Sunteți pe pagina 1din 478

Sarah Stricker

O existenţă tulburătoare, pe cât de am u/.antă,


pe atât de înţeleaptă şi de melancolică...

copeici
Dacă v-a plăcut Hoţul de cărţi, acest rom an vă va tăia răsuflarea.
SARAH STRICKER s-a născut în
1980, în Speyer. A studiat lim ba ger­
m ană, literatura franceză şi engleză,
apoi a absolvit Şcoala G erm ană de
Jurnalism din M ünchen. D upă mai
m ulţi ani petrecuţi în num eroase re­
dacţii de ziare şi reviste din Germ ania
{Vanity Fair, Süddeutsche Zeitung,
Frankfurter Allgemeine Zeitung sau
Neon), s-a m utat în Israel. Din anul
2009 locuieşte în Tel Aviv, scriind
pentru m ass-m edia germ ană despre
Israel şi p e n tru cititorii israelieni
despre Germ ania. Cinci copeici este
prim ul său rom an, recom pensat cu
num eroase prem ii, prin tre care Pre­
m iul M ara Cassens, cea m ai m are
distincţie p en tru debut în lim ba ger­
m ană. în prezent, rom anul este în
curs de traducere în m ai m ulte limbi.
Anna, naratorul rom anului, re­
m em orează povestea propriei vieţi în
secvenţe intercalate şi priviri retro­
spective. Un bunic tiranic, ale cărui
încercări brutale de intruziune în viaţa
propriei fiice, de o urâţenie frecvent
m enţionată în poveste, se perpetuează
vrem e de ani întregi, o fiică docilă,
de o im presionantă im aturitate, şi o
soţie aflată perm anent în pragul unei
crize constituie ingredientele unei
poveşti pe cât de amuzante, pe atât de
dram atice. N araţiunea Annei este un
om agiu adus neconvenţionalei sale
mame, ale cărei trăiri şi experienţe fac
deliciul acestui rom an tragicom ic în
cel m ai bun sens al cuvântului.
Extraordinarul rom an de debut al Iul Sandi Slrblu'i pun«' pe
tapet problem atica spinoasă a relaţiilor germ ano evreieşti «le dupA
război într-o m anieră lipsită de clişeele obişnuite. I Mscei iiAmânlid
şi profunzim ea care însoţesc stilul jurnalistic al autoarei, plin <l<
umor, nu fac decât să potenţeze prezentarea unei spectaculoase
dram e de familie.

„Un rom an de debut suveran, povestit cu mult um or şi cu o mare


uşurinţă [...] Povestea este de-a dreptul grandioasă: am u/anlă,
lirică, tragicom ică şi incredibil de veridică...“
K i .v.in k Z iu tv n u

C ititorii care au fost seduşi de scriitura intensă şi


superb m ăiestrită a autorului Marcus Zusak, care ne a
dăruit în Hoţul de cărţi una dintre cele mai durabile
poveşti ale tim purilor noastre, vor regăsi în Cinci
copeici nu num ai un personaj principal de acelaşi
calibru, ci şi o istorie fascinantă ce dăinuie peste ani,
ferm ecându-ne irezistibil.

ISBN 978-606-776-12? 1

9 786067 761271
www.rao.ro
www.raohookM.coni
biblioteca rao
SAR AII STRICKER

Cinci copeici

editura rao
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
STRICKER, SARAH
Cinci copeici / Sarah Strickcr; trad.: Graal Soft SRL. - Bucureşti:
Editura RAO, 2016
ISBN 978-606-776-122-1
I. Graal Soft (trad.)
821.112.2-31=135.1

E ditura RAO
Str. Bârgăului nr. 9-11, Bucureşti, Rom ânia
w w w.raobooks.com
www.rao.ro

SARAH STRICKER
FunfKopeken
P rim a dată a fost publicat In G erm ania cu titlul
FU N F KOPEKEN by E ichborn -
A D ivision of Bastei Lubbe P ublishing G roup
C opyright © 2013 by Bastei Lubbe AG, Koln
Toate drepturile rezervate

T raducere d in lim ba germ ană


GRAAL SOFT

© E ditura RAO, 2014


P entru versiunea în lim ba rom ână

2016

ISBN 978-606-776-122-1
(^ ^cpt£bU jd 1
Tare urâtă mai era mama. Orice altceva bunicul nu i-ar fi permis
niciodată. Era uscată şi palidă, pielea ei nu reuşea să capete nicio
culoare mai acătării, nasul i se înroşea ori de câte ori se supăra sau se
bucura, când îi era frig ori când transpira, iar asta doar aşa, din pura
răutate a trupului ei. Avea bărbia ascuţită şi gura şi mai ascuţită, din
care caninii ei tăioşi se aruncau înainte, iar asta era una dintre hibele
cele mai mici ale înfăţişării ei, fiindcă nu apuca să râdă prea des.
Măcar era chioară ca un peşte, astfel încât propria-i înfăţişare i-a
scăpat o vreme, cel puţin în primii ani de viaţă. Abia prin clasa a treia,
când învăţătoarea a observat că nu putea citi niciun cuvânt de la
tablă, a început să poarte nişte ochelari groşi â la Nana Mouskouri, în
spatele cărora ochii i se vedeau ca două pete de acuarelă diluată. „Să
se aşeze atunci în primul rând", se plângea mama ei, adică bunica
mea, în timp ce se chinuia să împletească puful de pe capul mamei
mele în două codiţe. Apoi o pupa pe obraji şi îi întindea pe ascuns
urmele de ruj, ca să-i dea puţină culoare, însă bunicul striga: „Asta nu
e parada modei, ce mama dracului, se duce acolo ca să înveţe ceva",
aşa că ochelarii au rămas, în ciuda faptului că pe bunica mea a
apucat-o în noaptea aceea o asemenea durere de cap, că bunicul a
trebuit să se închidă în closet a doua zi de dimineaţă timp de douăzeci
de minute.
Dar şi mai târziu, după ce mama mea a căpătat lentile de contact,
când burta i s-a mai micşorat, iar faţa i s-a înăsprit, tot urâtă a rămas.
Abia cu puţin înainte de sfârşit, când nici nu se mai putea ridica de
6 S A U A H S T K IC K IiU

una singură în capul oaselor şi trebuia ca eu să o hrănesc cu lingura,


atunci, dintr-odată, s-a făcut frumoasă. Culoarea, care nu fusese
niciodată o culoare propriu-zisă, s-a cojit de pe părul ci ca o tencuială
veche, de sub care s-a ivit o cărunţeală argintie. Ochii au început să-i
strălucească, iar cele două riduri abrupte de deasupra rădăcinii
nasului i s-au netezit. Pe măsură ce moartea îi devora trupul, ea părea
tot mai vie. Odată chiar a flirtat cu medicul care venea zilnic să o vadă.
Se cunoşteau încă de la Charite, unde mama lucrase după ce mă
născuse pe mine, însă pe atunci nu era femeie, ci doctoriţă. Noul ei
zâmbet cochet, clipitul din gene atunci când el se apleca peste ea şi îi
apăsa stetoscopul rece pe piept, făcând-o să tresară, păreau să îl
tulbure. Dar, de la o vârstă şi o oarecare mărime a burţii, trebuie să
accepţi flirturile oricum ar fi ele. El îi răspundea la fel, spunându-i
„tânără doamnă" sau „domnişorica mea", lucruri pentru care, cu doar
o jumătate de an în urmă, cu siguranţă mama l-ar fi dat afară din casă.
Sporovăiau despre vremurile de demult, care acum, dintr-odată,
fuseseră foarte bune, despre profesori, cunoştinţe comune, incom­
petenţa colegilor. Mama chicotea ca o fetiţă, ceea ce ea nu fusese
niciodată pe deplin. Ducea degetele la gât, cu capul puţin aplecat
într-o parte, iar el se lumina la rândul lui, ca un ucenic de măcelar care
tocmai a scos pentru prima oară, cu mâna goală, măruntaiele unei
scroafe. Doar din când în când, aşa, pentru o schimbare, pe când
verifica vreo valoare sau când privirea i se oprea asupra pungilor de
plastic de lângă patul ei, îşi freca fruntea şi părea îngrijorat, ceea ce nu
făcea decât să o binedispună pe mama.
Era cât se poate de m ândră că, în final, reuşise să dea într-o boală
prezentabilă, pe care nimeni nu i-o putea lua din vorbe. Uneori chiar
refuza să-şi ia medicamentele, deşi probabil că durerile erau de-a
dreptul insuportabile.
- Câtă vreme te mai doare ceva, ştii măcar că e încă acolo, zicea
ea, iar buzele îi dezveleau un rânjet pe care nu-1 mai văzusem
niciodată la ea.
Cel mai straniu era însă că nu se mai putea opri din povestit. Zăcea
în patul meu, care pe vremuri fusese al ei şi care acum era din nou al
(linei copeici 7

ei, cu mâinile împreunate deasupra buricului, de parcă ar fi aşteptat


un copil, şi vorbea, şi vorbea, şi vorbea. Eu stăteam aşezată lângă ea
având în braţe cine ştie ce hârtii pentru vreun articol pe care trebuia
să-l scriu, pentru ca ea să creadă că nu făceam decât o pauză, astfel
încât totul să pară o mică tacla şi să nu amintească atât de mult de o
confesiune finală, şi spuneam lucruri de genul: „Cum te mai simţi?"
sau: „Nu vrei să te odihneşti un pic?"
Dar mama continua să turuie de parcă nici nu m-ar fi auzit; sărea
înapoi la început ca să completeze cine ştie ce detaliu, se pierdea în
banalităţi, care - privind în urm ă - deveneau mai mari şi mai fru­
moase sau mai meschine şi mai urâte ori mai înspăimântătoare, până
când se potriveau perfect în acel punct de cotitură al vieţii ei. Alte
lucruri importante nu povestea - restul erau încropeli ale minţii
mele, cărora ulterior le adăugam contur cu propriile imagini, alături
de care în amintirea mea auzeam vocea ei, chiar dacă aceasta
rămânea agăţată în trecut. De când mă ştiu, mama nu a vorbit decât
despre viitor. Abia acum, când s-a stafidit ca un bazin gonflabil golit
de apă la sfârşitul verii, şi-a descoperit brusc gustul pentru trecut. Dar
de prezent nu s-a atins până la final.

Mama era prea urâtă ca să plângă prea mult după frumuseţe.


Doar fetele drăguţe petrec ore întregi în faţa oglinzii pentru a-şi
învăţa defectele pe dinafară, ca pe o poezie pe care să o turuie apoi de
fiecare dată când primesc un compliment. Ea, în schimb, nu era
dispusă să stea să-şi analizeze aspectul exterior. Nu ar fi făcut decât
să-i acorde şi mai multă atenţie. Iar „moaca asta urâtă" chiar nu
merita acest lucru.
- N-are rost, îmi zicea ea când îi ofeream rujul meu, nu strica or­
zul pe gâşte.
- Nu are ce să strice, îi răspundeam eu, dar nu reuşeam să o
conving să se machieze.
Ea susţinea că buzele îi erau prea aspre şi că nimic nu era mai
dezgustător decât bucăţile de piele sub care se aduna culoarea.
8 SAR AH STRICKER

Susţinea că pielea nu putea să respire sub toată „tencuiala". Şi că de la


rimei îi lăcrimau ochii.
Dar cel mai odios era felul în care se îmbrăca. Când se ducea la
serviciu, încă se mai aranja: purta costum, bluză albă, pantofi cu toc.
Dar când intra seara pe uşă, îşi pierdea toate inhibiţiile. încă din hol,
îşi smulgea gemând hainele de pe ea şi apoi umbla vreo jumătate de
oră doar în desuuri, aşa că prietenele care încă se mai încumetau să
vină la mine acasă se refugiau rapid în camera mea. Abia când se
răcorea complet era de acord să îmbrace o pereche de pantaloni
scurţi de-ai tatălui meu, de sub care se iveau coapsele ei denivelate,
arătând ca un aluat proaspăt dospit. Deasupra purta tricouri fără
mâneci, pe care le cumpăra în pachete de câte cinci, până când se
destrămau cu totul. Şi, evident, nu purta niciodată sutien. Susţinea că
dantela de pe margine o irita până făcea răni. Când transpira, iar asta
se întâmpla deseori, sfârcurile i se lipeau de materialul umed precum
copiii de părinţi într-o mulţime agitată. Făcea un adevărat spectacol
din urâţenia ei.
- Mândrie, zicea ea.
Dar parcă o auzeai rostind „încăpăţânare". Părul şi-l tundea
singură: la spate suficient de lung ca să-l poată prinde cu un elastic de
borcan, iar în faţă scurt, astfel încât faţa ei recompusă la repezeală să
fie expusă mereu, fără apărare, tuturor privirilor. Dar era chipul
mamei mele, iar eu îl iubeam. Cel puţin până în clipa în care l-am
regăsit într-al meu.
La bunicul meu era totul exact invers. Singurul lucru care îl
interesa cu privire la aspectul exterior al mamei mele erau urmele pe
care le lăsa el însuşi. Frumuseţea nu-1 interesa. Aceasta prea aducea a
superficialitate, iar dacă era ceva ce nu putea suporta, erau oamenii
superficiali, „pentru Dumnezeu", chiar dacă pe El îl suporta chiar şi
mai puţin. Era ferm convins că unui tânăr nu i se putea întâmpla
nimic mai bun decât să se trezească cu un „pic de nisip în transmisie",
asta forma caracterul, „presupunând, desigur, că genele sunt în
regulă", după cum îi explica el asistentei care o ridica pe mama din
pătuţul ei, cu sprâncenele împreunându-i-se pe frunte de atâta
Cinci copeici 9

convingere. Punându-şi ochelarii pe nas, studie trupuşorul care îi era


prezentat, de la picioruşele sfrijite până la trunchiul atât de alungit şi
de uscăţiv, încât te temeai ca nu cumva să-i cadă din clipă în clipă,
mai ales unul ca al mamei mele.
- Un cap cât un cur de cal, aşaaa de maaare, zise bunicul desfa-
când braţele ca un grec care dansează sirtaki.
Se pare - sau cel puţin aşa susţine legenda pusă în circulaţie de
bunicul meu - că mamei îi lipsea la naştere acea adâncitură pe care
„copiii obişnuiţi" o au la cap, acea gaură între oase care menţine
craniul flexibil până când creierul ajunge la maturitate. De aceea, în
primii săi ani, capul ei părea disproporţionat de mare.
Sigur că, din punct de vedere medical, teoria bunicului e în­
doielnică. Dar el avea cu ştiinţa aceeaşi relaţie pe care o avea cu
ciocolata: la început, era singurul aliment real, furnizor de energie,
hipotensiv, antidepresiv, hrana soldatului. Apoi, după ce mânca în
neştire, i se făcea rău de la ea şi nu mai suporta nici s-o miroasă cu
lunile. Toate obiecţiile prezentate de medici prieteni, la sfârşit chiar
şi de mama, nu îl făceau decât să-şi apere povestea cu şi mai mare
vehemenţă.
- Livrată la cheie! striga el, apoi o mângâia pe creştetul capului.
De la bunica nu te puteai aştepta la vreo lămurire. Aceasta se
dezobişnuise de adevăr imediat după nuntă, la fel ca şi de şah. în
ambele, bunicul era cel imbatabil.
El luă, aşadar, ghemotocul din braţele asistentei, răsucindu-1
încolo şi încoace de parcă ar fi căutat o etichetă, pe care în cele din
urm ă o găsi. Cu degetul arătător întins, se înfipse în gropiţa din bărbia
mamei, gropiţa lui, o adâncitură întunecată care intra mult în carne.
La mama era încă un punctişor, de parcă cineva ar fi înţepat pielea cu
vârful unui creion, dar era semnătura lui, fără vreo urm ă de îndoială,
îi apăsă bunicii mele un sărut pe frunte şi îi puse copilul în braţe.
- Ai făcut o treabă bună, Hilde, poţi fi mândră, decretă el, apoi
ieşi pe coridor ca să găsească pe cineva cu care să ciocnească.
Singura care nu reuşea cu niciun chip să se obişnuiască cu felul în
care arăta mama era bunica. Sigur că o iubea pe mama. Nici nu ar fi
10 SAKAH STKICKHK

permis altceva. Dar de fiecare dată când o privea, simţea o tensiune,


undeva la trei lăţimi de deget sub sân. Câteodată, când se credea
neobservată, îşi trecea mâna pe deasupra, de parcă ar fi fost un loc
care îi dădea mâncărimi şi despre care spera că, la un moment dat, o
să-i amorţească. Dar oricât ar fi frecat, tensiunea rămânea tot acolo.
- Ei, haide, ia uitaţi ce guriţă fermecătoare! Şi ce privire ageră, ex­
clamă asistenta când văzu ochii roşii de plâns ai bunicii. Nu faceţi decât
să vă montaţi singură. Vă spun eu, o să întoarcă toţi capul după ea!
îşi înfipse mâinile în şold şi scutură din cap râzând, însă bunica îşi
dădea seama că minţea.
- Am sperat doar că o să semene cu mine, reuşi ea să îngaime
printre lacrimi.
- Dar sigur că vă seamănă, rosti răspicat asistenta. E mama
bucăţică ruptă!
Bunica crezu într-adevăr această ultimă afirmaţie, aşa că se porni
să plângă şi mai abitir.
Poate că i-ar fi fost mai uşor dacă ar mai fi avut parte de încă o
încercare, o a doua şansă de a-şi turna moştenirea într-o formă mai
armonioasă. Dar când rămăsese însărcinată, „ca printr-un miracol",
avea deja 36 de ani. Ştia că mama era tot ce putea să mai spere în mate­
rie de familie. Sigur, lăsând-o la o parte pe cea a bunicului. Dar, dacă
s-ar fi gândit puţin la asta, fără familie aproape că ar fi fost mai bine.
Bunica nu simţea decât dispreţ pentru neamurile soţului ei, chiar
dacă buna-cuviinţă o obliga să ascundă asta cu ajutorul unor remarci
însoţite adesea de un oftat cu privire la oraşele mari, unde prin
cultură se înţelegea şi altceva în afară de serbarea anuală de Crăciun a
asociaţiei de gimnastică. Când spunea asta, îşi depărta degetul mic de
ceaşcă şi îşi dădea ochii peste cap pe sub genele fluturânde, până când
bunicul, de atâta fericire, o apuca de mână pe sub masă. El îşi ura
familia chiar şi mai mult decât ea, deşi cu mai puţină eleganţă, însă la
el asta se numea „calabalâc", cuvânt care nu avea nimic de-a face cu
dialectul din Palatinat, ci provenea mai degrabă din turcă, aşa cum îi
explicase bunica. Lucru pentru care el o iubea chiar şi mai mult.
Pentru el, tânăra femeie care apăruse într-o bună zi în merceria
(!iru:i copeici 11

tatălui său, străbunicul meu, respingând desuul de culoarea pielii cu


o politeţe căutată, dar şi cu un dezgust limpede, nu era doar perso­
nificarea eleganţei; simţea totodată că ea recunoştea în el acea scân­
teie de savoir faire neglijat prea adesea în patria sa, indiferent câte
şaluri de mătase ar fi purtat la gât.
Bunicul provenea dintr-un cătun, al cărui nume nu putea fi rostit
decât cu o voce nazală, plină de dispreţ. Singurul din sat care mai
aduna praf pe raft cu o a treia carte în afară de Biblie şi de Mein Kampf
era fratele său Helmut (Derhelm), care făcuse practică la o bancă şi de
atunci lucra la casieria de la Casa de Economii, fiind al treilea în
ierarhia satului, după preot şi primar. Străbunicul meu se bucurase de
ceva bani şi, chiar dacă nu fusese educat, avusese destulă minte încât
să-şi trimită ambii copii la şcoală, ceea ce pe atunci nu era nici normal,
nici ieftin.
- Un tip rafinat, recunoştea până şi bunica mea, care însă se
stinsese la scurtă vreme după ce se cunoscuseră, în urm a unei răni
căpătate în război.
Restul familionului era compus în mare parte din mecanici,
asistenţi medicali sau electricieni, ceea ce uşura enorm renovarea casei
moştenite. Dar reparaţiile se plăteau cu desfundarea a nenumărate
toalete, al căror conţinut îi era descris bunicii mele cu atâta dăruire, la
câte o ceaşcă de cafea, încât - cel târziu după o jumătate de oră - ei i se
părea că descoperă o paloare nesănătoasă pe chipul mamei, fiind
nevoită să iasă imediat cu ea la aer. Cu toate astea, nu renunţa să îi
trimită în ziua următoare fiecărui oaspete câte o felicitare decorată cu
0 violetă, în care îi mulţumea pentru seara frumoasă, exprimându-şi
speranţa că aceasta se va repeta cât de curând.
Ea însăşi crescuse la Berlin, fiind fiica unei familii bune, care, întoc­
mai majorităţii locuitorilor oraşului, fusese victima războiului. Bunica
mea era singura care supravieţuise bombardamentului din 1943. Şi asta
doar pentru că, în ciuda încercărilor mamei ei de a o linişti, lovise atât

1 Main Kampf (Lupta mea), al cărei autor este Hitler, este o operă autobiografică,
dar şi o platform ă-program a nazismului, reprezentând totodată baza naţio-
nal-socialismului. (n.red.)
12 SAKAH STKICKHK

dc tare în toate părţile, încât strânsoarea din jurul încheieturilor ei


slăbise, iar ea fugise din pivniţă afară, unde se pare că mai apucase să
vadă, prin fereastra din faţă, avionul care lansase bomba.
Ştia că îşi datora viaţa doar fricii.
Iar asta nu avea să uite niciodată.
Pe jumătate înnebunită, alergase pe stradă în căutarea unui chip
cunoscut sau cel puţin a ceva de mâncare, dar tot ce găsise era şi mai
multă jale, şi mai multă spaimă. Rămăsese singură cu teama ei printre
resturile clădirii sub care fuseseră îngropaţi părinţii şi fratele ei mai
mic, iar când războiul se sfârşise, în cele din urmă, se îndrăgostise atât
de tare de spaima aceea, încât ajunsese să nu mai poată fără ea. Se
temea de orice, de ruşi, de americani, chiar şi de germani, de pisici
mieunătoare, de uşi scârţâitoare, de paşi, indiferent de ce naţionalitate
ar fi fost, pe unii chiar ajungând să-i alunge, bătuţi cu capace de fier din
ruine, pentru că bunica bănuia că posesorul voia să-i fure, în afară de
argintărie, „şi altceva, nu trebuie să înţelegi acum despre ce e vorba“.
Şi, într-adevăr, asta îi adusese un tânăr în timpul refugiului, dar
acesta murise pe drum, pe când traversaseră un câmp de mine. însă
totul se întâmplase deja după înfrângere, care acum se numea
eliberare, aşadar nu conta cu adevărat. Doar dacă nu cumva ploua.
Atunci era iubirea vieţii ei, iar guta semnalată prin scuturarea ritmică
a unei cutii cu pastile era doar un semn al dorului ei.
Până la urmă, ambele erau doar prostii. Prima şi singura iubire
adevărată a bunicii mele a fost teama. Tot ce a venit după aceea au
fost doar variaţiuni. Ea îl iubea pe bunicul din teamă de viaţă, teama
de a nu mai fugi şi de a ajunge la destinaţie. O iubea pe mama din
teamă de moarte. Pe mine, din teama de a pierde. Chiar şi la
bătrâneţe, când era bine îngrijită, grasă şi, în sfârşit, din nou bogată,
îndreptându-se molfăind de zor în spatele unei instalaţii de alarmă
spre un infarct, ajungea un fâşâit în dreptul ferestrei ca să mă roage să
urc şi să văd de bunicul, în timp ce ea se ducea să-şi ia din nou pe
reţetă nişte pastile placebo de la farmacie.
în m omentul în care aveam vreo tentativă „deranjantă" (ea),
„jalnică" (mama mea) „bine intenţionată" (eu), dar cu siguranţă
Cinci copeici 13

„inutila’ (noi toţi) de a-i alunga grijile cu câteva obiecţii de bun-


simţ, ea povestea cu o strălucire în ochi, pe care doar un observator
neantrenat ar fi putut s-o ia drept lacrimi, despre nopţile petrecute
prin curţi pustii, în care teama îi era singurul însoţitor. Ea traversase
singură, fără niciun suflet alături, jumătate din ţară, ce-i drept
destul de redusă ca dimensiuni pe atunci, până când ajunsese ca
printr-o altă m inune la o verişoară, care reuşise să se căsătorească
„în m od fericit! asta spune tot! Fericit!” în partea de sud a
Germaniei.
Bunica mea avea pe atunci 18 ani, din care şase şi-i petrecuse în
război, iar doi aproape în totalitate pe stradă. Şi de cel puţin de zece
ori mai mult timp nu dormise. Când verişoara ei îi deschisese uşa, era
atât de obosită, încât nici măcar coarnele de cerb de deasupra
colţarului nu reuşiseră să-i smulgă un comentariu ironic. Era slăbită
şi înfometată, dar, cu toate astea, încă frumoasă, dacă făceai abstracţie
de oasele care se vedeau ca nişte cârlige de pescuit pe sub carne; dar la
fel avea şi bunicul. Iar după câteva săptămâni, în care fusese nevoită
să admire la alegere husele croşetate pentru sulurile de hârtie igienică
ale verişoarei ei sau talentele nemaivăzute ale rottweilerului Hasso, i
se întorsese şi superioritatea.
- Nu ştiu, zău, mormăi Derhelm la cafeaua de prezentare.
- E un pic cam cu nasul pe sus, nu crezi? zise doamna Gundula
(Gundl).
Dar m am a bunicului meu, străbunica mea, era cât se poate de
încântată de educaţia aleasă pe care bunica o aducea în familia ei.
Cu ochii mari, privea spre umerii împinşi în spate şi spre spatele
drept, urm ărind ceaşca pe care bunica o ducea la gură atât de uşor,
încât părea că buzele ei nici măcar nu o atingeau, până când - de
atâta admiraţie - i se dezlipea chiar şi degetul mic de pe toartă.
- Dacă nu ea, atunci nu ştiu, îi şopti ea bunicului meu şi, foarte
cinstit, nici el nu prea ştia.
Din fericire, verişoara se prăpădise destul de curând după aceea,
din cine ştie ce motiv - doar toţi erau bolnavi şi oricum cu jumătate
de picior în groapă - , aşa că el se decisese să facă treaba temeinic.
14 SAUAH S'I'mCKUR

Nici nu apucă bunicul să-şi scuture bine praful dc pc genunchi


după cererea în căsătorie, că ca avea deja geamantanul în mână,
pregătită să se mute imediat. Şi aduse cu ea şi o umbră de rafinament.
O învăţă pe străbunica să spună corect „pe care“ în loc de „care“ şi să
capete gust - „lucrurile bune nici nu trebuie amintite** -, iar locul
şorţurilor fu luat de bluziţe şi de fuste în care se afla atâta material,
încât Schăfer Mărie, singura din sat care avea maşină de cusut, simţea
cum i se rupe inima de atâta risipă. Drept răsplată, străbunica îşi
propusese „să o facă pe fată să pună din nou nişte carne pe oase**. La
prânz, casa era plină de arome de prăjituri, pe care bunica le lua cu tot
mai puţină eleganţă de pe frumoasele farfurioare, până când oasele ei
dispărură cu totul sub carne. Ba chiar un pic mai mult. Şi apoi un pic
şi mai mult. Oricât îşi propunea să nu uite de originea sa bună, nu
mai reuşi niciodată să îşi aducă aminte cum era să fii sătul. Iar când,
într-o bună zi, străbunica scoase din dulap rochia mirosind a
naftalină şi dădu să i-o tragă peste cap, constată că se împotmolea la
jumătate.
Dar nici măcar dulceaţa vieţii conjugale nu îi putea înlocui
bunicii teama. Era întotdeauna agitată, stresându-şi corpul cu atacuri
de panică inutile, nu prea dormea, ca să nu mai vorbim de distracţie.
Iar corpul ei se răzbună cât de bine putea.
înainte de mama, avusese două avorturi spontane, iar un al treilea
copil murise la câteva zile de la naştere, în incubator. Se temea atât de
tare că l-ar putea pierde cumva şi pe al patrulea, încât aproape că nu
o scăpa din ochi pe mama.
- Nu pot altfel, se văicărea ea când Gundl îi citea din nou din
revista Brigitte, iar asta e cât se poate de rău. Ea e tot ce am.
Mult nu era. Destul de rău că trebuia să o împartă cu bunicul, dar
nu era dispusă să mai cedeze cuiva ceva. Mama şi-a petrecut în toată
viaţa ei doar două zile la grădiniţă, din care o oră şi trei sferturi în
poala bunicii, care nu reuşea să-i dea drumul la mânuţa albă. Educa­
toarea aproape că a trebuit să smulgă din braţele bunicii trupuşorul
care tremura de-acum şi el de spaimă. A aşezat-o pe mama într-un
colţ cu păpuşi, şi-a luat un scaun şi a început munca de convingere a
(îinci copeici 15

hunicii. Sigur că ca cunoaşte durerosul proces al tăierii cordonului


ombilical, dar un copil trebuie să aibă sentimentul că îşi poate
dezvolta personalitatea, trebuie să se delimiteze, blablabla. Avea o
ninsoare asimetrică ce dezvăluia un - „unul singur!" - cercel cu un
papagal şi o voce calmă şi sensibilă, „ca în comunele alea de stânga în
care toţi stau turceşte pe jos şi nu-şi iau niciodată unul altuia vorba
din gură". Bunica mea a dat politicos din cap, a gustat din prăjitura
imaginară oferită de o fetiţă şi s-a prefăcut că o ascultă pe educatoare,
îndoindu-se serios că se putea ajunge la vreun rezultat acolo, poate
doar la câteva idei preconcepute cu privire la această meserie. Apoi,
unul dintre copii a tuşit. Un altul a strănutat în cutia cu creioane
colorate. Şi aşa s-a terminat totul. A doua zi de dimineaţă a dat anunţ
la ziar şi i-a găsit bunicului o secretară, pentru ca ea să poată rămâne
acasă şi să o ferească pe mama de viruşi.
După moartea tatălui său, bunicul preluase băcănia şi o rebotezase
„butic", apoi cumpărase casa din vecinătate, care era goală din 1938,
„la un preţ de nimic", după cum afirma chiar el, mânat de un orgoliu
care nu îi permitea să arunce nici măcar o privire în urmă. Fosta
sufragerie fusese transformată în depozit de mărfuri. Aţa şi acele de
cusut dispăruseră. în locul lor apăruseră în vitrină rochii lungi, grele,
înainte de vânzare, comanda fotografii ale pieselor pentru un catalog
prin care colecţia „Moda Schneider" putea fi comandată şi prin
poştă. Pentru fiecare client nou, bunica trebuia să înfigă un steguleţ
pe harta care atârna în spatele biroului bunicului. Ea selecta marfa, îi
ţinea contabilitatea, răspundea la telefon şi chiar pozase de câteva ori
ca manechin. Până când bunicul decise - în acea euforie de început a
anilor ’90 - că mutarea în capitală nu era suficientă, că în noua
Germanie era nevoie şi de un logo nou, picioarele ei dezvelite de şliţul
rochiei fură cele care se balansau pe curba de jos a literei „S“, aflată
atât pe copertă, cât şi deasupra uşii magazinului. Ea era „mâna
dreaptă" a lui, aşa cum le povestea furnizorilor care veneau în vizită,
în timpul ăsta îşi retrăgea mâinile în cămaşă şi le întindea în schimb
domnilor braţul bunicii pentru salut, ceea ce a fost destul de amuzant
primele dăţi, apoi a devenit penibil şi, în cele din urmă, când bunica a
16 SARAH STRICKliR

