din nou sub pătură.
îşi îndeasă capetele acesteia sub degetele de la picioare şi se apro
pie şi mai mult de ecran.
- Dacă te deranjează aşa de tare, du-te şi spune-le să o lase mai
încet, mormăie el dintr-odată.
Mama tresare.
- Chiar crezi?
Un actor care îşi sfredeleşte mereu degetul mic în ureche scutură
din cap.
- Don’t let me down, you guys!
- Sigur, răspunde Arno, apoi mai dă un pic din cap şi îi face
favoarea de a-i spune: E chiar destul de tare, astfel încât mama
i ăspunde uşurată:
- Bine, atunci mă duc! şi sare imediat în picioare.
Iese pe coridor. îşi pune pantofii şi ia cheia din cui.
Şi apoi aleargă în baie şi deschide dulăpiorul cu oglindă.
Cu mâna la bărbie, pregătită ca la nevoie să acopere imediat
imaginea, priveşte spre trei chipuri care se holbează la ea, fiecare cu o
jumătate de centimetru pe lângă ea, astfel încât se vede în semiprofil,
bărbia ascuţită, nasul, cercurile negre de sub ochi. Cele trei guri tre
sar. Apoi trânteşte uşile de la dulăpior.
Se spală pe mâini şi iese din nou pe hol, întrebându-se oare de ce
abia când ajunge la uşă.
- Am fost doar la toaletă! îi strigă ea lui Arno.
Dar el nu pare să o audă.
Cum să o audă într-o aşa gălăgie? se gândeşte ea şi încearcă preţ
de o clipă să se convingă - şi mai târziu şi pe mine - că se duce sus
„Iară să ţină seama de el“.
Dar în clipa în care uşa se închide în urm a ei, toate scuzele se
strecoară prin spatele ei înapoi în locuinţă.
Başii îi bubuie în burtă. îşi apasă palma pe buric şi simte cum
supa bunicii îşi croieşte drum înapoi, în timp ce îşi târăşte bucăţile de
264 SARAH STRICKUR
iu gând.
Dar nu se poate trece de acei genunchi.
Aţi putea poate...? întreabă ea în direcţia grasului, care se
prezintă drept Paul, dar în rest se dovedeşte absolut inutil.
Nici eu nu înţeleg nimic! urlă el prin gălăgie.
I;ata cu bucle blonde râde din nou.
Mama se întoarce spre ceilalţi.
- Muzica, strigă ea, deşi subiectul n-o mai interesează de-acum,
n urzica e prea tare!
Fata bătrână se ridică în capul oaselor şi îi strigă din nou ceva lui
Alex.
Halba se mişcă încet în sus. Şi din nou în jos. Apoi, într-adevăr,
braţul său se îndreaptă spre canapea.
- Ea întreabă de ce eşti de fapt acasă într-o seară de sâmbătă, îl
aude mama spunând într-un târziu.
- Poftim? zice ea aplecându-se în faţă.
Dima îşi ia paharul de pe televizor. O împinge de pe fotoliu pe
lata care chicoteşte întruna şi se aşază în locul ei.
- Weekend, strigă el, facându-i semn mamei.
Cuvântul sună ciudat în gura lui, de parcă abia l-ar fi învăţat. îşi
mişcă degetul în tactul muzicii, întocmai ca Arno mai devreme.
SI rigă ceva. Se uită la Alex, în timp ce mâna sa face mişcări circulare.
- El spune să petreceţi şi dumneavoastră, se aude din spaţiul
dintre canapea şi fotoliu.
„Oare de ce mă domneşte acum dintr-odată?" se gândeşte mama
şi se apropie mai mult de masă, până când îi poate desluşi în sfârşit
chipul.
- Mi-ar plăcea, spune ea, dar trebuie să dormim.
îşi lipeşte palmele ca un copil la împărtăşanie şi le lipeşte de cap.
270 SARAII STK1CKKK
uilat-o. Tăcerea dintre ei devine groasă, tot mai groasă, până când
devine imposibil de trecut.
Singurul lucru care se mai aude este furia înceată din televizor.
Ea îşi lasă privirea să alunece prin cameră, studiază peretele, care
a lost probabil alb, dar care acum, de la atât de mult fum, s-a îngăl
benit de tot, e ca sugativa, tocit, cu mici firişoare pe ici, pe colo. Se
uită pe geam. Se uită din nou spre el.
Cum a putut să creadă că ar fi o idee bună să mai vină încă o dată
nici, sus? La ce se aşteptase? Ca felul în care se comportase să fie şters
ni buretele? Bine, e drept că ieri voiam să aduc poliţia peste voi, dar
nu-i aşa că acum e totul roz din nou?
Ai crezut că poate o să se bucure că te vede? Că veţi putea
continua de unde v-aţi oprit? Şi unde ar fi asta, mă rog frumos? Nu a
existat niciodată un început! Ce mai faci aici? Nu poţi să dai buzna
Iieste el în locuinţă ca o nebună! Fă bine şi dispari acasă! Imediat!
Se ridică, îşi netezeşte vesta şi din agitaţie se loveşte de sticla de
votcă de jos - care se pare că nu era chiar goală. Sub picioarele ei se
Ibrmează o baltă întunecată.
Ridică Gorbaciovul înmuiat şi îl pune pe masă, constatând acum
că nu e decât un coş de rufe răsturnat.
Alex ridică privirea. Uşurarea lui e vizibilă.
- Pot să mă duc la toaletă? se aude ea întrebând.
- Aham! vine răspunsul lui după ce trage aer în piept.
Ea se întoarce pe coridor spre baie, trânteşte uşa în urma ei şi se
aşază pe capacul de la toaletă. Privirea îi fuge de-a lungul gresiei,
mereu opt forme galbene, care se grupează ca nişte petale în jurul
uneia maro, până când modelul se întrerupe în faţa căzii, pe cine
interesează, concentrează-te, aşa nu poţi să te porţi, ai înnebunit de
lot? Trage adânc aer în piept, îşi apasă mâinile de burtă, respiră.
Se aude un telefon.
Aude cuvinte ruseşti. Sau cel puţin asta crede ea, chiar dacă el nu
pare să mai sune la fel, cel puţin nu ca versiunea leneşă şi adormită a
280 SARAH STRICKF.R
lui, cea lângă care tocmai stătuse aşezată. Chiar râde, aşa cum trebuie,
cu voce şi cu tot tacâmul.
Simte cum i se urcă fierea în gură. Se năpusteşte spre chiuvetă şi
se apleacă deasupra. Dar nu vine nimic. Cu mâna apăsată la gât, se
uită la robinetul plin de calcar, la marginea maronie care s-a format la
scurgere, vede resturile de pastă de dinţi de pe marginea chiuvetei.
Din sufragerie aude din nou râsul lui, de data asta întrerupt de
pauze, în care evident vorbeşte interlocutorul.
Se gândeşte la vocile din curte de acum câteva zile, încercând
să-şi amintească dacă şi atunci a râs aşa, de parcă sunetul i-ar fi venii
direct din plămâni, de parcă ar fi economisit drumul până la gură,
întrebându-se dacă nu cumva fusese Dima, în timp ce atinge aproape
pe furiş resturile albe-verzui de pastă de dinţi. Degetul arătătoi
alunecă pe curbura chiuvetei. Zgârie suprafaţa ceramică, studiază
bucăţile minuscule care i se adună sub unghie. Apoi trece foarte uşor
cu limba peste ele.
Râsul se răsfrânge.
Mama îşi trage braţul înapoi.
Dă drumul la apă, ţine degetul dedesubt, înfige practic unghia în
ţeava de la robinet. îşi spală şi îşi clăteşte gura, îşi usucă mâinile, apoi
le mai spală încă o dată când observă cât de îngrozitor miroase
prosopul. Şi brusc îşi vede în oglindă faţa roşie ca focul.
îşi atinge nasul, care e absolut grotesc de ascuţit, îndoind cartilajul
cu pumnul. Degetele i se plimbă în sus, de parcă ar modela un bust
din lut, împinge pielea de colo până colo pe oase, de parcă nu s-ar
putea decide cum şi dacă opera ar mai putea fi salvată, apoi le desface
brusc şi şi le înfige în stânga şi-n dreapta sub buza de sus. Precum un
cleşte, ele îi deschid gura. Caninii ies la iveală. Peste rânjetul lat de
clovn se adună sângele.
Mama se răsuceşte pe călcâie. Deschide brusc uşa, iese în hol
poticnindu-se, aleargă înapoi în sufragerie.
Râsul se stinge.
(Jirici copan 281
Mâna lui trece peste receptor, de parcă tocmai i-ar povesti inter
locutorului un secret incredibil de secret pe care ea nu trebuie să-l
iitidă, chiar dacă ea oricum nu înţelege niciun cuvânt. Buclele cablului
de la telefon se răsucesc pe degetul lui, în timp ce el înghesuie
receptorul între umăr şi bărbie.
Nehotărâtă, se duce la comodă şi se uită la Matrioşti, studiind
modelul cu trandafiri de pe corpurile din lemn, care la fiecare dintre
bunicuţele zâmbitoare mai pierde câteva petale, până când pe burtă
este atât de puţin loc, încât buchetul de la început nu mai constă decât
intr-un singur trandafir. Alături se înşiră alte figurine, cele mai multe
din ouă cu surprize, cu excepţia balerinei din porţelan cu alură de
lebădă care tronează în spatele celorlalte pe un mic piedestal. Rochiţa
albă stă ţeapănă, ridicată în sus. Dedesubt, cineva i-a desenat cu pixul
între picioare un triunghi negru.
Mama se întoarce, se duce la posterul cu femeia în desuuri, apoi
se plimbă prin cameră de parcă ar fi un muzeu, în timp ce sunetele
din gura lui se aud acum la intensitate normală. înconjoară salteaua,
t rece pe lângă televizor, care acum e închis, vede urmele lipicioase ale
paharelor de pe el - şi cumva asta are ceva consolator, faptul că ştie de
unde provin, faptul că ştie deja totul, de parcă nu ar fi chiar o străină
de locul acela. De parcă ar fi locuinţa unui prieten, un loc care îi e
lamiliar, iar până la urm ă aşa şi era. în realitate, putea să traseze cu
ochii închişi toată locuinţa, L-ul lung cu cele trei cămăruţe pe trunchi
şi cu cele două mari de după colţ, cămara din bucătărie, nişa din
partea cealaltă. Cunoaşte uşile cu decoraţiuni răsucite şi plăcile de
gresie înguste, chiar dacă aici sângele de taur începe să se ia, colţul
din a doua cameră, unde plăcile dispar, fiind înlocuite de pătrate din
lemn deschis la culoare, acolo unde înainte se afla soba. Cunoaşte
lavanele înalte, pereţii subţiri şi, mai ales, cunoaşte fereastra, patru
compartimente mari sus, patru mici jos, cu pervazul din faţă. Dă la o
parte perdeaua, care e şi ea complet îngălbenită, şi se uită în curte,
spre tomberoane, îşi lasă privirea să alunece pe plantele tot mai verzi,
la fel cum a făcut tot timpul din partea cealaltă, de-a lungul peretelui,
282 SAUAII STRICKlîR
Pe fiica ta.
Vocea i se îneacă în fum.
- Anna.
Numele îi alunecă din gură de parcă ar fi fost dintotdeauna
pregătit acolo, de parcă ar fi aşteptat doar momentul potrivit ca să
i ^bufnească din locul său. Anna. AaaNaa. Cea mai simplă combinaţie
di- litere. Aaaanaaaa, în principiu nimic altceva decât un căscat mai
lung. Apoi observă că el a făcut din copilul ei o fată. Arată ca o mamă
(Ir lată, arată ca o femeie care ar fi în stare să împletească părul în cozi
>1 să coasă rochii cu volănaşe? De ce nu un băiat? De ce o ea? Sau
( umva e doar un test? A observat ceva şi vrea acum să îi întindă o
i apcană? E deja pregătită să recunoască tot, toată viaţa ei de tocilară,
Iară copii şi necăsătorită, dar el spune: „Pe sora mea mai mică o
i hearnă tot Anna".
- Serios?! Serios?! exclamă ea, de parcă ar fi o coincidenţă nemai
pomenită faptul că doi oameni îşi împart pe lume unul dintre cele
mai frecvente nume şi, preţ de o clipă, chiar are impresia unei
i oincidenţe divine, a unui semn al destinului - el i-a dat o fiică, iar ea
I a dat numele surorii lui, doar pentru ca poveştile lor să se
Împletească, mai întâi în trecut şi apoi, speră ea, şi în viitor.
El pescuieşte un portofel scâlciat de sub canapea şi scoate o poză
( 11 un grup de oameni care stau înghesuiţi în faţa unei case pătrăţoase
Ea nu-i seamănă deloc. Buzele îi sunt vălurite, iar ochii atât ilr
întunecaţi şi de apropiaţi, încât pare aproape limitată. Printre buclele
ca de vată i se văd urechile, la care îi atârnă cercei rotunzi, mici şi
aurii. Poartă o căciulă groasă de lână, trasă până pe sprâncene.
- E o fotografie destul de veche, spune el, pe atunci era încă mică
- Câţi ani are acum? întreabă mama, dându-şi osteneala să pai .i
interesată în timp ce privirea îi urcă din nou spre buzele lui.
- Nouăsprezece, spune el.
- Ah, zice ea dând din cap, de parcă aprobarea ei ar fi fost im
portantă.