constatat speriată că risca să-ţi mânjească dragostea printr-o părere


proprie, a fost din nou amuzant.
Dacă la început ea era cea superioară în relaţia lor, după câteva
luni începu să se disperseze tot mai mult în bunicul. „întrebaţi-1 pe
soţul meu. întreabă-1 pe tata". Mai târziu: „întreabă-1 pe bunicul, la
aşa ceva nu mă pricep". Chiar şi limbajul ei aluneca tot mai mult în
dialectul din Palatinat. Se ţinea cât putea de departe de convingeri
sau de interese proprii. Tot ce revendica pentru sine era ofensa, atunci
când soţul ei nu ştia să-i aprecieze suficient spiritul de sacrificiu.
Bunicul era atât de îndrăgostit, încât la început nici nu observă
schimbarea. Iar când o observă, în sfârşit, se gândi probabil că aşa
trebuia să fie. Aşa stau lucrurile într-o căsnicie. Doar câteodată, când
bunica îl ruga la sfârşitul unei zile de 48 de ore să-i verifice repede şi
evidenţa casnică, „să nu fi socotit greşit cumva", el izbucnea:
- Hilde, capul nu-1 ai doar ca să fie loc pentru coafat. Eşti femeie
în toată firea!
Iar cea apostrofată, speriată de duritatea tonului lui, începea să
plângă până când i se tulburau rândurile de cifre din faţa ochilor.
El era feministul familiei. în primul rând, din pricina râsetelor pe
care le declanşa această afirmaţie. în al doilea rând, pentru că îi
displăcea profund masculinitatea transpirată, puţind a pâine cu lebăr
şi a bere trezită, din copilăria lui. îi plăcea să o aibă alături pe soţia lui.
Abia când bunica părăsi magazinul, el observă - fie că era vorba de
„una", fie de „a sa" - că nu avea prea mare importanţă. Şi, preventiv,
uită imediat totul.
După nici o săptămână, găsi o înlocuitoare şi, când observă cât de
repede învăţa cea nouă, mai angajă iute încă o fată. Până la urmă,
comandă o armată întreagă de domnişoare, cărora pe vremea aceea li
te mai puteai adresa cu această titulatură. Tinere fete cu prea mulţi
dinţi şi cu pomeţi proeminenţi, peste care fizionomiile se întindeau
ca feţele de pernă, în tim p ce râdeau în receptor, preluau comenzi sau
scriau după dictare. Şedeau în două rânduri, la dreapta şi la stânga
biroului lui, şi îşi plecau capetele deasupra maşinilor de scris, în timp
ce bunicul păşea semeţ printre ele şi dădea indicaţii. Când avea
(linei copeici 17

nevoie să fie înveselit, le obliga să se înşire „la apel", în timp ce el ieşea


bubuind din biroul lui, jucăuş, dar de fapt cât se poate de serios, cu
mâna înfiptă în jachetă, la fel ca Napoleon, dar la final nici măcar
bunica nu se mai amuza de asta.
Bunicul fusese ofiţer şi „încă mai sunt!", cum mi-a declarat el
revoltat când am avut, la un moment dat, tupeul să-i spun să mai lase
războiul în trecut. Nu avea nici 19 ani când primise rangul de
locotenent şi nici măcar 50 de ani mai târziu nu era dispus să renunţe
la această onoare - chiar dacă, se grăbea el să adauge, îi respingea pe
nazişti „în chestiunea cu pricina".
Ca toţi germanii, avea şi el o mătuşă care ascunsese câţiva evrei în
pivniţă şi era el însuşi un antifascist în secret, chiar dacă „de dragul
mamei".
Făcând abstracţie de ghiduşiile acestea ideologice, anii dintre
1939 şi 1945 au fost totuşi „cei mai buni ai vieţii sale", aşa cum anunţa
tot el (vezi mai sus).
Perioada era perfectă pentru bărbaţii ca el. Bărbaţi care erau, de
fapt, încă băieţi şi care voiau să schimbe rapid acest lucru. Care se
entuziasmau pentru absolut orice le putea aduce câteva însemne noi
pe uniformă. Iar bunicul era cel mai rău dintre toţi. El spunea
„răspundere" şi se gândea la „provocare". La radio se vorbea despre
„patrie şi popor". El înţelegea prin asta „afară, în lumea largă". Avea
tot ce se căuta pe vremea aceea: dorinţa de victorie, setea de putere,
pasiunea. Şi completa ignoranţă în privinţa propriilor deficite. Alţii
n-aveau decât să fie mai mari şi mai tari şi poate, „poaaaate", mai
isteţi. Dar bunicul meu era unul dintre oamenii atât de siguri pe sine,
încât le interzic din start interlocutorilor lor orice fel de dubii. El nu
părea doar să creadă că e special. El chiar o făcea. Abia ieşit din
adolescenţă, îşi conducea trupele, care erau de două ori mai în vârstă
decât el. Odată recrutat - şi destul de impresionat totuşi de
consecvenţa cu care Fuhrerul îşi urmărea viziunea - , voia să devină
cineva în viaţă. în cele din urm ă ajunsese până la Kaliningrad, care pe
atunci se mai numea Konigsberg, unde fusese luat prizonier de ruşi
în 1944. Armata Roşie îl dusese la Kazan, în „Ţara Tătarilor", pe care
18 S A R A I I S T K IC K lik

bunicul o pronunţa aşa de misterios, încât, în copilărie, mi-o imagi­


nam undeva între Transilvania şi ţara Taka luka a lui Pippi Şoseţica.
Iar asta fusese cea mai mare provocare. Cel mai rău era iarna,
când aerul care venea dinspre Urali era atât de rece, că îţi sfâşia
plămânii. Atât de rece, că îţi zdrelea pielea de pe obraji. Atât de rece,
încât oamenii nu se încumetau să se îmbrăţişeze de teamă să nu
rămână îngheţaţi, lipiţi unul de altul. Şi era mereu iarnă, în afara
scurtelor momente de vară. Dar atunci era parcă şi mai rău, pentru că
puţea peste tot a excremente, a oameni şi a carne putrezită, pe care
ruşii o lăsau să se umple de mucegai de îşi făceau muştele culcuş în
rănile deschise. Doar unui anume Mişa Sergheevici, care îl mai ajuta
câteodată pe bunicul să şterpelească vreo câţiva cartofi din depozit,
putea să-i fie recunoscător că nu murise de inaniţie.
- Un antisemit aşa cum scrie la carte, dar un adevărat prieten al
germanilor, zicea el, dând din cap apreciativ. Noi spuneam mereu că,
atunci când îmi vor da drumul acasă, el o să vină cu mine şi o să-i
găsim o fată germană, curată, căreia - atunci când o săruţi - să nu-i
pută gura de parcă ai avea sub pat un şobolan mort.
Dar cu puţin înainte de întoarcerea acasă, Mişa fusese împuşcat
de propriii oameni şi asta nici măcar cu intenţie.
- Dar după o sticlă întreagă de votcă nu mai ştii să ocheşti chiar
atât de bine, râdea bunicul, împungându-se cu degetul arătător întins
în ceafă, acolo unde, pare-se, fusese nimerit Mişa, de îi zburase cât
colo jumătate de cap.
Bunicului meu îi plăcea tare mult să-şi sperie bine auditoriul, să-l
împroaşte cu sânge şi puroi până când groaza se revărsa şuvoi din
ochii celor care îl ascultau.
- Aşa ceva nu mai vezi în ziua de azi decât la televizor, zicea el,
apoi şi te studia din cap până în picioare de îţi simţeai, literalmente, în
genunchi slăbiciunea firii.
Nicio tărie a vieţii nu se putea compara cu tăria vieţii sale. Erai un
ratat prin simplul fapt că te născuseşi prea târziu. Cu toate astea,
„războiu’" lui îi plăcea mai mult decât cel al bunicii, care te privea cu
ochii plini de reproş peste conopidă. Câteodată, când mă plictiseam,
Citiri (,'o]>dci 19

i tvii ce în familia mea se sancţiona cu pedeapsa maximă, începeam


i liiar după masa de prânz să mă plâng de temele pentru acasă, doar
ca să îl fac să vorbească plin de spume despre Kazan şi să mă stoarcă
pe mine, „papă-lapte“ ce eram, de ultima picătură de milă de sine.
bunicul era un povestitor excelent. în decursul anilor, îşi rafinase
povestirile atât de mult în funcţie de reacţiile publicului, încât
propoziţiile se îmbinau ca nişte roţi zimţate. Ştia unde putea să
smulgă un strigăt de spaimă şi unde trebuia să fie mai reţinut, pentru
ca, în clipa în care ascultătorii se credeau în siguranţă şi se ocupau din
nou de prăjiturile lor cu brânză, să răbufnească dintr-o propoziţie
secundară. Când făcea asta, vocea i se amplifica tot mai mult, în
vreme ce el fie bătea ritmic cu palma în masă, fie înălţa pumnul spre
cer, aşa cum încă mai aveai voie să faci pe vremea aceea, bucurân-
du-se de fiorii de groază pe care îi declanşa. Numai că uneori, când
aveam voie să dorm sus, la bunici, pentru că mama trebuia să viziteze
din nou o filială, m ă trezeam lac de sudoare din somn, pentru că
strigătele sale condimentate cu bucăţele de rusă răzbăteau până în
visele mele.
Dar despre aşa ceva nu se vorbea, evident. La început pentru că
nu era timp. Toată lumea era prea ocupată cu admiratul. Casa mea,
maşina mea, imperiul meu. Mai târziu nu se mai vorbea pentru că ar
li trebuit să se admită că acum exista timp pentru asta, ba chiar atât
de mult încât bunicul a decis - cu o jumătate de an înainte ca
Alzheimerul să se agraveze foarte tare, ajungând să nu mai ştie nici
cum îl cheamă - să includă în sortimentul său şi moda bărbătească,
doar pentru a umple cumva orele fără ocupaţie. Nimic nu era mai rău
în familia mea decât timpul. Cu excepţia celui pe care nu-1 aveai şi/
sau care îţi fugea, pe acela îl plăceau cu toţii, era dovada de hărnicie
care făcea ca un croitor să fie cu adevărat croitor. Celălalt timp, acela
urât, pe care îl asociai cu adjectivul „liber", se nimerea în discuţie
doar când era vorba de lumea din afară, de acele făpturi demne de
dispreţ din exterior care îşi iroseau „timpul liber" prin cafenele, în loc
să înveţe o limbă străină sau să studieze fisiunea atomului. Dacă era
absolut necesar, atunci existau doar pauze, nu timp, doar intervalul în
20 SARA11 STRICKI'R

care momentele din două părţi se ciocneau. Altminteri, cine ştie,


reuşeai să fii seara încă prea proaspăt şi alert, fiind nevoit să înduri
privirile pline de reproş ale celorlalţi, priviri marcate de cearcăne
adânci şi muncite. Oboseala era valută forte în familia mea. Cine mai
reuşea să-şi ţină ochii deschişi după ora zece însemna că nu fusese
muncit suficient. Şi aici nu te mai ajuta nici măcar urâţenia.
Bunicul învăţase în război trei lucruri (aşa cum şi în povestirile
sale existau mereu trei lucruri, după cum am mai spus, ştia să
povestească). Primul era acela că a te opri putea să însemne moartea.
Prietenului său, împreună cu care ridica braţul drept în aer în foto­
grafia din sufragerie, ambii plini de un zel care aproape că îi smulgea
din ramă (dar care, în ciuda repetatelor misive-invitaţie cu toporaşi
trimise de bunica mea, nu venea „nici măcar!" la masă, pentru că el nu
păstrase în amintire Kazanul chiar atât de vesel precum îl descria
bunicul), îi îngheţase şi îi căzuse un deget pentru că, în timpul
lucrului, se oprise şi se aşezase un pic pe o piatră. Asta îi fusese buni­
cului învăţătură de minte. Nu îmi amintesc să-l fi văzut în toată copi­
lăria mea stând într-un loc mai mult de zece minute. Trândăveala era
pentru el doar un virus. Acesta pândea în faţa televizorului, în reviste,
în paturile nefacute în care te puteai cuibări prea iute la loc, în căzile de
baie şi, cel mai mult, în bazinele de înot. Şi, dacă apucai să te infectezi
cu un asemenea virus, era tare greu să mai scapi de el. Clipeai o dată
prea lung şi deja te pomeneai că păţeai ca Max, fiul lui Helm şi al lui
Gundl, de fapt un băiat drăguţ, până când într-o vară fusese slobozit
din slujba lui de vacanţă şi trimis, în schimb, într-o „tabără de vară!
Numai când aud aşa ceva! Tinerii ăştia oricum au liber tot anul", în
timpul căreia acesta se lăsase pradă drogurilor şi, ca urmare, şi artei,
după care se mutase la Berlin, unde îşi dorise să ajungă pictor, dar nu
se vindecase de toate astea decât atunci când trândăvia subvenţionată
fusese desfiinţată odată cu RDG-ul.
Singura metodă de a combate astfel de cazuri era să rămâi mereu
în mişcare. Chiar şi la masă, bunicul sărea mereu în picioare, fie
pentru a aduce o carte cu ajutorul căreia voia să combată argumentele
celui de lângă el, fie pentru a ajusta o piesă de mobilier care nu se mai
Cinci copeici 2 1

alin în unghiul potrivit. Iar când nu mai avea nicio altă idee, vezica lui
sensibilă îl trimitea la toaletă, de unde se grăbea să se întoarcă cu
şliţul încă descheiat pentru a încheia cu răutate o frază, totul într-o
agitaţie care la mama avea să ajungă la performanţă.
Iii nu mergea, el alerga. El nu mergea cu maşina, el gonea cu ma­
şina. El nu stătea pe gânduri, el ştia. Şi, mai ales, ştia mai bine. în
vocabularul său nu existau cuvintele: „sunt de părere/cred/aş zice“
sau „părerea mea ar fi“, ci doar: „aşa este“. La un moment dat se afun­
dase atât de tare în afirmaţii general valabile, încât pierduse complet
persoana întâi singular.
- Evident că au fost omoruri. Să se mândrească cineva cu asta?
Nu. Să o facă din nou? Cu siguranţă.
Realitatea era cea care trebuia să se adapteze la el, şi nu invers.
Aproape că nu exista subiect la care să nu se priceapă, iar priceperea
sa nu era umbrită prea adesea de experienţă. Aceasta, considera el,
tlura prea mult.
- Nu trebuie să mănânc rahat ca să ştiu ce gust are, zicea el,
bombardându-te apoi cu răspunsuri la cele mai stringente întrebări
tlin politică şi istorie, din biologie şi psihologie, care erau acelaşi
lucru, din artă şi din muzică, chiar dacă nu lansase nimeni vreo ase­
menea întrebare.
Dar cele mai multe lucruri le ştia despre afaceri. Acesta era al
doilea lucru pe care îl învăţase în lagăr. în timpul marşurilor
interminabile de-a lungul Volgăi, colegii săi de captivitate povestiseră,
pe lângă diversele mâncăruri ale cine ştie căror mame sau pe lângă
fiicele diverselor mame, pe care le-ar fi iubit dacă ar fi putut, şi o
sumedenie de lucruri utile. Bunicul meu învăţase despre filosofii
germani, un spiţer din Alsacia îl învăţase o brumă de franceză, dar cel
mai mult timp şi-l petrecuse cu un proprietar de fabrică, iar acesta îi
dăduse lecţii sistematic. Când, după trei ani, ruşii îl urcaseră în trenul
către casă, se pricepea la mai mult decât contabilitate, bilanţuri şi
management, astfel încât, la sosire, primul lucru fusese să îi explice
sl răbunicului meu tot ce făcea greşit.
22 SARA11 STItlCKHK

Al treilea şi cel mai important lucru pe care îl învăţase era că un


vis nu trebuia să fie prea mic dacă voiai să găseşti adăpost sub el
într-o noapte îngheţată. înainte de război, nu se prea interesase de
afacerea tatălui său. Acum vedea şansa de a construi ceva. Ceva. Ce
anume, mai exact, era secundar. Important era să fie în frunte şi,
desigur, trebuia să fie mare, mai mare, cel mai mare, în orice caz, cel
mai mare din tot ce existase până atunci. Bunicul nu se sătura să
viseze că, la Paris, la Roma şi la Londra, femeile aveau să umble de
colo până colo cu numele său în ceafa. Dar pentru început trebuia să
se mulţumească să importe mărfuri din ţările lor, pentru a o ajuta pe
femeia germană să dobândească măcar un pic de stil, iar asta
„reprezenta cea mai mare provocare dintre toate". Nu avea nici
pregătirea necesară şi nici puterea financiară, dar avea o voinţă de fier
şi norocul de a se fi născut într-o vreme în care asta era de ajuns. El a
fost printre primii care şi-au dat seama că oamenii care nu au nimic
îşi doresc mai ales lucruri de care nu au nevoie. în decursul a trei ani,
a reuşit să-şi dubleze profitul. în al cincilea an, a apărut catalogul, din
care mai găsesc şi astăzi la târgurile de vechituri câte un exemplar
printre numere vechi din Burda şi reviste erotice pline de subsuori
păroase. La finalul celui de-al optulea an, punctele de pe hartă erau
atât de apropiate, încât de la sud la nord mai că nu se mai vedea vreun
locşor gol. Cucerea ţara aşa cum făcea cu orice şi cu oricine şi, undeva
pe drum, pare să fi uitat că, de fapt, el dispreţuia moda profund.
Putea să discute ore întregi despre culoare, croială şi calitate, şi
mai ales despre aceea care îi lipsea concurenţei. Costumele sale erau
toate croite pe măsură - aparent pentru că el, acum că bunica nu mai
era acolo ca să atragă privirile, devenise propria sa carte de vizită. în
realitate, hainele de gata nu i se potriveau. Bunicul meu era destul de
mic de statură. Dacă stătea pe scaunul său din piele de la birou,
picioarele nu îi atingeau pământul. Pentru fotografia de nuntă îl
urcaseră pe o treaptă, ca să nu pară prea mic pe lângă bunica,
încălţată cu pantofi cu toc, dar până la urm ă tot el a dominat poza.
Poartă un frac, papion alb, pantofi de lac, acoperiţi pe jumătate de
rochia bunicii, şi are pe chip un rânjet lat, prefăcut, care îi urcă spre
Cinci cti|)dci 23

ii.is. în lundal se vede o treaptă de marmură, cu coloane impunătoare


i Ic fiecare parte. Durează o vreme până te prinzi că e doar pictată, un
i .i Mou care atârna în studioul fotografului. Bunica, în schimb, pare să

sc înece printre toate volănaşele suplimentare pe care Schăfer Mărie


Ic adăugase rochiei pentru a acoperi bucăţile de pânză folosite. La gât
poartă o cruce cu care bunicul nu a fost de acord decât după mari
proteste. îl ţine de braţ şi se uită puţin în sus spre el. Gropiţa lui
aproape că nu se vede, dar creşte de la fotografie la fotografie, la fel ca
şi porţiunea cheală din creştetul lui. La botezul mamei mele nu mai
are decât un cerculeţ subţire care se întinde de la ureche la ureche,
până când, de la jumătatea albumului de poze încolo, are din nou
capul acoperit de păr des, uşor ondulat, chiar mai des decât al bunicii,
i arc păşeşte pe lângă el. „Toulouse, 1969“ stă scris pe dosul fotografiei,
ui caligrafia ei m ăruntă în creion. Alături a adăugat trei nume, de
parcă ar fi putut uita cine sunt.
Bunicul pozează bronzat pe o iarbă maronie, în pantaloni scurţi
şi sandale. Pe pieptul lui se ondulează câteva bucle rătăcite. Pe lângă
acestea, părul artificial are ceva grotesc, ca o căciulă de blană purtată
vara. Deşi stă cât se poate de liniştit, arată de parcă bunica ar alerga
după el, cu o mână în aer, pentru ca la nevoie să o poată prinde pe
mama, care tronează deasupra lor precum vârful unei piramide. Ea e
aşezată pe umerii bunicului, cu mâinile pe ochii lui, astfel încât i se
vede doar gura deschisă, care râde sau ţipă. Picioarele şi le-a înfăşurat
în jurul braţelor sale, încât abia îţi poţi da seama unde începe ea şi
unde se termină el. Poartă un costum de baie corai, al cărui decolteu
e atât de adânc, încât i se văd foarte clar sfârcurile maronii. Sub pielea
ca de pergament strălucesc verzui venele ei.
Doar bunica nu participă la toată dezbrăcarea din poză. Poartă o
bluză de mătase şi o geantă rigidă pe braţ, de parcă ar fi în drum spre
teatru. Deşi trebuie să fi fost destul de cald, poartă ciorapi sidefii în
picioare. încă de atunci avea câteva kilograme în plus, dar eleganţa ei
o ajuta să le ascundă. Părul blond este prins intr-un coc din care nu
îndrăzneşte să se desprindă nici măcar o şuviţă, pielea îi e albă, ca o
pudră, ca şi cum chipul i-ar fi putut fi descompus de vânt la prima
24 SARAH STRICKF.R

adiere. Spre deosebire de ea, bunicul pare un model decupat cu o


foarfecă boantă. Sprâncenele de deasupra degetelor de copil ale
mamei mele sunt lungi şi ciufulite. Pe obraji, zilele petrecute departe
de prizele germane aruncaseră o plasă de tuleie negre. Are bărbia
pătrăţoasă şi, în sfârşit, se vede foarte clar gropiţa din bărbie. Delica­
teţea bunicii îl face să pară mai mare decât e. Ea este moale, el e dur, el
e întunecat, ea luminoasă şi fiecare e cu atât mai mult într-un fel, cu
cât celălalt este mai puţin. O pereche frumoasă. Doar că plus şi minus
se anulează reciproc.
^ (^ cp ifM u l 2>

Mama era prea urâtă ca să fie proastă. La cinci ani ştia deja să
citească. Probabil că putea să facă asta de la patru sau chiar de la trei
ani, asta depindea de cât de tare simţea nevoia bunicul să fie m ândru
de ea. Nimeni nu ştia unde învăţase. într-o bună dimineaţă, la micul
dejun, se pare că luase pur şi simplu ziarul şi începuse să citească
titlurile.
- Gena mea! exclamase bunicul cu obrajii strălucind ca ai fetelor
de pe sticlele de sirop de fructe, însă bunica avea bănuiala că el o
învăţase pe furiş atunci când se ducea ea la confesiune, singura plă­
cere pe care şi-o permitea.
Mama susţinea că învăţase pe dinafară textele de pe ambalaje şi că
de restul şi-a dat seama singură, dar nu poţi să creşti în aceeaşi casă
cu bunicul fără să dezvolţi un anumit instinct pentru formarea de
legende.
Bunicul se ducea în oraş şi aducea teancuri de cărţi. Istoria vechii
Rome, Introducere în lumea animalelor în trei volume, un atlas,
Datele-cheie despre astronomie ale lui Harenberg. Le alegea la întâm­
plare, dar erau multe. Când şi când, mai aducea şi câte o carte de
beletristică, asta dacă doamna de la librărie reuşea să-l convingă că
făcea parte din operele importante ale literaturii universale şi că nu
era genul pe care să o parcurgi în hamac şi să oftezi fericit la sfârşit. în
fiecare lună îi alegea mamei trei astfel de opere, dându-i sarcina să îşi
dedice 30 de minute în fiecare zi cărţilor bifate de pe lista sa.
- Dar nu ştie încă nici să citească ceasul, se plângea bunica.
26 SA RAM STRICKHR

Bunicul insă nici măcar nu o asculta.


Iar mama oricum nu se împotrivea. Indiferent când învăţase să
citească, învăţase de dinainte să o ignore pe bunica.
Seara, progresul ei era controlat. Aplecat deasupra farfuriei
aburinde, bunicul meu punea întrebare după întrebare. Care este
capitala Burundi? Din ce se compune apa? Cât fac 12 ori patru?
- Las-o mai întâi să mănânce, se văicărea bunica. Altfel se răceşte
totul.
- Trei, trei, trei... striga bunicul.
- La Issos ei se păruiau! striga şi mama.
între timp, el se bătea cu palma pe picior şi răcnea la bunica:
- Hilde, copilul e un geniu! sau: E o adevărată Schneider! sau pur
şi simplu: Am zis eu! ceea ce se potrivea aproape întotdeauna.
Bunica desena cu furculiţa cercuri în cartofi şi bombănea.
- Poate să fie un geniu şi mai târziu.
Până la urmă o lăsau singură la masă ca să caute cine ştie ce ţară
de pe glob, pe care Dagmar BerghofP o avea scrisă pe biletul ei
galben, iar bunica era cea care trebuia să golească farfuriile, ca să nu
se irosească nimic, fiindcă:
- Când eram eu de vârsta ta ... Şi mai târziu: Copiii din Africa...
Duminicile alergau prin muzee, apoi la operă/teatru/balet, orice
era în program. Pe bunicul îl dureau oasele dacă stătea locului, de
parcă ar fi alergat la maraton, dar considera că e obligaţia lui să o
stimuleze pe mama atât intelectual, cât şi cultural, chiar dacă ştia,
desigur, că acest lucru era practic imposibil.
Oricând îi permitea agenda - foarte încărcată şi aproape de
nerezolvat - , era musai să plece undeva, „ca să mai iasă şi copilul din
atmosfera asta împuţită", cum obişnuia să-i spună. Datorită casei sale
de modă, avea o vastă reţea de cunoştinţe în Europa necomunistă (de
restul, era el de părere, nu trebuia să-ţi pară rău, „o adunătură de state

1 Crainică TV, prima femeie care a moderat telejurnalul Tagesschau la postul de


televiziune ARD (n.tr.)
Cinci copeici 27

uit se poate de corupte, de hoţi cu toţii, de la omul de rând până la


ministru!", cel puţin până când a căzut Cortina de Fier şi, brusc, nu a
mai existat nimic mai bun decât Estul, dar despre asta mai târziu),
cunoştinţe pe care le vizita periodic, pentru a cerceta marfa, pentru a
negocia noi contracte sau doar ca să „poată bea, în sfârşit, un
cappuccino ca lumea, o fiertură pe care aici ţi-o servesc drept cafea, e
absolut intolerabil aşa ceva". Şi aproape întotdeauna se întorcea cu o
invitaţie pentru toată familia.
încă dinainte să poată umbla cum trebuie, mama vorbea patru
limbi străine.
- Fluent! striga bunica.
- Cinci! intervenea bunicul.
Apoi se duse din nou la librărie, de data asta în căutare de „ceva
străin", pentru a putea aprofunda cele învăţate. Singurul lucru pe care
i-1 putu oferi doamna de la librărie fu un volum despre pictura
renascentistă cu explicaţii în franceză.
- O iau, strigă el.
Şi, pentru ca nu cumva cele lingvistice şi spirituale să se impună,
mai puse să i se împacheteze şi cartea Gândeşti şi participi - Cartea
celor 1 000 de enigme, pe care micuţa mea mamă i-o dădu înapoi gata
completată a doua zi, pe măsuţa de cafea.
- Oioioi, asta nu e normal, strigă Gundl, un copil trebuie să fie
copil! Vă spun eu, sunt tare bucuroasă că Max al meu nu se grăbeşte
să crească. Ştiţi ce mi-a zis drăguţul deunăzi? Mama, eu nu pot să
spun decât „labă" la picior. Nu e drăguţ, Oskar, ia spune, nu e drăguţ?
însă bunicul nu era dispus să se alăture entuziasmului legat de
lipsurile şi deficienţele copilului care păşea cu paşi timizi pe podea, de
scaunul de toaletă unde aproape că nimerise, de râgâielile cu miros de
lapte stricat şi de toate aceste tentative penibile de a deveni om.
- Nu atârni o operă de artă în muzeu înainte să fie terminată, zise
el, apoi îi luă bunicii din dulap un arzător Bunsen pentru a face să
explodeze ursuleţii de jeleu în clorură de potasiu, aşa cum era descris
experimentul în Marele ABC al chimiei.
28 SARAH STRICKHR

De la bun început s-a purtat cu mama aşa cum te-ai purta cu un


adult aflat într-un corp prea mic şi oricine nu făcea la fel trebuia să
asculte discursul său despre periclitarea dezvoltării, până când
dispărea în tăcere cu „Hamham? îţi arăt eu ţie hamham!“
în casa lui nu se pleca „tai-tai“, nici nu se făcea „caca11, nu exista
program pentru copii, nu existau cărţi pentru copii şi nu se spunea
niciodată „eşti prea mică pentru asta". Nevinovăţia şi lipsa de griji în
care trăiesc alţii la acea vârstă nu au fost simţite de mama datorită
sistemului de apărare neclintit al bunicului. Tot astfel a smuls-o şi din
întunericul care sălăşluieşte la marginile copilăriei, ajutând-o să
analizeze talmeş-balmeşul de mirosuri, sunete şi imagini şi să le
descompună în părţile componente înainte ca ele să aibă timp să se
unească într-un sentiment. Mama ştia că pastilele bunicii nu erau
bomboane, că familia de alături nu se mutase pur şi simplu şi că
respectivul deget de la picior nu îi îngheţase şi îi căzuse acelui prieten.
Iar bunicul era mereu dispus să îi stimuleze setea de cunoaştere,
în primii ani, nu aveai loc să strecori o foaie între ei.
Dimineaţa citeau împreună în Rheinpfalz, iar el îi explica prostiile
pe care le făceau Helmut Schmidt şi acoliţii săi, chiar dacă nu era
nimic de explicat, jetset socialist; Kohl, născut la Oggersheim, pe ăsta
trebuiau să-l aducă la Bonn. După ore, ea venea la birou şi lua prânzul
cu el, apoi avea voie să rămână şi să sorteze marfa sau să bifeze pentru
domnişoare biletele de comandă, până seara, când pleca spre casă cu
bunicul, povestindu-i în detaliu tot ce făcuse în cele câteva ore cât
fuseseră despărţiţi, până la cel mai mic amănunt, fiecare gând, fiecare
pâine cu unt căzută pe jos, fiecare sughiţ, totul, totul, povestea totul,
pentru că tot ce el nu ştia era deja o minciună.
El o asculta, punea când şi când câte o întrebare şi apoi, peste ale
ei, suprapunea poveştile lui, care, evident, erau mult mai m ari şi
mai înspăimântătoare - sughiţul său era un cutremur devastator,
iar pâinea sa cu unt era o grenadă de mână, „trebuie să m ă crezi
când îţi spun că nu am mai ridicat-o, jur că n-ai văzut niciodată pe
cineva alergând mai repede". Prelua structura pe care ea i-o oferea
copeici 29

şi, cu ajutorul acesteia, îşi ridica propria viaţă. Iar dacă bunica, în
mod excepţional, se afla în apropiere şi, tot în m od excepţional, nu
n u cuprinsă de unul dintre atacurile ei de panică, mai trântea şi ea
deasupra un strat de mortar, până când cioburile erau complet
acoperite.
Alte influenţe, de pildă unii născuţi după război care ar fi putut
ridica o problemă mai presus de inaniţie, nu prea existau.
Contactul cu cei de vârsta ei, care ar fi putut s-o deruteze pe
mama, cu toată mizeria rostită de gurile lor copilăreşti, trebuia evitat
pe cât posibil. De ziua ei, bunicul îşi invita propriii oaspeţi, bărbaţi
care se potriveau bine cu trabucurile sale, antreprenori-minune, aşa
ca el, foşti camarazi, avocaţi, profesori, care în loc de cadouri aduceau
ultimele lor lucrări publicate. Toată lumea stătea în jurul tortului cu
cremă de unt făcut de bunica, pe care doar ea îl mânca, iar mama
aduna în memorie tot soiul de teorii, pe care mai apoi le povestea cu
atâta avânt în curtea şcolii, încât treaba cu cei de vârsta ei ieşea
oricum din discuţie.
Cel puţin îi rămânea suficient timp pe care să îl dedice talentelor
ei, fără să fie deranjată. Şi avea atât de multe, încât bunicul, bietul de
cl, nu reuşea în primii ani să se decidă care dintre darurile ei merita
întreaga greutate a aşteptărilor sale mult prea mari.
Mai întâi, a fost desenul. Sigur că mama era mult prea tânără, iar
mai târziu nimeni nu mai ştia cât de tânără, dar, dacă e să dai crezare
cronologiei pe care o construise bunicul în decursul anilor, trebuie să
li fost vorba de o dată chiar dinainte de naşterea ei. în orice caz, într-o
bună zi, bunica găsise pe jos un desen în creion, care era cu atât mai
surprinzător cu cât nimeni nu-şi putea aminti să-i fi dat mamei mele
măcar o foaie de hârtie, ca să nu mai vorbim de creion; şi, desigur că
la minus doi ani, era mult prea mică pentru a şi le fi luat singură din
sertar. Aşadar, bunica găsise desenul unei figuri micuţe care îi semă­
na întru totul (bunicii, nu mamei, chiar şi atunci fiind deja destul de
deşteaptă încât să ştie că nu te puteai aştepta la un entuziasm furtunos
cu un autoportret), cerceii cu perle, gulerul cu dantelă, petele de
:*o s a r a h s t r ic k e r

nervozitate de pe gât, ceea ce pe bunica nu o entuziasmase chiar atât


de tare. Şi cu atât mai puţin faptul că bunicul înrămase capodopera şi
o atârnase în hol, exact lângă cuier, unde o putea remarca imediat
toată lumea.
- O artistă încă n-am avut în familia Schneider, exclamase
bunicul.
însă mama începuse apoi să facă roata, aşa, pur şi simplu, mai
întâi cu două mâini, apoi cu una, apoi fără mâini, aşa că bunicul
fugise imediat să găsească o fostă gimnastă din RDG, care după un
campionat mondial nu se mai întorsese în Est şi care o maltrata atât
de mult pe mama cu vocea ei îmbibată de testosteron, până când
aceasta reuşea să se îndoaie precum o păpuşă de cauciuc. Picioarele
înainte, în spate, în jurul capului, şpagatul, sus, jos, prin spate. Dar
nici asta nu o făcuse mai frumoasă. Ba chiar devenise un pic mai
osoasă. Când alerga, imediat după ceremonia de premiere, direct
spre tribună, pentru ca bunicul să îi certifice triumful cu exclamaţia
„Bravo!", medaliile i se loveau de piept în aşa hal, încât zornăiau.
Apoi, în cantonament, fusese întrebată de o mamă însoţitoare
îngrijorată dacă acasă îi dădeau suficient de mâncare, aşa că părinţii
s-au orientat rapid spre următorul talent, vocea ei, care era, într-ade-
văr, minunată. Şi, desigur, muuult prea matură pentru vârsta ei.
Din nou fusese căutat un profesor particular şi apoi un al doilea,
pentru că primului îi venise ideea să lipească o steluţă sub fiecare
cântec învăţat pe dinafară, aşa că rămăsese fără slujbă. Urmaşul său
fusese un fost cântăreţ de operă, care făcea prea multe exerciţii de
respiraţie şi prea puţine exerciţii de canto, ceea ce bunicul decretase la
început ca fiind „o aiureală", „pierdere de vreme", ba chiar şi
„înşelăciune", după ce descoperise în hol o poză a acestuia arătând ca
un monstru cu pene galbene şi verzi lângă Acel Goring, însă apoi
recunoscuse că era singura metodă adevărată. Chiar dacă „în
chestiunea"... Dar despre asta am mai vorbit.
(linei copeici 3 1

Nu ştiu, nu ştiu, zicea Gundl, care între timp se abonase la


revista Brigitte. Fata e mereu în priză. Trebuie să o lăsaţi să se mai
odihnească.
- Otium est pulvinar diaboli1, replicase bunicul privind mândru,
căci era singurul bărbat de pe Pământ care vorbea latina.
îşi alimenta egoul cu faptele minunate ale mamei şi, cu cât acesta
se lăcea mai mare, cu atât devenea mai înfometat. Atât de mult încât,
după ce povestise în ultimii 20 de ani tuturor celor care voiau să-l
asculte, dar desigur şi celorlalţi, că el „mai bine ar înghiţi muşte"
decât să intre într-o biserică, într-o duminică dimineaţă pornise
hotărât cu mama spre biserică şi îi decretase preotului că o sfinţire a
darurilor fără un „Aleluia" al mamei era ca o turtă fără nimic, ceea ce
acesta nu prea voise să accepte la început, dar după o scurtă audiţie se
declarase de acord să o lase să cânte câteva cântece.
- Tocmai acum, gemuse bunica, când îl auzise pe bunicul la
telefon povestind despre masa pe care o plănuiau (el) cu ocazia
debutului, trei feluri, desigur, nu, nu se ştie încă ce va fi în meniu, dar
vor crea ceva (bunica).
Invitase toată familia, ba chiar şi pe cealaltă mătuşă a mamei, sora
sa lise, al cărei num ăr reuşea mereu să-l piardă, poate din pricina
optimismului enervant care îi ieşea din pori precum coşurile pe faţa
unui adolescent
lise era altfel decât restul familiei. Dacă nu ar fi fost gropiţa din
bărbie, ai fi zis că nici nu face parte din familia Schneider. Mereu
veselă, mereu plină de înţelegere pentru toţi şi pentru toate. Credea
sincer că nimeni nu îi dorea răul, aşadar era singură, însă mereu plină
de speranţa (lipsită de acţiune) că bunul Dumnezeu, în care credea,
desigur, îi va oferi locul potrivit în viaţă.
Când bunicul îi povestise între două întâlniri foarte im por­
tante, tic-tac, că mama avea să ofere o nouă interpretare „duminica
viitoare" coralului „Laudă-L pe Domnul", ea se bucurase atât de

Lenea e perna diavolului. (în limba latină în orig., n.red.)


32 SARAH STRICKliR

dulce, încât fusese nevoit să dojenească zdravăn câteva domnişoare


ca să se calmeze.
în dimineaţa slujbei sosiseră cu o oră mai devreme, ca să păstreze
locurile. Cu braţele uşor depărtate de corp, pentru a proteja materialul
care se şifona la orice atingere - „orice altceva e o porcărie" -, bunicul
stătea în primul rând din biserică, alături fiind bunica mea, căreia, de
atâta grijă că mama ar putea intra în panică, îi tremura cutiuţa cu
tablete în mână. De jur împrejur erau Helm, Gundl, Max, iar foarte la
margine lise, un pic fără suflu, pentru că simţea nevoia să repete la
fiecare câteva minute că totul va merge sigur bine.
Doar mama părea cât se poate de relaxată.
- O adevărată profesionistă, zise bunicul, niciun pic de trac.
- Şşt! îl certă bunica.
- Aiureli! zise mama. Sigur că aveam emoţii!
îşi dădu jos ochelarii, pe care de la debutul bolii îi purta din nou,
întrucât de la lentilele de contact o ardeau ochii, şi îi şterse cu mâneca
de la cămaşa de noapte. Buza de sus i se curbă un pic, dezvăluind acel
rânjet nou.
- Să nu-ţi faci iluzii, bunica e în noi la fel de mult cum e şi bunicul,
râse ea bătându-mă pe braţ. Când am trecut pe lângă cristelniţă, am
crezut pentru o clipă că o să leşin, atât eram de agitată.
Dar, mai mult decât de public, se temea de exclamaţia bunicului:
„Teamă? La Kazan îi aruncau într-o gaură cu şobolani pe toţi cei care
erau prea lenţi şi îi lăsau acolo până începeau să pută. Asta numesc eu
teamă".
îşi puse din nou rama după urechi. Lentilele groase ca nişte
funduri de sifon sclipeau în toate culorile.
- Crede-mă, într-o asemenea situaţie e mai bine să te aduni.
Aşadar, fără să se întoarcă măcar o dată, urcă la balcon, trase
adânc aer în piept şi cântă clar şi tare şi cu un asemenea avânt, încât
vocea aproape că i se ffânse din pricina forţei pe care încă nu ştia să o
stăpânească, de parcă i-ai fi dat unui aruncător de greutăţi o minge de
tenis. Dedesubt, gâturile se întindeau, dar mama nu vedea nimic,
Lirici copeici 33

• a 1 1 1ii mai departe până la ultima notă, după care se întoarse aţă la
Imul ei, în timp ce bunicul sări în picioare şi începu să aplaude.
Oskar, şuieră bunica, nu face asta în casa Domnului.
Nu-ţi face griji, Dumnezeu o să mă ierte, zise bunicul. Asta e
li ralia lui.
I )oar cu mare greutate fu convis să se aşeze la loc şi să rabde până
la sfârşit, „deşi restul reprezentaţiei nici nu se putea compara cu
iiKcputul“.
( '.and totul se termină, în sfârşit, el se plasă la intrare şi adună
i omplimentele pentru mama, care îi plăcură atât de tare, încât uită să
Ir dea mai departe.
Oskar, trebuie să plecăm, se văicări bunica. Oaspeţii vor ajunge
la uşă din clipă în clipă.
Abia când ieşi şi preotul din sacristie şi zise: „Câteodată Domnul
Ir binecuvântează pe oiţele sale cu daruri la care nu te poţi uita decât
i u admiraţie", se declară dispus bunicul să îşi ia rămas-bun, nu fără
a I invita pe preot la masă, ceea ce o făcu pe bunica - lipsa unui
carton cu numele, cine ştie ce alergii alimentare - să înghită prima
pastilă pentru nervi, dar când acesta refuză politicos, răbufni: „Ce, nu
suntem destul de buni pentru el?" şi înghiţi şi a doua tabletă.
La sosirea acasă, mai avea puţin şi leşina.
- N-o să term in puiul la timp până vin oaspeţii, strigă ea din
bucătărie şi: Ah, Doamne! Lumânările, du-te repede! Nu aşa de
l epede că te înroşeşti toată! Oskar, adu tu, te rog, lumânările! Şi apoi,
în şoaptă, în spatele oaspeţilor aflaţi aproape toţi în sufragerie, în
aşteptare: Dacă aia nu vine imediat, pot să arunc puiul direct la
gunoi, căci, ca de obicei, Gundl era în întârziere.
Se zice că, odată, a avut nevoie din bucătărie până în sufragerie de
0 jumătate de oră pe ceas, pentru că pe drum îşi tot amintea de câte
1eva ce uitase, aşa că se învârtea neajutorată de colo colo, ca iepurii
ilin reclama Duracell care nu au Duracell.
Bunicului îi plăcea să imite scena. Iar mamei îi revenea sarcina
de a-şi duce palmele la obraji şi de a striga cu voce ascuţită: „îmi pare
34 SARAH STRICKER

tare rău", aşa cum făcea Gundl încă de la zece metri distanţă, la fel ca
şi în ziua aceea, când ajunse în sfârşit împreună cu Helm şi cu Max la
intrare şi, aşa cum nu-i scăpă bunicii, strâmbă uşor din nas în direcţia
bucătăriei.
- Ei, nu! Abia am ajuns şi noi. Oricum mai aveam de rezolvat
câteva lucruri la bucătărie, exclamă bunica.
- Doamne, cât de bine seamănă, zise Gundl în timp ce îşi agăţa
paltonul, apoi continuă: Am fugit repede până acasă şi am adus un
tort, în caz că nu aveaţi unul.
îi întinse tremurat bunicii un tort „Pădurea Neagră" sub o folie de
celofan, pe care aceasta, ofensată de moarte că i se aducea în casă o
prăjitură străină, îl luă cu o exclamaţie elegantă:
- Mulţumesc, draga mea!
Seara, vârî tortul la congelator şi îl uită acolo pentru totdeauna.
- Ei, cum merge la bancă? încă nu ai prins rădăcini la ghişeu? îi
strigă bunicul fratelui său, bătându-1 pe umăr.
- Ei, ghişeu! Acum sunt la investiţii. Nici nu trebuie să te ridici ca
să munceşti şi ca răsplată primeşti o mărire de salariu, zise Helm
alergând prin casă în urm a bunicului, ca să aprecieze cât costa noul
storcător de fructe, noul televizor şi noul aparat foto cu antireflex.
- Nou! îmi vine să râd! exclamă Helm şi până la urmă tot râse.
N-are nici măcar zoom, al meu face totul automat!
Femeile se întreceau şi ele, dar cu prefixul invers.
- Cum se simte tatăl tău? întrebă bunica.
- Cum să se simtă? strigă Gundl. Teribil. Face în pat. N-am dor­
mit toată noaptea.
- Biata de tine, replică bunica mea, care în prezenţa lui Gundl
vorbea ostentativ germana literară. Crede-mă, când n-o să mai fie, o
să-ţi doreşti să te mai ţină trează! Duse la mâna la piept, oftă uşor şi
adăugă: Ştiu despre ce vorbesc.
Mâncară şi băură şi făcură urări, la insistenţele bunicului, asigu-
rându-1 cu toţii de viitorul de aur al mamei. Ea trecu de la unul la altul
la masă, fiind mângâiată pe creştet, de parcă s-ar fi aşteptat cu toţii ca
(linei copeici 35

mai devreme sau mai târziu să-i cadă un ban de aur din gură, în timp
i c bunicii se agitau în jur cu aparatul foto.
Zâmbiţi, vă rog! striga bunicul.
Nu aşa de tare! exclama bunica.
I)ar dinţii erau deja în fotografie. Mama arăta acolo chiar şi mai
mică decât în fotografia de la Toulouse, cu toate că trecuseră câţiva
>mi. Poate din pricina felului în care stă, cu picioarele încrucişate, cu
braţele la spate, de pare că se afundă în pământ. Dar, dacă te uiţi mai
iilciil, poţi desluşi deja micuţele denivelări care arată ca nişte ventuze
pe sub puloverul roşu, primele semne chinuite ale pubertăţii.
- Una mai am! strigă bunicul.
- O clipă! zise bunica, făcându-i un semn cât se poate de evident,
iar el se duse în birou şi se întoarse cu un buchet enorm.
- Mulţumesc pentru această masă minunată, spuse el, apoi
întinse florile pe care ea le cumpărase cu o zi înainte.
- Ah, ce surpriză! Nu ar fi trebuit! exclamă ea.
în fotografia pe care le-o făcu Helm - „Ce? N-are nici măcar
autodeclanşator?" -, arată din nou foarte îndrăgostiţi. Adevăraţi pro­
fesionişti şi ei.
Dar bunicul tot nu se sătura, aşa că aduse apoi „sculptura", pe care
mama o realizase rapid între două premii.
- Există oare ceva ce să nu poată face acest copil? exclamă lise
bătând din palme.
- Sigur că da. Să dea greş! răspunse bunicul şi nici măcar nu
pretinse că ar fi făcut o glumă.
Bunica mai turnă şampanie - şi în pahare, şi pe ea - , se schimbă,
apoi îşi puse tot hainele de dinainte, pentru că nu voia să pară cu
nasul pe sus, şi atâta tot frecă pata, până când chiar avu nevoie de o
rochie curată.
Bunicul relată a o suta oară povestea despre cum bea votcă Mişa
Scrgheevici cu paznicii de la depozit, în timp ce ei cărau în spate sacii
de cartofi.
36 SARAH STRICKliR

- Administratorul depozitului era un evreu chior. Mişa se distra


când nu-i ieşea contabilitatea, zise el, imitând râsul lui Mişa.
Apoi bătu în masă şi o ridică pe mama în aer.
- Cine vrea s-o asculte pe cântăreaţa noastră?
Fu adus imediat taburetul din bucătărie, iar mama îl slăvi din nou
pe Domnul, puterea şi lucrarea Sa, în toate timpurile şi pentru
totdeauna, până când lise începu să plângă de emoţie.
- Fata ar merita să ajungă la televizor, plescăi unul dintre verii
asistenţi medicali. îşi îndreptă privirea spre mama. Poate chiar şi la
radio!
- Trebuie să o trimiteţi la un concurs din alea muzicale. Cu puţin
noroc, devine la fel de cunoscută precum Heintje1 şi va călători în
toată lumea, interveni celălalt.
- Doamne sfinte! Ea e tot ce am, strigă bunica strângând în braţe
corpul micuţ şi constatând îngrijorată că „totul" devenise şi mai
puţin.
- Noroc? strigă bunicul şi mai tare. Cu asemenea poveşti poţi să
te prezinţi la bunica ta! Norocul este o invenţie a leneşilor, ca să se
convingă că soarta e de vină pentru nefericirea lor, şi nu ei înşişi.
Omul are nevoie de hărnicie, hărnicie şi nimic mai mult.
- Doamne, ce frumos! oftă lise, care îşi recăpătase în cele din
urmă suflul, vocea omului este chiar a doua sa faţă.
- Aşa sună când un copil se curentează, zise bunicul şi mai găsi
apoi şi o a 37-a imagine pe film, ca să-i pozeze lui Gundl invidia de
pe faţă.
După care aceasta decise că era cazul ca şi Max să cânte ceva.
însă Max nu ştia deloc să cânte; dar după ce Gundl îi strânse
degetele pe sub masă până când băiatul aproape că urlă de durere,
decretă că va încerca şi se sui şi el pe un taburet, cântând-o pe aia cu
micul Hans care pleacă în lume şi reuşind să scoată doar câteva note
până în momentul în care şi textul, şi vocea îl părăsiră şi el izbucni în

1 Cântăreţ olandez, lansat în 1966, la vârsta de 11 ani (n.tr.)


(!inci copeici 37

plAiis, lucru pentru care acasă îi fu învineţit fundul, iar vecinii fură
nevoiţi să dea radioul mai tare.
Max nu o iertă niciodată pe deplin pe mama. Pe toată perioada
y ol ii, nu vorbi niciun cuvânt cu ea. Abia când se reîntâlniră la Berlin,
el fugind de armată şi de părinţii lui, iar ea de casa goală în care se
prefăcuse timp de o lună că poate trăi fără ai ei, se hotărî să o ia de
câteva ori cu el, căci părea tare pierdută în acel oraş care nu i se
potrivea deloc, în care tot ce în alte locuri era ascuns din decenţă -
droguri, mizerie, gălăgie, păcate - devenise brusc ceva bun, în care
lotul era alb sau negru, de rahat sau nu, dar cumva mereu în regulă şi
mai ales atât de liber, de fără valori şi de durere, încât mama chiar
Irebuia să se străduiască să-şi distrugă viaţa.
Dar la asta avea suficient exerciţiu. în străduinţă, vreau să spun, în
eforturi, muncă şi agitaţie, atât de multă experienţă încât nici măcar
iui ar fi ştiut cum să se oprească, cum să o ia mai încet. Iar bunicul

lăcea tot posibilul ca ea nici să nu afle. De îndată ce îşi perfecţiona


imul dintre talente, astfel încât exercitarea acestuia să nu mai
reprezinte o epuizare totală, el îi căuta de îndată o altă provocare. Nu
mai era de ajuns să fie cea mai bună, trebuia să dea tot ce avea mai
deplin, iar drumul într-acolo trebuia să doară. Nici muncă fără pâine,
nici pâine fără muncă. Doar că pâinea fără muncă era chiar mai rea.
Căci acesta fu şi motivul pentru care, la câteva săptămâni după
reprezentaţia din biserică, profesorul de muzică primi un telefon de
concediere: cântatul îi venea prea uşor.
- Nu putem să irosim timpul cu ceva ce până la urmă nu poate să
lie decât un hobby, decretase bunicul.
Următoarea potenţială chemare bătuse la uşă, arătându-se, din
păcate, mult mai promiţătoare.
- înţelegeţi, desigur!
Iar mama înţelese şi ea, desigur, şi începu, fără proteste, lecţiile de
oboi. Sau gimnastica la roată dublă. Orice îi trecea prin cap bunicului
ca să umple raftul cu premii şi cupe. Abia douăzeci de ani mai târziu,
cu chelnerii aplaudând la picioarele ei, cu Sufleţel care dansa şi el pe
38 SARAH STRICKIÎR

masă, în spatele ei, ea cântă din nou, uimită de vocea sa profundă şi


senzuală, care se maturizase pe neobservate în adâncul ei şi pe care o
savura ascultând-o. Dar pe atunci nu ştia ce înseamnă să „savurezi
ceva“, crezând că ziua are doar un singur scop, acela de a afla care
dintre performanţele ei era cea mai competitivă, cu care se putea
distinge din nou dintre toţi şi toate, cu care putea să scape din „gaura"
asta, cum spunea ea aproape la fel de scârbită ca bunicul.
Dar mai întâi trebuia să treacă peste tinereţe. Şi pentru aceasta
era prea deşteaptă, cel puţin pentru a ei, în care a fi tânăr îi îngrijora
doar pe tineri, iar toată povara de a se distra, de a-şi face de cap şi de
a se comporta aiurea apăsa pe umerii lor, pentru ca adulţii să poată
munci în linişte până la epuizare. Ura totul la ea: şuşoteala de la
spatele ei - pentru că era m ereu singura care nu făcea nicio greşeală
şi trebuia să prezinte rezolvarea lucrării la tablă - , faptul că nu
reuşea să se îndrăgostească de un actor sau de un cântăreţ, ca să nu
mai vorbim de oricine altcineva. Ura chicotelile despre rochiile ei
până la genunchi, în timp ce colega de bancă freca guma pe pupitru
cu degetele pline de cerneală. Bancurile m urdare la care trebuia să
râzi, dar nu puteai niciodată, de care erai în taină m ândru că nu
puteai râde şi care te făceau să te întrebi, tot în taină, ce nu era în
regulă cu tine. Ura revoltele nebuneşti, prostia mascată drept
idealism. Şi prostia şi mai mare de a te lăuda cu asta, chiar şi ani mai
târziu, când jeanşii zdrenţuiţi fuseseră de mult înlocuiţi cu panta­
lonii de costum la dungă.
Generozitatea cu care alţii îşi contemplau fostul eu îi era
dezagreabilă. Indiferent ce fel de fontanelă, gaură sau deschizătură
avea ea în cap, flexibilă sau nu, nu se închisese de niciun fel. Fie la 10,
fie la 20, la 30, la 40 (şi la fel la 49, căci la 50 nu mai ajunse), ea era
mereu aceeaşi, cea pe care am cunoscut-o eu însămi, nerăbdătoare,
agitată. Cineva care nu e în stare să ia viaţa uşor. O persoană care
spune că nu-i pasă ce gândesc alţii despre ea şi apoi repetă chiar mai
tare, ca să audă şi cei din ultimul rând. Care se străduieşte atât de tare
să fie ea însăşi, încât uită cine e cu adevărat.
Cinci copeici 39

Dar cel mai mult ura la tinereţea ei ceea ce aceasta făcea din ea.
I >c când îmi amintesc, mama a fost mereu pe picior de război cu
propriul corp, ceea ce pe atunci nu devenise o regulă. îi părea străin,
ciudat, respingător, dar mai ales se simţea înşelată. Cablurile şi
furtunurile din interior, care se încingeau necontrolat, care îi aduceau
sângele în obraji, dezvăluind întregii lumi sfiala ei, palmele
l ranspirate, bolboroseala intestinelor, tremuratul, toate astea păreau
să servească unui singur scop: să o trădeze. Corpul nu-i permitea să
păstreze pentru sine nicio emoţie, niciun gând, lăsând să se scurgă în
afară până şi cel mai mic secret, era ca un sac de gunoi plin de găuri,
din care se scurg pe stradă lături. Şi, de parcă asta nu ar fi fost de
ajuns, brusc începu să-i crească părul la subsuoară şi pe picioare. Şi
între, desigur.
Bunicul era la fel de puţin entuziasmat. Oricât de tare se grăbea să
o conducă pe mama prin întunecata copilărie spre regatul adulţilor, îl
deranja foarte tare că trebuia să ocolească prin pubertate. îi era greu
să se împace cu ochii atenţi care îi urmăreau fiecare cuvânt, că dintr-
odată era la masă o pereche de sâni în plus, care se chinuiau aşa de
tare să iasă dintre coaste, de nici nu îţi puteai lua ochii de la ei, de
parcă ai fi trecut pe lângă un accident puternic.
Bunica nu se lăsa cu nimic mai prejos. Nu numai că voia să
parcurgă cât mai repede faza cu tinereţea, dar nici n-ar fi lăsat pe
nimeni să intre. Se opunea cu toată forţa timpului, încercând să
ascundă de ea restul copilăriei, să pitească tot ce era de pitit, negând
totul la nevoie. încă de când mama avea 14 ani, îi interzisese să
încuie uşa de la baie.
- Să fiu nevoită să chem pompierii dacă nu poţi să o deschizi
singură?
Şi avea nevoie regulat, tocmai atunci, de câte ceva din dulăpiorul
cu medicamente, pe când mama ieşea de sub duş şi se usca. Bunica
era pe urmele ei mai abitir decât înainte - o urmărea peste tot, intra
lără să anunţe în cameră, de parcă ar fi sperat să o sperie atât de tare
pe femeia în devenire din ea, încât să nu mai aibă curajul să iasă.
40 SA RA W STRICKER

Când mamei îi venise ciclul, în ciuda tuturor acestor eforturi, ea o


sfătuise să se spele mai des şi să pună nişte bucăţi de hârtie igienică
între picioare, căci era de ajuns pentru „pişatul ăsta de muscă“.
Primele luni fuseseră un chin. Mama făcea duş de două ori pe zi.
Pauzele şi le petrecea spălându-se la toaletă cu o sticlă de apă
minerală. Când un băiat îngenunchease lângă ea ca să-şi lege pantofii,
fusese atât de terorizată că ar fi putut mirosi ceva, încât chiulise
pentru prima dată de la şcoală, ca să se ducă acasă să se schimbe. Cu
toate astea, fusese nevoie ca mama să-şi însângereze mai întâi toţi
chiloţii înainte ca bunica să scoată la iveală pachetul cu tampoane.
Dar spălatul rămăsese, ba chiar devenise mai accentuat odată cu
vârsta. în fiecare dimineaţă, cu mult înainte să sune deşteptătorul,
mama se trezea şi încerca apoi să-şi determine corpul să dispară.
Deschidea duşul la maximum şi lăsa apa atât de fierbinte, încât abia o
putea suporta; apoi îşi freca noaptea de pe corp. Se freca şi stropea şi se
săpunea, ducând duşul între fese, la subsuoară, în urechi, în gură,
făcând gargară şi scuipând, se freca între degetele de la mâini şi de la
picioare cu peria, până când pielea ajungea roşie şi zdrenţuită, întoc­
mai rufelor atunci când în maşina de spălat se strecoară o batistă de
hârtie. Iar după ce îndepărta complet tot ce era incontrolabil, tot ce era
sălbatic şi mort, transpiraţia şi pielea moartă, fiecare rest de celulă,
astfel încât corpul ei să ofere o suprafaţă netedă pentru intelectul ei,
continua cu locuinţa, care „stătea de atâta murdărie". Mereu.
Cât timp a locuit acasă, a fost destul de rău, dar când a avut doar
pentru ea cele două camere, a reuşit să transforme locul intr-un
spaţiu complet steril, atât de curat şi de rece şi de folositor, încât
nimeni nu voia să petreacă acolo mai multă vreme decât era necesar.
De ani buni nu mai fusesem acolo. Când m -a sunat, în sfârşit, şi
am adus-o la mine în toiul nopţii, am fost mult prea derutată de toate
tabletele, suporturile pentru perfuzii, aparatul de oxigen şi restul
ustensilelor pentru boală, de care până atunci nu avusesem habar, aşa
că n-am mai apucat să mă uit în jur.
(linei copeici 41