El ia o sticlă goală de pe jos şi scrumează în ea.
- Locuieşte tot acolo, în Ucraina? întreabă mama.
Se bucură că a reţinut asta şi speră că şi pe el îl bucură.
- Îhî, zice el.
Prinde ţigara între buze. Materialul de tricot în care îi e îmbrăcat
braţul atinge foarte uşor cotul ei.
- Şi ce face?
- Nimic. Mai trage un fum, fără să atingă ţigara cu degetele. N a
ieşit în viaţa ei din Odessa.
- Ah, din Odessa sunteţi, spune mama dând iar din cap, gândi n
du-se ce ar putea să-l întrebe în continuare, dar, spre surprinderea ci.
el începe să povestească din proprie iniţiativă.
- Nu-i merge bine. S-a căsătorit cu un beţiv. Ala avea deja un
copil. Au mai făcut trei împreună. Acum locuiesc la mama lui şi
dorm toţi şapte într-o singură cameră. Fără serviciu, stau toată ziua în
locuinţa friguroasă şi se ceartă.
El lasă fotografia să-i cadă pe genunchi.
De atâtea cuvinte, pe care le are brusc doar pentru ea, pe mama o
cuprinde o uşoară ameţeală. Neştiind dacă el va dori să mai spună şi
altceva, ea aşteaptă, dar el mai trage încă un fum şi îl suflă strâmb
prin colţul gurii.
- Nu pot să vină şi ei în Germania, la fel ca tine? întreabă ea cânţi
e aproape sigură că nu mai urmează nimic.
Cinci copeici 2 8 5
Alex rânjeşte.
Alina nu poate să-i sufere pe nemţi.
Mama întoarce un pic capul spre el, cât se poate de atentă să nu-şi
ml şic cotul în niciun fel. Ochii ei aleargă peste dinţii lui îngălbeniţi, în
iimp ce încearcă să se decidă dacă de data asta e vorba de un rânjet
Imn sau de unul urâcios.
De ce nu?
IU ridică din umeri.
Cui îi plac?
Hagă fotografia din nou în portofel, apoi se apleacă şi ia pachetul
tic ( îauloises de pe coşul de rufe. Fundul i se ridică şi coboară la loc,
i Aţ iva centimetri mai departe de locul iniţial, şi astfel mai departe de
mama, după cum i se pare ei. Ea se uită cum ţine el ţigara, şi nu pe ea,
• mu se lipesc buzele lui de filtru, şi nu de ea, cum suflă fumul şi se
iillâ în altă parte, şi nu la ea şi, brusc, nu mai rezistă. Se apleacă spre
rl. atât de aproape încât faţa ei aproape că o atinge pe a lui. El ridică
In usc privirea. Sprâncenele lui ţâşnesc în sus.
Pot să... ăăă... trag şi eu un fum? se bâlbâie ea.
El expiră. Fumul i se învârtejeşte în faţă.
Primeşti chiar o ţigară întreagă.
Mama scutură din cap.
- Nu, ajunge dacă trag o singură dată, zice ea, apoi îşi desface
i legctul mijlociu şi pe cel arătător într-un V larg.
El o priveşte neîncrezător, apoi ia ţigara din gură şi i-o pune între
degete.
Ea trage mâna dinspre el. Vârful ţigării tremură un pic în timp ce
tliice filtrul la buze.
- Ah, exclamă ea uitându-se după fum, la fel cum observase că
fiice şi Alex.
El mijeşte un ochi, de parcă ar fi privit în lumină.
- Tu nici măcar nu fumezi.
Mama scoate ţigara din gură.
286 SARAH STRICKHR
mama din farfurie. Mmm! Delicios! Te-ai întrecut din nou pe tine,
m m reuşeşti de fiecare dată, continuă el, până când bunica renunţă
sii se mai uite la bunicul şi se îndreptă spre tata.
- Dar mai lasă loc şi pentru desert, zise ea, alternând între ofensă
şi mândrie, în timp ce îi punea ultima bucată de friptură în farfurie.
Arno radia.
302 SARAII STKICKER
lucrurile. E drept că n-am fost prea atentă la descriere - unde s-a mai
pomenit ca cineva să deschidă şi să închidă gura dacă nu joacă rolul
(oţului încornorat în vreo piesă de doi bani? Dar mama nu îmi
lumiză nicio imagine şi nicio explicaţie. Tot ce spuse fu:
Nu puteam să spun nimic. Şi adăugă: Şi apoi, la un moment dat,
.mi putut să spun ceva. Chiar dacă nu foarte mult.
- Nu, nu voiam, fu tot ce reuşi ea să rostească.
Dar mai mult nu voia nimeni să audă.
Ei, minunat, atunci am lămurit asta! strigă bunicul şi bătu în
masă.
împinse sarea, piperul şi inhalatorul din drum, linse apoi
furculiţa şi desenă cu dintele din margine un pătrat pe faţa de masă.
- Aici o să vină intrarea, zise el trasând două linii una lângă
i rulaltă. în faţă, parcarea. Acolo putem să facem tăierea buşteanului.
Tata se aplecă peste masă şi o trase pe mama în spate, în timp ce
urmărea agitat furculiţa, care contura bufetul (în faţă, stânga, la case),
masa copiilor (în spate, dreapta, nu mai bine la cabine? atunci avem
linişte!), descriind o linie şerpuită şi desenând cercuri.
Dar, cu cât încerca mama să se concentreze mai mult asupra
Im iilor, cu atât mai neclare deveneau acestea. Tot ce mai percepea era
imbucătura din ea, de parcă interiorul ar fi devenit exterior, iar
in castă îmbucătură care îşi croia drum cu greu prin esofagul ei ar fi
Inst cuprinsă de sucurile gastrice, care o mărunţeau tot mai mult. Şi
i .irc răbufni brusc la loc.
Mama sări în sus, apăsându-şi degetele pe gură.
Furculiţa contura în continuare şiruri de scaune, în timp ce
bunicul şi Arno îşi întorceau capetele spre ea.
- Cred că ar fi bine să... ăă... o ajut pe mama, zise ea şi începu
iigilată să strângă vasele rămase.
Fugi în bucătărie, unde bunica stătea cu capul în frigider, şi îşi
i mi loc pe lângă posteriorul ei masiv.
Bunica tresări şi se îndreptă cu un ţipăt, trântind uşa şi plasân-
ilu-se în dreptul ei.
304 SARAII STRICKF.R
Mama scoase buretele din ceaşcă, se uită în ea, dar pe fund tot
mai era ceva maro.
- Mai avem timp.
Ştiu asta, dar mă bucur atât de tare! Bunica oftă în stilul tatei. Ce
bine că ţi-ai găsit omul potrivit, copilă! îşi duse mâna la piept, care de
1 1 i1 rare se umflă până la bărbie, şi scutură din cap. Lasă vasele, le spăl
cu mai târziu.
Mama scutură din cap.
- Nu e mare lucru, zise ea zgâriind cu unghia pata din ceaşcă.
- Aiurea, strigă bunica, vasele mai pot să aştepte. Luă capul ma
mei între mâini şi îl trase spre ea. Astăzi e ziua ta cea mare!
De data asta, mama fii sigură că a simţit miros de ciocolată
venind dinspre bunica.
Aceasta scoase un mixer din dulap. Mama auzi un foşnet de
Iningă de hârtie.
- De unde ştii că Arno e omul potrivit? întrebă ea brusc, sur
prinsă şi ea de viteza cu care rostise întrebarea.
Bunica montă paletele mixerului.
- Sigur că e omul potrivit!
- Dar cum aşa?
- Na, pentru că te ia aşa cum eşti.
Presără zahăr vanilat peste frişcă.
- Şi cum sunt? întrebă mama încet.
Dar bunica pornise deja mixerul. Paletele se loveau de castron,
acoperind oricare alt sunet.
Mama îşi uscă mâinile şi scoase castronaşele din dulap.
- Doar trei, strigă bunica oprind mixerul, trebuie să am grijă la
greutate.
Mama puse căpşunile în castronaşe şi aşteptă ca bunica să adauge
liişcă deasupra.
- Serios, nu cred că aş putea să fiu mai fericită nici dacă ar fi
nunta mea, o auzi mama pe bunica strigând după ea, în tim p ce ieşea
306 SARAH STRICKEK
loartebună.
- Asta dovedeşte că ceea ce pe hârtie pare o catastrofă e uneori cel
mai bun lucru care ţi se poate întâmpla, zise Arno.
Sau, cel puţin, aşa vrea mama să îşi aducă aminte ce a spus el,
1li iar dacă suna ca şi cum l-ar fi folosit pe tata în apărarea ei. Dar era
0 afirmaţie pe care bunicul, la rândul său în serviciul dialogului ei
Inferior, nu putea să o treacă cu vederea.
- Dar nu pot să trec asta cu vederea, zise el şi adăugă: Prin cei
mai buni eu îmi închipui altceva, adică ar trebui să mai iasă în
evidenţă cu ceva: cuvânt-cheie, păr!, cuvânt-cheie, limbaj!, cuvânt-
1lieie, maniere!!!
îşi încărcă lingura şi o îndesă în gură.
- Nu poţi nici măcar să te superi. în spatele Zidului, n-au învăţat
că stilul înseamnă şi altceva în afară de îngheţată pe băţ!
Se uită de la mama la Arno şi aşteptă ca unul dintre ei să râdă.
( !eea ce tata făcu, desigur, imediat.
Bunicul îl bătu pe spate.
- Dacă eşti din Est, rămâi în Est, nu-i aşa? strigă el dându-şi capul
pe spate, astfel încât puteai să-i vezi până în fundul gâtlejului, unde
Iimba plină de terci de căpşuni dansa în sus şi în jos.
Fără să vrea, mama îşi duse mâna la gură.
Arno se uită la ea.
308 SARAH STRICKER
- Eşti obosită?
Ca prinsă asupra faptului, ea lăsă mâna să-i cadă, vru să I
contrazică, în schimb începu într-adevăr să caşte, de parcă tot corpul
ei ar fi transformat deja - din proprie iniţiativă - minciunile în
adevăr.
- Nu e de mirare dacă bântui toată noaptea prin casă, exclamă
Arno, apoi adăugă: Pregătirea examenului îi dă într-adevăr de furcă.
Mama făcu o mişcare de apărare din mână.
- Aiurea, mă descurc.
- Da, se vede cum te descurci, exclamă tata şi chiar reuşi să pară
un pic ironic. Mai întâi stai jumătate de noapte în bibliotecă, apoi te
miri că zaci în pat cu febră!
Mama încercă să-şi înghită fierea care-i urca în gâtlej.
- Nu a fost chiar atât de târziu!
- Dar nu e numai asta, continuă Arno, nu-m i amintesc când
te-am văzut ultima oară fără o carte în mână. Se uită la bunicul şi
adăugă: Nu face decât să înveţe, chiar dacă ştie că exagerează. De
fiecare dată când intru pe neaşteptate în cameră, se preface că se uită
un pic pe fereastră, zise el bătându-se cu m âna pe frunte. Nu mă
păcăleşti. Te cunosc!
- E doar provizoriu, zise mama şi adăugă la inspiraţie: Din
pricina studiului.
Tata se încruntă.
- Ce fel de studiu?
- Pentru... ăăă, pentru noul profesor. Deschise din nou gura şi îşi
apăsă palma pe faţă ca să câştige un pic de timp, dar de data asta
căscatul nu-i reuşi. Pentru acest Wedekind. Doar ţi-am povestii
despre el! Privirea îi alergă spre tata, care o fixa nedumerit. Deci,
omul trebuie să susţină o lucrare la o universitate de elită din Statele
Unite şi m -a întrebat dacă aş vrea să-l ajut la pregătire.
- Ăştia îmi plac cel mai mult, strigă bunicul, nou-veniţi care pun
o studentă să le facă munca de jos.
Linei copeici 309
cum spunea ea, deşi la vremea despre care vorbim aici nici măcar nu
ştia ce senzaţie e aceea. Dar insistă că aşa îşi amintea ea lucrurile, că
în ea creştea o viaţă, că voia să iasă ceva din ea - o imagine caiv
pentru cineva ca mama era un pic cam prea simbolică. Dar ev
însemna „cineva ca mama" nu mai era limpede de mult.
Viaţa încă nepregătită din ea lovea în jur cu o forţă teribil:!,
încercând din toate puterile să se facă remarcată. Iar mama încerca
din răsputeri să nu o observe. Se uita la trotuar, care era, într-adevăr,
foarte luminos. La noua reclamă cu „Mode Schneider", montată
după cum dăduse dispoziţie bunicul - la intersecţie cu „La vrabia de
pe stop“.
- Extraordinar cât de luminos e! spuse tata, apoi adăugă: Ah, uilt-
şi reclama cea nouă, iar după aceea: Uite, o vrabie. Continuă cu: Ce
mai vreme!, Minunat!, Ah! şi apoi, brusc: E totul în regulă?, cu care,
de data asta, voia să întrebe fix dacă era totul în regulă.
Zâmbetul lui se transformă într-o dungă în timp ce se uita cu o
faţă îngrijorată la mâna mamei, care coborâse neobservată pe burtă.
- Sigur, răspunse ea, intenţionând de fapt să spună: „La naiba!"
Cred că nu mi au căzut foarte bine găluştele, zise ea.
Chipul îngrijorat al tatei se transformă într-unul plin de milă.
- Biata de tine, zise el, ducându-şi şi el m âna deasupra burţii ei,
ceea ce nu uşura deloc mersul.
Astfel înlănţuiţi, se clătinară în lungul trotuarului şi, pe când
ajunseră la doar câţiva metri de staţie, văzură spinarea aplecată din
faţa lor.
- Ăsta nu e vecinul? şopti tata.
Mama dădu din cap şi simţi cum o cuprinde ameţeala. îl împinse
pe tata la o parte, vrând să treacă iute şi neobservată mai departe.
Dar, din nefericire, exact în acel moment, li se aşeză în drum o schelă
- „Tipic pentru Berlin! Urăsc oraşul ăsta“/„Nu la fel de tare ca mine“
- , dar asta mai târziu, în drumul spre casă, şi venind din partea
mamei, doar pentru că trebuia să spună ceva ca să acopere gălăgia
din capul ei. Acum nu încercă să spună nimic, ci doar întinse braţul.
(!inri copeici 3 13
Innlălori de bras, iar mama le-ar sta în drum. Nici şuşotelile, în timp
i r o privesc, în aşteptare, strecurându-se apoi pe lângă ea şi luând
umeraşele de pe cârlige. Nici pe bărbatul care vine spre ea la un
moment dat, legănând din şolduri, cu un şervet peste braţ. De două
mi întreabă: „Câte?“, până când, într-un târziu, ea ridică un deget
imemic în sus, ca şi cum ar fi uitat să vorbească.
Bărbatul face o faţă de parcă tocmai l-ar fi informat despre
decesul unei rude apropiate.
- Zinguricăă? întreabă el consternat.
îşi trece palma prin cârlionţii cărunţi care dau impresia unui
nimb în jurul capului şi o împinge uşor pe mama spre una dintre
mese.
- Nu-dzi face grijăă, Zuvledzeel, acuma mă ocupe eu de tinee,
spune el, împingându-i scaunul până în încheietura genunchiului.
Pune meniul pe masă în faţa ei şi îi atinge braţul, apoi, fiindcă ea
nu dă niciun semn că ar fi interesată, i-1 deschide la prim a pagină şi
I I pune sub nas, până când ea, într-un târziu, îl ia, iar el, spunând
mulţumit: „Dz-i aduc înainte de toaade oleacă de apăă“, pleacă în pas
legănat.
Mama priveşte fix înainte, se ţine de coperta groasă de piele, iar
aceasta de ea, cu tot uleiul şi grăsimea şi tot ce mai este lipit pe ea.
( Aivintele de sub folia de protecţie sunt când groase, când subţiri, ca
alunei când opticianul reglează lentilele la testul oftalmologie.
îşi prinde tâmplele în palme, încercând să-şi focalizeze privirea
prin tunelul degetelor. Dar în loc să studieze antreurile, ochii îi
alunecă peste marginea meniului, urm ărind un chelner, braţul lui, pe
i are se leagănă o farfurie aburindă, neîndrăznind să clipească până
când nu se întoarce cu faţa, care nu este a lui Alex. Apoi privirea i se
caţără peste umăr, ajunge la uşa batantă, la galerie, se agaţă de o altă
vestă neagră, pe urm ă de un crac de pantalon de costum, sare de la
dreapta la stânga, până când cârlionţii i se aşază din nou în faţă.
- Aţi ales? o întreabă bărbatul, pe care, ca să fie mai simplu, îl voi
numi deja Sufleţel, chiar dacă va mai dura ceva tim p până când şi
mama îi va spune astfel, fiindcă de mult timp toţi îi spun aşa, după
324 SARAI I STRICKF.R
Coapsele mamei sunt tot mai calde sub tigaie. îşi înfige unghiili-
în scăunelul ei, are din nou senzaţia că e pusă la o probă, o situaţie pi'
care ea, eterna şcolăriţă, de fapt chiar o savurează. Dar, altfel decâl l.i
şcoală sau la universitate sau pur şi simplu în cazul bunicului, acum
chiar n-are nici cea mai mică idee ce răspuns se aşteaptă de la ea.
- Da, spune ea într-un târziu.
Alex dă din cap mulţumit.
- Bine, atunci rămân.
Mormăie ceva în direcţia chiuvetei. Femeia cu sandalele in
cureluşe apare din dosul unei etajere cu o găleată albastră-închis, pe
care o pune cu faţa în jos lângă taburetul cu trepte. Plasticul geme
când el se aşază.
„Deci atât de simplu e, trebuie doar să spun ce vreau şi am şi
căpătat", se gândeşte mama uimită, în timp ce el se întinde peste ea.
spre tigaie.
O bucată de sângerete dispare între buzele lui, pe care se lăţeşte im
zâmbet aproape - nu, nu aproape -, pe care se lăţeşte un zâmbet
extrem de ştrengăresc, dar cuvântul nu i se potriveşte, un zâmbet rău
tăcios, viclean, poate chiar malefic.
- Mănâncă, zice el.
Mama se apleacă înainte, dându-şi seama abia acum că rătăcise
furculiţa pe undeva. Privirea i se plimbă împrejur, căutând, în vreme
ce încearcă să-şi readucă în memorie drumul de la masă până acolo
nu a pus mâna pe nimic, dar totuşi? A luat ceva cu ea? Dar nu
reuşeşte să se regăsească în trecutul recent - chiar şi cele două, Irel
minute din urmă par de neatins, atât de mare se înalţă înaintea ei
prezentul, atrăgând atenţia asupra sa, astfel încât, până la urmii,
renunţă şi începe şi ea să culeagă din tigaie cu arătătorul şi cu degetul
mare.
El rânjeşte mulţumit în timp ce mestecă cu fălcile umflate. Mânii
i se îndreaptă spre ea, atinge, poate, sau poate că nu, genunchiul ei,
apoi apucă sticla şi îi mai toarnă o dată.
Mama duce paharul la buze şi îl goleşte dintr-o înghiţitură. Audi-
ceva căzând pe jos, pe urmă vocea femeii în vârstă.
Cinci copeici 337
Aici?
Nu... ăăă, la mine la lucru, spune mama.
Ah, ce lucrează tu?
Mama se gândeşte la prăvălie, la universitate. Dar ambele locuri
*r potrivesc atât de puţin cu Alex, că, încât toată bunăvoinţa, nu-i
11 cce prin cap niciun scenariu credibil.
Coafeză, bâiguie ea într-un târziu, sunt coafeză.
bătrâna o priveşte nedumerită, apoi se întoarce spre Alex. Dar
in Iiii lui amuzaţi nu se desprind de mama.
lia duce mâna la cap, ia o şuviţă de păr între arătător şi degetul
mijlociu şi imită o foarfecă.
- Ăăă, i-am tuns părul şi aşa am intrat în vorbă.
Unghia degetului mare îi loveşte fruntea.
Se uită spre Alex - părul lui nu pare să fi fost tăiat de curând, ca să
im mai vorbim de firele triste de pe capul ei. Şi atunci îi vin în minte
I >ima şi fata bătrână, precum şi bucătarul negru, care o văzuseră cu
li iţii acolo sus, în apartamentul ei.
- Şi, întâmplător, mai şi locuim în aceeaşi clădire! adaugă ea cu
gura uscată, nevenindu-i a crede cât de diletant se poate comporta.
Dar Nadia aplaudă cu entuziasm. Strigă ceva, apoi duce mâna la
■cată şi îşi scoate plasa de păr, de sub care se ivesc cârlionţi bogaţi,
lilonzi-cenuşii.
- Vrea să o tunzi, traduce Alex, în timp ce Nadia îi bate darabana
Iie umăr, zice: „Ca părul lui Jane Fonda“.
- Tu poate asta? întreabă Nadia.
Ia mâna mamei mele şi o pune pe capul ei, apoi aşteaptă până
i ând, şovăielnic, mama îşi trece degetele prin părul ei, care are o
i onsistenţă infinit mai puternică decât al ei, aproape ca părul de cal.
II piaptănă cărarea dintr-o parte în cealaltă, încercând să pară cât mai
expertă, când Dima apare în fugă.
Ridică braţele în aer, astfel că acum arată chiar ca un uriaş, şi
iucepe să urle la Alex sau la Nadia. Dar singura care pare că se simte
vinovată sub avalanşa lui de vorbe este mama.
340 SARAH STR1CKF.R
Alex mormăie ceva, atât de încet încât nici nu poate să-şi »Iim
seama dacă e în germană sau în rusă. Ridică găleata şi i-o dă Nadlrl.
apoi ia tigaia, dintr-odată goală, din poala mamei.
- Trebuie să mă duc din nou la treabă.
Cu piciorul lângă taburet, aşteaptă să se ridice şi ea, apoi il
împinge în colţ. Pe urm ă se grăbeşte spre uşă, în urma lui Dima.
Mama se uită după el, ţinându-se de una dintre mesele metalice,
în timp ce bucătăria începe să se învârtă înaintea ochilor ei. Lădiţc*!.-
cu fructe se desfac ca un desen în cretă pe ploaie. Ceva se izbeşte dr
umărul ei. Băiatul asiatic se strecoară pe lângă ea, atât de încărcat i u
farfurii, că abia dacă mai poate fi văzut în spatele lor. Un şervet cade
pe jos, în timp ce turnul de pe braţele lui intră în balans.
Mama îi sare în ajutor şi sprijină farfuriile dintr-o parte, mergâin I
apoi împreună cu băiatul până când acesta, gemând, îşi depune
povara pe masă.
„Sbasiba", spune el, ştergându-şi sudoarea cu dosul palmei.
Mama zâmbeşte, fericită că măcar cuvântul ăsta l-a înţeles, apoi
începe să strângă vesela în maşina de spălat vase, fără să se mni
gândească de unde învăţase asta.
în spatele ei o aude pe Nadia protestând.
- O nimica toată, spune mama în timp ce umple primul rând; >•
deja la al doilea când braţele Nadiei intervin între ale ei şi o dau la u
parte cu hotărâre, astfel încât mama vede, în sfârşit, vasele curate dr
pe raftul de dedesubt.
Roşeşte pe loc.
- Nu-i bai, zice Nadia.
Cu trei mişcări dibace, îşi răsuceşte cârlionţii într-o coadă, pe care
o strânge într-un coc, şi trage plasa de păr deasupra. Ia o halbă dr
bere din maşină, şterge sosul şi, cu vârful sandalei, o împinge mal
încolo, lângă o găleată de gunoi.
- Acolo, tu, mizerie, mai spune.
Mama ia o farfurie din morman şi râcâie resturile de mâncare
într-o pungă. Cu coada ochiului vede cum Nadia îl încarcă pe băiai
cu patru, cinci, şase, mai merge una?, şapte halbe de bere, cum acesl.i
(!inci copeici 341
imil(i prieteni îmi zic Saşa sau Şura, câteodată Sania, Saniok, Saşok,
'uinircica, ridică el din umeri, pentru fiecare în parte sunt altcineva.
Ai uitat Alex, zice mama.
Iii dă din cap.
Nu, Alex nu-mi zice nimeni. Netezeşte un pliu dinspre mijloc
ipix1margine, ca şi cum degetele lui ar împinge un val. Mă rog, doar
m mfii, adaugă el apoi, ca şi cum n-ar contrazice în niciun fel
iillunaţia de mai înainte.
Mama strânge pumnul, întrebându-se din nou dacă o insultă
■(inşlient sau dacă pur şi simplu emană asemenea jigniri ca pe
Midnare sau ca pe resturile de piele.
Negrul vine în fugă, cu tigaia uriaşă de mai devreme. O pune jos,
lăsând să-i alunece mânerele din cârpe, apoi o priveşte pe mama
i ulicând din sprâncene.
- You eat too? întreabă el.
Mama scutură din cap.
- Claro că tu mănângi cu noi! exclamă Sufleţel, care dintr-odată e
ilin nou în faţa ei.
- Dar am mâncat deja, se apără mama.
Face un pas într-o parte, încercând să se strecoare pe lângă el sau
i el puţin să se uite în altă parte, dar el aproape că o forţează să se
îişeze.
- La cum arăădzi, merge şi de două ori.
îi pune în farfurie ceva ce pare să fie tot mişmaşul de vită-cârnat-
picioare de porc de mai devreme, apoi rămâne în spatele ei, cu
degetele pe omoplaţii ei precum tentaculele unei caracatiţe, strigând
lălre chelnerii care încă se perindă diverse laude, critici sau
iivcrtismente, ca un antrenor după joc, ai fost bun azi, Zuvledzeel,
mâine trebuie să te străduieşti mai mult, Zuvledzeel, auzi tu,
Zuvledzeel, altfel vine Zuvledzeel la tine şi arătat el ţie!
Fata bătrână dă la o parte arătătorul ridicat a ameninţare şi pune
pe masă o tavă de copt, în care se află ceva cam ca o pizza. Mama vede
i msta întunecată, brânza de deasupra, şi simte dintr-odată aluatul
moale între dinţii ei, chiar dacă n-are idee cum ajunsese acolo.
350 SARAH STRICKliR
IIuza lui superioară se ridică atât de tare spre nas, că dintre dinţii
Iul se vede iţindu-se o bucată de cârnat.