Abia când totul s-a terminat m-am dus din nou în locuinţa ei. Am
nin s prin camerele goale şi albe în care crescusem şi eu, în vârful
picioarelor, de parcă aş fi putut speria pe cineva, chiar dacă eu eram
ica care îmi ţineam răsuflarea, atât de înspăimântătoare era
pustietatea care mă asalta din toate părţile. Singurele obiecte care se
allau într-un dulap de sticlă din bucătărie erau instrumentele de
i urâţenie, care stăteau frumos aliniate, precum suvenirele din ţări
străine. Lichidele erau colorate şi ţipătoare, roz şi verde neon, galben
sl repezitor, iar pe cele mai multe dintre sticle trona un cap de mort.
M-am dus în dormitor şi am deschis dulapurile, am luat o
pereche de pantaloni de pe umeraş şi i-am tras peste blugi. Talia îmi
.1 jungea până la sâni. în ultimele luni se îngrăşase destul de tare; nu se

mai putea opri din mâncat, ea care toată viaţa fusese îndemnată să
mănânce - doar ca să piardă în câteva săptămâni toată greutatea
acumulată.
Am lăsat materialul să cadă şi m-am aşezat pe pat, un pat îngust,
ile 90 pe 200 de centimetri. Un pat de o persoană. O persoană care
nu-şi face speranţe că s-ar mai putea schimba ceva. Sau, mai simplu,
care nu-şi face griji.
Mi-am lipit nasul de aşternut. Nu mirosea a nimic, aşadar
probabil că mirosea a ea. Un miros care era prea asemănător cu cel
din jur pentru a putea fi perceput. Am cercetat cu privirea pereţii albi,
dulapurile albe, laminatul alb pe care îl pusese peste gresia frumoasă,
pentru că în adâncituri ar fi putut aluneca firimituri, apoi mi-am
întors privirea la pantalonii din faţa mea şi am văzut dintr-odată
marginea neagră a acestora; i-am ridicat de pe jos şi i-am privit mai
atent. Am scos o a doua pereche şi m-am uitat, apoi o a treia. Mereu
la fel. Margini negre de murdărie, pete, unele chiar lipicioase. M-am
ridicat şi am scos de pe raft un teanc de tricouri, apoi puţinele
pulovere, descoperind mereu diverse semne despre cât de greu îi
l usese în ultima vreme, ba chiar şi două perechi de chiloţi purtaţi pe
care îi ascunsese într-un colţ. Trebuie să fi aşteptat până în ultima
42 SA RAM STRICKKR

clipă ca să-mi spună adevărul despre starea ei, când deja nu se mai
descurca singură.
Am luat o foarfecă şi am început să tai totul în bucăţi pătrate,
cârpe pentru tot restul vieţii. Apoi m-am dus în sufragerie şi am
căutat acolo mai departe, chiar dacă nu ştiam ce anume. Poate doar
ceva ce aş fi putut lua cu mine, înainte să sosească cei de la organizaţia
de binefacere pe care o înfiinţase bunica, în nevoia ei tot mai
stringentă de a mai aduna nişte puncte în faţa Domnului înainte de
moarte, care trebuiau să ia restul. Am luat dosarele de pe raft, am
căutat în documentele ei, am deschis sertare, în speranţa de a da peste
vreun obiect personal, un prespapier, o cană preferată, mărunţişuri,
din cele care la alţi oameni stau pe pervaz. Dar evident că nu am găsit
nimic din toate astea. Evident că la mama nu existau lucruri inutile.
Evident că aici nu puteai găsi nimic a cărui existenţă să fi justificat o
dependenţă sentimentală. Mama nu se ataşase de nimic. Cu excepţia
sentimentului îmbătător de a se elibera de „balastul" care la ea
începea deja cu un bilet de lângă telefon. Pe cât de neobosit aduna
bunica totul, alimente, bani, untură, căci nu se ştia când ar fi putut
izbucni următorul război, pe atât de iute arunca mama totul. La noi
nu existau fotografii, magneţi de frigider sau oale strâmbe de lut.
Chiar şi cadourile pe care i le făceam de ziua mamei la şcoală - şi pe
care i le aduceam - le păstra doar câteva zile. De îndată ce se aduna
cât de puţin, lua un sac de gunoi şi îndesa înăuntru tot ce nu era bătut
în cuie, mânată de o pasiune neostoită de a face ordine. Bântuia prin
casă până când privirea îi putea aluneca perfect pe suprafeţe goale, pe
care nu se afla nimic în afară de un nou început.
Teama pe care o avea bunica de a nu pierde cele agonisite se
transformase la mama în spaima de a nu regăsi cele pierdute. Teama
de a nu fi copleşită de amintiri. Teama că orice neglijenţă, orice
greşeală cât de mică ar fi putut să-i deranjeze viaţa, atât de frumos
aranjată şi împăturită cant pe cant.
Am plecat din casă cu mâinile goale. Mă resemnasem că, în afară
de câteva fotografii pe care bunica apucase să le salveze, nu voi avea
(!iw:i copeici 43

nit io amintire, cel puţin nu una fizică, ceea ce se potrivea foarte bine
>ii mama - apoi mi-am amintit brusc de lanţul pe care în copilărie îl
descoperisem în pod, pe fundul unui borcan umplut până sus cu
pioneze. Căutam pe atunci un material pentru un colaj pe care
liebuia să îl facem la ora de artă şi mă jucam cu borcanul, când
l'iiiulantivul strălucitor sclipise înăuntru. La încercarea de a-1 trage
ii in borcan, m-am zgâriat pe toată mâna. Dar după aceea, când am
i ruşit să-l scot, n-am mai vrut să-l las acolo, sus.
M-am dus, aşadar, la noptiera mea, am căutat în vechea mea
■asclă cu bijuterii şi acolo, printre clipsurile pe care le purtasem în
.ulolescenţă, pentru că mama nu era de acord cu găurile în urechi,
I am descoperit din nou, chiar dacă un pic mai mic. A trebuit să mă
•Inc la lumină ca să îmi dau seama că era într-adevăr o monedă
montată în argint, deşi nu părea ceva special, arătând aproape ca un
ban de jucărie. Reversul era atât de tocit, încât scrierea nici nu se mai
vedea. Doar cu greu se puteau distinge două spice şi literele CCCP.
I anţul propriu-zis era complet ruginit. încă de când îl găsisem prima
i iară mirosea neplăcut a metal, aşa că îmi fusese destul de scârbă să îl
port. Dar îl ascunsesem totuşi printre gablonţurile mele, pentru că
mă convinsesem că însemna ceva pentru mama. Abia după moartea
ri am înţeles că într-adevăr aşa fusese.
Singurul lucru la care mama nu se pricepea absolut deloc era
iubirea. Ea şi sentimentul de iubire nu se tolerau reciproc. Pentru asta
erau mult prea asemănători. Prea dominatori. Prea posesivi.
Incapabili de compromisuri. Ambii încercau să domine, fiindu-le
necesar să fie în frunte, fie ce-o fi, indiferent cât de tare urla lumea la
ei că nu aveau dreptate. Se secau reciproc, până când nu mai putea
trăi nimic pe lângă ei, şi - cu cât se apărau mai tare - cu cât încercau
să se sustragă mai mult, cu atât strânsoarea lor era mai puternică.
La exterior se priveau cu cel mai mare dispreţ. Mama susţinea
rigid şi ferm că nu fusese îndrăgostită niciodată. Cunoscuse
oameni, îi plăcuse sau nu, însă de cele mai multe ori nu, pe unii
câteodată, pentru că erau deştepţi şi educaţi sau ambele, la nevoie
chiar şi amuzanţi, dar întotdeauna „pentru că“ ea decisese pentru
ea. îşi încrucişă braţele pe piept. Şi, din când în când, unul dintre ei
era pentru ea.
- Fluturii, obişnuia ea să zică, cu colţurile gurii tresărind de
plăcere pentru ochii daţi peste cap, care aveau să genereze afirmaţia
următoare: Fluturii trebuie să trăiască în natură sau să fie adunaţi în
insectar, dar cu siguranţă nu în burtă.
Pe când era tânără şi proastă - ea nefiind niciodată nici una, nici
alta -, se autosugestionase că simţea „chestii din astea". Dar se
dovedise a fi o greşeală de începător.
Iubirea nu exista decât în legătură cu mine - şi chiar şi aici ocolea
cuvântul ca pe un tomberon de gunoi care dădea pe afară. Cu
Cinci copeici 45

l'.iMimea tipică ei de a-i şoca pe ascultătorii săi, trebuia să le explice


iiitnror că ea de fapt nu-şi dorise deloc copii. Că eu fusesem un
> 1 1 1 iilciil dintre cele mai nefericite. Că astăzi aş fi putut trăi la fel de

Imno cu perechea drăguţă fără copii din Riigen, al căror dosar îi fusese
m om andat cu atâta căldură de doamna de la agenţia de adopţii,
11 i.incând crabi. Faptul că nu i-ar fi trecut prin cap să mă ia cu ea toată

/Hui doar pentru că mă purtase în pântec timp de nouă luni, dacă nu


m aş fi dovedit o companie atât de bună. Pentru aşa ceva există în
/mă de azi creşe şi grădiniţe cu program prelungit, aduse de cei din
I>.t, ha-ha.
Adevărul era că nu rezista nici măcar o jumătate de zi fără mine.
'»■ intâmpla deseori să vină să mă ia mai repede de la şcoală, pentru
■>i voia să-mi povestească despre ceva ce citise în pauza de prânz. Sau
Iu-nlru că voia să audă ce părere aveam despre cartea lui Dawkins, pe
. arc mi-o lăsase pe masa din bucătărie. Chiar şi după ce mă mutasem
■Ic ceva vreme, apărea brusc la uşa mea, cu două bilete în mână,
pentru cine ştie ce premieră la care trebuia să mergem împreună.
- Pune-ţi pantofii, fardează-te în maşină. O să merg încet în
i urbe, striga ea, luându-mi geanta înainte să apuc să protestez.
Dar îmi amintesc perfect de o zi când mi-a spus că mă iubeşte.
în schimb, mama privea dragostea cu dispreţ. în vreme ce alte fete
sc lăsau să alunece de la o agitaţie sentimentală la alta, astfel încât
cineva trebuia doar să se poarte puţin mai frumos cu ele ca să îşi
■lăruiască inima, mama părea imună la fericirea bovină şi chicotitoare,
.işa cum considera ea a fi dragostea.
Dar când o lovi totuşi - şi de data asta cu adevărat, cu toată forţa
şi atât de bine mascată, încât nu putea fi văzută cu ochiul liber -,
mama fu prinsă complet nepregătită. E la fel ca şi cu vărsatul de vânt -
clacă nu îl faci la vreme, rişti să dai colţul din pricina lui. Nu ştia cum
'..i reacţioneze la teama şi dorul şi disperarea care se răspândeau
In usc în ea, nu cunoştea nici cele mai simple reguli pe care alţii le
mvăţau în adolescenţă, pârghiile şi manevrele necesare pentru a-ţi
(Inc- sentimentele în frâu, ea nu învăţase cât de departe se putea
46 SARAH STIUCKER

aventura în larg şi unde erau prea puternici curenţii ca să stea singură


în picioare. Ea nu înţelegea că imensitatea durerii care o copleşea atât
de tare încât toate convingerile îi alunecau printre degete se sfârşea
la un moment dat sau, cel puţin, putea avea un sfârşit. Că nu trebuia
să persiste în durere. Şi nu avea pe nimeni care să-i explice asta. Fu
expusă atacului fără apărare, iar iubirea se folosi de slăbiciunea ei,
alergând-o de parcă ar fi vrut să se răzbune pe superioritatea ei.
Aşadar, se luptară, îşi făcură viaţa grea, mai grea decât ar fi trebuit,
în cele din urmă, câştigă mama. Sau, cel puţin, aşa crezu, chiar dacă
fu nevoită să aştepte până la sfârşit pentru ca sentimentul să se
transforme într-unul de victorie.
Prima dată se întâlniră în clasa a noua. Fu o coliziune scurtă,
dureroasă, care apoi păru mai puternică decât fusese. Băiatul nu
lăsase în amintirea ei nici măcar un nume, ci doar părerea unui chip.
Şi degetele cu pete albe pe unghii, din lipsă de calciu, care o apucaseră
brusc şi o trăseseră în poala lui.
îl cunoscuse la o petrecere - un party -, prima la care fusese
invitată şi asta doar din greşeală, întrucât colegul ei de bancă dăduse
pur şi simplu mai departe teancul de invitaţii. Ea nici măcar nu dorise
să meargă. Ura gălăgia, şi oamenii, şi râsetele. Mizeria şi drogurile pe
care ar fi putut să i le pună în băutură pentru a o face dependentă, aşa
cum citise în ziare. Nu-i plăceau ceilalţi oaspeţi, lucrurile pe care le
spuneau şi cele pe care le făceau. Mai ales împreună. Şi despre asta
citise. Şi făcu greşeala de a spune asta exact aşa, cu aceste cuvinte,
„mi-e groază să...“, la care bunicul urlă „ce ţi-e?“, apoi alergă în
magazin, luă rochia de pe manechin şi o îmbrăcă pe mama, după care
o urcă în maşină şi o duse la petrecere. Oricât de mult ura adunările
de adolescenţi neterminaţi, laşitatea o ura şi mai tare.
- Şi o să te distrezi! Ca să fie clar! strigă el în timp ce pornea
maşina.
Bunica băgă capul pe geamul maşinii şi o sărută pe mama.
- N-o să fie chiar atât de rău cum crezi, îi şopti ea înainte să
rămână în urmă pe alee, făcându-i semn cu mâna.
Cinci copeici 47

Câtă dreptate a avut, gemu mama, luptându-se cu cancerul care


li apăsa plămânii.
Râse răguşit, ca o actriţă cu sânii mari atunci când în indicaţiile
u mice scrie „înveninată".
A fost mult mai rău. Şi adăugă, de parcă asta nu ar fi fost de
ajuns: Mult mai rău.
Hi, haide, am zis eu, a fost doar o petrecere, o singură seară.
Dar nici măcar acum, cu ţevile în braţ, în piept, extrem de
'.lahită, nu era dispusă să dezvăluie durerea de atunci. Abia reuşea
s.i t reacă de la o propoziţie la alta fără să se scuture, să ridice umerii,
*i\ deschidă gura, de parcă ar fi înghiţit un pum n de boabe de piper,
blândeţea vârstei, care se zice că dobândeşte ascuţimea amintirilor,
l.i mama nu se instalase niciodată. Nu de alta, dar timpul care
ii rămăsese ca să îmbătrânească fu mult prea scurt. Sau mama fu
prea tare.
Nu ştia cât de normale erau toate aceste sentimente, acela de a se
'.imţi nelalocul său, de a se simţi altfel. Şi nici nu voia să ştie. Credinţa
■a ea nu avea nimic în comun cu lumea în care trăia era o parte din
iul ce o făcea să fie ea, poate cea mai importantă parte. Nu reuşea să
Picotească totul ca pe o experienţă printre multe altele. Cu o
11 k ăpăţânare incredibilă, ea insista pe cât de îngrozitoare fusese seara,
l.wând-o în amintirea ei tot mai mare, aşa cum totul devenea la ea
ii ui mare, descris mai mare şi gândit mai mare, pentru a rezista
.ilăluri de căruţa de membre sfâşiate pe care o aduceau bunicii cu ei.
lotul începu cu faptul că ajunse mult prea devreme. Pe invitaţie
nu era scrisă nicio oră. Când la al doilea ţârâit al soneriei uşa se
deschise, în sfârşit, Michaela, aşa se numea fata, Michaela This - în
mod ciudat mama îşi mai amintea numele, probabil pentru că respin­
gerea lasă urme mai adânci decât opusul - , aşadar, când Michaela
i leschise uşa în sfârşit, nici măcar nu era gata îmbrăcată.
- O, zise mama.
- O, spuse apoi şi Michaela.
Din acel moment, conversaţia se împotmoli.
48 SARAH STRICKER

Fără să aibă nimic altceva în comun în afară de înţelegerea


faptului că nu aveau nimic în comun, rămaseră în bucătărie în tăcere,
ascultându-1 pe Bata Illic1, care cânta în fundal despre Michaela, şi
băură, de fapt sorbiră din berea pe care mama o acceptase din
disperare, deşi o considera „scârboasă". Umerii sus, gura deschisă,
limba în afară, „scârboasă"!
Uitându-se peste tejgheaua din bucătărie spre sufragerie, ca un
prizonier printre zăbrele, studie confortul înflorat al anilor 1970,
masa cu faianţă, arlechinii înlăcrimaţi şi decantorul de coniac din
dulap, apoi se văzu împreună cu Michaela în oglindă, Michaela în
stânga, şi îşi dădu seama treptat că era totuşi îmbrăcată, chiar dacă
bunica ar fi considerat mai degrabă furou bluza foarte subţire cu
bretele ce aveau să alunece mereu de pe umeri în cursul serii, la
fiecare mişcare, câteodată neintenţionat; în dreapta era mama cu
rochia ei roz, cu părul împletit în două cozi subţiri răsucite în jurul
capului, atât de demodată cum doar bunicii mei reuşeau să facă să
arate o fată de 14 ani. Ventuzele se transformaseră între timp în pungi
goale care se împingeau prin materialul rochiei, dar bunica decretase
„două cuie pe o scândură. Ar fi păcat de bani" şi agăţase supărată la
loc sutienul pe care i-1 arătase mama. Adăugase ţinutei o vestuţă şi o
poşetuţă ambele roz, fiind totul asortat cu rochia care muşca, cu
fiecare minut, tot mai mult din nasul mamei.
Mama şi Michaela vorbiră o vreme, dar îşi dădură seama repede
că tăcerea era mult mai nimerită. Mama se uita la ceas şi se muta de
pe un picior pe altul, în timp ce Michaela stătea nemişcată la tejghea.
Din când în când reuşea să-şi închipuie că auzea câte un zgomot şi se
întorcea alergând spre uşă, ceea ce o sperie la un moment atât de tare
pe mama, încât îi căzu berea din mână. Cerându-şi scuze dat de o
mie de ori, începu să adune cioburile şi sigur ar fi putut să le mai
adune o bună bucată de vreme dacă Michaela nu i-ar fi spus:

1Cântăreţ german, originar din Belgrad, foarte popular între anii 1960 şi 1980. Unul
dintre şlagărele care l-au consacrat se numea „Michaela". (n.tr.)
Cinci copeici 49

I,asă! Şi apoi, cu voce şi mai hotărâtă: Lasă!


Aşa că mamei nu-i rămase nimic altceva de făcut decât să se
Imlheze din nou la acele ceasului, care între timp începuse să meargă
Invers. Bâţâi din picioare şi îşi dori cu ardoare să apară şi ceilalţi
oaspeţi - iar când apărură, în sfârşit, în sfârşit!, îşi dori să dispară
imediat.
Pe cât de mult dură până la sosirea primului, pe atât de repede
ajunseră cu toţii să nu se mai poată mişca de înghesuială. în decurs
de treizeci de minute, casa era plină ochi cu prietenii Michaelei, pe
i are mama îi cunoştea din vedere, dar nu şi ei pe ea; în schimb, se
cunoşteau foarte bine între ei. Ei care aveau să-şi povestească o
sumedenie de lucruri, dar nu şi mamei. Care fumau şi dansau între ei,
dar nu şi cu ea. Care arătau cu toţii la fel, fiind însă diferiţi de ea. Care
vorbeau la fel despre oricine şi orice, făceau aceleaşi glume, râdeau cu
acelaşi râs şi îşi lansau cu fiecare ocazie teoriile nevinovat de
provocatoare.
Stăteau în grupuleţe, umăr la umăr, gură la ureche, ca să se poată
inţelege în gălăgie, şi erau puşi pe harţă. Mai degrabă pe veselie decât
pe harţă. Apoi nu mai fu vorba de harţă, ci de veselie, şi asta cu atât
mai tare, hahahahaha, atât de tare încât abia se mai puteau controla
din pricina atâtor lucruri care li se păreau, brusc, teribil de amuzante,
mai ales cele care se petreceau taman în spatele, la stânga sau la
dreapta mamei, când aceasta privea în altă direcţie.
O fată plângea şi, pentru că era o petrecere, o făcea în mijlocul
coridorului, astfel încât toţi cei care treceau pe acolo erau nevoiţi să
calce peste necazurile ei.
- Prostii de pubertate, gemu mama.
- Eraţi la pubertate, am zis eu, apoi i-am ţinut mâna o vreme,
înainte să apuce să se scarpine până la sânge de atâta agitaţie.
- Eu nu, nu reuşi ea să se abţină, deşi ştia, evident, că nu la asta mă
refeream.
Fiindcă nu prea ştia ce să facă, se întoarse în bucătărie şi începu să
caute alte cioburi. Se târî în patru labe printre picioarele din jurul
50 SARAH STRICKER

tejghelei, pipăind dalele de gresie. Muzica era atât de tare, încât başii
îi bubuiau necruţător în piept, în timp ce Tony Marshall bătea tobele
şi Juliane Werding, care credea că ar fi putut ademeni cu feminismul
ei de fetiţă pe cineva din spatele cratiţei, urla din boxe. Şi între ei tot
timpul Bata, pentru care cânta o pasăre, iar la râu o vedea pe Micha-
ela, şi era totul atât de frumos şi atât de trist, căci mama băgă de
seamă că îngâna textul în tăcere, în vreme ce aceia de lângă tejghea
descoperiră brusc partea amuzantă din adunatul ei de cioburi.
- Uite acolo, strigau ei, ai uitat unul, iar mama aluneca pe degetele
întinse până în colţ, unde, plină de ruşine, chiar găsi un ciob.
Pe Michaela nu o mai deranja acum acţiunea de Cenuşăreasă,
asta presupunând că îşi mai dădea seama de ce se întâmpla în jur.
Avea ochii închişi şi capul dat pe spate şi sărea în cerc ca o aborigenă
în transă, ceea era destul de greu din pricina braţelor ridicate în aer
care o târau în cealaltă direcţie. Se clătina mereu şi se apleca într-o
parte, apoi se lovea de scaune sau de picioarele altora şi doar mâna
care o apucă brusc de um ăr o opri la un moment dat să nu se lovească
de oglindă - o mână mare şi cărnoasă pe care mama o zări doar scurt,
fără să o vadă cu adevărat, şi pe care ar fi uitat-o repede dacă nu s-ar
fi regăsit un pic mai târziu pe mâna ei. Numele băiatului căruia îi
aparţinea mâna se rătăcise, însă între malurile mâloase ale amintirilor
transformate în anecdote, în care toate lucrurile sunt mereu
importante sau lipsesc cu desăvârşire.
- Rudi sau Hansi, sau Manni, zise mama. De unde să ştiu?
- Ford Taunus verde! LD: T 665! zise bunicul, bătându-se m ân­
dru cu mâna la tâmplă.
- Accidentul, zise bunica, luând o mină sumbră.
Iar asta cel puţin până când m-am născut eu şi mama a revendicat
pentru mine acest nume; aşa încât, după aceea, ea a trecut la „pata
neagră" de pe „vesta albă a mamei tale", cum şoptea aplecându-se
confidenţial spre mine, de parcă ar fi vorbit despre vremea când
mama mai câştigase un ban în plus în cine ştie ce bordel.
Cinci copeici 5 1

Anular, băiatul îşi puse mâna pe umărul Michaelei, astfel încât


l n ricana bluzei, care în m od excepţional rămăsese la locul ei, alunecă
■lin nou, apoi îşi duse degetele la ceafa ei şi o legănă împreună cu el
nu olo şi încoace, în timp ce mâna liberă îi urca încet pe sub furou.
I'icioarele de deasupra mamei începură să tresalte de colo până
i olo.
Ou, auzi ea, de parcă ar fi urlat un lup în noapte.
Mama se întoarse, dar îşi aminti pe dată că ei îi era totul indi-
li ii iil. Şi Michaela părea să fie de aceeaşi părere. îşi ţinea ochii în
■oniiiiuare închişi, leginându-se în ritmul muzicii, de parcă cineva
.11 Ii inlocuit toate acele comori - pentru care doar iubirea contează -

■ii zdrăngăneală de chitară. Abia când mâna înaintă atât de mult


un ăl se putea vedea - desigur, nu mama şi, dacă da, doar din gre-
•.■■.ili'i -, aşadar, abia când se puteau vedea buricele degetelor în
Imi tea de sus a bluzei, începu Michaela să se răsucească. Deschise
pleoapele de parcă ar fi smuls plasturi de pe o rană. Deschise gura.
Apoi îl împinse de lângă ea pe Rudi sau Hansi, sau Manni, folosin-
1 111 se de ambele mâini. îşi puse toată greutatea în lovitură, sărindu-i

Iii rralmente la piept. El îşi vântură braţele, se apucă de un scaun care


ii alunecă din mână, se poticni, îşi pierdu echilibrul, apoi căzu în
11 1 iul cu scaunul pe el.
băiatul de deasupra mamei mele izbucni în râs.
Ai înnebunit? răcni Rudi sau Hansi, sau Manni (hai să-i
•.punem, pur şi simplu, Rudi). împinse scaunul şi se propti să se
i iilice. Nu eşti întreagă la minte! zise el.
Tu nu eşti întreg la minte! strigă Michaela, lovind cu piciorul
in aer.
Mama îşi plecă privirea, care ţâşnise fără să vrea în sus. Dar era
ili'slul de obositor să nu te uiţi într-acolo.
- Ce-a fost asta? strigă Rudi încă o dată.
Sări în picioare şi încercă să o prindă pe Michaela de braţ, dar cu
0 limpezime surprinzătoare ea se răsuci sub mâna lui şi începu să
1âilă în hohote. Muzica amuţi. Rudi pufnea de furie.
52 SARAH STRICKER

- Aşteaptă tu numai, strigă el în timp ce toată lumea privea, dar se


părea că el nu prea ştia ce să facă.
îşi trecu neliniştit mâna prin părul negru, unsuros, în timp ce
Michaela râdea tot mai tare. îşi netezi cămaşa, care îi stătea depărtată
de gât, precum acele pâlnii pe care le poartă câinii ca să nu se lingă.
Braţele îi erau băgate într-o jachetă de piele, deşi în acel moment nu
o avea pe el. Şi probabil că nu era chiar atât de jerpelită cum susţinea
mama că ar fi remarcat, căci oricât de gălăgioşi şi de alternativi şi de
„împotrivă** i se păreau mamei acei tineri, cei din orăşelul ei şi din
cele aflate de jur împrejur erau până la urm ă fiinţe bine educate, care
ştiau să spună „poftim** şi „mulţumesc**, care se lăsau curăţate cu
salivă de pete imaginare de pe faţă de către mamele lor şi care, de
Ziua Economiei Mondiale, îşi cumpărau cu banii din puşculiţă un
calendar cu „Frumosul nostru Palatinat**. La fel de dubitabil mi se
pare de aceea şi tot acest scenariu de Sodoma şi Gomora, mai ales
Michaela din scenariu, care tot mai avea întipărit pe chip un zâmbet
nebun şi care, cu ochii sticloşi şi cu degetele ca nişte gheare lovind
aerul, îmi părea mai degrabă un junkie dintr-un acidtrip decât un
adolescent beat. Dar când m am a m i-a povestit toată istoria,
trecuseră mai bine de trei decenii de atunci. E nevoie de culori
strălucitoare pentru a preveni estomparea imaginilor după atât de
multă vreme.
- Ai grijă! strigă Rudi, dar şi acest anunţ rămase fără urmări.
- Ei, hai, zise unul dintre ceilalţi băieţi din mulţime, apucându-1
de umăr. Hai să ne liniştim cu toţii, prieteni, dar Rudi nu arăta foarte
prietenos.
- Lasă-mă! strigă el.
- Nu-ţi foloseşte la nimic.
Băiatul îşi puse braţul în jurul lui şi îl trase de acolo în bucătărie.
Mama nu mai avu prea mult timp la dispoziţie ca să se gândească
la fugă, căci deja se înghesuiau pe lângă ea o sumedenie de curioşi.
Băiatul luă o bere din frigider şi i-o întinse lui Rudi.
Cinci copeici 53

Tipa nu e întreagă, mai bombăni el încă o dată scuturând din


i ap, apoi luă totuşi sticla şi o desfăcu cu bricheta.
Hău atât de repede, încât jumătate se scurse pe de lături. Mama
vn/.u cum îi curgea berea pe bărbie şi acum îl recunoscu şi ea, deşi
pr „unul ca el“ nu-1 cunoşteai cu adevărat, dar îl mai văzuse şi ştia
i a l răsese într-unul de clasa a cincea cu un pistol cu apă.
Rudi îşi lăsă capul pe spate, până când şi ultimele picături îi
alunecară în gură, apoi trânti sticla pe tejghea. Cu o mână se şterse la
gură, iar cu cealaltă îşi dădu părul pe după urechi, care de acum arăta
mi doar negru şi unsuros, ci şi lung şi încurcat.
Bine aşa, zise băiatul celălalt, ca o asistentă care convinsese un
pacient recalcitrant să-şi ia medicamentele.
îi puse lui Rudi mâna pe umăr, iar acesta se prăbuşi sub greutatea
su Apoi, ca şi cum cineva ar fi lovit o piatră de Domino, cu toţii se
indoiră de talie, până când toată lumea se aşeză în faţa mamei pe
gresie.
Sunt cioburi peste tot, murm ură ea, dar în bucătărie se înghesu­
iau tot mai mulţi curioşi - genunchii o împungeau în spate, tocurile
erau primejdios de aproape, aşa că mama decise să se mai ducă o dată
la ioaletă.
Cu coatele strânse pe lângă corp, se străduia să înainteze spre
baie. Şi abia mai apucă să vadă cum fata plângăcioasă, care acum se
parc că nu mai plângea, dispărea în baie cu un băiat.
Se aşeză la coadă alături de ceilalţi care aşteptau şi care, văzând că
coi doi nu ieşiseră din baie nici după zece minute, îi explicară mamei
i ă aveau ceva important de discutat, ceva ce nu putea fi dezbătut în
altă parte, chiar dacă motivele îi rămaseră ascunse. în schimb, în spa­
tele mamei începu să danseze din nou un clovn sau altcineva, ceea ce
provocă o ilaritate generală, căreia ea nu-i găsea nicio explicaţie.
Mama râse şi ea puţin, motiv pentru care respectivul clovn făcu
t u mbe de-a dreptul. Când după alte zece minute tot nu se întâmplase
nimic, ea bătu sfioasă la uşă, iar băiatul chiar ieşi din baie, însă
iicînsoţit de fată, care, în schimb, începu din nou să plângă tare, lucru
54 SARAH STRICKKK

pentru care vina îi fu atribuită mamei. Aşa încât ea se gândi că ar


putea continua cu distracţia şi afară.
îşi căută vesta, pe care trebuie că o pierduse pe undeva, şi o găsi în
cele din urm ă sub picioarele unui grup de fete, care se prefăceau că
dansează şi care se declarară dispuse să se dea un pic la o parte abia
după ce o loviră pe mama de mai multe ori în cap.
La intrare erau stivuite paltoanele care căzuseră din cuiere, dar,
când mama vru să le agaţe la loc, se dovediră a fi câţiva tineri care
trăgeau un pui de somn în faţa uşii. Sau altceva, „dacă-ţi spun“, aşa
cum adăugase ea când mă văzuse scuturând din cap, deşi trebuia să
admită că pe atunci nu prea ştia ce ar fi putut fi acest „sau altceva" - şi
„nici nu voia să ştie!" Aşa că făcu un ocol mare în jurul maldărului de
lână şi/sau pasiunii de dedesubt, apăsă clanţa şi se strecură afară.
Vântul o lovi în faţă. Traversă strada şi îşi căută un loc sub brazii
trem urători din grădinile alăturate unui zid, unde să poată să-l
aştepte nederanjată pe bunicul. Dar era mult prea frig ca să te aşezi
undeva, aproape un frig de Kazan, ceea ce bunicul nu ar fi acceptat
niciodată, dar suficient de frig pentru ca m am a să aştepte o veşnicie
a doua zi la spital, într-atât de des se ciocniseră maşinile pe străzile
ca sticla.
La început încercă să se încălzească într-un fel. Merse de colo
până colo, îşi strânse braţele în jurul ei şi îşi lăsă bărbia în piept. îşi
văzu răsuflarea albă în aer şi strânse maxilarele, încă auzindu-şi dinţii
clănţănind şi apoi, brusc, gălăgia de pe alee, paşii şi clinchetul cheilor.
Cu coada ochiului văzu jacheta de piele, pe care băiatul o purta
acum cu adevărat şi care scârţâia în timp ce el urla:
- Porcăria naibii! Porcăria naibii!
Trase urlând de uşa maşinii, care se deschise cu un bubuit şi îi sări
în faţă atât de brusc, încât fu pe punctul să cadă.
Se auzi apoi un sunet ca un scheunat. El dispăru în maşină, căută
bombănind în torpedou, pe bancheta din spate şi sub covoraş, apoi
ieşi în patru labe cu un bon de parcare în mână. Continuă să urle
Cinci copeici 55

.Kiihiit!", din ce în ce mai tare, ca un supraveghetor pe galeră, care


ImU- Inelul ra-hat, ra-hat, ra-hat, după care zise brusc:
Poţi să mă ajuţi puţin?
Mama tresări.
Cum? strigă ea, în timp ce - de spaimă că el o observase -
i liipul i se înroşi brusc.
Te întreb dacă ai putea să mă ajuţi, strigă el nerăbdător, dacă tot
•ilai degeaba acolo.
Mmm... da, bine, zise mama.
lin se uită în stânga şi în dreapta, de parcă ar fi putut în orice clipă
s.'i apară un camion de undeva, şi traversă strada.
Rudi intră din nou în maşină şi se întoarse cu o cutie de casetă.
Si oase hârtia, rupse cutia la mijloc şi îi îndesă mamei ambele
lumătăţi în mână.
lia puse temătoare bucata subţire de plastic pe parbriz.
- Cu putere, strigă el.
Mama îşi lăsă capul în jos şi începu să frece atât de tare, încât
aşi hiile de gheaţă zburau cât colo. Timp de câteva minute Rudi frecă
I>e partea cealaltă, apoi se urcă din nou în maşină şi umblă un pic la
volan, până când ştergătoarele se desprinseră din chingile lor de
gheaţă cu un plescăit.
Mama îşi trase mâinile speriată.
- Merge, strigă Rudi bătând pe volan.
lia se duse la uşa şoferului şi îi întinse jumătatea de cutie de
i asetă.
- Ei, mulţumesc, zise el, aruncând bucata de plastic lângă el,
- Cu plăcere, mormăi ea.
Iii închise uşa şi porni motorul. Maşina se hurducăi pe o porţiune
de stradă, întoarse în capăt, apoi viră din nou spre mama. Ea ridică
mâna, pe care aproape că nu o mai simţea. Dar, în loc să treacă mai
departe, maşina se opri exact lângă ea şi Rudi lăsă geamul în jos.
- Te mai duci înăuntru? o întrebă el, scoţând un pic capul în afară.
56 SARA1I STRICKER

- Nu, cred că mai bine aştept aici până vine tata să mă ia, răspunse
mama.
- Când vine?
- Curând, zise ea şi, pentru că el încă o privea, adăugă: Pe la
unsprezece.
- Dar mai e o oră până atunci, zise Rudi. N-ar fi mai bine să te duc
eu undeva?
- Nu, e în ordine.
- Nu mă deranjează.
Ea scutură din cap.
- Dar de ce nu? întrebă Rudi.
Mama făcu un pas în spate.
- Eu, ăă... nu obişnuiesc să mă urc cu străini în maşină, zise ea
timidă.
- Doar nu vorbeşti serios! exclamă Rudi. Crezi că o să te jefuiesc?
- Aiurea, zise mama. Frigul îi urca pe sub rochie. Poate că o să
intru din nou, adăugă ea.
Bărbia nu prea voia să o asculte.
- Ei, haide! strigă Rudi râzând. Nu muşc şi, altfel, o să răceşti de
moarte.
Ea se uită dincolo de el spre casă.
- Nu mă deranjează, zise el încă o dată.
Mama îşi strânse vesta la gât, mai făcu un pas în spate, văzu cum
îi tremurau picioarele în ciorapi şi, deodată, de parcă ar fi lovit-o
cineva în ceafă, dădu din cap, mai întâi de încercare, doar cu bărbia,
apoi corect, cu tot capul. Pantofii ei de lac alunecau în timp ce ocolea
maşina, apoi urcă iute, înainte să apuce să se răzgândească.
- Ei, deci se poate, zise Rudi în vreme ce ea închidea uşa şi căuta
centura. Lipseşte, adăugă apoi.
„Cum aşa?“ ar fi vrut ea să întrebe, dar se mulţumi să se holbeze
cu ochii mari pe geam. Iar geamul se holba şi el. Ochii i se reflectau în
parbriz, care dinăutru părea să fie complet îngheţat. Rudi aproape că
trebuia să se sprijine de volan ca să poată vedea afară prin gaura
Cinci copeici 57

minusculă. De pe mânecile sale picura apă pe frâna de mână, sub


i .11 c sc Ibrmase o mică băltoacă.
Apoi se auzi o bubuitură surdă. Mama se răsuci şi zări foarte scurt
im bărbat la marginea drumului, care lovea în portbagaj şi se răsucea
i li' colo până colo cu oglinda retrovizoare în mână.
Ups, chicoti Rudi, aplecându-se într-o parte.
barurile aruncară un tunel de lumină în întuneric.
Mama îşi înfipse unghiile în ciorapi.
bl căută sub scaun, strânse din buze şi sângele i se urcă în tâmple,
■Ic parcă ar fi stat pe toaletă, apoi găsi, în sfârşit, ceea ce căuta şi îşi
Im sc cu un gest brusc mâna în sus. Maşina alunecă un pic la stânga.
Ups, zise el din nou, apucând volanul.
în cealaltă mână ţinea caseta, pe care, evident, o găsise acolo jos.
Ilăgă arătătorul într-una dintre rotiţe şi strânse banda, care se adună
i ,i un vierme maroniu, apoi împinse caseta în casetofon. Din
difuzoare se auzi un zdrăngănit de chitară. Rudi bătea tactul cu
i Icgctul mare pe volan.
Unde mergem? răcni el ca să acopere gălăgia.
Mama îi dădu adresa.
bl îşi dădu părul după ureche, dar imediat îi căzu înapoi. Printre
şuviţe se vedeau bucăţele albe, gheaţă sau mizerie, era greu de spus.
- Unde e asta? întrebă el.
Exact lângă primărie, zise mama. în piaţă.
- Acolo, la croitorul la modă?
- Da, noi suntem.
- Voi sunteţi! strigă Rudi.
Capul îi zbură spre ea.
Mama dădu din cap.
- Asta vă aparţine? El scutură din cap, iar părul îi căzu şi mai tare
iu ochi. Ce tare! E o afacere uriaşă!
- Da, aşa e, zise mama uitându-se fix înainte, în speranţa că va
lace şi el la fel.
- Ce tare! Bătrânii tăi trebuie să fie putred de bogaţi! strigă el.
58 SAItAH STRICKER

- Aăă... da, se poate.


- Tare! mai exclamă el o dată, dar cel puţin acum se uita înainte.
Dacă aş avea atâţia bani, îţi zic, aş...
Râse zgomotos.
Ea aşteptă ca el să vorbească mai departe, dar el doar scutură din
cap. Maşina se îndreptă spre ieşirea pe autostradă.
- Atunci, ce? întrebă mama. Ce ai face dacă ai avea atât de mulţi
bani?
El se întoarse surprins spre ea, apoi se uită din nou la drum.
- N-am idee, zise el, probabil aş dona.
- Ah, ce? întrebă mama.
Dar râsul la care se aştepta nu veni. în schimb, el plescăi cu limba
şi aprobă din cap, de parcă ar fi întărit ceea ce tocmai spusese.
Mama se încruntă.
- Cui anume?
El îşi umflă obrajii.
- Pff, pufni el. N-am idee, Africa aş zice.
- Ah, Africa, răspunse mama.
- Da, zise el dând din cap.
- Şi cui anume acolo?
- Pff, făcu el din nou. Cel mai bine tuturor. Le merge atât de m i­
zerabil, nici nu-ţi poţi închipui.
Bătu din nou cu degetul mare pe volan.
- Omul alb a ajuns acolo, a jefuit continentul şi acum, când toţi
mor de foame, e prea nobil ca să-şi împartă şniţelul.
Scutură schimbătorul de viteze, fără să schimbe însă viteza.
Mama se uită la unghiile lui, care erau presărate de puncte albe,
minuscule. Poate că nu mănâncă suficiente fructe fiindcă nu vrea să
le ia de la gura copiilor din Africa, se gândi ea, apoi privi afară spre
stâlpii de pe margine şi încercă să strângă din dinţi când trecură
razant pe lângă unul.
- De unde o cunoşti pe Michaela? întrebă el brusc.
Mama se întoarse.
Cinci copeici 59

Suntem la aceeaşi şcoală.


I.a gimnaziu. Am fost şi eu acolo.
$ liu .

Ah, serios?
r.l zâmbi puţin şi privirea i se îndreptă spre oglinda retrovizoare,
«iil i care tremura un dezodorizant de maşină în formă de căpşună.
Nu te-ai simţit prea bine astă seară, nu-i aşa?
I Imm...
I )a, aşa m-am gândit. Eu observ chestiile astea, zise el fără să se
mu- la ea, toată lumea spune asta. în faţa lor apărură două lumini.
I .iţii lui strălucea, roşie. înţeleg foarte bine. Iar de când sunt la univer-
■ii nu prea mai am ce face cu chestiile astea de grădiniţă.
Ce studiezi?
Viaţa.
I I porni semnalizarea, depăşi stopurile din faţă prin stânga şi râse
i ,i pentru sine.
( IuIerul îi sălta pe umeri.
Nu, continuă el, oficial studia economia, de dragul părinţilor săi,
• .1 1 v insistau să înveţe „ceva deştept" pentru mai târziu.
Mai târziu, tot timpul mai târziu. Ce se întâmplă cu acum?
■<ll igă el, revenind pe banda din dreapta.
în realitate era fotograf. Artă, nu modă. Fără supărare, da? însă
li i.ilă treaba asta comercială îi făcea greaţă.
îmi face greaţă, zise el şi îşi duse degetul la gură, ca să nu existe
in-înţelegeri.
I,a universitate găsise în sfârşit oameni care gândeau exact ca el.
Nici ei n-au chef să se urce în roata hamsterului. Sunt oameni
i ,ii e vor să facă ceva, zise el întorcându-se spre ea. Să schimbe ceva.
- Ai vândut deja ceva? îl întrebă mama, dar - aşa cum îi explică
i-l întrebarea era complet greşită.
Mai mult, refuzul oricărui fel de succes comercial este premisa
i m u i progres artistic.
Nu-1 interesa să producă ceva.
60 SARAH STRICKER

- Nu sunt o rotiţă dintr-un angrenaj.


Arta care producea ceva era un soi de mucegai negru.
- Doar cine e dispus să renunţe la recunoaşterea materială se poate
elibera de aşteptările societăţii şi poate crea ceva cu adevărat nou.
Iar băieţii de la universitate ştiau să aprecieze asta.
Ştiau şi că Rudi „e poate puţin nebun, dar omul are curaj".
îi plăcea foarte mult să separe cuvintele în silabe, pentru a-i
aminti „omului de pe stradă" de importanţa i-ni-ţi-a-lă.
Pe acesta îl iubea chiar mai tare. în special pe cel mic, chiar dacă
trebuia să recunoască faptul că îl întâlnea mai ales în ziare, pentru că
tatăl lui insistase să-i cumpere o locuinţă în loc să-l „lase să locuiască"
într-o comună.
Pe el, banii nu-1 prea interesau, spre deosebire de părinţii lui, care
făceau un scandal imens de fiecare dată când cerea „biştari" pentru
benzină.
Mama stătea acolo în tăcere, gândindu-se cum avea să-i
povestească mai târziu toate astea bunicului, în timp ce el vorbea
întruna despre forţa imaginilor şi despre cât era el de nebun,
adăugând că, de pildă, perfecţiunea nu-1 interesează, că, dimpotrivă,
i se pare m ult mai palpitant să lumineze abisurile, ceea ce, judecând
după patosul său, de la care vocea îi vibra, considera cu adevărat
inovator.
Şi apoi? îi făcu mamei un compliment. Sau ceva asemănător.
Invidie, ură, urâţenie, repulsie, asta era ceea ce îl atrăgea la
oameni, în artă, ca şi în viaţa reală, „dacă e vreo diferenţă". Frumu­
seţea, în schimb, era nespus de plictisitoare.
El se întoarse apoi spre dreapta şi îşi înclină capul. Peste umărul
lui sclipeau farurile unei maşini care trecea pe lângă ei, astfel încât
mama nu-i putea vedea faţa.
- Poate la un moment dat o să te fotografiez pe tine, zise el.
O altă maşină trecu pe lângă ei.
El îşi lipi degetele mari formând un dreptunghi, pe care îl ţinu în
sus ca pe o ramă în faţa lui, în timp ce sprijinea volanul cu piciorul.
Cinci copeici 61

I Vntru o clipă mama se gândi dacă ar fi trebuit să se simtă jignită.


I I lăcu o mişcare cu arătătorul de parcă ar fi apăsat pe declanşator
V plrNcăi din nou cu limba.
Şi, până la urmă, asta îi plăcu mamei.
I >a, poate, zise ea atât de încet, încât nici nu era sigură că el o
iiii/lse.
I*i ivi nesigură spre stânga şi îi studie pentru prima dată faţa, care
»n Alucea mereu de la farurile maşinilor aflate în trecere, tuleiele de
I>.t1 1ni şi bărbia rotundă care părea deja un pic buretoasă. Se vedea că
■iii mai mare decât băieţii din clasa ei. Şi, oricât ar fi încercat mama să
n e g e , asta îi plăcea un pic.
( mai fotografiezi? îl întrebă ea.
Tot felul de lucruri, zise el, pipăind după casetofon. în special
"iimrni.
Zdrăngănitul se auzi mai încet. Făcu semn cu capul spre bancheta
■lin spate.
Am făcut şi acum câteva fotografii. La o petrecere lumea e mai
i H.mată şi pozele ies mai autentice. Asta e cultura trăită!
in afară de mucegaiul din baie, ea nu reuşise să identifice alte
■nituri.
I Jupă această replică, Rudi se uită o clipă la ea, apoi râse.
Hmm, probabil ai dreptate, zise el, scărpinându-se în frunte,
‘■uni destul de plicticoşi.
1>e unde o cunoşti pe Michaela? îl întrebă mama.
FI pufni pe nas şi zise:
N-am idee.
Maşina acceleră. Luminile treceau pe lângă ei precum nişte cris-
i.ile de gheaţă.
FI întoarse capul mecanic spre oglinda retrovizoare şi înapoi, dar
«li- data asta ochii îi rămaseră pe volan, fără să se clintească, nici
alunei când se m ută pe banda de depăşire. Farurile alergau pe lângă
el. sau apăreau în oglinzile laterale sub forma unor puncte tot mai
mii i. până când în sfârşit dispăreau.
62 SARAH STRICKIiR

în curbe se putea vedea deja biserica, un boţ uriaş ca un meteorit


între acoperişurile de şindrilă, în care, a doua zi, bunica avea să-şi
mărturisească păcatele şi în locul bunicului, păcate pe care ar fi
trebuit să le comită încă din noaptea aceea. Lucru în legătură cu care,
când ea îi mărturisi şi lui, se supără atât de tare, încât - drept
pedeapsă - decise să mănânce de două ori în afara casei şi, la
întoarcere, să strige în gura mare: „Mmm, ce bun a fost". Dar, pe când
mama îşi amintea, văzând acea imagine, de reprezentaţia ei, urcând
în minte la balcon, Rudi răcni brusc:
- Habar n-am de unde o cunosc, a început pur şi simplu ceva şi a
alergat după mine. Se porni din nou să bată darabana cu degetul
mare. Am bătut tot drumul până acolo pentru ea!
Se şterse la nas cu dosul palmei, dar un strop rămase atârnând -
sau poate că tocmai venea următorul.
Apoi depăşi în goană două camioane care păreau că abia se mişcă.
Mama îşi ţinu respiraţia, până când stâlpii apărură din nou.
- De fapt, nici măcar n-o cunosc pe tipa aia!
înghiţi în sec, ca şi cum gâtlejul i s-ar fi umflat din cauza greutăţii
vorbelor lui, şi ridică în fine privirea de pe volan.
- Pe cine poţi să cunoşti, de fapt? Pentru o clipă o privi pe mama
drept în ochi, prin lentilele groase de un deget. Câteodată chiar că nu
ştiu ce e cu voi, femeile!
Mama, care încă mai trebuia s-o ţină de mână pe bunica atunci
când trecea strada, îşi simţi inima bătându-i să-i spargă pieptul.
Rudi se întoarse din nou în faţă şi strigă: „Chiar nu înţeleg!", ceea
ce nu-1 împiedică totuşi să facă noi presupuneri. Una dintre ele fu:
„Asta nu-i sănătoasă la cap". „Crede oare că poate să mă ia de prost?"
fu alta. Degetul lui mare bătea tot mai rapid, asemenea unei
ciocănitori. Iar maşina mergea şi ea din ce în ce mai repede.
Mama se trase puţin într-o parte, bâjbâind cu mâna după m âne­
rul portierei, apoi îşi înfipse degetele în carnea pulpei şi în scaun,
ţinându-se bine, aşa cum el se agăţa de furia lui, care îl gonea dintr-o
curbă în alta.
Cinci copeici 63

I >;ir cu mine, nu, urla el acum din toate puterile. Cu mine, nu!
M>il.1 iţi spun: cu mine, nu!
( .cmmchiul lui începu să ţopăie în sus şi în jos, luând în ajutor şi
m .n i.i întreagă în strădania sa de a rupe volanul în două.
Aşa crede ea! urlă el. Că o să joc după cum îmi cântă! Că o să
m al şi alerg după ea. Ce crede, că poate să se dea cu săniuţa cu mine?
( ,eea ce făcură în schimb cauciucurile, care derapară brusc spre
'.laugn. Maşina se izbi cu putere de parapet şi se frecă de el preţ de
aţiv.i metri, apoi ţâşni din nou pe mijlocul benzii.
Mama privi spre Rudi, care rămăsese împietrit, îi văzu faţa, pe
...... străfulgerau farurile maşinilor venind din direcţia opusă, şi,
mii iin târziu, îi smulse volanul trăgând tare spre dreapta, apoi din
1 1 <>
ii spre stânga, pentru ca maşina să se izbească în final de parapete,
..... raşchetară lacul portierelor cu un scrâşnet violent. Mama simţi
imn i se scurge puterea din mâini, văzu peretele de brazi, luminile,
>u .nla, noaptea. Se lovi de portieră, închise ochii sau nu, se gândi că
im m.ii putea să gândească, dar o făcu totuşi, o văzu pe Michaela şi pe
>i llalţi stând în jurul mormântului ei, simţindu-se prost fiindcă se
11>ii t.iseră atât de urât cu ea, se gândi la zăpadă şi la frig, la mădulare
>>mlorsionate, îşi închipui cum avea să fie, zăcând în pat fără braţe şi
lai.i picioare sau chiar cu şi mai puţin, simţi liniştea în ea şi apoi
l>ivllura, mai întâi ca pe un ecou în spinarea ei, apoi şi la cap, care se
i/I ii de parbriz şi sări înapoi ca o bilă de cauciuc. Ceva o zgâria pe la
un i hi. Simţi un miros de căpşuni, simţi mâna lui care o apucă de braţ
şl n trase pe partea lui şi, pentru o clipă, ochii i se deschiseră larg,
s ,i/,ind degetele sale groase care îi apăsau pielea, apoi indicatorul de
■iii 11 laţ ie care năvălea spre ea şi care zgârie portiera din dreapta,
nUli-l încât maşina se mai învârti o dată în jurul axei ei, alunecând pe
Lingă brazi, până când în sfârşit se opri. Vreascurile trosneau.
Apoi, mai întâi, nimic.
( Ihiar nimic.
Nic iun zgomot.
Nicio mişcare.
64 SARAH STRICKF.R

Numai o negreală care o trăgea pe mama în jos, îngropând-o


sub ea.
Se simţea uşoară.
Se simţea grea.
Nu simţea nimic, în afară de linişte.
Apoi o lovitură, ca şi când cineva i-ar fi repezit un pum n în piept.
Sări în sus, auzind un ţipăt strident. O sudoare rece îi curgea pe
ceafa. Se învârtea în cerc, în timp ce ţipătul venea din toate părţile, în
acelaşi timp.
„Linişteşte-te“, auzi vocea lui, apoi îi simţi degetele la gura ei.
Ţipătul deveni înăbuşit şi întunecat. îşi simţea propria respiraţie,
umezeala caldă din palma lui, apoi cealaltă mână pe spatele ei, braţul
lui care o strângea atât de tare lângă el, că abia se mai putea mişca,
înaintea ochilor îi dănţuiau pete colorate. Degetele lui îi apăsau dinţii,
până când ţipătul se stinse, iar sunetele din urechea ei se închegară
într-un cuvânt - „OK“, spunea el întruna, „OK“, în timp ce îi mângâia
spatele cu putere.
Simţi mirosul gurii lui, miros de aluat de cozonac, simţi căldura
care se desprindea de faţa ei.
- E totul în regulă? o întrebă el.
- Cred că da, răspunse ea cu greutate.
Simţea în cerul gurii un gust de putregai.
- Ce căcat! strigă Rudi râzând.
Câţiva nasturi se rătăciră între buzele ei în timp ce o strângea
lângă el. Apoi îşi luă braţul de pe umerii ei, se lăsă să alunece puţin
înapoi, pentru a-şi elibera piciorul, şi o împinse uşor, cu atenţie,
înapoi pe locul ei. Cotul lui se frecă de dresurile ei în timp ce el îi
pescuia ochelarii de la picioare, pe care îi şterse cu poala cămăşii. Ea
îi simţi mâna pe lobul urechii, îi văzu faţa, părul ciufulit, văzu
pădurea din spatele lui, apoi indicatorul cu 100, care zăcea răsturnat
şi care avea să fie înlocuit în următoarele săptămâni cu unul cu 80 -
lucru care îl bucură pe bunicul într-atât, încât se duse imediat la locul
accidentului şi făcu din nou o poză. Mama fu nevoită să stea alături şi
Cinci copeici 65

•o .tule spre cercul roşu, precum fetele în rochii de paiete la Marele


ru mul, în timp ce el alerga pe stradă ca să prindă în cadru şi
i>ii iiiiiiele. Până şi de asta trebuia bunicul să fie mândru, anume că
li ii .1 sa „a recunoscut un pericol şi, pe viitor, pericolul e cunoscut",
■lupă tum spunea el. Dar asta numai când bunica nu era pe aproape,
l iimha altfel ar fi izbucnit din nou în lacrimi „de toate care s-ar fi
pulul întâmpla", chiar dacă, printr-o minune, de fapt nu i se
liiliimplase nimănui nimic, nici mamei, nici lui Rudi. Şi nici măcar
I nulului Taunus. Motorul mârâi puţin când Rudi întoarse cheia în
I I iiilad, apoi maşina se opinti şi ieşi gemând din şanţ.

I I coborî şi trase un şut în cauciuc, strigă „ce căcat" şi „ce căcatu’


mii sii“ în timp ce nu se mai oprea din râs, apoi deschise capota şi
I'iigu capul dedesubt. Mama duse o mână la stomac, care începuse să
n bolborosească, şi văzu capota închizându-se cu zgomot. Rudi trecu
■lin nou pe lângă geam, ciocănind pe unde îi trecea prin minte, apoi
Iiitgu capul în maşină. în mână ţinea o oglindă retrovizoare smulsă.
li lotul OK! strigă el, încă scuturându-se de râs.
Ikiza de sus avea o lucire gălbuie. Se aşeză la volan şi îşi trecu
mâna prin păr, până când începu să arate ca şi cum nu s-ar mai fi
i|'.ilal pe cap de luni de zile.
Cred că putem să plecăm, spuse el apăsând acceleraţia.
( !am şontâcăind, dar fără probleme prea mari, maşina intră din
nou pe carosabil.
Beton! strigă Rudi, cu vocea mai scăzută acum, ca şi cum nu
i ai li fost totul chiar la locul lui.
Mergea atât de încet, că ai fi putut merge pe lângă maşina lui, doar
■.1 acum erau oricum aproape de destinaţie. Accidentul se petrecuse
la mai puţin de un minut distanţă de ieşirea de pe autostradă, numai
bine în afara câmpului vizual al lui Schăfer Mărie, care, în afară de
niupaţia ei de reşapare a rochiilor de mireasă şi alte chestii de
• i <tilorie, avea şi sarcina de a-i alimenta pe săteni cu tot soiul de bârfe.
II I acest scop, făcuse rost de o pernă pe care o pusese pe pervaz, astfel
im ăl coatele ei să stea pe moale în timp ce se holba pe geam. Şi cum
66 SARAI I ST RIC K ER

în noaptea aceea stătea de gardă, bineînţeles că văzu maşina cu


parbrizul spart şi pe mama în dosul acestuia, „cu individu’ ăla!", după
cum răspândi zvonul a doua zi pe la brutar, pe la măcelar, pe la
cimitir şi apoi, în sfârşit, chiar în faţa croitoriei de lux, ceea ce îl făcu
pe bunicul să se repeadă afară din prăvălie şi să o ia la trei păzeşte; aşa
că se întoarse pe poziţii, în speranţa unei continuări a întregii
tărăşenii.
Cum maşina se furişa cu viteza melcului prin faţa ferestrei ei,
putu să-l vadă bine pe Rudi, care îşi vârâse capul între umeri. Lângă
el, mama se holba pe geam fără să vadă ceva, până când ajunse în faţa
casei bunicii, unde se dădu jos. Rudi se îndreptă cu paşi grăbiţi spre
intrare, de parcă ar fi fost casa lui, nu a ei, în vreme ce ea îl urma cu
sfioşenie.
Iar în faţa uşii o sărută. Şi asta mai mult din greşeală, pentru că nu
se putură hotărî pe ce parte să se îmbrăţişeze. Ca doi boxeri înaintea
primei lovituri, se tot legănară într-o parte şi-n cealaltă până când el,
în sfârşit, pe drumul spre umărul ei stâng, rămase agăţat undeva între
gură şi nas şi nu se mai putu salva decât cu un sărut pe ochi.
Ea îşi ţinu răsuflarea în timp ce buzele lui îi atingeau pleoapa, apoi
simţi din nou mirosul respiraţiei lui. După aceea o împinse puţin şi o
bătu pe spate, mai tare decât ar fi fost necesar.
- Chiar e totul OK? mai întrebă el o dată, zornăindu-şi cheile.
- Mhm, răspunse ea, mototolind poşetuţa între degete.
Cheia sălta în mâna lui.
- Atunci, eu ar cam trebui să plec, spuse el dând din cap.
Mama făcu la fel - şi nu se mai oprea, dând întruna din cap - , în
timp ce el se întoarse la maşină, descuie portiera şi mai strigă o dată
„toate cele bune". Apoi porni motorul, scoase o mână pe geam şi
plecă. O vreme se mai auzi zgomotul barei de protecţie, care se ţâra
pe jos. Apoi se făcu linişte.
Mama rămase ca un ceas pe care nimeni nu îl mai întoarse. Fără
să se mişte, văzu lumina care se aprinse în casă şi care sărea de la o
Cinci copeici 67

>-1 >,r.i i a la alta, apoi pe bunica precipitându-se afară în cămaşa ei de


..... pir albă, arătând ca o stafie.
IV unde-mi vii la ora asta? strigă ea. Taică-tu trebuia să vină t
ia' Apoi, în cealaltă direcţie: Oskar, ai spus că te duci să o iei!
I',a inlăşură braţele în jurul mamei, o trase înăuntru, prin hol, în
a 11 ici a dc lucru, unde bunicul, cu ochelarii pe frunte, asemenea unei
<■«loiia perechi de ochi, stătea la birou scriind ceva. Era încă îmbrăcat
in ■ustiim, dar îşi dăduse jos tupeul. Pe ţeasta lui luceau pete maronii.
Ziceai că mergi să o iei, strigă bunica încă o dată, însă bunicul
>iilu a arătătorul stâng în aer, apoi continuă să scrie în linişte, până
ituil, înlr-un târziu, puse stiloul jos şi înălţă privirea.
I)a? întrebă el.
( lopilul, se răsti bunica mea, împingând-o pe mama spre el, ca
pc nu pepene despre care nu ştii dacă e copt sau nu.
bunicul se uită la ceas.
Nu stabiliserăm că vin să te iau la unsprezece?
îşi Irase ochelarii în jos, pe nas, şi îşi împreună mâinile,
ba da, zise mama, încercând să stea drept.
.Şi atunci, ce cauţi aici?
Nu ştiu.
( ăim adică nu ştii? îşi încreţi bunicul fruntea. Ce fel de răspuns
I ilslil?
Mama îşi duse mâinile la spate.
Am terminat mai repede,
bunicul se lăsă pe spate în fotoliul de piele.
Cum adică? S-a terminat petrecerea?
Nu chiar.
Mama simţea cum în genunchii ei plesneau bule de gaz.
Atunci, nu înţeleg ce faci aici.
ba începu să vadă biroul ca prin ceaţă.
Deci? întrebă bunicul.
Mama strânse din fese şi începu să-şi ciupească rochia.
N-am mai suportat ce se petrecea acolo, mormăi ea.
68 SARAH STRICKER

- Ce anume? răcni bunicul.


- Oskar! strigă bunica, punându-i mamei o mână pe umăr.
- N-am mai suportat ce se petrecea acolo, repetă mama.
- Cred că tu nu mai poţi de prea mult bine! Petele de pe ţeasta
bunicului deveniră mai mari şi mai închise la culoare. Ai idee ce
înseamnă să nu mai suporţi ceva? La Kazan...
- Oskar, strigă bunica din nou, ducând degetul la gură.
Apoi arătă cu capul spre fereastră.
- Ce mai e? răcni bunicul şi mai tare. Strânse foile din faţa lui şi cu
cantul lor lovi în tăblia biroului. Şi cum ai ajuns aici, dacă-mi permiţi
să întreb?
Mama îşi încrucişă degetele şi spuse:
- M-a adus cineva.
- Ai mers cu ia-mă, nene? strigă bunica. A mers cu ia-mă, nene,
Oskar, cu ia-mă, nene!
- Cu cine? întrebă bunicul sec.
Mama se gândi un pic, dar nici în ruptul capului nu-şi mai
amintea numele lui Rudi. Capul ei era atât de greu, încât trebuia să-şi
dea toată osteneala să nu cadă înainte.
- Cu unul de la petrecere.
- Dumnezeule mare! strigă bunica pentru orice eventualitate.
Bunicul îşi scarpină fruntea. Inelarul lui începu să se joace cu
stiloul, înainte şi înapoi.
- LD: T 665, dacă nu mă înşel, spuse el în cele din urmă, ridicând
din sprâncene.
Mama ridică privirea.
- Un Ford Taunus verde, nu-i aşa? Merse la fereastră, de unde se
putea vedea strada, şi adăugă: Ştiu.
Bunica îşi luă mâna de pe um ărul mamei şi o duse la piept.
- Şi asta era maşina lui?
Mama încuviinţă din cap.
Cinci copeici 69

înţeleg. Bunicul împinse teancul de hârtii spre marginea biro­


ului ţi puse deasupra un prespapier, din care ieşea un S din sticlă. O
mmşină cam jerpelită, nu ţi se pare?
Mama deschise gura, legănându-se de pe un picior pe celălalt.
Am avut un mic accident, şopti ea într-un târziu.
I Himnezeule mare, strigă bunica. însă acum cât se poate de tare,
.1 şi cum ar fi vrut să compenseze tot ce scăpase de la venirea mamei,

l ' m 11 nezeulem aredum nezeulem aredum nezeulem aredum neze-


iilrmare!
Apoi o întoarse pe mama spre ea, se lăsă în genunchi, îi ridică
Ia aţele, o pipăi pe la subsuori, apoi pe picioare, strigând mereu „eşti
i anllâ?“, „te doare?", „ai păţit ceva?”
U totul la locul lui? întrebă bunicul atunci când bunica ieşi de
•uli Ilista mamei.
Mama încuviinţă din cap.
Bine, atunci e totul clar, spuse el, apoi adăugă „deci e bine" şi,
• aiul nici asta nu avu niciun efect, zise: Hilde, pentru numele lui
I iiimnezeu, asta nu e o restaurare, vezi doar că e bine, moment în
• .in- bunica izbucni în lacrimi.
Ţi se pare că asta e în regulă? hohoti ea trăgând-o pe mama spre
ninsă, cu capul înainte, astfel încât bunicul să poată admira cucuiul
. ,n c se iţea prin părul ei asemenea aţei. Uite! urlă ea printre sughiţuri.
Nu văd nimic, spuse bunicul.
Acolooo! se tângui bunica, trecându-şi degetul peste cucui.
Nu-i nimic, spuse bunicul, uitându-se în direcţia opusă şi aţin-
limlu-şi privirea spre stradă, până când bunica se dădu bătută,
l.isându-se să cadă pe un fotoliu, cu buzele strânse asemenea unei
linii subţiri.
Mama fixa covorul persan, admirând războinicii călare pe armă-
'..ii ii lor în galop. Privirea i se plimba de-a lungul modelului, peste
i k akirile pe care le urcau ori le coborau războinicii, în funcţie de cum
u- uitai la ei, până în locul în care biroul îi acoperea. Numai în mijloc
70 SARAH STRICKKU