Mama dă mai departe bricheta pe care i-o întinsese celălalt
ilu lner, dar Alex făcuse deja rost de undeva de un pachet de
1 Iuluituri şi se întoarce cu spatele la ea, începând să vorbească cu fata
deal. Privirea îi urcă de-a lungul nasturilor, în sus, pe gât, dar înainli-
să ajungă pe faţa lui, buzele fremătânde ale Nadiei se bagă între ei.
- Tu mare cântăreaţă! Cântă tu, e bine!
Mama face un semn de respingere sau, cel puţin, încearcă, dar în
loc de asta mâna ei loveşte marginea mesei, ceea ce Sufleţel
interpretează probabil ca pe o încercare eşuată de a se ridica. O trage
în sus şi se clatină în faţa ei cu o chitară în mână.
- O que queres cantar?
- Cum?
Mama strânge din pleoape şi le apasă cu falangele degetelor.
- Ce vrei tu ză cândzi? repetă Sufleţel, ciupind câteva corzi.
Mama ia mâinile de la ochi.
- Asta nu ştiu.
- Dar ce jtii?
- Habar n-am.
Se uită în jur căutând ajutor şi vede nenumăratele perechi de ocli i
care sunt toate îndreptate spre ea, în afară de una.
Ca şi cum ea nu l-ar interesa deloc, se întreţine mai departe cu
fata bătrână, în timp ce mama se chinuie să-şi amintească vreo
melodie. Se gândeşte la toate cântecele din copilărie, care bineînţeles
că nu erau cântece pentru copii, ci opere, se gândeşte la piesele
învăţate la orele de canto, dar nu-şi aminteşte nici măcar două suncle
care să se potrivească. Privirea îi aleargă printre rânduri şi rămâne o
clipă agăţată de Dima, care tocmai cojea de piele un sângerete, pânii
când începe să şoptească: „Her name was Lola.
- „...she was a showgirl!" strigă Sufleţel cu entuziasm, apoi
începe să zdrăngăne.
„With yellow feathers in her hair“, cântă mama mai departe,
auzind cu surprindere cât de puternică îi devenise vocea, după ce
timp de ani întregi o ţinuse încuiată. Sunetele îi cresc în gâtlej, ieşind
puternic şi clar printre buzele ei, „across a crowded floor, they
worked from eight to four“.
Cu coada ochiului o vede pe Nadia, care bate din palme, în timp
ce ea se îndreaptă, tot mai sigură pe ea, spre refren, „they were young
Cirici copeici 355
and they had each other, who could ask! For! More! At the C opa..
IVintre sunetele chitarei aude pe cineva strigând: „Co!“ în urmă,
..(iopacabana!" apoi îl vede pe Sufleţel dansând agitat în jurul ei. Din
nou, o ia ameţeala. Dar în loc să se apere de ea, începe să se învârtă
împreună cu încăperea. Se roteşte ca un titirez, loveşte cu mâinile în
rochia ei care flutură în aer, se leagănă în ritmul muzicii şi atunci îl
vede şi pe Alex cum o priveşte consternat, entuziasmat, admirativ, în
li mp ce un braţ i se încolăceşte peste talie şi o trage în sus, pe masă.
Timp de o secundă zdrăngăneala se opreşte, dar pe urmă Sufleţel, în
spatele ei, în picioare, cântă mai departe la chitară. Chelnerii, la
picioarele ei, încep şi ei să bată din palme. Mama cântă mai tare,
sunete înalte şi joase de care habar n-avea că le poate atinge. Vocea i
sc dezlănţuie, face tumbe, salturi, se lasă cu greu îmblânzită, până
când Sufleţel o lasă mai încet, iar ea, cu o mână în şold, şopteşte:
„Don’t fall in love“. întoarce capul spre Alex şi mai formează o dată
clin buze ultimele cuvinte, ca un ecou mut. Apoi nu mai aude decât:
- Zuvledzeel, zuvledzeel, strigă Sufleţel, tu es maravilhosa!
Picioarele ei lovesc tava de copt în timp ce el o ridică de pe masă
şi o depune lângă Alex.
- Svisda, strigă Nadia, tu ... pocneşte din degete, tu Star, mare
Star!
Mama se lasă pe spătar şi îşi ia paharul, în timp ce Sufleţel
pescuieşte sticla de pe masă. Dar în afară de un strop obosit, nu mai
curge nimic.
- Trebuie adus zdiclă nou, spune el.
Mama trage adânc aer în piept.
- KUHNIE! Davai! răcneşte ea, fără să se gândească prea mult, la
lei de grav şi de imperativ ca Alex mai înainte.
El se întoarce spre ea şi îi zâmbeşte preţ de o jumătate de secundă,
cam la fel de frumos ca Anna lui din fotografie. Băiatul cu aspect
asiatic aduce o sticlă nouă de la bar şi îi toarnă mamei mele, în timp
ce Nadia strigă, ţopăind, Kalin, ka-Ka-lin, ka-Ka-lin, ka-ma-ia.
( Ceilalţi ruşi încep şi ei să cânte, unul mai tare decât celălalt, până
când gălăgia devine atât de mare, încât mama trebuie să strige: „Ce?“
356 SARA11 STRICKKR
sau alta să o invite pe la ea, iar când mama îl prindea pe Alex seara,
prietenele voiau ca Anna să stea şi peste noapte, astfel încât ea nici nu
băga de seamă că mama ei, adică a mea, era atât de puţin acasă.
Dar chiar dacă reuşea să alunge astfel îndoielile lui Alex, el tot nu
se lăsa înmuiat să umble la nasturii ei până când nu îi mai spunea
câteva poveşti.
- Ce vrei să ştii?
- Habar n-am, zise el, ce vrei tu, şi acum, fiind în poziţia de a o
ajuta pe ea, adăuga: Ce face? Cum vorbeşte? E aşa ca tine?
„Cum sunt eu?“ ar fi vrut mama să întrebe, dar mormăi doar: „Ce
drăguţ!"
Alex se încruntă.
- Drăguţ?
- Da, p ăi... nu doar drăguţ, drăguţ. Vreau să spun că toată lumea
o place.
Fruntea i se încruntă şi mai tare.
- Ah, e o frumuşică cu care vor toţi să se împrietenească?
- Ei, nu! strigă mama şi, pentru că reacţia iniţială i se păru prea
aspră, adăugă: Sigur că e frumoasă, dar nici chiar aşa...
- Atunci cum, cercetă Alex perseverent mai departe, e foarte
deşteaptă sau aşa?
„De parcă asta ar fi ceva foarte atrăgător pentru oameni", se gândi
mama cu amărăciune. îşi răsuci o şuviţă pe deget, trăgând de
rădăcină.
- Deci e genul... aşa, ştii tu, îi vin mereu idei, reuşi să spună în
sfârşit.
- Jocuri sau altele?
- Da, şi jocuri. Dar vreau să spun mai degrabă că îţi istoriseşte
cele mai ciudate poveşti, ştii?
Alex dădu din cap de parcă ar fi ştiut într-adevăr, de parcă ar li
fost un răspuns convingător.
- Da, exact, răspunse mama fericită, îşi construieşte lumea după
cum vrea, inventează tot felul de lucruri.
- Cam ce?
finei copeici 363
La părinţii mei, îi zicea lui Babsi, din păcate se aflau din nou în
pianul colapsului.
1)ar adevărul era că, în cea mai mare parte a timplui, nu numai că
iui era acolo unde ar fi trebuit să fie, dar nu era nici cu el. în schimb
Măi ea pe pervaz, cu fruntea lipită de fereastră, şi aştepta. Aştepta ca el
>ă vină acasă. Aştepta ca el să se ducă la culcare, aştepta ca el să se
l i ezească din nou, aştepta să treacă suficient timp ca să se ducă sus şi
-,ă vadă dacă femeia din fereastră mai era acolo.
în amintirea ei nu era vorba de mai mult de câteva zile în care se
simţise aşa, în care întorcea spatele cotidianului, în care, pentru
prima dată, înmugurea în ea speranţa că ar putea totuşi să fugă într-o
.tllâ viaţă. în realitate trebuie să fi fost vorba de săptămâni, chiar luni,
i.irc permiseră dezamăgirii tatei cu privire la fuga, dispariţia,
1 1 «.-atenţia ei să se dezvolte în disperare, în care grijile bunicii legate de
Rosti de mai multe ori numărul, iar şi iar, până când fu sigurii i .1 I
învăţase pe dinafară. Apoi rupse hârtia şi o aruncă în closet, Inlg.tml
apa după. Doar pentru ca cinci minute mai târziu să se ducă la teiciim
şi să salveze numărul în secret. Pentru orice eventualitate, cum îşi /Wr
mama, care după 30 de ani încă mai ştia codul poştal al oraşului In
care ar fi trebuit să facă acea practică în străinătate. Şi nici măcar a%i>i
nu îi fu de ajuns.
- „Anna“, tastă ea în câmpul pentru nume, bucurându-se
propriul tupeu, nu, mai bine ar fi: de faptul că, fără să ţină eoni <l<
tata, care - cu ochii şi mai mari, dar cu vocea tot mai mică m
văicări: „Voiam doar să discutăm ordinea la masă", se băgă în pui
pentru a putea privi în linişte cu ochii minţii chipul lui Alex.
Reuşi să nu sune timp de 24 de ore. Nu, timp de 24 de ore reuşi
închidă mereu înainte să apuce cineva să răspundă. Apoi el răspuns
imediat după prima sonerie, aproape de parcă ar fi aşteptat telefonul
ei, chiar dacă vocea îi era adormită ca de obicei.
- Bună, eu sunt, zise mama cu plapuma peste cap, deşi tata era Iu
serviciu. Aşteptă câteva secunde înainte să adauge: Ă ăă... vecina.
- Da, ştiu.
- Voiam doar... deci voiam să întreb dacă... dacă familia colegului
tău mai e acolo.
-D a .
- Adică, dacă sunt acum acolo.
- Da, zise el din nou.
- Ah, zise mama, simţind că limba i se îngreunează. Atunci la li iu
nu se poate?
-N u .
- Şi dacă... ăăă, ne-am întâlni la mine?
- în patul în care dormi cu bărbatul tău? întrebă el. Nu, n-iv;
putea.
îl auzea respirându-i în ureche. Apoi îşi drese glasul. Strigă ccv;i
în ruseşte. Dar nimeni nu răspunse. Mama se întrebă dacă nu cumva
o minţea, dacă nu cumva familia lui Dima nu era de fapt acasă.
(jrici copeici 369
- Fierbinte! strigă Jule şi chiui atât de tare, încât mama ajunse şi r.i
să creadă şi mai făcu încă o tură.
Dar când păşi într-un târziu pe stradă, tot mai rămâneau 44 de
ore de umplut. Se plimbă fără ţintă pe lângă magazine, îşi legănă un
pic fundul, în timp ce oamenii de pe trotuar fie o ocoleau, fie se
opreau şi priveau după ea. Sau poate că asta era doar în imaginaţia ei.
Se duse în parc şi se întinse la soare. Simţi iarba gâdilându i
spatele, căldura de pe piele.
Era deja întuneric când băgă cheia în uşă, atât de tâmpă de
fericire încât abia dacă îşi aminti să arunce pungile în dulap înainte ea
tata să sosească în goană, exclamând:
- Unde ai fost atâta vreme?!
îşi aminti de machiajul de pe faţă, care acum i se părea din nou
teribil de ridicol.
Dar Arno nu păru să bage de seamă.
- Ştii cât e de târziu? strigă el în schimb.
- îmi pare rău, zise ea, ducându-şi mâna la nas şi la gură. Nu
m-am uitat la ceas.
Arno păşi în spatele ei, ca să o ajute să se dezbrace de haină.
- N-ai idee ce griji mi-am făcut! Ba am sunat-o şi pe Anna!
Mama se răsuci brusc şi se holbă la el, cu jacheta dezbrăcată dom
pe jumătate.
- Ce a zis?
- A răspuns prietenul ei. Arno îi scoase jacheta şi o atârnă în
cuier. Ai promis că în seara asta ascultăm trupa despre care ne a
povestit Max!
- îmi pare rău! mormăi mama. îşi dădu părul pe după urechi şi
trase aer în piept. Ai vorbit cu el?
- Da, sigur că da, a spus că putem să mergem în weekend să-i
ascultăm, atunci vor cânta încă o dată într-un club în Kreuzberg, ne
pune pe lista de...
- Nu, vreau să spun, cu prietenul Annei...
- Ăăă... doar foarte scurt.
- Ce a spus?
(linei copeici 373
In starea civilă pe care îl amintise deunăzi - nu-i aşa? dând din cap la
toate atât de radioasă, încât el nu mai putu rezista bunei ei dispoziţii.
- E frumos că avem din nou un pic de timp pentru noi, zise el
st rângându-i mâna.
Mama radia şi mai tare.
- Ţi-am zis că o să-mi dau osteneala.
- Da, văd asta, răspunse Arno.
Iar bunicul observă şi el.
- Se pare că s-a trezit cineva din comă, comentă el când mama
veni înapoi la lucru şi, o oră după aceea, îi trânti pe masă primul
teanc de comenzi înregistrate, căci acum, când nu trebuia să mai
spere sau să se mai îngrijoreze, acum când ştia cum şi unde şi mai
ales când avea să-l revadă, putea să se concentreze din nou.
Cu o energie pe care nu o mai avusese de mult, alergă prin
depozit, găsi o livrare dispărută, alergă înapoi în magazin, conduse
un client după altul la casă, al cărei clopoţel nu mai înceta să sune.
Când bunica încercă pentru prima dată să servească masa de prânz,
ca ridică privirea speriată spre ceas şi îl rugă pe tata să suporte în
locul ei faza cu „atunci când n-o să mai fiu“, ceea ce acesta acceptă
atât de iute, încât se simţi cel puţin vinovată, răspunzând la al său „pe
diseară!" cu „da, pe curând!" Dar să-i mărturisească imediat că avea
să-şi petreacă noaptea în altă parte nu i-ar fi S cut decât să-i dea
ocazia de a pune întrebări, de a ridica obiecţii, mai rău, ar fi putut să
o oprească. Era mai bine să-l sune mai târziu de la un telefon public şi
să-i servească o explicaţie dramatică în timpul oferit de 30 de pfenigi.
Se duse acasă, scoase geamantanul de sub pat şi îşi azvârli în el
cumpărăturile. Apoi găsi că era exagerat de mare pentru o singură
noapte şi căută în dulap până când îşi aminti de geanta de înot a lui
Arno. Mută lucrurile, puse deasupra o periuţă de dinţi de voiaj, pastă
de dinţi, o carte. Pe aceasta din urm ă o scoase. Se cremui din cap
până în picioare, îşi puse desuuri noi, apoi scoase fardurile şi încercă
să lase pensulele şi creioanele să alunece la fel de uşor peste faţa ei
cum o făcuse Jule. Dar rezultatul o făcu mai degrabă să arate de parcă
n-ar fi avut chip, de parcă machiajul era cel relevant, iar chipul
378 SARAH STRlCKliR
blondina de sub duş. Dar duşul era gol. Şi restul camerei era tot gol. I In
pat, o pătură de lână maro deasupra, o masă, un televizor şi atât.
Poate că adormise, se gândi ea. Dacă astăzi are liber, sigur a lucr.il
ieri mai mult. Plus vizita lui Dima! Poate că a fost atât de obosit, incAl
a mai rămas un pic în pat.
Deschise fermoarul genţii şi se gândi că ar putea să despachelr/r
câteva lucruri.
îşi puse în schimb ciorapii cu portjartier.
Se întinse pe pat şi îşi ridică braţul deasupra capului. Alunei .1
într-o parte, pentru a-şi verifica poziţia pe ecranul negru. îşi îndoi
picioarele. Rămase aşa un minut. Două. Zece. împinse pătura aspră şi
se întinse pe cearşaf.
Porni televizorul, mai întâi foarte încet, pentru a putea auzi dai .1
Alex bătea la uşă, apoi mai tare, ca să nu audă şi să se lase surprinsă.
Puse un picior peste celălalt, îşi aruncă părul pe spate, apoi simţi
cum tensiunea din corp îi dispare, cum muşchii i se relaxează, lăsând
peretele abdominal să coboare, iar în timp ce respiraţia ei agitată ii
răsuna în palmă, auzi, simţi şi mirosi însăşi slăbiciunea în dulcea) . 1
înţepătoare a sudorii generate de frică, gustă sarea de pe buzele ei, o şl
văzu, văzu lacrimile care se împingeau printre degetele ei, curgând
necontenit pe cearşaful pe care se formă o baltă murdară.
^ e p i t e t u l 1a>
Şocată, îşi pleacă privirea. Dar şi aici durerea şi-a făcut bine
11 (’iiba. Precum un sculptor, ea i-a conturat bine corpul, scoţând deni
velările şi prevăzând părţile moi cu dâre roşii.
Mama se năpusteşte la chiuvetă, îşi dă cu apă pe faţă, se freacă pe
obraji, în timp ce gândul că tot corpul ei este încă expus privirii lui o
laie să îi fie greaţă. Smulge un prospop şi şi-l înfăşoară în jurul
pieptului, auzind prin foşnetul apei râsul lui, care răsună răutăcios în
baia mică.
- Na, na, face el, de parcă totul ar fi o mare distracţie.
Apoi o apucă de talie.
- Nu, zice mama aplecându-se peste chiuvetă, dar buzele lui o
mângâie necontenit pe spate, o sărută pe ceafă, o ating de-a lungul
marginii prosopului, în tim p ce trage în jos de el.
- Nu, strigă ea încă o dată, apoi apucă bine capetele cu ambele
mâini, smulgându-se de lângă el.
Fuge în cameră, îşi caută rochia prin faldurile păturii şi şi-o trage
pe ea.
- Ce ai? strigă el în urm a ei.
- Nimic, eu... ăă, aş vrea să mergem să mâncăm ceva înainte,
încearcă să-şi controleze trem urul din glas. Nu am mâncat de prânz.
- Unde? întreabă el ieşind din baie, brusc nemaifiind pus pe şotii.
- Nu contează, important e să mănânc ceva, mai am puţin şi leşin
de foame, spune mama ducându-şi mâna la burtă. Putem să ieşim şi
să mergem până dăm de un restaurant.
El îşi trece m âna peste frunte.
- Mai costă şi asta ceva!
- Plătesc eu, strigă mama repede.
Dar Alex scutură vehement din cap.
- Asta ar mai lipsi!
- Dar de ce nu? protestează ea. Doar eu vreau să mănânc.
- Bărbatul plăteşte, spune el. Haide, să mergem, adaugă apoi.
Tonul lui e atât de categoric, încât pe moment mama are impresia
t ă ar glumi.
Dar el se află deja pe coridor şi ţine nerăbdător uşa deschisă.
384 SA RAM STRICKKR
- Abia dacă ţi-ai atins mâncarea, zice el, iar mama se înroşeşte
prompt, plină de remuşcări.
Cu capul înfierbântat, îl urmează într-un cinematograf, priveşte
împreună cu el un film de acţiune şi de fapt nu-1 vede decât pe el, se
uită pe întuneric la mâna lui de pe cotieră, care nu se apropie nici
măcar un milimetru de a ei, se holbează la genunchiul lui, care pare
chiar să se îndepărteze un pic de ea, şi îşi doreşte doar să se termine
filmul. Dar, după ce a explodat şi ultimul zgârie-nori, Alex descoperă
brusc că are poftă de ceva. Se duc să mănânce o îngheţată, adică el
mănâncă, iar mama se uită la el; după aceea fumează o ţigară,
plimbându-se fără ţel sau doar evitând un ţel, într-o doară, pe stradă,
până când ea nici măcar nu se mai teme să-şi împingă corpul în faţă.
- Trebuie să merg la toaletă, spune ea.
Alex îi face semn cu capul spre parc.
- Du-te în tufe.
- Hotelul e la două minute distanţă, de ce nu putem să ne în
toarcem?
- Cum vrei, oftează el, apoi porneşte plictisit în urma ei spre
liotei, spre lift, în camera lor.
Dar când mama iese din baie - unde de fapt şi-a spălat mâinile de
ccl puţin trei ori, fără să aibă nevoie la toaletă - , el nu mai e acolo.
I)oar pieptul lui gol stă întins pe pat, cu braţele încrucişate deasupra,
ca un cadavru într-un sicriu deschis.
Ea se opreşte în uşă, ascultându-i respiraţia regulată. îi ridică
tricoul de jos şi îl pune pe spătarul scaunului. Se aşază pe marginea
patului. Aşteaptă. în cele din urm ă se întinde lângă el şi îl sărută pe
obraz.
- Sunt complet dărâmat, mormăie el, ieri a trebuit să lucrez o tură
dublă ca să-mi pot lua liber azi. Iar fraţii lui Dima fac aşa o gălăgie...
Pe buzele ei apare un zâmbet pasager. Se propteşte în cot şi îl
mângâie pe braţ.
Dar Alex adoarme sub atingerea degetelor ei.
„Poate are nevoie de un pui de somn", se gândeşte ea.
îşi încordează muşchii fesieri.
388 SA RAM STIUCKER
îi relaxează.
îşi priveşte propriul piept, care se ridică şi coboară de două im
mai repede decât al lui.
Se ridică. Umblă prin cameră. Observă că bagajul lui coiim.i
într-o pungă de plastic. Desface mânerele şi vede o pereche de chiloţi,
o pereche de şosete, alte două pachete de Gauloises, dar mai ales im
morman de prezervative.
Ceea ce la început o bucură.
Apoi o întristează.
Şi apoi o bucură din nou.
Sau o îngrijorează? Ce spune asta despre felul în care o vede d?
Oare are impresia că ea se bagă în pat cu oricine?
Dar oare chiar n-ar vrea ca el să creadă asta? Nu încearcă ea toi
timpul să-l convingă cu privire la depravarea ei?
Sau poate că e invers. Poate că nu se protejează pe sine de ea, ci |iţ
ea de el. Cine ştie cu câte femei face sex? Poate că vine în fiecare
săptămână la acest hotel ca să şi-o tragă cu o altă mamă care se simit-
singură.
Ei, măcar dacă ţi-ar trage-o, aude mama o voce interioara
ironizând-o şi simte imediat cum o cuprinde panica, apoi se gândeşti-
că e la fel ca bunica; observă cum panica îi sporeşte şi se duce la
fereastră, la uşă, după care se sperie atât de tare la gândul că poate d
nu doarme, ci o supraveghează pe ascuns, încât se întinde iar lângă d
şi îl observă pe furiş; se leagănă în ritmul părului din nasul lui încolo
şi încoace, îşi pune capul pe umărul lui şi închide ochii ca să se
concentreze asupra bătăilor şi să încerce să adoarmă, dar nu poale,
face eforturi să se calmeze măcar un pic şi nu poate şi petrece cea mai
îngrozitoare noapte din viaţa ei. „Da, da, mai rău decât la petreceri-,
eşti mulţumită acum, isteaţo?"
Dar desigur că şi noaptea asta se termină la un moment dat. lai
spre oroarea mamei, nu se termină cu el trezindu-se, ci cu ca
deschizând ochii, care la un moment dat trebuie să i se fi închis. îşi
lasă privirea să alunece peste pat, dar el este deja la fereastră, fumând.
(!im:i copeici 389
I >c fiecare dată când trage câte un fum, razele soarelui se înghesuie pe
sub axilele lui.
Mama se întoarce pe burtă.
O noapte întreagă, îi trece ei prin minte, încă înainte să se
dezmeticească de tot, am avut o noapte întreagă pentru noi şi tot ce
mu făcut a fost să dormim.
îşi îndeasă faţa în pernă, care se umezeşte imediat. Apoi simte
mâinile lui pe glezne.
El o apucă de şolduri şi o răsuceşte dintr-o mişcare, de parcă ar
întoarce o clătită.
- Bună dimineaţa, şopteşte el, apoi îşi apasă gura cu miros de
ţigară peste a ei, în tim p ce o trage în sus atât de abrupt, încât ea
aproape că-şi pierde echilibrul.
îi trage rochia peste cap, îi desface sutientul fără ca măcar să se
uite la dantelă. Mama se clatină într-o parte, vede negru în faţa
ochilor din cauza ridicării prea bruşte, apoi vrea să-l roage să se
oprească un pic. Dar îi vede ochii galbeni care alunecă pofticioşi
peste corpul ei, aşa că se întinde repede. îşi ridică braţele, îi ciufuleşte
părul, de parcă de atâta pasiune şi-ar pierde minţile, încearcă să
Ireacă peste toate celelalte femei cu care probabil că el a mai fost aici,
în timp ce se uită mereu speriată la el, ca să se asigure că nu adoarme
din nou. Dar de data asta apariţia ei pare să-i placă. Cu degetele
înfipte în fundul ei, îşi împinge bazinul în sus şi în jos, îşi dă capul pe
spate, apucă brusc halatul ei. Scoate cordonul rânjind, îl înfăşoară în
jurul tăbliei, o ţintuieşte. Şi mama? Voia atât de tare să se elibereze,
încât se lasă legată de bunăvoie.
eram destul de sigură că în clipa aceea îşi mişca agitat degetele încolo
şi încoace, mai mult din nedumerire decât din pricina cancerului, tic
parcă le-ar fi trecut peste corzile unei chitare.
- Doamne, tocmai fusesem părăsită, am voie să mă confuze/,
puţin! strigă ea în sfârşit şi, de supărare, făcu stativul cu infuzii să sc
clatine.
- Ah, acum, aşa deodată! am răspuns eu pe un ton obraznic.
Aşa că am fost din nou exilată din cameră pentru câteva ore.
Dar când puse deoparte cartea pe care se prefăcea că o citeşte şi
îmi dădu voie din nou să intru, când, ceva mai binedispusă, se
interesă de bunica şi taxă răspunsul meu - cum că am explicai
absenţa îndelungată a mamei printr-o călătorie la furnizori din India,
de unde nu putea decât să trimită mailuri, nu să şi sune - cu ti
aprobare aproape mândră din cap, când începu să chicotească în
timp ce îi povesteam cum am convins-o pe bunica să renunţe la
„achiziţionarea unui astfel de internet", spunându-i că, dacă
telefoanele mobile sunt atât de cancerigene, atunci îşi poate închipui
cât de rea e situaţia cu internetul, cu care poţi să contactezi pe ţoală
lumea, când am folosit confidenţialitatea dintre noi ca să o întreb
foarte prevăzătoare dacă plecarea tatei nu o afectase nici măcar un
pic, tot ce făcu fu să scuture doar din cap.