îi puteai zări pe cei de la deal, precum şi pantofii bunicului, unul cu o


şosetă deasupra, iar celălalt cu şoseta încă pe picior.
- Bine, îl auzi ea intr-un târziu. Am avut o înţelegere şi tu ai
încălcat-o. îşi încrucişă braţele pe piept. Dar după cum îmi cunosc eu
fiica, trebuie să fi avut motive bine întemeiate pentru acţiunile ei.
Gropiţa din bărbia lui se strânse. Deci, ai cuvântul.
Mama trase adânc aer în piept, zgândărindu-şi dresul. Apoi înce­
pu să povestească despre gălăgia infernală şi despre oamenii îngro­
zitori, despre fata care plângea şi despre băiatul care se încuiase în
toaletă. Povesti despre bere şi cioburi, despre Michaela, care se învâr­
tise în cerc până o luase ameţeala. Stomacul ei începu să scoată
diverse sunete. Caii săreau de-a valma. Povesti despre mâna de sub
maioul ei şi despre scaunul dărâmat, poate că el se împiedicase de
scaun, nu-şi mai amintea prea bine, dar îşi aducea prea bine aminte
de privirile răutăcioase care o însoţiseră când ieşise afară, unde era
frig, foarte frig era, de-i tremurau picioarele, şi trebuia să se ţină de
marginea mesei ca să nu cadă grămadă, în timp ce turuia mai departe
despre parbrizul îngheţat al maşinii, care se tot învârtea, şi de
Michaela, care se învârtea şi ea, totul se învârtea înaintea ochilor ei şi
o luă ameţeala, ajunge acum, strigă el, ajunge. Masa alunecă în lături,
aşa încât scăpă volanul din mână, bradul izbi parbrizul şi apoi
pumnul bunicului lovi în masă.
- Ajunge, fir-ar să fie! Ce baliverne tot îndrugi acolo? Picioarele
de sub masă pipăiau podeaua. Asta e tot ce poţi să spui în apărarea ta?
Verigheta zgârie tăblia mesei. Mama duse mâna la gură.
- Ei, bine?
- Pur şi simplu n-am mai suportat, bâigui ea printre degete.
- Nu-mi vine să cred! zbieră bunicul şi, pe jumătate de furie, pe
jumătate din lipsă de alternative, îşi trase o scatoalcă zdravănă peste
pulpă. Poltron! Astea sunt vorbe de poltron!
Sări în picioare şi trânti cartea de tăblia mesei. Mama văzu cum
stiloul, impulsionat de lovitură, începea să se rostogolească spre
Cinci copeici 7 1

m.iiginea mesei. Se gândi să-l prindă. însă, cu puţin înaintea hăului,


n opri şi se rostogoli înapoi.
Să mă ia naiba dacă am crescut un copil care bagă coada între
pii ioare în faţa câtorva derbedei! răcnea bunicul în urechea ei,
ţlnAnd-o strâns de umeri.
Oskar! strigă bunica.
Ce-i?
Copilul a trecut deja prin destule.
O gaură în cap nu e un motiv să slăbeşti hăţurile, răcnea el.
l i dădu drumul mamei şi se prăvăli pe canapea, care nu era de fapt
pi •1 1 1i u aşezat, ci doar pentru privit.
Nici nu ştiu ce e mai rău: că ai fost atât de proastă încât să-ţi pui
viaţa în pericol sau că ai scăpat doar cu o sperietură?
Aruncă o privire pe fereastră şi, pierdut în gânduri, se scărpina în
I>arba pe care nu o mai avea încă de când se întorsese din Rusia.
Mama dădu din cap.
Vrei să ajungi una dintre alea care dau înapoi în faţa oricărui
mărunţiş?
Mama scutură din cap.
- Vine şi-mi spune că n-a mai suportat să asculte muzică timp de
■Aleva ore şi să se întreţină frumos cu colegii ei de clasă.
- Nu poţi să-ţi închipui cât de găunoşi erau cu toţii, şopti mama.
- Un motiv în plus să rezişti pe baricade! strigă bunicul. Trebuia
••â le râzi în faţă. Ridică un braţ în aer. Trebuie să dai şi tu!
O fixă cu privirea.
Mâna i se încleştă într-un pumn. Şi poate chiar voia să demon-
■.Ireze că nu o spunea doar aşa. Mama nu opuse nicio rezistenţă
atunci când o trase spre el, o întinse în poala sa ca pe o pătură şi îi
ridică rochiţa. El nu ridică privirea atunci când bunica începu să se
iAnguie Dumnezeuledoamnedumnezeuledoamnedumnezeuledoam-
ncdumnezeule, ci îi apăsă mamei capul în jos, îşi luă avânt şi apoi o
i ulică totuşi de pe genunchi şi o puse în picioare în faţa lui.
72 SARAH STRICKHR

- Nu, spuse el. Bătaia la popou e pentru copiii mici. Eşti destul de
mare încât să-ţi priveşti în faţă pedeapsa. Gropiţa lui se mişca
asemenea unei guri care mesteca. Pricepi?
Mama se feri într-o parte.
- Am întrebat dacă pricepi, răcni el.
Şi mama încuviinţă din nou din cap. Nu se clinti nici când palma
lui se lipi de obrazul ei, „ceea ce pe el îl duru mai mult decât pe ea“,
după cum se simţea nevoită bunica să adauge chiar şi mulţi ani mai
târziu. Trebuia să-şi adune toate puterile, aşa de mult îl durea când o
făcea pe ea s-o doară, dar „ce e musai e musai". Lovea cât de tare
putea. Căpşorul mamei se smuci într-o parte.
- Las-o! răcni el când bunica se repezi, iar către mama: Uite aici!
Aici cântă muzica!
Dar ea nu-1 vedea, oricât s-ar fi străduit să ţină pleoapele deschise.
Nu vedea zvâcnetul din colţul gurii lui când îşi lua avânt. Nici fruntea
zbârcită de efort, chiar dacă, începând din dimineaţa următoare,
povestea tuturor că de acum se priveşte cu fiica lui „ochi în ochi, şi la
bine, şi la rău". Tot ce vedea ea era mâna lui care se izbea de faţa ei, o
dată, de două ori, de patru ori, cu partea argintie din mijloc care o
lovea peste tâmple, de şase ori şi încă o dată, şi durerea, care era
neagră şi roşie şi avea gust de fiere şi care o învăluia şi care, până la
urmă, îi închise ochii.
- Oskar! o auzea pe bunica ţipând, în pauzele dintre lovituri.
- Stai locului! urla el, ca şi cum ar fi cântat în duet, iar mama se
opri, nu se mai mişcă, până când forţa loviturilor începu să scadă.
- Asta ar trebui să fie de ajuns, spuse el în fine, dregându-şi glasul.
Mama încercă să deschidă ochii, dar nu prea reuşea. Vedea ca
printr-un pulover tras peste cap cum bunicul îşi scutura braţul şi îşi
trosnea degetele, zicând „şi acum să nu îndrăzneşti să te simţi jignită",
în timp ce bunica, în spatele ei, hohotea de plâns. îşi mai drese glasul
o dată, apoi se uită la ceas.
(iinci copeici 73

Ar cam fi timpul pentru copil să meargă la culcare, mormăi el.


I înmii acum, iar mama îl ascultă şi de data asta şi adormi încă din
1 1 1 1 1 1 ' ce se dezbrăca.

Mimica o găsi cu rochia strânsă covrig sub bărbie, zăcând pe


I I
iv i n aşul din baie. O luă în braţe, aşa pe jumătate dezbrăcată cum
i i.i, apoi îi spuse bunicului că migrena ei era insuportabilă în seara
>n n a şi că n-ar fi de mirare s-o ţină mai multe zile, după care o puse
pi' mama în pat.
Tu eşti tot ce am, şopti ea în timp ce prindea capetele cearşafului
ml) saltea, ca pe centura de siguranţă pe care mama nu o pusese - şi
nli i voia să se gândească ce s-ar fi putut întâmpla.
iu i

Mama tresări din somn abia după miezul nopţii, cu transpiraţia


1,1 ii lindu-i. Dădu pătura la o parte, dar în loc de picioare vedea numai

’iiul, care creştea din saltea. Se m iră oarecum că plantele căţărătoare


1 1 cşlcau şi iarna, dar îi era prea rău ca să se mai gândească şi la una ca

asia. Râul de sub ea spumega, lovindu-se de picioarele patului şi,


i lini r odată, Rudi stătea în faţa ei. „Hai să te duc acasă“, îi strigă el
l.n Andu-i cu mâna.
I )ar sunt acasă, se gândea ea, însă atunci îi văzu cum se apropie de
cii, simţi inima bătându-i ca o tobă în creştetul capului, da, o ţinem
Ini aşa până mâine-dimineaţă, cine a lăsat-o pe asta să intre, o trase
ilupă el de-a lungul malului, ea striga încet, mi-e rău, nu aşa de
i f pede, el alerga tot mai tare, obrazul i se ţâra pe pământ, ea încercă
mi se desprindă, dar el o ţinea strâns de braţ, simţi buzele lui pe piele,
.i| >oi o plesni de ajunse să se lovească de parbriz, care era rece, atât de
i ece... Stomacul îi bolborosi. Şi, dintr-odată, îşi dădu seama ce era cu
e.i: se îndrăgostise.
Aşadar, despre asta vorbesc toţi, se gândi ea, apoi vomită toată
baiaia inimii în toaletă.
Se şterse la gură şi încercă să se sprijine, dar colacul closetului îi
alunecă. Mâna ei apuca întruna în gol, până când reuşi să se agaţe de
marginea chiuvetei. Se ridică şi, clătinându-se, ieşi pe culoar. De
undeva auzi din nou un foşnet, apoi cineva îi trase podeaua de sub
74 SARAI I STR1CKER

picioare. Un ţipăt ascuţit îi străbătu pieptul. „Ce? Cum?“ strigă ea.


Vru să se salte de jos, dar corpul îi rămânea culcat. Văzu tocurile care
se opriră în dreptul ei, stofa înflorată care îi mângâie faţa pentru o
clipă, simţi mâna care îi strângea pieptul, apoi se prăbuşi din nou.
Auzi paşi pe parchet. Pe urmă, bezna îi umplu capul.
în schimb, în numai câteva secunde, bunica intră într-un
crescendo al panicii, care vădea un antrenament îndelungat. Bunicul
plecase deja, iar procesul de autodisoluţie al bunicii era deja mult
prea avansat pentru a mai putea face faţă situaţiei. Se năpusti la
telefon. Apucă receptorul. îl scăpă din mână. Scoase un ţipăt. îl trase
de fir în sus. Vârî un deget în discul telefonului. Se agăţă. Mai trase un
ţipăt. Mai formă o dată. Una dintre domnişoare răspunse. Nu, şeful e
în depozit, doriţi să comandaţi ceva? Să-l cheme? Da, bineînţeles. Şi
când, în sfârşit, avu ocazia să-i ţipe bunicului în ureche, nu-şi mai
găsi cuvintele. Mai mult de un gâfâit nu-i rămăsese.
Bunicul, care era totuşi un om foarte ocupat, spuse:
- Hilde, mai întâi gândeşte-te ce vrei să spui şi pe urmă mă suni
din nou.
Apoi puse telefonul în furcă.
Bunica se holbă în receptor. Şi ţipă. Apoi duse receptorul din nou
la ureche, însă acum degetele parcă nu mai voiau s-o asculte. Tremura
atât de tare, încât trase telefonul de pe masă şi, împreună cu el, şi vaza
răposatei mele străbunici neberlineze, apoi se aruncă la podea
încercând să smulgă telefonul, în timp ce tonul urla lung şi implacabil.
Continuând să forţeze cablul care se încâlcise de picioarele mesei şi
care se încurca tot mai tare, îşi irosea şi ultimele resturi de raţiune pe
care spaima i le mai lăsase, cerşind ajutor de la „Domnul-Dumnezeul
din ceruri”, ajutor pe care acesta întârzia să i-1 acorde. în schimb, îi
înfipse o aşchie în degetul mare, la care bunica - ei, ce credeţi?-, ţipă.
în strădania ei împotriva priorităţilor evidente, dar mulţumită unei
perfecte dresuri de a da curs ordinului enunţat de bunicul ca „nicio
pată să nu-i compromită cumva covoraşul cel bun“, apăsă degetul
sângerând de celelalte şi îşi ridică mâna rănită, în timp ce cu cealaltă
(linei copeici 75

h u m a întruna să apuce telefonul, aşa cum face pisica în faţa


iimloccilor, ţipând, ţipând şi iar ţipând, şi probabil că ar fi leşinat
iliu ă n-ar fi bătut o vecină la uşa ei, întrebând sfios dacă era totul în
i • gulii. Cu ultimele puteri, bunica reuşi să-i deschidă şi să i se arunce
Impicioare, la care vecina ţipă şi ea puţin, dar - dându-şi apoi repede
MMina de situaţie - le duse şi pe bunica, şi pe mama cu maşina ei la
'■pilal, unde cea din urmă căpătă mai întâi un calmant.
Mama însă mai avu de aşteptat. Secţia era, după cum spuneam,
inpi o/.itor de aglomerată, iar pe deasupra personalul era îngrozitor de
Imcş, cel puţin dacă e să ne luăm după bunicul, care apăru şi el la un
moment dat şi preluă comanda. Adică, mai pe înţeles, se năpusti în
■■ihinetul asistentelor, declarând cu o voce de stentor că nu dorea
nli iun fel de tratament preferenţial, ah, unde mi-am lăsat bunele
m.micre, Schneider, da, chiar el, după care se îndreptă cu siguranţă
■■pro spătarul de scaun pe care văzu un „S“ avântat sclipind pe căptu-
yală, pe care îl mângâie cu gingăşie. „O mie“ şi, şuierând „mulţumesc
■imit, mult de tot“ , refuză să ia din fursecurile oferite, întinzându-le,
m schimb, surorilor, cu o expresie mărinimoasă, de parcă el le-ar fi
m os cu mâna lui din cuptor, vă rog, nu cred că dumneavoastră

■-întăriţi mai mult decât fiica mea cea mică, ce tot spuneţi, v-aş fi dat
i li iar jumătate din vârsta dumneavoastră, până când una dintre ele se
oieri să cheme un medic.
Care ar fi avut nevoie mai întâi de un fursec. Era atât de prost
dispus după toate contuziile, că nu-i acordă prea mare atenţie unei
lei işcane de 14 ani cu o durere de cap înaintea zilei de luni şi o trimise
tu o cutie de aspirine acasă, unde aceasta îşi pierdu cunoştinţa. Sau
poate chiar intră în comă. Bunicul chemă un alt medic, un fost
i am arad de detenţie de la Kazan, care probabil că doftoricise atât de
bine ciotul degetului de la picior al, hm -hm , prietenului său, încât
acum mergea cu nouă degete mai bine decât imul cu zece degete
sănătoase, şi care, după o scurtă consultaţie, o duse pe mama în
spitalul său de la Heidelberg, unde o vârî într-un tomograf ce relevă o
puternică, nu, nu aveţi niciun motiv să plângeţi, stimată doamnă, dar
76 SARAII STRICKKR

în niciun caz periculoasă sângerare epidurală. îi făcură apoi o gaură


în cap, iar bunica se alese cu migrene atât de puternice, încât surorile
fură nevoite să aducă un pat, pe care luptă cât se poate de vocal
împotriva leşinului până când mama ieşi din sala de operaţie. După
câteva ore, reuşi să se ridice în picioare. Mama însă fu nevoită să zacă
timp de trei săptămâni în pat, dar - mulţumită prietenului de la
Kazan - în mare parte la ea acasă. Putea să facă doar foarte puţine
lucruri. Dar dintre toate astea, o groază. Citit. Mai mult citit. Dormit.
Şi mai mult citit. Mâncat. Citit în timp ce mânca. Citit în continuare
după ce termina de mâncat. Dormit. Din când în când bunica venea
în cameră, scutura cele zece perne şi se consola gândindu-se la toate
cele care ar fi putut să se petreacă, dar care erau atât de reale în capul
ei, că doar gândul la ele îi storcea câteva lacrimi, până când, epuizată,
adormea lângă mama.
Care putea citi mai departe.
Prietenul de la Kazan îi prescrisese „să lenevească şi ea“ şi „să facă
aşa încât să se simtă bine“, odihna fiind cel mai bun medicament. La
mama însă, avea un efect contrar: cu cât făcea mai puţine lucruri, cu
atât era mai încordată. Picioarele i se agitau sub pătură, iar raţiunea ei
căuta cu disperare întrebări la care să aibă răspunsul. Dar cele mai rele
erau efectele colaterale: devenea din ce în ce mai deşteaptă. La sfârşitul
primei săptămâni, isprăvise planul lunar de învăţământ, plus programa
completă pe anul şcolar următor. „îţi cumpăr toate cărţile pe care le au
ăia în librărie", îi spunea bunicul. Şi „toate" însemna chiar ceea ce voia
să citească mama. Obrajii îi deveniseră albaştri, pe urmă verzi, pe
urmă galbeni, apoi albi, iar când putu din nou să meargă la şcoală,
aceasta era închisă. Vacanţa de iarnă. Aşa că învăţă mai departe timp
de două săptămâni, până când avu trei revelaţii (nu-ţi petreci jumătate
din viaţă cu bunicul fără să-ţi rămână ceva agăţat).
Prima revelaţie fu că era prea bună pentru clasa ei. Subsolicitarea
şi, mai ales, afişarea acesteia, luase aşa o dimensiune, încât diriginta,
la capătul nervilor, îi propuse să sară o clasă.
Cinci copeici 77

A doua revelaţie fu aceea că spitalele germane nu duceau lipsă


numai de dedicaţie, ci şi de inteligenţă. Mama avea şi una, şi cealaltă,
aş.i că-i încolţi ideea să se facă medic. Cel puţin asta era explicaţia pe
. aiv o oferea atunci când era întrebată. De fapt, motivul era probabil
nilul, şi anume unul furat de la bunicul: cunoaşte-ţi duşmanul. Cred
■n, în secret, spera ca, prin studiul medicinii, să acumuleze atâtea
i uuoştinţe despre corpul uman, încât să poată să-l învingă, să-l
Imiolească, astfel ca ea şi raţiunea ei să atingă nederanjate fericirea.
Voia, mai ales, să se întărească împotriva celei mai mari ticăloşii din
Interiorul ei şi, astfel, ajungem la cea de-a treia revelaţie: anume că
dragostea este o boală.
I>upă ce efuziunile emoţionale care o copleşeau noapte de noapte
dispărură odată cu resorbirea inflamaţiilor, căpătă mai mult ca
i iricând certitudinea că starea de îndrăgostire era doar un simptom al
miei lipse, al unei erori în sistem pe care organismul o acoperă
pi intr-o fericire înşelătoare, la fel ca în cazul oamenilor care capătă
un impuls de energie cu puţin înaintea morţii. Chiar şi atunci când
niulise să cunoască ea însăşi acest gen de fericire, dându-şi seama că
imn mult mai mult decât, de pildă, bătăile accelerate ale inimii, căută
mai departe o cauză fizică, într-atât nu putea să creadă că ea şi numai

m i era responsabilă pentru toate prostiile pe care le simţea de-a
val ma. Şi poate că nici nu era doar ea de vină. Poate că era şi ceva din
i cea ce se petrecea în corpul ei, astfel încât ajungea să se comporte,
dintr-odată, ca o străină. Chiar dacă nu era un preapuţin, ci, mai
degrabă, un preamult care îi scotea inima din ritm. Dar asta avea să
.iile abia după ce totul deja trecuse.
^ ^ a p tE b lu l 4

Mama avea dificultăţi atât de mari cu iubirea, încât până şi ura ei


era ceva chinuitor, de-a dreptul disperat, asemenea trăirii unui copil
care încearcă să meargă cu pantofi cu toc. Se străduia din răsputeri,
voia ca măcar aici să dea totul, dar fiindcă îi lipsea contragreutatea,
cădea mereu în nas. Ura ei cântărea prea greu pentru micile greşeli pe
care le putea folosi ca justificare, era prea absolută ca să poţi să-i dai
crezare, mai ales pentru că era îndreptată împotriva prea multora, a
Michaelei, a musafirilor de la petrecere, în principiu împotriva
tuturor oamenilor de vârsta ei, a tuturor celor care erau mai tineri şi
care se comportau corespunzător, a tuturor celor care erau mai în
vârstă şi care nu se comportau corespunzător, a profesorilor, a
doctorilor. Iar în toamna de după accident, începu să îi urască pe noii
colegi. Din toată inima. Pentru că, aparent, erau chiar mai copilăroşi
decât cei vechi. Şi atât de proşti... Atât de proşti, încât, după câteva
săptămâni, mama era din nou cea mai bună din clasă. Pentru că, în
loc să folosească asta ca pe o motivaţie, întrebuinţând orele libere ca
să facă glume cu dublu înţeles precum colegii ei, glume din care biata
mama nu înţelegea nici primul, nici al doilea sens, ea decise în cele
din urm ă că lucrul cel mai înţelept ar fi fost să se ţină departe de
întreaga haită.
Dar, în m od excepţional, ceilalţi erau mai buni decât ea la un
anume lucru: oriunde se aşeza, celelalte două locuri rămâneau
libere, ceea ce îi aduse prietenia cu Babsi, o prietenie ce avea să ţină
o viaţă întreagă, deşi - Dumnezeule! - cele două nu aveau absolut
(linei copeici 79

uimii in comun. Sau poate doar un singur lucru: amândurora le


pi,ii ca la şcoală.
Mama iubea cărţile. învăţatul. Notele bune. Lui Babsi îi plăceau
bileţelele pe sub masă. Pauzele. Orele libere. Acelea erau atât de
■li'.iinc live, încât întotdeauna ajungea cu întârziere şi trebuia să se
r,c/c. vrând-nevrând, lângă mama, care o considera pe „acea
Hat bara“, cum îi spunea la început cu încăpăţânare, fie numai pentru
I*in cela ei caraghioasă, un pic cam proastă (părere care, fără supărare,
nu ci a mult prea departe de adevăr). Dar, făcând abstracţie şi de asta,
■■Ic două nu puteau fi nicicum mai diferite.
I’o de o parte, Babsi era întruparea fanteziilor oricărui tânăr care îşi
■i| iiisu ruşinat cortul pantalonilor cu câte o carte. Accentul îl punem pe
ii i 1 1 1 . Avea o gură absurd de rotundă, cu buzele mereu uşor depărtate,
■itm impresionanţi şi un popou la fel de impunător, bucle blonde moi,
>i mis , şi jos, după cum se putea citi la toaleta băieţilor, şi era per total
■•LII ele frumoasă - nu drăguţă, frumoasă! -, încât nu avea capacitatea
i Ic ,i discerne urâţenia. Nici măcar pe cea a mamei mele.
Kşti nebună, strigă ea când aceasta, înainte de domolirea
ullimului avânt de vanitate, avu intenţia de a-şi lăsa breton, ca să-şi
.tsi undă ochii sub el.
Apoi, după ce o făcu ea însăşi, exclamă:
Aiurea, arată grozav! După care adăugă: îţi stă foarte bine!
I’e de altă parte, Babsi era genul de om care nu-şi făcea niciodată
l'l.nuiri. La balul de după bacalaureat, pe care îl luase doar pentru că
ni.iinie de examenul de istorie găsise întâmplător la toaletă fiţuica
,iln uiva, se îmbătase atât de tare, încât căzuse de pe scenă direct în
Iu.iţele bateristului, care o luase mai întâi la el acasă şi mai apoi în
I I ii pa lui. îi puse un microfon în mână, iar ea îşi clătină şoldurile şi

învăţă să rostească cu gura ei frumoasă un „Uh-hu“ la fel de rotund.


• âieva luni făcură turnee prin regiune, până când Babsi îl fermecă
.ii.u de tare pe un regizor aspirant, încât acesta îi oferi un rol în filmul
lui Ha se mută la Paris, se culcă o vreme cu câţiva bărbaţi mult mai
I>.\l răni, învăţă să uhuie şi în franceză şi testă nu ştiu ce drog la modă
80 SARAII STRICKIiR

care o trimise direct într-o clinică de dezintoxicare şi, de acolo, în


braţele şefului clinicii.
După ce se strică şi această relaţie, rămase câteva zile la noi,
dormind pe canapea. Eu nu aveam pe atunci decât patru sau cind
ani. Nu-mi amintesc decât că vorbea cu orele cu mama în bucătărie.
Câteodată, noaptea, o auzeam plângând. Dar când mă trezeam
dimineaţa, cearşafurile erau strânse, iar în uscătorul de vase se uscau
două pahare de vin.
Abia când am văzut-o la înmormântare, la braţul unui bărbat pe
care mi l-a prezentat ca fiind acel şef de clinică pensionat, am înţeles
că nu tristeţea lui Babsi se strecurase atunci prin uşa întredeschisă a
camerei mele. Că, în realitate, auzisem lacrimile mamei. Că inima ci
frântă nu voia să se vindece. Rănile ei erau cele care se deschideau
mereu atunci când mă privea - eram chipul care îi amintea cu atât
mai mult de el cu cât îi semănăm mai puţin.
Preţ de o clipă, m-am gândit să discut asta cu Babsi. Dar nu voiam
să-i smulg o înţelegere de care nu mai aveam nevoie. în schimb, am
luat-o de celălalt braţ şi am lăsat-o să mă însoţească la mormânt,
pentru că nu aş fi reuşit să o suport singură pe bunica, care nici la 86
de ani nu obosea să treacă de la un palton negru la altul şi să adune
condoleanţe aşa cum adună copiii bomboane la carnaval. Am savurat
să o am alături, chiar dacă ea, aşa cum s-a dovedit la praznic, era cam
simpluţă la minte, dar, în schimb, atât de blândă şi de binevoitoare,
încât nu conteneam să mă m ir că mama o plăcuse atât. Nu mai
vorbesc de situaţia inversă.
Dacă e să dai crezare poveştilor lor despre felul cum luase fiinţă
prietenia lor, pe care le relatau mereu amândouă, tocmai faptul că
erau diametral opuse le susţinuse ataşamentul. în privinţa lui Babsi,
s-ar putea să fie chiar aşa. O admira pe mama pentru cât de talentată
şi de deşteaptă era, pentru tot ce ştia (totul) şi tot ce putea (şi chiar
mai mult), şi până şi ura mamei i se părea amuzantă, poate pentru că
ea însăşi, plăcută de atât de mulţi încât nu avea nevoie să placă pe
nimeni, se pricepea atât de puţin la astfel de sentimente.
Cinci copeici 8 1

I >ni la mama situaţia era mult mai simplă. Babsi nu era prietena ei
i a mai bună. Babsi era singura ei prietenă. Era singura care vorbea
i u i a. îji singura care îi explica lucruri excluse până atunci din învă-
:.iim,i cărţilor şi din cea a bunicului.
Mama fu atât de şocată, încât nu mai putu s-o privească pe bunica
in ih Iii timp de o săptămână. Decise că, atât cât va trăi, nu va lăsa
nli îndată - niciodată - un bărbat să facă aşa ceva cu ea. Abia când
llubsi o întrebă şoptit câteva luni mai târziu pentru cine se păstra,
l'< ulm Dumnezeu sau pentru căsătorie, mama îşi schimbă părerea şi
di'i Isc că era totuşi mai bine să treacă peste asta cât mai rapid. Din
iii 'Ir r ici re, cu toată bunăvoinţa, nu-i venea nimeni în minte care ar fi
(•ului să se ocupe de problemă, aşa că, până una-alta, rămase virgină.
•,.l, in rest, fără habar. Puţinul pe care îl ştia în al şaptesprezecelea an
■li viaţă despre sex mirosea a sudoare şi a pisică udă şi i se părea atât
ii-' nefiresc, încât nu putea fi lăsat în seama unor oameni normali.
->lli i babsi nu reuşi să-i schimbe părerea, deşi se străduia zeloasă să o
. ■mvingă pe mama „că într-un fel e chiar plăcut. Iar uneori trece atât
■Ir i rpede, că nici nu-ţi dai seama."
Pa povestea cu plăcere despre băieţii care veneau pe la ea atunci
■itiul părinţii ei erau plecaţi la bridge. Despre cei cu care nu apuca nici
măcar să-şi dea jos de tot pantalonii şi despre cei care erau ceva mai
muri şi care, după aceea, o şi sărutau. Ea stătea pe pat cu o pernă în
Iii .iţe pentru exemplificare, iar mama o asculta atentă, de parcă ar fi
invăţat pentru examen. Uneori, rămânea să doarmă acolo şi se trezea
In loiul nopţii, când părinţii lui Babsi nu mai jucau bridge. Atunci
i ilmânea încremenită de dezgust şi de curiozitate şi îşi închipuia cum
ui li fost acel lucru.
De vrut, cu siguranţă, nu voia. Iar de nevrut, cu atât mai puţin.
Asia ar fi însemnat că eşti „frigidă", aşa cum aflase din literatura
explicativă împrumutată de la Babsi. Ce însemna asta exact nu prea
■Aia. Dar nu suna bine deloc, aşa că nu trebuia să i se întâmple ei.
Ailicolele în pozele cărora oamenii erau atât de goi încât, ca să le
82 SARAH STRICKF.R

privească, mama stingea până şi lanterna, erau doldora de cuvinte pc


care nici nu le înţelegea şi nici nu le găsea în Brockhausul1explicativ.
Cele mai interesante erau însă scrisorile de la cititoare, care aveau
toate nume ca din telenovele şi erau „dornice" să înnebunească. Cele
mai multe erau atât de dornice, încât îşi „vârau" înăuntru tot soiul de
obiecte, însă mama nu prea ştia unde anume. Era limpede însă că
toate bananele şi toţi castraveţii îşi ratau scopul, pentru că la final
expeditoarele erau atât de dornice, că trebuiau să se culce cu toată
echipa de fotbal, iar a doua zi de dimineaţă erau gravide.
în schimb, subiectul virginităţii nu prea era discutat şi părea să fie
pentru fetele care aşteptau ceva, de cele mai multe ori marea iubire,
căreia voiau să-i dăruiască trupul lor.
Mama nu prea avea ce dărui. Şi, dacă ar fi avut, cu siguranţă nu ar
fi fost vorba despre o membrană ruptă. Cu cât începea să înţeleagă
mai mult din poveştile şoptite, cu atât mai clare îi deveneau lacunele
ei în materie. Sigur că nu putea lăsa lucrurile astfel. în lumea ei, „ne“-
urile se reduceau la valoarea lor semantică: ne-ştiinţă, ne-îmbogăţit,
ne-bunie, ne-vinovăţie. Cu cât îşi păstra mai mult castitatea aceea
enervantă, cu atât i se părea că este mai ne-terminată. în disperarea
ei, încercă până şi să-i zâmbească la un moment dat unui băiat, lucru
de care îşi amintea cu atât de mare spaimă, încât nu îi mai veni încă o
dată ideea nebunească de a mai încerca.
Şi apoi apăru Uwe.
- Ei, măcar dacă ar fi venit! strigă mama, desigur tot spre sfârşit şi
doar pentru că doctorul tocmai fusese acolo şi ea nu reuşise să
comute suficient de repede dintr-un m od în altul.
Se amuzaseră din nou grozav cu teatrul lor: „Sărut mâna, tânără
doamnă", „Cum adică mâna, domnule doctor?", iar când acesta plecă,
era într-o stare de spirit atât de caraghioasă, încât nici nu ştiam dacă
să m ă enervez sau să mă bucur, pentru că măcar se simţea bine.
Uwe era, se pare, suficient de deştept, însă asta nu ştia aproape
nimeni având în vedere că arăta atât de bine, ceea ce, pe de altă parte,

1Encidopedia germană (n.red.)