Bunicii erau un pic supăraţi pe Arno fiindcă îşi găsise „tocmai
acum“ să plece în cercetare, aşa că mama veni în primele zile mai des
la birou ca să rezolve şi treburile lui. Babsi sunase de câteva ori ca să o
convingă să iasă în oraş, „cât mai eşti singură de tot". Dar, în realitate,
mama nu se simţea nici singură şi nici însingurată. Nici măcar nu era
rănită în mândria ei, deşi în alte situaţii se simţea lezată din mult mai
puţin. Separarea o lăsa complet rece. Nu, asta ar fi fost prea mult spus,
nici măcar nu se gândea la asta. Ca un copil care învaţă să meargă pe
bicicletă şi, de frică să nu cadă, se uită atât de fix la ghidon, încât nici
nu observă că mâna care îl ţine nu mai e acolo de mult şi astfel se
îndepărtează tot mai departe de casă, ea pedala fără oprire. Şi, având
în vedere că pedala pentru prima dată fără rotiţe ajutătoare, făcea o
treabă surprinzător de bună.
Cinci copeici 399
care îţi vine înapoi. Reuşi taman la vreme să-şi lipească buzele de .iii
lui, astfel încât ele se topiră în gâtlejul lui.
A doua zi le simţi în gât încă de pe casa scărilor, acre, de parcă i .u
fi stat în stomac toată noaptea.
Şi din acel moment lucrurile deveniră tot mai rele. Maxilarul
începu să o doară serios de la orele şi zilele şi în cele din urmă de la
săptămânile în care strânsese din dinţi, ca să-şi reţină cuvintele.
Chiar şi atunci când el nu era acolo, cuvintele se înghesuiau să se
reverse, se strecurau pe o ureche de măgar a unei comenzi sau pr
marginea unui ziar şi clipeau ghiduş spre mama, fără ca ea să şi
amintească să le fi scris, chiar dacă evident ţinea arma crimei in
mână.
Mai plăcut era atunci când o aşteptau la radio sau pe unul dintir
„cedeurile“ bunicului, astfel încât putea să fredoneze fără griji I lovi-
you, Je t’aime, Ti amo, important era ca textul să nu fie în germana,
ceea ce în anii 1990 oricum nu era o problemă. Aşa, într-o limba
străină, în care înţelegea ceea ce spunea, dar simţea doar parţial,
putea să se apropie fără teamă de margine, fără să se năpustească în
necunoscut. Abia după ce exersă o vreme în felul acesta se simţi
suficient de curajoasă încât să o împingă în prăpastie cel puţin pr
clienta fidelă Anna şi să se mărturisească unei vechi iubiri „în
mijlocul salonului!", cum le povesti mama mai întâi lui Sufleţel şi
câtorva chelneri, ca să încerce să vadă în protecţia restaurantului dacă
vorbele ei vor supravieţui şi în afara gâtlejului.
Doar atunci când se întâlnea cu Alex nu spunea nimic. Nici acel
lucru şi nici altceva. Nici măcar nu reuşea să gândească altceva. Atâl
de tare se umflase propoziţia în mintea ei, încât alături nu mai aven
loc nicio altă remarcă, oricât de pasageră. Stătea şi-şi apăsa bărbia în
palmă, cu degetele deasupra, pentru ca nu cumva să răbufnească
ceva, în timp ce se aştepta în orice moment ca el să o chestioneze cu
privire la comportamentul ei ciudat.
Dar pe Alex tăcerea ei nu părea să-l deranjeze.
în schimb, începu pentru prima dată de când îl cunoştea să
povestească despre el atât de mult, încât mama începu să se întrebe
Cinci copeici 40 1
îi masă ceafa, în timp ce el îşi lăsa capul să atârne tot mai jos. I.n
când ea îşi împinse degetele în sus, el se întoarse într-o parte şi im
îngropă faţa în palma ei, astfel încât ochiul drept îi fu complei
acoperit.
- Şi apoi, tura suplimentară de la restaurant, zise el, iar buzele ii
atinseră pielea, tocmai astă-seară.
El se uită cu ochiul liber la ea. Pupila lui era atât de mare, înr.U
galbenul aproape că era absorbit de aceasta.
„Acum“, se gândi mama din nou.
Dar în acel m oment - sau poate câteva momente mai târziu, | li
căre ea le lăsă să treacă nefolosite - el se ridică.
îşi şterse praful de pe fund, apoi îi apăsă pe buze un sărut.
- Trebuie să plec, zise el, intrând imediat înăuntru.
- Aşteaptă, zise ea - sau poate doar gândi asta în timp ce alerga
după el.
Dar el era deja afară.
Mama se holbă la uşa care se închise în faţa ei. îi auzi paşii pe
scări. Auzi uşa trântindu-se jos. îi auzi respiraţia, ca atunci când ţii o
scoică la ureche. Auzi cuvintele care se umflau înăuntrul ei, caiv
voiau dintr-odată intr-atât de mult să iasă, încât în căutarea ieşirii o
muşcau de vârfurile degetelor, o loveau în genunchi, în gambe, in
călcâie.
Până când biata mea mamă nu mai rezistă imboldurilor.
Fără să-şi dea şorţul jos, se poticni pe scări în jos şi apoi pe stradă.
alergând de-a lungul trotuarului.
Dar Alex nu ajunsese prea departe. Mama nu trebui decât s-o ia şl
pe după al doilea colţ şi îl văzu stând pe o bancă şi vorbind cu cineva.
de parcă ar fi avut tot timpul din lume. Abia când o recunoscu sări îi i
sus.
- Ce s-a întâmplat? întrebă el; ea era atât de agitată, încât avu
nevoie de o clipă până să observe că persoana cealalaltă era Româo.
- Hi, zise acesta, între timp aproape prietenos.
- Ăă... hi, gâfâi mama. îşi şterse sudoarea de pe buza de sus şi se
întinse după mâna lui Alex. Pot să vorbesc un pic cu tine? întrebă ca
Cinci copeici 415
şi, (ară să aştepte răspunsul lui, îl trase după sine într-un intrând de
rasă.
- Ce e? întrebă el încă o dată.
Ea îi luă şi a doua mână, holbându-se la degetele lui care se
curbau în sus ca un cosor, de parcă n-ar fi vrut deloc să le cuprindă
pc-ale ei. Sudoarea îi curgea în ochi. Şi exact în acel moment le rosti,
exact la fel ca femeia de pe casetă, în ziua a 17-a - „Sentimente şi
păreri":
- Ia tibia liubliu.
Ea se ţinu strâns de degetele lui, apoi se uită în sus spre el. Dar
chipul lui era de necitit.
- Asta ar vrea să însemne „Te iubesc", şopti ea.
El îşi retrase mâinile, frecându-se pe frunte.
- Am înţeles, desigur.
Mama inspiră, dar aerul nu părea să-i ajungă în plămâni.
- Ah, bine, zise ea neutru.
Alex dădu din cap. îşi trecu mâna peste vestă, lovi cu piciorul
câţiva bulgări de smoală de lângă trotuar, apoi, într-un târziu, se
întoarse din nou la Româo, care acum o privea la fel de sceptic ca
întotdeauna.
- W hat are you up to? întrebă el, în timp ce o privea pe mama
încruntat.
- Ah, nothing.
îşi duse mâna la şorţ, îşi auzi din nou răsuflarea şi apoi pe Alex,
care mârâi în engleza lui rusească hârâitoare:
- We must go work now, is late.
- Ăă... desigur, se bâlbâi mama. O f course. Bye. Ăă... atunci, pa.
Se întoarse pe un călcâi şi începu să alerge, de parcă ea ar fi fost
cea care întârzia; alergă înapoi în casă, în sus pe scară, în dormitorul
bunicilor, şi se aruncă pe pat, iar tristeţea se aruncă peste ea, atât de
copleşitoare şi atât de atotputernică, încât nici nu avea rost să-şi mai
pună întrebarea dacă să lupte împotriva ei. Complet lipsită de
apărare, se adânci între saltele şi se lăsă pradă sentimentului deznă
dejdii, al finalităţii, simţi greutatea care se lăsa atât de apăsătoare
416 SARAH STKICKER
- Afară, zise ea încă o dată, dar de data asta ceva mai tare. Duse
două degete la gură, îşi supse obrajii şi răsuflă zgomotos. Şura afară,
zise ea. Sigarieta?
De uşurare, mamei îi scăpă un sunet între râs şi oftat.
- Aha, exclamă ea, ducându-şi mâna la gură.
Nadia radia din nou.
- Da, da, Şura sigarieta.
Mama dădu din cap.
- Ăă, mulţumesc, zise ea, apoi se întoarse, trecu pe lângă mesele
metalice şi observă pentru prima dată gangul care ducea de la
restaurant spre o uşă, oprită să se închidă cu un prosop înfăşurat pe
clanţă, astfel încât nu trebui să apese decât foarte uşor.
îl simţi imediat. îi simţi fumul încă dinainte să vadă vârful aprins
al ţigării pe cerul negru. Şi apoi observă şi o a doua, două palme mai
jos, trem urând din cauza râsului unei femei, răsunând în curte.
Mama se opri în uşă şi îi văzu trunchiul, care se apleca tot mai
mult. Văzu silueta delicată, care părea, întoarsă într-o parte, o
figurină decupată. Apoi observă că şi cei doi o văzuseră. Cel puţin, i
se păru ei, profilurile li se transformară în pete groase. Siluetele lor se
contopiră. Râsul amuţi.
- Bună, zise mama, apropindu-se nehotărâtă.
Se uită de la Alex la tânăra femeie, care i se părea ciudat de
cunoscută, şi rosti cu greu:
- Cum merge?
Dar el nu zise nimic, ci doar continuă să se holbeze în altă
direcţie, până când tânăra răspunse pentru amândoi:
-B ine.
Cu ţigara în mână, începu să se joace cu una dintre cozile în care
îşi împletise părul negru, aşa cum i-ar fi stat bine unei fete de şase ani,
apoi îşi aranjă rochia, care i-ar fi fost mult mai bună unei fete de şase
ani, şi îşi rosti în sfârşit numele, care probabil că era al ei, dar pe care
mama, în agitaţia ei, îl uită pe loc sau nici măcar nu-1 înţelese.
- îmi pare bine, zise ea întinzând mâna.
420 SARAH STRICKER
complet uscată. Iar Alex nu făcu nimic din care să reiasă că ar fi auzii
ceva, ci doar îşi mută mâna de pe burtă pe sâni şi îi frământă serios.
Până când, brusc, în uşă se auzi un bubuit.
- Alexandre! se auzi Sufleţel urlând. Dacă nu eşti la bucătărie în
două minute, nu trebuie să mai vii deloc.
Respiraţia din urechea ei se opri. Degetele se înfipseră în
sfârcurile ei. Undeva căzu ceva pe jos, apoi mişcările ritmice din
spatele ei se reluară.
De parcă ar fi vrut să folosească la maximum cele două minute,
Alex începu să-i împingă trunchiul tot mai repede înainte şi înapoi,
în rezervorul de apă, până când se prăbuşi în sfârşit pe spatele ei. Şi
alunecă imediat din ea.
Alergă apoi spre uşă şi îşi adună hainele.
Mama se dădu jos de pe toaletă. Se poticni în urm a lui, lăsându-şi
mâna ezitant să alunece pe coloana lui. Dar el o respinse şi în schimb
îşi puse cămaşa şi îşi legă papionul. Apoi răsuci cheia din uşă.
- Trebuie să plec, fu tot ce spuse.
Şi se năpusti afară.
Mama rămase în uşă cu fusta încă împinsă în sus, ca un cordon în
jurul taliei, îl auzi cum aleargă pe coridor, apoi auzi râsul urât al lui
Dima - care se apropia sau nu?, ba se îndepărta, ba nu, se apropia,
apoi se răsfrânse -, în tim p ce pe drum se mai auzi o altă voce, şi
trânti uşa speriată.
Se uită în jos la ea, îşi văzu labiile, care chiar şi prin părul creţ
străluceau roşii ca focul, ridică apoi capacul, fără măcar să pună
hârtie igienică pe colac, şi se aşeză, lăsând să se scurgă totul din ea.
Apoi, dintr-odată, i se făcu îngrozitor de rău. Nu greaţă, cum îi era
mereu, ci rău cu adevărat. Alunecă de pe colac, neavând nici măcar
timp să se şteargă, până când lichidul de fiere ţâşni din ea în toaletă,
în fundal se auzea nechezatul lui Dima.
(^ j iş â M u L TI
în dragoste, mândria e prima victimă. Poţi să te înarmezi cu
dispreţ. Poţi să trimiţi avangarda formată din batjocură şi ironie ca să
studieze tabăra duşmanului. Dar, cu cât omul e mai mândru, cu atât
mai puţin va acorda atenţie avertismentelor. Şi cu atât mai teribile
sunt pierderile.
Trecu aproape jumătate de oră până când mama îndrăzni să iasă
pe gang. Cu capul tras între umeri, nevăzând altceva decât picioarele
ei, fugi din restaurant şi alergă acasă, unde mai vărsă o dată, atât de
incapabil era corpul ei de a digera ruşinea. Toată noaptea rămase
lângă toaletă, cu aroma muşcătoare a deodorantului de baie în nas, şi
îşi jură să termine relaţia. Dar a doua victimă a iubirii este raţiunea. Şi
astfel mama o sună din nou pe Anna, de cum i se potoli stomacul şi
reuşi să ajungă la telefon. Se lăsă alungată. Mai încercă o dată. în cele
din urmă se duse sus, unde găsi doar familia lui Dima, de la care reuşi
să scoată cumva informaţia că Alex plecase la pescuit. Până să ajungă
metroul de suprafaţă la lacul al cărui nume ruşii trebuiseră să-l
rostească de mai multe ori pentru ca ea să-l înţeleagă, mama se
montase într-o asemenea panică, încât i-ar fi făcut cinste până şi
bunicii. Singurul ei noroc fu că plouase. Cele mai multe golfuleţe
erau părăsite, aşa că mama, care alerga pe mal, nu răscoli decât vreo
cinci grupuleţe de pescari înrăiţi până să audă intr-adevăr vocea lui,
care zicea ceva despre loc sau despre valuri, nu reuşi să înţeleagă.
Dima fu primul care o observă.
426 SARAH STRICKER
- Eu... ăă... m-am gândit că... ăăă... voiam să mai înot puţin.
Paul se uită la puloverul ei, la şosetele groase care se adunau
deasupra pantofilor, apoi se întoarse fără vreun cuvânt. Abia când
Dima îşi lovi sticla de a ei şi răcni „Noroc!", cu un „r“ atât de lung
încât aproape că înghiţi restul cuvântului, strigă:
- Malţ cu hamei te face să vrei!
Şi izbucni în chiţăitul lui de porcuşor de Guineea.
Dima izbucni şi el în râs, chiar dacă mama nu-şi putea închipui că
îl înţelesese pe Paul. Dar probabil că îi plăcea să râdă şi nu lăsa să-i
scape nicio ocazie.
Ea ciocni timid cu Paul, care se cinstea tot cu o sticlă maronie, şi
se aşeză apoi pe scaunul pliant.
Dima şi Paul se aşezară în stânga şi în dreapta ei pe ladă şi pe jos
şi începură să vorbească, ceea ce însemna că fiecare spunea ceva în
limba lui maternă, la care celălalt ridica sticla în sus şi urla „Noroc",
apoi amândoi beau, râdeau şi mai beau încă o dată. Ducându-şi
degetul arătător la buze, arătau cu bărbia spre Alex. Făceau „sşt!“,
chicotind. înainte să o ia de la început.
Din când în când, mama mai râdea câte un pic, chiar dacă nu
pricepea nici măcar partea germană. în rest se concentra să sfrede
lească permanent cu privirea spinarea lui Alex, de parcă l-ar fi putut
întoarce spre ea cu puterea ochilor, aşa cum făcuse el atunci în
tramvai.
Dar el rămase în continuare cu faţa spre apă, fără să se întoarcă,
apoi smulse brusc undiţa în sus.
Se aplecă înainte, începu să răsucească şi scoase din stuf un
ditamai peştele. Stropea cu apă în toate direcţiile, într-atât de sălbatic
se zbătea în timp ce era tras pe mal.
Dima şi Paul săriră în sus şi alergară pe mal. Doar mama rămase
aşezată, uitându-se de pe scaunul ei pliant la Alex, care trase din
ţigară, o puse apoi pe gâtul sticlei, luă un drug de metal de pe jos şi
trosni burta peştelui, cu aceeaşi linişte care îi caracteriza toate
mişcările. Scoase cârligul din gura alunecoasă şi aruncă peştele în
428 SARAII STRICKER
Mama simţi cum i se face rău din nou. Se gândi să-i mărturisească
lotul. Că bărbatul - care nici măcar nu era soţul ei - o părăsise de
mult. Că nu exista nicio Anna. Că nu exista nimic ce i s-ar fi putut
lua. Cu excepţia lui. Dar ştia că atunci l-ar fi pierdut în mod sigur. Că
atunci nu ar mai fi putut să spere, să aştepte, că atunci n-ar mai fi avut
nici măcar acele palpitaţii de fiecare dată când îi auzea paşii, când
ieşea sau se întorcea din casă.
Se întoarse spre el şi îl privi cum stătea lângă ea aproape timid, cu
braţele în jurul genunchilor, cu capul pe genunchi. îi puse mâna pe
spate, trecând peste corpul lui închistat de parcă ar fi şlefuit un bloc
de piatră. Dar capul lui alunecă şi mai adânc între genunchi.
Ea îşi lăsă privirea să rătăcească peste lacul în care se afunda
soarele, de parcă ar fi vărsat cineva o găleată cu vopsea în apă. Văzu
ultima geană de lumină care se reflecta în valuri.
Apoi, dintr-odată, făcu la fel ca Uwe: de atâta teamă, deveni
curajoasă. îşi trase puloverul peste cap şi şosetele din picioare şi nu se
încumetă să se uite dacă el îşi ridicase măcar privirea în timp ce o lua
la fugă doar în chiloţi. Simţi vântul pe braţe, apa care se lovea de
genunchi, dar alergă tot mai departe, până când alunecă pe solul plin
de alge şi căzu înainte. Lacul era atât de rece, încât o clipă uită să
respire.
înotă în triunghiul argintiu care încă se mai vedea strălucind slab,
fixându-şi privirea asupra copacilor de pe partea cealaltă. Abia când
fu foarte sigură că nu mai putea să stea în picioare, se întoarse şi văzu
locul gol de pe mal unde tocmai stătuse el, apoi capul lui, ca o
geamandură în apă, apropiindu-se încet de ea.
El se întinse pe spate, părând că vrea să se odihnească un pic,
înainte să se aplece deodată spre ea şi să spună:
- N-am mai întâlnit până acum pe cineva ca tine.
Mama se uită în sus şi nu se putu abţine să nu zâmbească, în timp
ce îşi dădea la o parte o şuviţă udă de pe faţă.
- Nu, scutură el din cap, nu aşa.
Fruntea i se umplu de riduri.
432 SARAI I STRICKHR
Chiar şi în apa rece simţi cum i se urcă fierbinţeala la cap. îşi ţinu
răsuflarea şi înotă mai departe de ea, ştiind prea bine că, în momcnl ui
în care urma să respire, în plămâni avea să îi intre nu doar oxigen, 1 1
şi durere. Auzi şuieratul în urechi şi îşi simţi picioarele grele, ca nişii'
saci de nisip care o trăgeau în jos.
Şi apoi, brusc, simţi ceva atingându-se de interiorul coapselor ei.
"ţâşni în sus şi văzu ochii de pisică atât de aproape, încât se sperie
serios. Dinţii ei se loviră de ai lui, în timp ce el îi dădea chiloţii la o
parte şi se înfigea în ea. El îi ridică picioarele pe spatele lui, înotă cu eu
sub abdomenul lui spre mal, până când apa nu-i mai ajunse decât
până la gambe. Apa îi intră în gură. Văzu pământul farâmicios care se
aduna între corpul ei şi al lui şi se agăţă de gâtul lui. Fundul îi aluneca
pe solul mâlos, în timp ce încerca disperată să-şi ţină capul sus. Apoi
el o sărută, o sărută în sfârşit cu adevărat. Un sărut care nu avea nimic
tehnic, care nu avea de-a face cu buzele sau cu limba, sau cu mâinile
lui, un sărut pe care îl simţi până în vârfurile degetelor de la picioare,
care se înfipse atât de adânc în ea, încât crezu că se va sufoca de la
atâta iubire.
E deja întuneric când ies din apă dârdâind de frig. Ceea ce e foarte
frumos, pentru că le oferă ocazia nu doar să se atingă mereu, să-şi
frece braţele, să-şi mângâie spatele, ci şi să râdă unul de celălalt de cum
le clănţăne dinţii, cum nu reuşeşte el să-şi închidă cureaua din cauza
tremuratului degetelor - şi ea trebuie să-l ajute - , cum strigă ea: „Ah!"
în timp ce aleargă spre staţie şi vântul îi intră sub fustă. La fiecare pas,
materialul umed îi intră şi mai tare între picioare, astfel încât trebuie
să-l ţină cu ambele mâini. Nu că ar mai vedea cineva ceva. Căci chiloţii
nu sunt de găsit. El îi pune mâna tot timpul pe genunchi, îşi împinge
degetele între picioarele ei aproape încrucişate şi încearcă să pătrundă
între ele. Pentru prima dată de zile întregi, se simte din nou bine, se
simte sigură, crede că nu mai are de ce să se teamă.
Şi evident că este prompt pedepsită pentru asta.
Sunt la distanţă de două sau trei staţii de casă când el îşi trage
mâna brusc. Mama ridică mirată capul şi se întreabă dacă nu cumva
Cinci copeici 433
O clipă rămâne pur şi simplu întinsă. Apoi îşi ridică brusc capul
şi-l lasă să se mai trântească o dată. Şi încă o dată. Şi apoi încă o dală.
Se loveşte iar şi iar cu fruntea de dale. Dar, oricât avânt şi-ar lua,
oricât de tare şi-ar trosni capul de podea, loviturile exterioare nu Ic
pot depăşi pe cele din interior.
Se umflă ca o numărătoare inversă, devin tot mai insistente, dc
parcă s-ar îndrepta spre un punct în care durerea este absolută. în
care realizarea urmează să o copleşească, să o sfâşie, să îi ia minţile.
Dar marea bubuitură nu vrea să vină. Cu o forţă de neoprit, loviturile
sunt resimţite în frunte, în piept, în umeri, scutură parchetul de sub
ea, până când mama nu mai rezistă. Cu un urlet în gâtlej, pe care nu
ştie să-l slobozească, sare în sus, aleargă pe coridor, în sufragerie, în
bucătărie, se învârte în cerc în căutarea unui loc unde podeaua să stea
locului o secundă, unde să poată respira, să poată gândi, măcar un
pic, „te rog, doar un gând limpede, doar un pic de gândire". îşi
strânge braţele în jurul corpului, îşi înfige degetele în carne. Aleargă
în baie, îşi trage rochia peste cap. Intră sub duş şi lasă apa să-i curgă în
cap. Iar după două minute nu mai suportă înghesuiala dintre peretele
cu faianţă şi perdeaua de duş. Fuge din baie. Deschide fereastra, se
apleacă afară. Simte vântul care trage de părul ei ud. Se gândeşte că
poate o să răcească din nou. Speră că o să răcească din nou. Se roagă
să răcească din nou, să facă gripă sau cum se cheamă văicăreala
imploratoare cu care rosteşte aceleaşi cuvinte, „o gripă, te rog, te rog,
o gripă, o infecţie, o aprindere de plămâni, ceva, cu cât mai rău, cu
atât mai bine, te rog, te rog“. Se întinde goală în pat. închide ochii.
Aleargă înapoi în baie. Caută în dulăpiorul cu medicamente. Găseşte
câteva tablete calmante, lăsate acolo de tata. Şi mai ia, dacă tot e acolo,
şi alte câteva tablete din ambalajele de aluminiu, verzi, albastre, albe,
pe care şi le îndeasă pe toate în gură şi le înghite cu nişte sirop de tuse.
Se întinde din nou. Aşteaptă somnul. Şi vine, într-adevăr, rapid şi
atotputernic, trăgând-o în adâncuri şi ţinând-o atât de strâns, încât
nici sosirea dimineţii la fereastră, nici vezica plină, pe care o goleşte
pe saltea, nu o pot smulge de acolo.
Dar grija bunicii e mai puternică decât toate acestea la un loc.
(!iw:i copeici 439
- Hm, bine, zise tata, iar mama află acum că el chiar fusese în Vest
s-o viziteze.
- O s-o cunoaştem în curând? Vine la nuntă? Doamne, unde să o
aşez? Nu merge lângă fostul soţ probabil! Sau totuşi... Nu? Unde
atunci? strigă bunica.
Dar Arno refuză.
- Aş prefera să nu fie de faţă, zise el, apoi admise ruşinat că
întâlnirea nu se desfăşurase aşa cum sperase el, chiar dacă mama lui
se bucurase să-l vadă. Problema era el.
- De fiecare dată când stăteam faţă în faţă cu ea, nu îl vedeam
decât pe băiatul care se fereşte scâncind de tatăl care năpusteşte
asupra lui. Era ca şi cum mi-ar fi amintit mereu de mine. Aşa nu poţi
începe o viaţă nouă.
- Doamne Sfinte, ce o să le spunem oamenilor? strigă bunica,
parcurgând pe loc toate posibilele scuze.
Apoi fugi în bucătărie ca să facă o prăjitură, pentru că budinca
deja pregătită era prea banală pentru ocazia întoarcerii ginerelui.
Bunicul ţinu o prelegere despre moda din Vest, care, după părerea
lui, o egala în urâţenie pe cea din Est. Arno mânca, dădea din cap şi
mânca în continuare. Mama nu prea avea poftă de mâncare, dar fu de
acord să i se pună câteva bucăţi la pachet.
Şi apoi, pe drumul spre casă, puse punct.
- Dacă m ă iubeşti cu adevărat, atunci nu mă vei întreba de ce, zise
ea, ceea ce era probabil cea mai mare ticăloşie pe care i-o făcuse tatei
vreodată.
Dar măcar exista cineva care înţelegea cum se simte.
Ştia deja că e însărcinată.
Babsi fii prim a căreia îi povesti. Şi fii atât de şocată, încât mama
râse pentru prim a dată după luni întregi văzându-i faţa.
Discuţia cu bunicii fu mai puţin distractivă.
- Dar copilul are nevoie de un tată! zbieră bunica atunci când
mama le mărturisi nu doar despărţirea definitivă de Arno, ci şi faptul
că acele circumstanţe - care o eliberaseră retroactiv de examen - erau
fix cele în care se afla acum.