Cinci copeici 83

nu -.1i.i mama. Ea vedea doar ochii înguşti, apropiaţi, peste care se


nnli".('aii două sprâncene groase, nasul de boxer şi buzele care arătau
■m.-hmi de parcă cineva le-ar fi pocnit cu o scândură. Când mama
■.1'mm vă cât era de adorat, se simţi chiar un pic trădată, de parcă el ar
li Insul o cu bună ştiinţă să cadă direct în capcană. De fapt, Uwe se
simţea exact la fel. Frumuseţea se năpustise peste el fără vreun
iv.-i i isment prealabil. într-o bună dimineaţă fusese acolo, fără ca el să
11 1 il iservat. Abia privirile fetelor de la şcoală îi arătară că ceva nu era
m icgulă, ca o pată de cerneală în colţul gurii pe care o vede toată
lumea, mai puţin tu însuţi.
ligoul lui nu reuşi să ţină pasul cu brusca sa popularitate. Tăcea,
11 iiiăiul fetele care umblau după el cu genele fluturând în aer. De atâta

nesiguranţă, deveni arogant. Şi, evident, cu asta avu şi mai mult


mu irs.
I I şi mama erau împreună la cursul de biologie, una dintre
liigiiiele materii unde mama trebuia să reziste fără Babsi. Uwe ştia
iipioape toate răspunsurile, dar, spre deosebire de mama, le păstra
Inimos pentru el. Deschidea gura doar ca să răcnească cine ştie ce
luoslie, care dădea bine la băieţi. Se gândeau la tot felul de sarcini
l ici il ru el, de pildă să o întrebe pe profesoara de franceză cum se scrie
„i 1 1 1 m ilingus“ sau să-i arate administratorului fundul gol pe fereastră.
( Câteodată, aşteptau până treceau pe la colţ nişte fete pe care să le
k|>crie cu răcnetele lui. Iar bietul, frumuşelul Uwe se temea atât de
i,iic să rămână singur cu fluturatul lui din gene, încât participa la
ionic Irăsnăile astea. De frică, deveni temerar. Dar probabil că aşa
Iiuţeşte orice temerar.
Poate că tocmai această frică, pe care mama o cunoştea de la
in,una ei, o atrase. Poate şi faptul că era singura fată din jur care nu
• ni îndrăgostită pe ascuns de el. în orice caz, într-o bună zi, în drum
•.pro autobuz, cei doi începură să discute şi descoperiră - eliberaţi de
i ice fel de supraveghere - că se găseau reciproc foarte drăguţi, poate
ii

doar inofensivi, respectiv lipsiţi de alternative. Asta se repetă de


, .\leva ori. Şi reuşiră până la urmă ceva ce, în condiţiile date, apărea
, i un adevărat miracol: îşi dădură întâlnire, chiar dacă mai întâi sub
84 SARAH STRICKIîR

pretextul unor teste pentru care trebuiau să înveţe. Se întâlnirii


pentru învăţat o dată, de două ori, de trei ori, poate chiar de patru
ori - şi chiar învăţară -, iar a cincea oară discutară despre univers; a
şaptea oară nu mai discutară aproape deloc, pentru că observau toi
mai clar că se află pe laturi diferite ale prăpastiei sexelor. Până la
urmă, a noua oară, el o luă pe balcon ca să privească stelele, ceea ce
mama, dacă era să fie cinstită, considera destul de caraghios. Şi, dacă
era să fie şi mai cinstită, mai mult romantic decât caraghios.
Cu puţin timp înainte să vină bunicul să o ia, el îşi apăsă buzele de
ale ei. Se simţeau şi mai groase decât arătau, dar era bine. Limba lui
avea gust de ciocolată de la cacaua pe care o băuseră şi, cât timp se
sărutară, mama se întrebă dacă şi ea avea acelaşi gust.
La şcoală însă o trată din nou ca şi cum ar fi fost văzduh.
Premisele erau aşadar destul de promiţătoare, dar, cu toate astea,
mama nu prea voia să se îndrăgostească. După câteva zile, aproape că
uitase toată povestea, în vreme ce Uwe, măcinat de remuşcări, nici
nu mai îndrăznea să se uite spre ea. După ore se întoarse de trei ori în
şcoală ca să caute cheia pe care o avea în buzunar, până când ieşi,
în sfârşit, şi mama. Merse în tăcere pe lângă ea, se holbă la faţa ei în
geamul autobuzului, în timp ce ea îşi lăsa degetul să alunece pe
deasupra şirurilor de formule, fără să se uite la el măcar o singură
dată - ceea ce la Uwe, spre deosebire de mama, îşi făcu efectul
imediat. înainte ca ea să apese butonul pentru coborâre, el o întrebă
dacă ar avea chef să meargă la sfârşit de săptămână la cârciuma lui
perfectă.
Uwe veni să o ia. Bunica, ea însăşi un pic fâstâcită la vederea lui,
insistă să-l trateze cu ceai, pe care el nu îl bău, apoi să facă măcar o
poză ca dovadă, o poză care îşi găsi drum în album. Mama în dreapta
imaginii, cu faţa atât de lucioasă de parcă s-ar fi frecat cu o bucată de
unt şi cu gura înconjurată de coşuri, pe care nu putea, evident, să le
lase în pace şi pe care le storsese cu furie până când se infectaseră şi se
înroşiseră. Cu mare punctualitate pentru primul rendez-vous,
pubertatea reuşise să se elibereze din chingile strânsorii bunicii. Pe
picioarele goale se vedeau peri negri şi lungi. Deasupra purta o
Cinci copeici 85

IIII lilţrt pentru care era deja destul de cald. Dar, de fapt, mamei îi era
i iilil mereu. Transpiraţia începuse. Şi mirosul la fel, ceea ce în foto-
•l< .iile
iu i se vede, în schimb se vede cum strânge coatele, lipindu-le
•li i nrp cât de tare putea, de parcă ar fi vrut să-şi frângă coastele. în
it iiliga stă Uwe, care arată într-adevăr bine şi e evident stingherit, iar
Iu mijloc bunica, „că, dacă tot avem aparat cu autodedanşator, măcar
ll lolosim". Cu o mână o ţine pe mama de talie, iar cu cealaltă se
ugiiţii atât de tare de braţul lui Uwe, de pare că nu ar vrea să-l păstreze
iliiiii pentru un moment, ci pentru eternitate.
( iând plecară în sfârşit amândoi din casă, stinghereala ajunsese la
mi nivel care nu mai putu fi redus nici măcar de cantităţile uriaşe de
iii ool pe care Uwe le turnă în el în următoarele ore.
Mama aşteptă răbdătoare ca el să-şi stingă setea şi să ajungă în
momentul în care să stea de vorbă cu ea. Dar acolo, în barul acela,
iu i are prietenii îl priveau încruntaţi, el nu mai avea nimic de zis.
Şi nici nu prea avea chef să asculte. După ce tăcură o vreme,
i li leva veni la ei şi răcni:
Fă ca Uwe!
Iar Uwe se conformă.
în bar răsuna muzica de la Hot Chocolate. Uwe se căţără pe masa
il*’ lotbal, îşi roti şoldurile şi îşi duse sticla de bere la gură ca pe un
microfon. Cârciumarul puse discul încă o dată. Uwe se declară de
ai ord să se mânjească pe faţă cu marker negru, după care un altul
pi opuse urlând ca la următorul bis să-l învelească în hârtie igienică.
' .inel îşi lăsă şi pantalonii în jos, mama plăti consumaţia şi apucă să
mul prindă ultimul autobuz spre casă.
I)in fericire, bunicii erau invitaţi la masă, astfel încât nu trebui
nu i să se confrunte cu o pedeapsă, nici să privească pe cineva în ochi.
IYcţ de două sau trei ore, citi. Apoi se auzi brusc soneria. Lui Uwe nu
i se vedeau ochii aproape deloc sub sprâncenele stufoase. Era acolo
Ilentru că îi plăcea de ea. Era aşa de prost, aşa de prost, aşa de prost...
' iimaşa îi era încheiată strâmb. Aşa de prost era. Aşaaa de prost.
Mama îl întrebă dacă nu voia să intre. El voia. Ea îi făcu încă un
i eui, de care el nu se atinse, pentru că asta l-ar fi deranjat din a se
86 SARA) 1 STIUCKIiR

blestema singur, până când se prăbuşi pe podeaua camerei ei şi


rămase acolo cu braţele întinse, ca Iisus pe cruce. Mama se lăsă pe
vine lângă el şi îi verifică pulsul, pentru orice eventualitate, apoi el se
strânse în poziţie embrională. începu să scâncească despre nefericirea
pentru care, în ciuda unor căutări asidue, nu găsea cuvintele potrivite.
Mama avu un scurt acces de milă, care îi lipi faţa de obrazul lui negru
şi care aducea mult a afecţiune, dar care se stinse repede atunci când
observă cum îşi ştergea el pe ascuns mucii de covor. Ea se ridică şi
tocmai era pe cale să-l roage să plece, când el sări în sus şi începu să o
sărute din nou, împingând-o în cele din urm ă în cantul mesei şi
proptindu-se între picioarele ei. Când ea observă cum se mototoleşte
lista cu lucruri de bifat sub fundul ei, aproape că simţi că se excită.
Se poticniră până la pat, se sărutară încrâncenaţi, însă acum, când
gustul de cacao fusese înlocuit de cel de bere, nu mai era chiar atât de
plăcut. Mama îşi întinse spatele şi îşi strânse ochii, se împinse spre el,
îi trase până la urmă mâna pe sânul ei şi îl întrebă dacă nu ar vrea mai
întâi să se dezbrace. EI voia. Dar nu putea. Să înţeleagă că nu-i plăcea
de ea? Ba da, ba da, chiar foarte mult, răspunsese el, de parcă ar fi
stors o cârpă. De atâta ruşine, se apucă să umble la prohab. Dar nu
ajută la nimic. O mai sărută puţin pe ceafă, apoi alunecă de pe pat
mormăind ceva despre părinţi care se întorc în curând şi o lăsă pe
mama singură cu excitaţia ei incipientă.
- îmi place Uwe al tău, îi zise bunica la micul dejun şi, ca dovadă,
citi horoscopul, chiar dacă, aşa cum îi explică jignită bunicului, care
ofta, ştia foarte bine care era diferenţa dintre astronomie şi astrologie.
Doar că nu prea pot să mă apuc să-mi iau un telescop! adăugă apoi.
La şcoală, cursurile comune fuseseră anulate. Profesorul de
biologie pornise, într-un rar avânt de motivaţie, să culeagă ciuperci şi
se îmbolnăvise după ce le mâncase. O săptămână mai târziu, când îşi
revenise, Uwe căzu la pat cu amigdalită, ceea ce făcea să-i fie
imposibil să vorbească, cel puţin cu mama. Nu se apropia de ea, iar ea
se ducea din nou singură la autobuz, unde se aşeza cât putea de în
faţă, căci: „Dacă e să stea cineva în spate, atunci el e acela!“
(linei copeici 87

I’mbabil că nu ar mai fi schimbat niciodată o vorbă dacă Babsi nu


. 11 li convins-o pe mama să mai acorde acestei întreprinderi încă o

tunsă. Ca să-i salvăm onoarea, trebuie spus că, probabil, imaginea pe


. uir reuşise să şi-o facă despre evenimente nu era chiar completă. La
i.ilcnlul cu care mama excludea - de-acum aproape mecanic -
jignirile din povestirile ei, probabil că Babsi chiar crezu că mai existau
speranţe.
Se deciseră să se întâlnească în grup, pentru o seară de film la
li.ibsi, ai cărei părinţi se calificaseră printr-un noroc la campionatele
naţionale şi aveau să lipsească cinci zile de acasă. Uwe, căruia nu i se
spusese nimic despre prezenţa mamei, „ca să aibă o surpriză!"
I babsi), „ca să nu riscăm să nu mai vină defel" (mama), fusese adus
tub un pretext oarecare de un alt băiat, cu care Babsi se gândise să
.arbătorească dublul noroc al părinţilor ei. însă, la scurt timp după ce
Itambino şi Trinity dădură ochii cu afurisitul de Parker1, ea se certă
i n el şi rupse relaţia în timpul unei încăierări, în care patru pumni
ilislrugeau temeinic un saloon, iar băiatul plecă trântind uşa. Cei trei
i âmaseră singuri, mama la capătul colţarului, Uwe, căruia de spaima
revederii i se umflaseră amigdalele din nou, la capătul celălalt, iar
babsi, căreia buzele îi tremurau tot mai tare cu fiecare minut,
iiigenuncheată.
- E totul în regulă? întrebă mama, la care i se răspunse cu o
aprobare şovăielnică din cap, astfel încât ea se întoarse la filmul pe
i are Babsi dorise să-l vadă neapărat, deşi pe programul trei rula un
documentar despre puietul bibanului nord-american, dar „Ăia nu
şl iu să se uite aşa frumos ca Terence Hill".
însă filmul nu părea să o mai intereseze deloc pe Babsi. Se holba
undeva la jumătate de m etru sub televizor. Ochii ei deveneau tot mai
mari, apoi o lacrimă i se rostogoli pe obraz.
Babsi ştia să plângă foarte frumos. Mama nu. Nu doar că nu era
Inimos, dar nu plângea deloc. Şi ştia cu atât mai puţin ce să facă în
i azul cuiva care plângea. Ea se vârî şi mai tare în colţul său şi privi

1I)in filmul M i se s p u n e T rin ity, western-spaghetti cu Bud Spencer (Bambino) şi


ierunce Hill (Trinity) (n.red.)
88 SARAH STKICKEK

iritată cum lacrimile cădeau în decolteul lui Babsi, apoi întinse un


deget şi o mângâie uşor pe umăr.
Corpul tremurând se lăsă tot mai mult într-o parte, de parcă ar fi
rămas fără niciun pic de forţă musculară, apoi se prăbuşi spre Uwe,
care ridică braţul surprins ca să facă loc capului lui Babsi, iar acesta
ateriză imediat direct în poala lui. Se uită întrebător la mama, dar
aceasta rămăsese cu degetul îndoit în aer şi doar scutură din cap.
- Ei, haide, zise el, ceea ce o făcu pe Babsi să plângă şi mai tare.
- De ce mi se tot întâmplă asta? bolborosi ea.
Genele i se închiseră peste ochii umezi şi se ridicară apoi sclipind.
Uwe îi împinse capul cu grijă puţin mai în faţă şi îi dădu părul la o
parte.
- Ştii cumva unde sunt batistele? şopti el către mama, de parcă
prezenţa ei ar fi fost în continuare un secret.
Mama nu ştia, în schimb se căţără peste cei doi şi se duse în bucă­
tărie. Deschise sertare, căută în baie şi în cele din urmă găsi în dormi­
torul părinţilor, pe jumătate ascuns sub pat, un pachet de batiste de
hârtie.
Când se întoarse, capul lui Babsi era din nou în poala lui Uwe, de
parcă acolo i-ar fi fost locul. El o mângâia cu o mână pe spate, iar cu
cealaltă, în altă parte, „aşa de exact nici nu voiam să ştiu“.
- Nu i-am făcut nimic, se smiorcăi Babsi, şi el m ă lasă pur şi
simplu şi pleacă.
- Tu ai pus punct relaţiei, bombăni mama.
Dar cei doi nu păreau să fi auzit obiecţia ei.
- Am pus şi aşternut curat, se văicări în schimb Babsi şi mai tare.
Se ridică şi îl privi pe Uwe în ochi.
Oare îşi putea închipui cum era să te deschizi în faţa cuiva şi să fii
respins? Mai ales ca femeie.
- Mă simt atât de umilită...
Ochii i se curbară în jos, iar colţurile gurii în sus, încercând să
respire prin noul val de lacrimi.
- Ei, strigă Uwe, nu merită să plângi după unul ca el. Meriţi ceva
mai bun.
Cinci copeici 89

li îndepărtă o şuviţă de pe obraz şi îşi lăsă mâna acolo, însă Babsi


mi inecta din plâns.
Nu e doar asta, şopti ea, în ultima vreme totul merge prost.
IMi iuţii mei mă bat la cap cu şcoala. Orice aş face, tot nu e suficient.
Mo/elc îi străluceau. ...Şi, şi...
Se uită în jur, de parcă ar fi sperat să mai găsească pe undeva un
pli de ghinion, apoi se prăbuşi înapoi pe colţar, în cealaltă parte de
>lala asta.
Iii, haide, zise Uwe din nou, ducându-se după ea.
îi Irecu braţul pe după umeri, apoi o lipi la pieptul lui.
Babsi îşi apăsă capul de pieptul lui şi se lăsă legănată, şoptind la
111 ier vale regulate „eu nu mai rezist”.
Mama scoase şi ea o batistă de hârtie din pachet şi îşi tamponă
înmiea înfierbântată, în timp ce Babsi îşi ştergea suferinţa furată de
puloverul lui Uwe.
- Ah, tu, zise el, iar mama fu nevoită să urmărească neputincioasă
■u m el se îndrăgostea acolo, sub ochii ei, de alta.
Şi asta fu totul.
Sau, cel puţin, ar fi putut fi, dacă mamei i s-ar fi făcut milă de ea
însăşi şi ar fi plecat. în schimb, puse pachetul pe masă şi se aşeză din
nou lângă cei doi, care se întreţineau acum cu voci scăzute, ca doi
i nimeni care reveneau la viaţă după o boală grea, în timp ce urmăreau
11 1m ui cuibăriţi unul lângă celălalt. Mama privi singură cum Bambino
Immbăcea din nou pe cineva.
Mai fă asta o dată şi îţi transform urechile în uscătoare de rufe,
-.1l igă el, băgând pistolul în toc.
Apoi apărură din nou în imagine ochii lui Terence Hill, care erau
in t r adevăr frumoşi, dar ea s-ar fi uitat mai degrabă la un biban care
depune icre. Dar ăla era oricum m ort până acum. Doar ea rezista
mereu până la sfârşit, lungindu-şi suferinţa.
- încăpăţânare. Mândrie.
Abia când speakeriţa de la ARD anunţă ştirile transmise de la
I lamburg, mama declară că o să plece.
- Te conduc, zise Babsi.
90 SARAH STRICKI’.R

- Vin şi eu, zise Uwe.


Era vară şi afară încă nu se întunecase de tot. O luară peste câmp,
o scurtătură pe care ea şi Babsi o descoperiseră la un moment dat, aşa
cum îi explica Babsi lui Uwe.
- Serios? zise acesta.
- Serios, răspunse Babsi.
Apoi îşi scoase puloverul legat în jurul taliei şi şi-l puse pe ea. în
lumina soarelui la apus, tot mai puteai distinge câteva picături
sclipitoare care se agăţau cu încăpăţânare de obrajii ei. Uwe îi băgă
eticheta înăuntru.
- Mă gâdilă, chicoti Babsi, apoi se scutură.
Mama începu să meargă mai repede.
Cerul era roz. Pe câmp creştea tutunul, lanurile se legănau în vânt,
iar la marginea drumului zăbovea un iepuraş, care se refugie în
spatele unei moviliţe de cârtiţă. Dacă imaginea s-ar fi aflat într-un
tablou dintr-o cameră de hotel, mama l-ar fi dat jos urgent. Trecură
de bifurcaţie, mama un pic mai în faţă, astfel încât auzi prima
scâncetul. Dar evident că îi reveni lui Babsi sarcina de a exclama,
câteva secunde mai târziu: „Ce a fost asta?“ Făcu ochii mari şi îi strivi
mâna lui Uwe, care cumva ajunsese lângă a ei, când anume, mama nu
ştia. El se întoarse încolo şi încoace, se îndură în cele din urm ă să dea
drumul degetelor lui Babsi, care rămaseră atârnate în aer ca într-un
film de dragoste cu prea multe apusuri, apoi făcu câţiva paşi
nehotărâţi spre fâşia de iarbă.
- Cred că s-a auzit de aici, strigă mama, trecând apoi de el.
Dădu la o parte tulpinile de tutun şi se strecură printre frunzele
lungi şi şifonate, până când se lovi brusc de ceva tare.
Cutia de mere era aproape complet acoperită de petale de un roz
palid, care pe margine începuseră să ruginească.
Abia când Uwe, care sosise cu Babsi gâfâind în urma lui, lovi uşor
marginea cutiei, sfârcurile se iţiră de sub petale.
Babsi scoase un strigăt.
Mama se aplecă şi dădu petalele la o parte. Pisica era întinsă pe
spate. Picioarele din spate îi erau desfăcute în lateral, ca la o broască.
Cinci copeici 9 1

\w,i o ureche ruptă, iar ochiul drept îi era atât de umflat, încât nu îţi
l'iilcni da seama dacă mai exista, sub tot terciul de sânge şi viermi.
Mai trăieşte? întrebă Uwe uitându-se la mama.
Nu ştiu, zise ea.
[şi trecu părul pe după ureche şi îşi trosni degetele. Apoi ridică de
|n‘, cutia şi trecu cu ea pe lângă Babsi, care sări înapoi chiţăind.
' .hemul de blană tresări puţin când fu pus pe jos. Mama se lăsă pe
vine şi studie coastele care se iţeau de sub pielea subţire.
Hi? strigă Uwe, chinuit de curiozitate, dar şi de dorinţa de a se
im upa de Babsi, al cărei piept începuse deja să tremure din nou.
Cred că mai respiră încă, zise mama.
Ridică un băţ de pe jos şi împunse cutia cu el. Scâncetul se auzi
i lin nou. Apoi, a doua oară, de la Babsi, care alergă pe câmp cu mâna
l.i gură şi se opri la o distanţă sigură.
Mama lăsă băţul din mână.
N-o mai duce mult, zise ea.
Nu putem să o ducem acasă şi să o facem bine? întrebă Babsi.
Daaa, zise Uwe, ca un băieţel care îşi doreşte un ponei.
Mama scutură din cap.
- Ar însemna să o chinuim.
Se uită în stânga şi în dreapta, se îndreptă hotărâtă spre o zonă
iii.ii îndepărtată şi se întoarse apoi cu o piatră mare. Trebuia să o care
i ii ambele mâini.
Ce faci? strigă Babsi.
Se întoarse spre Uwe, care arăta la fel de speriat.
I)ar mama ridică netulburată piatra şi o lăsă să cadă cu un pocnet.
I'isica nu scoase niciun sunet.
- O, Doamne, strigă Babsi, fugind din lanul de tutun.
Părul îi flutura în vânt. Era foarte drăguţă cu soarele roşu de la
asfinţit în spate, năpustindu-se spre mama şi răcnind: „A murit?"
Mama se aplecă din nou. Apucă piatra şi o aruncă dintr-o mişcare
Ungă Babsi, pe jos. Capul pisicii aproape că nu se mai vedea. Ochiul
stâng atârna legat de o fâşie de piele într-un colţ. în cutie, viermii se
agitau.
92 SARAH STRICKER

- O, Doamne, strigă Babsi, iar lacrimile abia uscate fură urmate


de altele noi, ceea ce Uwe, desigur, nu lăsă să-i scape.
Din trei paşi ajunse în spatele ei şi o lipi de el.
- Unele lucruri trebuie făcute, zise mama sec, apucând marginile
cutiei.
- Ce mai faci acum? strigă şi Uwe.
- Vrei să rămână aici până trece un tractor peste ea? zise mama,
ridicând cutia de jos.
Babsi începu să suspine. Uwe îi lipi capul de pieptul lui şi scutură
din cap. Ochii îi apărură de sub sprâncenele stufoase şi o sfredeliră pe
mama, care stătea lângă el, ţinând cutia în braţe ca un mesager care
aşteaptă restul, devenind tot mai întunecaţi.
- Eşti absolut dezgustătoare, zise el în sfârşit.
Mama îşi şterse muştele de pe faţă cu cotul. Cutia din braţele ei se
înclină şi unul dintre picioarele însângerate alunecă afară.
- Cum zici tu, comentă ea, apoi porni cu paşi repezi pe drumul de
ţară.
în spatele ei o auzi pe Babsi strigând ceva, dar nu se întoarse, ci
privi fix înainte, până când simţi din nou asfalt sub picioare. La
primul tomberon se opri şi îndesă cutia înăuntru. Apoi se duse acasă
şi se ascunse în camera ei. Timp de un sfert de oră, încercă să îi urască
pe Babsi şi/sau pe Uwe. Dar nu mai era la fel de distractiv ca înainte.
Tot timpul intervenea raţiunea, care - cu toată pasiunea pentru
dispreţul profund - nu putea să accepte o desconsiderare rezultată
dintr-o dezamăgire în dragoste. Se lăsă în voia unei disperări
controlate cu grijă, îşi ciufuli un pic părul, dar, chiar şi aşa, i se părea
că e un pic cam caraghioasă.
Când o auzi pe bunica în faţa uşii, îşi dădu părul de pe faţă şi ieşi
pe hol.
- Te-ai întors deja acasă? exclamă ea. Să-ţi încălzesc nişte
mâncare? Credeam că azi dormi la familia Meier. E totul în regulă?
Cum a fost filmul?
- Bun, zise mama.
- Cum îi merge lui Uwe al tău? strigă bunica.
Cinci copeici 93

Bine, răspunse mama şi promise să îi transmită salutări cu


pi Imn ocazie.
Buzele bunicii se ridicară într-un zâmbet larg.
( ired că vom mai auzi pe viitor de tânărul acesta, îi zise ea
I<iii ia ului, în timp ce acesta îşi freca pe sub plapumă picioarele reci de
■iii ci şi, de atâta fericire, îl lăsă să continue şi mai sus.
I )e data asta, problema nu mai putea fi rezolvată prin anularea
• ni surilor. Babsi şi mama stăteau împreună la atât de multe cursuri,
II n ăl pe termen lung nu se puteau evita - chiar dacă în prima zi Babsi
>m aşa de obosită de la atâta arătat indiferenţă, încât decise să
■li tulească până la întoarcerea părinţilor ei. Dar nici după revenirea ei
mama nu o prea zărea, pentru că Uwe era mereu lângă ea. Stăteau în
Ihila de pauze strâns înlănţuiţi, chicoteau şi se sărutau şi încercau atât
>li- evident să nici nu o bage în seamă pe mama, încât aceasta îşi
pe li ceea cea mai mare parte din timp la toaletă.
După cum se dovedi, treaba cu pisica fusese o binecuvântare
peniru toţi cei implicaţi. Timp de două săptămâni, Babsi şi Uwe
.miră voie s-o dispreţuiască pe mama într-atât de mult, încât nu îi
I'ilnlui nici urm ă de mustrări de conştiinţă; şi, fiindcă se apropiaseră
.ii.il de mult, după trei săptămâni deja se plictisiseră unul de altul.
Bunica află pe la jumătatea poveştii despre tânăra iubire, când îi
vi’i/ ii pe Uwe şi pe Babsi cu mâinile în buzunarul lui, trecând prin faţa
luulăriei şi intrând într-o gelaterie unde împărţiră o îngheţată (una
Mugură!) de ciocolată. După ce se plimbă de trei ori în sus şi în jos pe
tiradă ca să excludă o confuzie şi după ce medită mai multe ore
asupra modului în care să-i dea vestea cât mai blând bietei mele
mame, ajunse acasă atât de distrusă încât, la auzul cheii din uşă, nu
mai fu în stare decât să şoptească „are pe altcineva!" şi nici măcar
mi băgă de seamă că mama ştia deja. îi părea aşa de rău, se văicări ea,
apoi plânse şi pentru mama.
- Cum a putut? Cum? A? Putut?
I:ugi în bucătărie, hotărâtă să îngroape durerea sub un munte de
/aliăr, şi începu să pregătească torturi şi bomboane şi chiar şi
Im securi de Crăciun în miezul verii, fiind atât de disperată încât se
94 SARAII STKICKF.K

luă până şi de Moş Crăciun. Mama, în mod evident, nu se atinse de


nimic din tot ce pregătise bunica, iar aceasta începu să respire
sacadat.
- Măcar o înghiţitură, gemu ea, îndesându-şi în gură un fursei
verde cu roşu şi cu alb, de parcă mama încă ar fi avut patru ani şi
nevoie să i se gătească mâncare.
Până la urm ă i se făcu rău de atâta empatie, iar mama fu nevoită
să-i aducă plosca plină cu apă caldă şi să o mângâie pe frunte până
când adormi complet distrusă.
Babsi îi furase iubirea, iar bunica îi luase tristeţea pe care ar fi
trebuit să o simtă ea. Zile întregi, bunica nu fii deloc abordabilă. Se
lovea de tocurile uşilor, se ştergea la ochi la fiecare cântec de dragoste,
iar când vedea la televizor un bărbat care se purta relativ decent cu o
femeie, schimba prompt canalul. Apoi, nefericirea se transformă
treptat în furie, mai întâi împotriva lui Uwe, care nu îi mulţumise nici
măcar pentru ceai, apoi împotriva lui Babsi, care - prin drăgălăşenia
ei înşelătoare - o nedreptăţise şi mai mult.
- Trădătoareo! şuiera ea când venea să o ia pe mama de la şcoală,
ca să o scutească în acele zile grele de mersul cu autobuzul, şi o vedea
pe Babsi trecând în depărtare.
Era atât de furioasă pe ea, încât mama reuşi în sfârşit să o ierte.
Deşi nici măcar nu avea de ce să o ierte, „că doar nu poţi să obligi pe
cineva să te placă. Uwe o plăcea pe Babsi mai mult decât pe mine."
Ce-ar fi trebuit să facă? Să se ducă la mănăstire?
Când Babsi sună la uşă cu un coş mare de tăiţei răsuciţi manual,
pentru ca bunica să nu-i mănânce singură şi pe ăştia, Babsi o strânse
pe mama în braţe şi îi povesti că îi dăduse papucii „acelui ticălos", nu
neapărat doar pentru că prietenia cu mama era mai valoroasă decât
orice bărbat, dar şi din alt motiv.
Bunica începu din nou să doarmă nopţile. Uită că era Berbec şi, la
un moment dat, uită şi de supărare, astfel încât Babsi avu din nou
voie să vină din când în când la masă. Uwe, care îl confundase din
greşeală pe administrator cu directorul şcolii, fu mutat la alt liceu, iar
mama avu din nou mintea şi capul libere, ca să facă ce ştia ea cel mai
(linei co|>riri 95

i'iiic: s;i i facă pe toţi să fie mândri de ea. După ce se răspândi şi


despre cum omorâse o pisicuţă cu mâinile goale, începu să
şi mai mult timp la dispoziţie, aşa că reuşea să-şi facă temele
■liii'i l la şcoală şi apoi se ducea la magazin. Ajuta la despachetatul
mai Iut ilor noi, comanda măsurile lipsă şi decidea care dintre piese se
► unIran atât de prost încât preţul trebuia mărit neapărat.
I >ouăzeci la sută mai mult la preţ şi brusc sistemul de închidere
nu mai e nepractic, ci modern, zise ea, iar bunicul strigă:
fiica mea!
.Şi îi transferă răspunderea pentru supravegherea magazinului.
Avea patru vânzătoare, femei în jur de 50 de ani, care trebuiau să
I' 1 1 n icască ordine de la mama, abia devenită majoră, şi să accepte să li
► i pună că bluza trebuie băgată în fustă, iar clienţii întâmpinaţi de la
uşiV bunicul meu dispunea cu generozitate de firea ei ascultătoare. în
•■ţ.i zisele weekenduri o lăsa să facă inventarul, să decoreze vitrina,
•iii i And termina, îi verifica uneori contabilitatea şi îi arăta unde se
im idcau bani pe care i-ar fi putut folosi pentru o reclamă nouă, pe
<. 11 e i o şi schiţa pe loc.
IV* (Jwe nu îl mai întâlni niciodată de atunci. Abia un an sau doi
i- mi târziu îi citi numele în ziar şi avu nevoie de câteva minute ca să-şi
iiininlcască de unde îl ştia, ceea ce probabil că aşa a şi fost. în cele din
hi mă descoperi în imagine şi nasul de boxer, care probabil că între
11 m p î ncasase ceva pumni. Pierduse jocul, dar ea nu se putea bucura

ilr asia.
Rămânea amintirea lui, a primului bărbat care aproape că se
■iiRase cu ea, aşa cum Rudi - sau M anni sau Hansi - fusese primul
i *ii f , cumva, o sărutase, chiar dacă nu reuşise prea bine. Şi primul
•*in* nu o iubise fusese un medic, profesorul ei de anatomie din
pilmul semestru.
Iia era singura femeie de la seminarul lui şi era atât de tânără, încât
i-l nu mai vedea altceva în afară de asta. Căutarea chiloţilor pe sub
■i-mşaf durase mai mult decât actul în sine. Nu sângerase, ceea ce o
iIr /amăgise puţin, iar pe el chiar mai mult, dar mama nu se osteni să îl
96 SAItAI I STRICKKR

convingă de puritatea ei. Fotografia de nuntă de pe noptieră, pe care el


o întorsese rapid înainte să-şi dea jos pantalonii, fusese îndeajuns.
Ha însă găsi că sexul nu era chiar atât de rău pe cât se aştepta, dar
mult diferit de ceea ce citise în revistele lui Babsi. De câteva ori i se
păru că avusese orgasm, dar - după o cercetare suplimentară
concluzia se dovedi a fi o greşeală de începător. Apoi veni vacanţa
dintre semestre. Mama primi un loc de practică undeva în străinătate,
ceea ce, pe vremea aceea, nu era neapărat o regulă. Pentru prima dalii
în viaţa ei, urma să călătorească fără părinţi. în schimb, se îmbolnăvi
bunica. La plămâni. Ce anume avea nu se ştia, dar era grav şi greu de
ţinut sub control, cel puţin la început, chiar dacă mama renunţase,
evident, la practică.
Prietenul Kazan îi recomandă aer proaspăt şi să evite în special
fumul, ceea ce la sfârşitul anilor 1980 nu era deloc uşor. Dar bunicul
nu avea nevoie de stat ca să-şi protejeze familia. De azi pe mâine
institui în toate filialele interdicţie pentru fumat. Concedie un
stivuitor care nu aruncase suficient de repede ţigara. în certificatul
acestuia, bunicul scrise ceva despre „comportament dependent",
„pericol de contagiune" şi „grija pentru angajaţi".
Şi, ca întotdeauna, mama mai plusă.
Toată tinereţea mea (pe care, spre deosebire de ea, mi-ar fi plăcut
să o savurez) a fost o cursă cu obstacole. Nu puteai să te duci nicăieri
cu ea fără să rişti o scenă. începea cu strâmbatul din nas, alunecatul
de colo până colo pe scaun, datul ochilor peste cap, toate urmate de
cinci, şase exclamaţii de „scârbos!" care deveneau tot mai puternice.
Flutura din mână, îşi ducea palma la frunte, la gură şi, în cele din
urmă, la gât, hârâia un pic, iar dacă nu reuşeai să o scoţi cât mai
repede afară, trebuia să te aştepţi să se ducă furioasă la masa de
alături ca să le ţină oamenilor perplecşi un discurs despre cât de mult
rău îşi făceau lor şi societăţii (adică ei).
Zelul ei misionar nu se oprea nici măcar la clienţi. S-a întâmplat
de mai multe ori să întrerupă câte o conversaţie pentru că nu rezista
să stea cu un fumător în aceeaşi încăpere. Când mă întorceam de la o
petrecere, trebuia să mă dezbrac la uşă până la chiloţi şi să mă duc
fîinri copeici 97