452 SARAH STRICKliR
după trei zile căprui, după patru negru, până când se aranjă atât de
evident într-un puzzle, încât mama nu mai putu decât să dea fără
putere din cap când bunica ridică nerăbdătoare receptorul.
Tata fu nebun de bucurie că în cele din urm ă iubirea lui dăduse
roade. Alergă agitat între salonul nou-născuţilor şi mama, care se
străduia foarte tare să-şi reţină lacrimile.
Dar nu renunţase chiar de tot. Deşi Arno - care în primele
săptămâni o ceruse de cel puţin patru ori în căsătorie, fiind refuzat
mai întâi cu scuze, apoi cu tot mai mare iritare - se oferea mereu să
aibă grijă de mine, să preia tura de noapte, cel puţin să dea o tură cu
mine în jurul blocului, dacă mama voia să facă o baie - „o baie! De
parcă nu ne-am cunoaşte deloc!" -, ea avea grijă ca nu cumva el să
petreacă prea m ult timp cu mine, de parcă ar fi existat şansa opririi
progresiei primei infectări printr-o carantină strictă. Aştepta
nervoasă până când el avea să renunţe, în sfârşit. Dar iubirea lui era
singurul lucru care rezista la el. Trebui să-l dea afară aproape cu forţa
din apartament - şi pe bunica imediat după el - ca să poată fi singură
cu mine, astfel încât să-mi poată intona în sfârşit cântecul Nadiei
despre femeia însetată de iubire. Dar probabil că nici acum nu
pronunţă bine „îii“ din „liublimîf. Şi probabil că asta nu ajuta să
scoată la suprafaţă niciun un pic de Alex din spatele buzelor subţiri
de Arno, chiar dacă trebuie să fi încercat ani la rând. Altminteri nu aş
avea cum să-mi amintesc. Şi o fac. Nu de text. Până de curând, nici
măcar nu ştiam că este în rusă. Dar melodia o ştiu şi, când am început
odată la lucru să o fredonez, cu mult înainte să se îmbolnăvească
mama, o colegă mi s-a alăturat pe loc şi a recunoscut într-adevăr un
vechi şlagăr sovietic.
Dar pe atunci nu am acordat vreo importanţă. La fel de puţin ca şi
numelui meu, pe care mama îl scrisese atât de repede pe formularul
din spital, încât nimeni nu ar mai fi putut să spună ceva.
- N-are nimeni nimic de spus. Este doar decizia mea! se răsti ea
când bunicii protestară.
- Am crezut că o s-o numeşti după bunica Schneider, strigă bunicul.
454 SARA! I STRIOKKR
- Sau după mama mea! exclamă bunica, la care mama avu prinw
ei criză mare de furie.
- Doamne Sfinte, este vorba de fiica mea şi eu decid cum o
cheamă, reuşiţi să înţelegeţi asta? urlă ea, urlă cu adevărat şi încă alăt
de tare, încât bunica închise repede uşa, explicând spre coridor ceva
despre „postnataT.
- Da, da, e în regulă, spuse ea pe un ton conciliant, ne gândeam
doar că ar fi frumos ca acest copil să aibă o legătură cu originile sale.
Dar, auzind asta, mama se înfurie şi mai mult.
Şi, de fapt, nu îi mai trecu niciodată, întreaga viaţă.
Apoi începu perioada în care relaţia dintre ea şi bunicii mei se
deterioră rapid. Nici măcar bunicul nu mai era la adăpost de toanele
ei. încă mai discutau în contradictoriu, însă de la o seară la alia
controversele lor se transformau tot mai mult într-o ceartă decâl
într-o dispută. Intransigenţa lui, pe care în trecut o considerase
consecvenţă, i se părea acum, din ce în ce mai mult, pur şi simplu
obtuză. îşi pierduse răbdarea de a mai combate argumentele lui
stătute; îl întrerupea, devenise arogantă, jignitoare, ieşea valvârtej din
cameră în timpul mesei, trântind uşa. Abia devenită mamă, intra în
pubertate. Ultima parte poate că i-ar mai fi iertat-o bunicul, nu însă şi
pe prima. Fireşte că nu o spunea cu voce tare, iar atunci când veneau
prieteni în vizită, mă ridica deasupra capului şi mă prezenta ca pe o
cupă. Dar acum, când avea de-a face din nou cu un copil care zbiera,
când mama vorbea despre vărsat de vânt în loc să vorbească despre
leucodistrofie metacromatică, când mirosea a salivă brânzită, când
era silit să se prefacă a nu observa sânii uriaşi care, după alăptat,
atârnau timp de secunde întregi afară din fereastra sutienului, când
fiica lui devenise în m od evident femeie, nu se putea resemna cu
toate astea.
Iar bunica suferea şi mai mult. Fireşte că nu recunoştea. Fireşte că
era prima care povestea oricui cât de fericită era, cât de recunoscătoare
că Domnul îi mai dăruise, la bătrâneţe, încă un copil în familie.
- Trei generaţii sub acelaşi acoperiş, striga bătând din mâini -
amestecându-se şi pe ea -, ce poate fi mai frumos?
(linei copeici 455
- Pentru aşa ceva există creşele, singurul lucru bun de la ăştia clin
Est (însă aici fără haha).
- La străini vrei s-o dai?! N-ai idee ce vor face acolo cu ea! strigă
bunica, după care mama trânti din nou câteva uşi.
Dar, pe cât de furioasă era, pe atât de bine ştia că avea într-adevăr
nevoie de ajutor, că avea nevoie, cât mai repede posibil, de un
program cotidian regulat. Că va trebui să lucreze din nou, să-şi
distragă atenţia, dacă nu voia să ajungă în situaţia de a se afla dintr-o
dată la centrul pentru minori, punându-i-se în faţă hârtiile de
adopţie.
Treaba aceea cu perechea din Riigen fusese, poate, uşor exagerată,
dar se gândise într-adevăr câteva zile să mă dea, să tragă linie după
toată tărăşenia, cum spunea ea, însă nu era foarte limpede dacă prin
tărăşenie se referea doar la mine sau la mai multe.
Ce a reţinut-o până la urmă să o facă n-aş putea să spun. Poate că
mai spera, totuşi, să găsească în mine o scânteie din Alex. Poate că îi
era teamă de ceea ce s-ar fi putut întâmpla cu un copil care, având
doar jumătate din moştenirea ei genetică, ar sta la oameni cât se
poate de „normali". Poate că începea chiar să mă placă.
în orice caz, rupse hârtiile o zi mai târziu, le aruncă în toaletă şi
acceptă „să încerce cel puţin" cu locuinţa de la primul etaj - şi astfel,
fireşte, soarta îi fu pecetluită.
Bunicul puse să fie zugrăvită din nou, pentru a îndepărta de pe
pereţi amprentele unsuroase ale băiatului mort.
- Incredibil prin ce l-au făcut să treacă, zise bunica, în timp ce
hamalii cărau dulapul de mahon din nou pe scări în sus.
Şi mama se întoarse din nou, tăcută şi neauzită, la viaţa ei
burgheză.
După ce, cu burta la gură, îşi dăduse licenţa şi o luase cu brio,
începuse să lucreze, în sfârşit, la Charite, unde lăsă, fireşte, o impresie
excepţională. Lucra mult. Iar când avea gărzi de noapte, fiind peste zi
acasă, mergea la magazin şi lucra şi mai mult. Am ajuns, totuşi, la
străini, chiar dacă nu într-o creşă, ci la grădiniţă, pentru câteva ore ale
dimineţii, chiar dacă bunica anunţa în fiecare dimineaţă moartea
Cinci copeici 457
Nu avea niciodată ceva la el, vreo carte sau vreun ziar, ca să aibă o
preocupare, ci doar îşi freca palmele ca şi cum i-ar fi fost frig. Odată
l-am întrebat cum era mama ca medic.
- Cea mai bună, a răspuns imediat. Ştia toate răspusurile, niciun
medic-şef n-a reuşit vreodată s-o pună în încurcătură. La sfârşitul
primului an, a venit unul cu o fibromialgie. Douăzeci de dureri în
locuri diferite, obosit, depresiv, toţi l-au luat drept un ipohondru. Dar
ea a fost singura care şi-a dat seama: reumatism nearticular! Râse. Era
de nebătut.
- Şi altfel?
Dar el doar scutură din cap.
(iinci co|>cici 463
ieşiră din orbite şi ceva începu să ticăie. Sora veni în fugă şi apoi
sosiră mai mulţi medici.
Ar avea nevoie de puţin loc, zise un medic, înghesuindu-se pe
lângă noi pentru a-i face o injecţie în cateter. Dar bunica se împingea
mereu înapoi spre pat, astfel încât am fost nevoită să-i trag de-a
dreptul trupul - încă foarte bine făcut - în camera de aşteptare.
Ne-am aşezat pe scaunele bălţate şi ne-am ţinut de mână, de care
se lipise mirosul astringent de dezinfectant, cel care mă însoţise în
ultimele săptămâni şi pe care aveam să-l simt şi mai târziu, adânc
în nări, ori de câte ori mă gândeam la mama, miros care i se potrivea
atât de bine încât mă întrebam chiar dacă nu cumva o inventasem.
Copiii alunecau pe jos, lovindu-se de automat. Femeile din mijloc
strigau, pe rând, la câte unul dintre ei sau plângeau - diferenţa era
aproape imperceptibilă. Mă uitam fix la tabloul de vizavi, ceva artă
abstractă, care căuta întregul. Atunci îşi făcu apariţia sora, fâcându-mi
semn să mă îndrept spre ea.
- Puteţi intra din nou, zise ea şi se uită la mine cu atâta subînţeles
explicit, încât m-am simţit îndreptăţită să încalc şi următoarea
promisiune făcută mamei, permiţându-i bunicii să-l sune pe tata,
doar pentru a o şti ocupată pentru o vreme.
Mama era din nou inconştientă. Doar aparatele de lângă ea licăreau
continuu. M-am uitat la medic, fără să ştiu ce să fac. Care era planul?
Cum se procedează mai departe în astfel de situaţii?
însă el mi-a spus că acolo nu era vreun serial american, că nu
trebuia să apăs niciun buton şi nici să semnez vreun formular. Mama
se decisese împotriva oricărei măsuri care ar fi putut să-i prelungească
viaţa. Acum îi vor da încă ceva împotriva durerii. Şi atunci, gata. Se
uită în camera alăturată, unde cealaltă parte a familiei de turci era pe
cale să-şi ia rămas-bun. O femeie îmbrăcată în negru se aruncă peste
trupul rigid de sub pătură. Medicul se scărpină în cap şi îşi învârti
ochii. Mama l-ar fi plăcut. Şi, când am realizat că m ă gândeam la ea la
trecut, am dat din cap. Chiar dacă nu trebuia să o fac.
El îşi lăsă mâna peste braţul meu. Pentru o clipă, i-am privit
degetele lungi, drepte. Doar partea interioară a degetului mijlociu era
(îiiiri coprici 469
„pe ăsta îl mai poţi îmbrăca şi la vreun interviu", spusese ea, fără
să-mi dea pace până când nu formasem numărul de telefon al casei
de comenzi.
- Acceptă livrarea în 24 de ore, nu poţi să ştii niciodată, mai strigă
ea din dormitor, în timp ce-i dictam măsurile mele doamnei de la
celălalt capăt al firului.
Pe atunci, erau în jur de cinci grade afară - niciuna dintre noi nu
se gândise la varianta că avea să reziste până în vară.
Când am ajuns acasă cu punga de cumpărături, l-am găsit pe tata
în faţa uşii, cu faţa scofâlcită de plâns. La fel ca atunci când voia să se
întoarcă la mama. Sau, cel puţin, inspira atâta milă, încât luasem
imaginea asta şi o inserasem în pasajul cu tentativa lui de a o recuceri,
pe care, în realitate, ea nici nu o descrisese prea în detaliu. Şi, când o
făcuse, o asociase mai degrabă cu o jignire oarecare:
- îl ştii doar pe taică-tu, plângăciosul acela...
Sau:
- Penibil, pur şi simplu penibil!
Se gândise că, desigur, nu voiam să fiu singură, îmi spuse el, dar în
spatele cuvintelor sale se putea vedea că, de fapt, el nu voia să fie
singur. L-am băgat în sufragerie şi mai întâi am făcut un ceai, fiindcă
atunci puteam spune, cel puţin:
- Stai să fac întâi un ceai.
Apoi ne-am împărţit între noi numerele de telefon la care trebuia
să sunăm. Am reuşit să terminăm totul într-o singură după-amiază.
lise, în continuare vie, tot necăsătorită, în continuare greu de
suportat din cauza nemărginitei ei încrederi, îşi făcu apariţia în seara
următoare. în timpul drumului de la gară, începu să vorbească despre ce
om minunat fusese mama, despre cât de repede desluşea fiecare formulă
şi cât de repede putea să rezolve orice ghicitoare. Despre cât de
sârguinciosă fusese! Cât de disciplinată!! Şi cât de rezonabilă!!!
Nenumărate imnuri laudative pe care le auzisem deja de mii de ori, doar
că, de această dată, mai voia să adauge pe listă o grămadă de noi calităţi -
„sentimentală", „vulnerabilă", „sensibilă", numai lucruri care în familia
mea ar fi fost trecute cu un minus înainte, mai ales de mama însăşi.
Cinci copeici 471