„direct" la duş, în vreme ce ea ducea hainele la spălat cu cleştii. Timp


ilr o lună foarte tristă a decis că nu am voie să mă mai duc nicăieri
u ude mi se „sufla smoală în faţă", până când şi-a dat seama că asta
însemna că o să stau tot timpul acasă şi că treptat nu mai avea ce
0 mi dea de făcut ca să mă păzească de ruşinea de a sta degeaba. Am
1 nnsiderat ura ei împotriva fumătorilor ca pe una dintre multele ei
i ludăţenii, un spleen în care înclinaţia spre absolut se îngemăna cu
Irit a atotdominatoare a bunicii într-un minunat fundamentalism -
.isla până când am surprins-o într-o parcare dinainte de Miinchen cu
un pachet de Gauloises roşii. Cele extralungi; dar probabil că a fost o
greşeală.
Intenţionam să mergem într-un weekend prelungit la Salzburg.
1.1 dorea acest lucru - şi nu voia cu niciun preţ ca eu să nu vreau -,
prin urmare, pentru siguranţă, nici măcar nu m -a întrebat. Joi după-
iimiază, m -a sunat la serviciu şi m-a pus în faţa faptului împlinit:
hotelul era rezervat, cu vedere spre Kapuzinerberg, plus bilete la un
i oncert în palatul Mirabell. Mozart, chiar dacă e un pic cam ladidi-
l.idida, dar ce să-i faci, e Salzburg, nu merge fără.
- Luni dimineaţă ne întoarcem.
Părea foarte entuziasmată, aşa că am cedat. Din acest motiv, dar şi
IK'ntru că nu aveam chef să ascult reproşuri dacă nu mergeam. Ea ştia
■a aveam alte planuri, ca să nu spun şi că erau mai bune. Iar eu ştiam
că nu avea să cedeze, cel puţin nu fără o predică.
Pe atunci lucram ca practicantă la un ziar. Nu aveam prea multe
de făcut, dar mama era totuşi de părere că trebuia să trec anumite
obstacole de care să-mi zdrelesc piciorul pentru ca lumea să mă
remarce şi să mi se ofere un job pe care nici măcar nu mi-1 doream
loarte tare.
- Dar de ce nu? Credeam că vrei neapărat să scrii!
- Da, dar nu aşa.
- Ah, iar bestsellerul tău e deja gata? Nu e, nu-i aşa? Atunci, nu
prea e momentul să renunţi la un serviciu fix. Am dreptate sau am
dreptate?
98 SARAH STRICKKR

Acest dn-te-vino fusese exersat de o mie de ori, ştiam amândouă


că o să câştige şi, chiar dacă insistam că eram şi aşa, nepublicat ii,
foarte fericită, până la urmă tot m-aş fi întrebat dacă nu cumva îmi
trândăvesc viaţa.
în afară de asta, chiar aveam chef de găluşte salzburgheze.
- Ca să vezi, n-am mai făcut de mult ceva spontan împreună, am
zis eu în timp ce treceam cu mouse-ul peste galeria de imagini de pc
pagina hotelului, al cărei link mi-1 trimisese ea pe mail.
în realitate, ea plănuise de mult toată călătoria. Avea să fie ultima
călătorie împreună şi mai avea nevoie de un pic de timp în care să fie
singura care ştia.
Adormise în maşină, ceea ce, de fapt, ar fi trebuit să-mi dea de
gândit. Apoi, deschisese ochii brusc şi voise neapărat să coboare.
Avea mâna pe uşă, se uita pe geam şi, la un moment dat, exclamase
„aici!", deşi eu pusesem deja semnalul, şi îmi amintesc cum m-am
gândit pentru prima dată că mama îmbătrânise.
Am aşteptat în maşină în timp ce ea s-a dus la toaletă. Când, după
un sfert de oră, încă nu se întorsese, m-am dus după ea, am căutat-o
în benzinărie, la toaletă şi, în cele din urmă, am pornit de-a lungul
rambleului, iar acolo am găsit-o. Stătea pe vine aplecată în faţă,
acoperindu-şi gura cu mâna.
- Doamne sfinte, ce faci aici? am strigat eu, îndreptându-mă
spre ea.
Ea sări în sus şi făcu un pas în spate.
- Nimic.
Am atins-o pe umăr.
- Lasă-mă! strigă ea.
- Dar ce e? am întrebat râzând, chiar dacă totul mi se părea foarte
straniu.
Avea capul vârât adânc între umeri. Braţele şi le dusese la spate.
- Dar ce ai? am mai întrebat o dată căutându-i privirea, care mă
evita mereu.
Apoi am apucat-o de braţ, dar ea s-a smuls.
Cinci copeici 99

l'oţi să-mi explici ce naiba se petrece? am exclamat eu, apu-


i<iuI iiilin nou de încheietură.
i n s a zbătut, dar eu am forţat-o să deschidă pumnul, dând la
ala o cutie de chibrituri. Alături, lipită de palma umedă, se afla o
ii|i»i .1 Vârful era strivit, era frântă la mijloc, iar tutunul ieşea din ea
•i ulşlr paie uscate.
I\ 11 am ridicat privirea spre mama. Ochii ei erau aproape negri,
lişli mulţumită acum? strigă ea.
ii' smulse brusc şi duse mâna spre locul de unde o ţinusem, de
i-.ii- a aş lî rănit-o. Pupilele ei se mişcau agitate dintr-o parte în alta.
Simţeam cum îmi bubuie tâmplele.
( ;c naiba e asta? mi-am auzit eu vocea ca de departe, în timp ce
. -ipul ei devenea tot mai mare, de parcă s-ar fi năpustit spre mine.
Aşa am avut chef, răbufni ea printre dinţi, apoi îmi întoarse
l'-ilele.
Se lăsă pe vine, îşi plecă fruntea şi coloana i se văzu curbată pe sub
1 1 h i ni. 1'lacăra mai mult se auzi decât se văzu.

Se chirci şi mai mult, înjură în tăcere, apoi lăsă ţigara să cadă şi o


-n Ivi sub talpă. îşi duse mâna la buzunarul pantalonilor. Scoase un
p.u hei de Gauloises şi îl scutură ca pe o zornăitoare, până când
■i /iii .î Irei sau patru ţigări afară.
( âl despre mine... Eu am rămas pur şi simplu la marginea dru­
mului uitându-mă la ea, ca un stăpân care şi-a scos câinele la
I<11m I>are şi aşteaptă ca el să-şi facă nevoile. Am privit peste umărul ei
uim işi aprinde un alt băţ de chibrit, apoi încă unul şi încă unul, cum
»> apleacă adânc peste flacără şi cum se întoarce în cele din urmă
• »i l iniând furioasă:
Cirezi că poţi să mă ajuţi?
( ie, am zbierat eu, acum chiar ai înnebunit?
I'.a se întoarse pe vârfuri, legănându-se încolo şi încoace, apoi zise:
Te rog! Şi apoi, pe un ton şi mai plângăcios: Te rog, am nevoie
-li' ajutorul tău.
Pentru ce? am întrebat eu scuturând din cap.
Iia ridică un pic ţigara.
100 SARAII STRICKKR

- Ştiu că tu ştii cum se face. Se lăsă din nou în genunchi. Te rog,


nici n-o să mă supăr.
- N-o să te superi? am urlat eu.
Dar ea nu făcu decât să mă privească cu o expresie extrem ilr
rugătoare, cum nu mai văzusem niciodată la ea.
Nu ştiu la ce m -am gândit atunci. Probabil că nu m-am gândit l.i
nimic şi am făcut pur şi simplu ce îmi ceruse, pentru că era m ânu
mea, pentru că, de fapt, făceam mereu ce îmi cerea, chiar dacă nu
rostea nimic. Poate că nici nu ştiam ce altceva aş fi putut face. Poale
că a fost mai uşor să îngenunchez lângă ea şi să-i iau pachetul de
chibrituri din mână, decât să stau acolo şi să o privesc.
Am rupt un chibrit din pachet şi l-am frecat de margine.
Mama îşi vârî ţigara între buze şi se apropie de flacără, dar aceasta
nu se aprindea.
- Trebuie să tragi, am zis.
- Asta fac, şuieră ea nerăbdătoare.
I-am luat filtrul dintre buze şi am dus ţigara umedă la gură, apoi
am aprins-o şi i-am dat-o înapoi.
- Nu trage aşa de tare, am exclamat eu când ea a tras cu putere, de
i s-au ivit trei cute încruntate între sprâncene. Nţ, dă încoace! am zis
şi i-am luat din nou ţigara dintre degete.
Mi-am umplut gura de fum, apoi am strigat:
- Ah! Vine maică-ta!
Propoziţia cu care, cu mulţi ani în urmă, un prieten mă învăţase
să fumez.
Ea dădu iritată din cap şi plesni din degete, până când i-am dai
ţigara înapoi şi n-am mai apucat să zic decât: „Ah, vine m ai.. că ea
şi începu să tuşească, horcăind de-a dreptul, până când gâfâiala se
transformă într-un hohot puternic de râs.
I-am luat ţigara înainte să se ardă şi am privit-o cum râde. Chipul
îi dispăruse în spatele degetelor, în vreme ce întregul corp îi sărea în
sus şi în jos. Apoi îşi trecu mâna peste gât şi zise:
- Termin-o tu de fumat, da?
(linei copeici 101

' • lasă sil cadă în fund pe iarba udă şi mă privi din nou cu privirea
«. ci . 1 1 urătoare.
Ml .un dus mâna la frunte şi am scuturat nedumerită din cap. Şi,
o/m.i l.i m ă, am tras din ţigară până când a ars de tot. Ea lăsă capul
i i i

:>i *>|mIc şi inhală fumul, de parcă ar fi fost aburi eterici şi ea s-ar fi


«il.ii l.i băi. Apoi se bătu brusc pe coapse şi sări în sus. îşi şterse
m.iiiillc de fundul verde de la iarbă, aruncă o privire spre ceas şi
. •‘ii’.l.itii:
I >acă ne grăbim, ajungem într-o oră.
Apoi porni înapoi.
iiI i i i am ridicat cu greu, de parcă eu aş fi fost cea mai bătrână
.linite noi, şi am urmat-o la maşină, unde mă aştepta deja pe partea
v in ului. Ca un lucru de la sine înţeles, îmi luă cheile din mână, se
»»i /:’i In volan, băgă în marşarier şi scoase maşina din parcare,
<>• ■i'lcrând apoi.
I >.ir seara, când ne-am dus la restaurant şi ea a cerut pe obişnuitul
■; li ni poruncitor o masă la nefumători, n-am mai rezistat.
I )oar nu vorbeşti serios, i-am şoptit, în timp ce o urmam pe
i iu’hu'riţa îmbrăcată în Dirndl1la masa noastră.
Mama se făcu însă că nu aude nimic. întrebă în schimb, cu acel
i. ai pi ietenos pe care îl rezerva ironiei, dacă am putea avea o masă pe
mi.1 să nu stea lipit tot meniul de prânz. Se aşeză pe scaun şi
uli.iinlonă subiectul. Aici, în lumina puternică, cu tromboanele fan-
.......în spate, cu sânii striviţi în rochie ai chelneriţei care schimba
; umilite faţa de masă, acel moment din benzinărie părea ireal,
iu t r/.istând cuvintelor, ca un vis care se descompune în fragmente de
iml.iiă ce încerci să-l treci din noapte în zi. Ea deschise meniul,
. i imandă un fel de mâncare la care schimbă totul în afară de sos, îmi
: iimandă şi mie unul şi declară că a venit momentul să mă agit în
mlacţia „mea“.
Crede-mă, ai nevoie de experienţă, zise ea, apoi îmi explică cu o
vi iu1de cancelar bătrân cât de naivă eram să aştept să mă sărute muza

' i ui,Imnul popular al femeilor din sudul Germaniei şi din Austria alpină, cu
. in m'I şi bluză foarte decoltată (n.red.)
102 SARAH STRICKF.R

(ceea ce nu făceam; pur şi simplu nu făceam nimic, dar la asta nici


măcar nu avea rost să ajung).
- M-am interesat: jurnalismul este cea mai bună cale de a deveni
scriitor. Dacă ţi-ai făcut un nume şi ai câştigat câteva premii - astea
fiind singurele ei unităţi de măsură e mai uşor să publici un roman,
după aceea îţi trebuie doar un pic de imaginaţie! Iar asta nu ar trebui
să-ţi lipsească!
Apoi trecu la un alt subiect şi începu să mă întrebe despre viaţa
mea sentimentală, dar nici acolo nu am făcut o imagine mai bună.
Ea era din nou mama care ştia toate răspunsurile. Iar eu copilul care
nu punea întrebări. Şi ce aş fi putut să întreb? De ce consideri fumul
atât de grozav? De ce ai susţinut toată viaţă că ţi-e silă de el? Cine eşti
de fapt? Mi-ar plăcea să spun că îmi lipsea curajul, dar realitatea e că
probabil nici nu mi-ar fi trecut prin cap. Oricât de absurd era
comportamentul ei, mult mai absurdă era ideea că ar fi putut exista
ceva despre care eu nu ştiam nimic şi care dorm ita în ea, încercând
să se elibereze. în copilărie eşti obişnuit ca viaţa părinţilor tăi să
orbiteze în jurul tău, aşa încât nici nu mai bagi în seamă viaţa lor.
Altor bătrâni - politicieni, actori, poate chiar şi bunicilor - le iei în
considerare trecutul. Dar, la propriii părinţi, puterea imaginaţiei
seacă. Este o limită bazată pe naivitate, pe ignoranţă şi pe un pic pe
teamă. Cine vrea să rişte să descopere în spatele chipurilor severe de
mentori un om, care poate să mai fie şi străin. O persoană adevărată
din carne şi oase, cu nevoi, care nu are nicio legătură cu tine - asta a
devenit mama pentru mine abia cu puţin tim p înainte de moartea ei.
Şi, chiar şi atunci, eu eram destinaţia, morala spre care se îndrepta
întreaga poveste.
Mama ura cel mai tare slăbiciunea. Toată viaţa îi fusese inculcat să
se ţină departe de ea, ca de o mlaştină pe care nu ai văzut-o niciodată,
ilar despre care ţi s-au povestit atât de multe poveşti de groază cu
iuecaţi, încât însăşi menţionarea numelui este suficientă să te facă să
le îndepărtezi speriat. Cu atât mai tare o lovi când slăbiciunea apăru
brusc pe la mijlocul vieţii ei şi nu se mai lăsă dusă. în fiecare
dimineaţă o trezea pe mama înainte de răsăritul soarelui. Ea îşi
afunda capul în pernă, încerca să o ignore, dar slăbiciunea nu ceda
până când mama nu se ducea pe urmele văicărelilor şi ale pufniturilor
din dormitorul părinţilor, unde bunica îşi scuipa plămânii. Gâfâia în
căutare de aer, în timp ce mama o mângâia pe spate, îi apăsa mâinile
pe gură, ca să nu-1 trezească pe bunicul - ceea ce, evident, era inutil,
căci nimeni din familie nu scăpa ocazia să mai doarmă un pic -,
ieşind apoi din cameră ca să geamă şi mai tare pe coridor, de ai fi zis
că un tractor bătrân înaintează pe macadam. Nopţile deveneau din ce
in ce mai scurte, iar dimineţile - în care toţi se priveau cu ochii
umflaţi de nesomn - tot mai lungi. La micul dejun bunicul căsca
intr-atât de înflăcărat, încât bunica îşi plângea mustrările de
conştiinţă în ceaşca de cafea, iar când el nu menţiona lacrimile ei cu
niciun cuvânt, plecând pur şi simplu la birou, ea începea să suspine şi,
după ce se lăsa o vreme în voia nefericirii, se ducea după el bâlbâind
scuze, pe care el le accepta fără proteste, ceea ce pe ea o făcea să se
simtă atât de singură în suferinţa ei şi atât de neînţeleasă şi de
neiubită, încât următoarea criză era deja anunţată.
104 SARAH STRICKER

Nu avea voie să se agite aşa, după cum spunea prietenul Kazan,


dar, bineînţeles, asta o făcea pe bunica să se agite şi mai tare. El îi dădu
un inhalator - pe care ea îl folosea cu fiecare ocazie, iar asta chiar
ajută un pic -, însă trebuie spus că sunetul şuierat la auzul căruia cei
din jur înclinau capul înduioşaţi contribuia cel puţin la fel de mult ca
aerosolul. Dar începu să îi lipsească puterea de a-i vizita ca pe
vremuri pe partenerii de afaceri ai bunicului sau de a ospăta musafiri.
Abia reuşea să se ducă până la brutar şi la măcelar. O mare parte din
zi şi-o petrecea în şezlongul din grădină, cu picioarele acoperite cu o
pătură şi sorbind din când în când dintr-o cană cu ceai cu miere. îşi
revenea doar foarte încet.
Iar starea de sănătate a bunicului se deteriora cu atât mai fulminant.
Era pentru prima dată când apăruse o evidentă prăpastie între ei.
Neliniştea fusese mereu baza relaţiei lor. în afară de teama de a se
opri, nu îi unea decât durata îndelungată a căsniciei lor. Dar era de
ajuns pentru ca bunicul să se simtă obligat să se dea drept soţul
iubitor care „evident că nu“ ieşea fără ea. Deşi prea puţin pentru a
umple golul din el.
Ca un alcoolic care se trezise pentru prima oară din beţie după 20
de ani privind nedumerit lumea din jur, el constată că nu putea purta
o conversaţie cu soţia lui. Slugărnicia dezgustătoare, văicăreala
permanentă, tot acel vibrato plângăcios - pe care, cu toată alergătura
de până atunci, nu-1 remarcase - începură să-l calce teribil pe nervi.
Şi începu să o şi arate, răstindu-se tot mai des, câteodată numai din
pricina felului în care se uita la el.
- Dar nu ţi-am S cut nimic, îşi trăgea bunica nasul, ceea ce îl
enerva şi mai mult, agitând-o astfel şi pe ea, aşa că până la urmă el se
refugia undeva.
Timp de câteva luni, încercă să umple orele câştigate cu muncă.
Dar până şi asta se termina la un moment dat. Bântuia prin magazin,
căuta bluze împăturite greşit, aranja suporturile de umeraşe, încerca
să-şi omoare timpul, dar timpul se apăra. Ridurile i se adânciră,
sprâncenele îi deveniră mai lungi şi mai cărunte, până când diferenţa
dintre ele şi blana artificială de pe capul lui nu mai putea fi ignorată.
Cinci copeici 105

îmbătrânea. Se simţea bătrân. Se plictisea. Avea nevoie de o nouă


piovocare, de una dintre acele întorsături ale sorţii în care el, din
Imi ate, nu credea.
I)ar norocul îl găsi totuşi, în persoana unui bijutier scund pe care
In micul îl cunoştea de mult, cum ar fi putut fi altfel decât din Kazan,
'.ursa tuturor lucrurilor bune din viaţa lui? Pe atunci nu era decât un
.imărât subţirel, care plângea în fiecare seară până când adormea,
Iu'iilru ca apoi, în scârţâitul îngrozitor al patului de campanie, să
ii a capă să geamă „Annie, iubita mea Annie“, trezindu-i pe ceilalţi;
insă acum adunase o avere considerabilă.
- Daimondsarăgărlsbestfrend, plescăi el în departamentul pentru
bărbaţi al magazinului de lux în care îl îmbrăţişă brusc pe bunicul,
luându-i din mână sacoul pe care îl proba şi târându-1 într-un local
I Iiii apropiere în care puteai să primeşti „ceva bun“, ca să sărbătorească

ic vederea.
Până când chelneriţa aduse nota, nu îl lăsă pe bunicul să rostească
n ic iun cuvânt, ceea ce era în sine ceva de povestit, însă lucrurile luară
I I Iu rnură chiar şi mai bună de atât.

Moartea socrului său, care nu era tatăl acelei Annie „târfa", însă
era un „ovrei, uitarăsălgazeze", şi astfel, după cum îi râse bunicului în
la(ă mâncând trei bucăţi de drob, un individ „putred de bogat", îi
adusese ca moştenire im magazin de bijuterii. Afacerile mergeau
bine. El şi soţia, „ffumoasăfoc, nucaannieaiacuochiibulbucaţi, târfa",
trăiau bine. Aveau o căsuţă în Toscana cu o grădină şi o fată care se
îngrijea de flori şi uneori şi de el, dar! - aici bunicul ciuli urechile -
banii începuseră să se adune grămadă când deciseseră să se ducă
în Est.
Iniţial se deplasaseră doar ca să caşte gura, să vadă dacă cineva
din familia ovreiului, care „înainte de perioada urâtă" avusese la
I )rcsda un magazin mixt, supravieţuise totuşi. Dar, la un moment
dat, până şi soţia lui fusese nevoită să admită că rudele ei împărtăşiseră
soarta zidului.
- Căzuţi cu toţii! râse bijutierul, ştergându-şi zeama de carne de
pe bărbie.
106 SARAH STRICKRR

însă, după întoarcerea lor în Palatinat, se treziseră în mod


surprinzător că un avocat ia legătura cu ei, comunicându-le faptul că
magazinul mixt, ajuns între timp bloc cu opt apartamente, era în
continuare înregistrat pe numele fratelui, iar în lipsa altor moşteni­
tori - căci nu existau alte informaţii în acest sens - le revenea lor.
La început, el, bijutierul, nici nu ştiuse ce ar fi putut face cu acea
clădire imensă, aflată într-o stare proastă, până când o „păsărică" îi
şoptise că fondul de reconstrucţie pentru Est prelua toate costurile de
renovare. însă, cel mai bun lucru erau esticii înnebuniţi să cumpere
orice.
- El zice că au o sumedenie de bani, dar nimic de cumpărat, strigă
bunicul câteva ore mai târziu, teribil de agitat, când îi povesti bunicii
despre ideea sa de a se muta la Berlin şi de a deschide în casa
părinţilor ei, din care precis mai rămăsese ceva, prima filială
Schneider din Est, urmând, cu siguranţă, să facă o avere.
- Ce? Ai mâncat deja? Am făcut mâncare, bombăni bunica mea,
care - după menţionarea restaurantului - trecuse pe pilot automat.
- Acum fii atentă, Hilde, aici e vorba de viitorul nostru, strigă
bunicul. Este o şansă care nu apare de două ori în viaţă.
- Dar ce să facem noi la Berlin? pufni bunica. Acolo nu e nimic!
- Păi, tocmai asta e! zbieră bunicul. De asta trebuie să mergem
acolo!
Era vorba să dea lovitura înainte ca altcineva să le sufle ocazia de
sub nas. Altminteri, tună el, altminteri aveau să rămână fără nimic.
- Cu siguranţă Bensheim are şi el vreo bunică moartă în partea
cealaltă. Dacă află şi ăsta cât de uşor se fee banii dincolo, am pierdut
trenul. îşi ridică braţele în aer. Dus! Totul!
Bensheim era cel mai important concurent al bunicului sau, cel
puţin, tocmai devenea cel mai important concurent. Pe vremuri,
catalogul lui, la care bunicul se abonase sub numele de fată al bunicii,
fusese numai bun să râdă de el de două ori pe an. Acum îl şi vedea pe
„duşmanul său de moarte" făcând bani în Est, bani pe care ar fi putut
să-i reinvestească în afaceri noi, reclame cu care ar fi putut păcăli
clientela proastă, fie cu un afiş frumuşel sau, ferească sfântul, cu vreo
Cinci copeici 107

reclamă televizată, clientelă care nu avea nici loialitate şi nici simţul


calităţii, ducând astfel familia noastră la ruină. £1 schiţa falimentul
iminent în culori tot mai strălucitoare şi în aceiaşi termeni descria şi
ascensiunea glorioasă din Est.
- Ăia au nevoie de oameni ca noi, zise el, de oameni cu simţul
afacerilor, care să creeze locuri de muncă... tocmai noi, ca elită,
Irebuie să facem asta, ca să nu mai vorbim de datoria patriotică de a
reconstrui zona aceea - care, pe bună dreptate, fusese distrusă; pe de
altă parte, toată lumea ştie că istoria se repetă, iar dincolo trecutul nu
a fost analizat la fel ca aici, plus că se ştie şi că sărăcia este cea mai
bună hrană pentru fascism. Să nu. Se mai. întâmple. Niciodată.
- E vorba şi de răspundere, strigă el, apoi merse chiar mai departe
exclamând: Oare părinţii noştri să fi m urit degeaba?
Buza de jos a bunicii începu să tremure vizibil.
Se întoarse şi începu să tuşească în sosul ei de vin.
- Şi, în afară de asta, urlă bunicul, extaziat de propriul său
scenariu apocaliptic, în afară de asta se săturase până în gât de m ân­
carea bleagă de acolo şi voia în sfârşit să mănânce „ceva bun“, la care
bunica îşi pierdu cumpătul complet.
Şi nu şi-l mai regăsi până când nu ajunseră la Berlin.
Resturile casei rămase după bombardament mai existau, într-
aclevăr. Din partea unchiului mai exista chiar şi o vilă, unde îşi avea
acum sediul o asociaţie caritabilă, aşa cum le comunică doamna de la
administraţia districtului Pankow.
- Pe aia o recuperăm mai târziu. Mai întâi trebuie să ne adunăm,
st rigă bunicul.
Orgoliul îl regăsise ca o veche iubire şi nu îl mai părăsea.
- Nu aveţi nicio siguranţă, zise Gundl, nu se ştie ce se va întâmpla
acolo sus.
Dar, în calitatea sa de administrator al adevărului, bunicul
decidea ce era sigur şi ce nu.
Deasupra magazinului flutura acum, pe lângă steagul cu sigla
firmei, şi un steag al Germaniei. în decurs de câteva săptămâni,
bunicul angajă tot mai mulţi noi conaţionali, extaziindu-se mai mult
108 SARAH STRICKKR

pentru el decât pentru ei cu privire la Est, patria care îi lipsise dureros,


leagănul culturii germane, şi bucurându-se în special pentru că pata
albă a lipsei de gust de pe hartă urma să aibă de acum posibilitatea de
a se încânta cu privire la moda din lumea întreagă. Aleluia!
- Uitaţi-vă numai la cârpele astea! striga el încântat, când priveau
seara telejurnalul. Ce potenţial se află acolo! Trebuie să ne implicăm!
Vorbea deseori despre implicare. întregul Berlin era pentru el
precum un bufet de duminică, din care trebuia să te serveşti cât mai
puteai.
Aici nu mai era loc pentru boala bunicii.
- Sigur că ai să poţi, striga el revoltat. Ba chiar o să-ţi meargă mai
bine dincolo. Ăia n-au mai văzut un magazin ca al nostru. După ce se
va duce vestea că la noi nu se vând doar saci de cartofi pe post de
haine, afacerea va merge de la sine. Şi atunci voi avea mult mai mult
timp pentru tine.
- Şi ce facem cu copilul? încercă bunica o ultimă tentativă de a
opri proiectul.
- Ce să facem cu el? strigă bunicul. O să vină cu noi.
Dar mama nu se duse cu ei. într-o seară, pe când pregătirile
pentru mutare erau în plină desfăşurare, intr-un acces de îndrăzneală
bătu cu furculiţa în pahar şi anunţă, trem urând de atât curaj, că ea nu
va pleca.
- Cred că vreau pur şi simplu să aflu dacă sunt în stare, zise ea
zâmbind jenată, întrucât cunoştea deja sfârşitul poveştii.
- Ce? urlă bunicul printre resturile de cartofi din gură, înecân-
du-se atât de tare, încât bunica fu nevoită să-şi întrerupă anunţatul
atac de tuse ca să-l bată, în schimb, pe el pe spate.
Se gândise bine, le zise mama, chiar dacă pe moment nu reuşea
să-şi amintească niciunul dintre argumentele pregătite dinainte.
Venise timpul ca ea să stea pe picioarele ei, era deja destul de în
vârstă...
Cinci c«|>cici 109

- Nu fără fiica mea1, zbieră bunica, ceea ce pe atunci nimeni nu


*onsidera amuzant. Atunci rămân şi eu.
Afurisenia naibii, nu rămâne nimeni aici, cârâi bunicul, apoi
pipăi cu faţa roşie ca racul după apa minerală.
Mama scoase dopul sticlei şi îi turnă apă în pahar. Apoi i-1 întinse
şi trase adânc aer în piept, slobozind un oftat de pubertate, de care
nimeni - nici măcar ea - nu o credea în stare.
- Ba da.
Bunicul reuşi să se înece pentru a doua oară.
- E mult mai bine şi din pricina universităţii, zise ea repede, atâta
vreme cât mai dura amuţeala celor doi, căci la secretariat i se spusese
că ar fi trebuit să repete cele mai multe dintre examene, în cel mai rău
i a/, chiar câteva semestre...
- Dar măcar am fi împreună! exclamă bunica.
Bunicul puse paharul jos.
- Câte semestre?
- Nu ştiu, răspunse mama încet. Probabil că trei.
- Ce importanţă are? exclamă bunica, apoi se dedică din nou în
int regime şocului suferit. Nu poate să rămână singură aici.
- Mamaaa, zise mama.
- Ce? zbieră bunica, apoi adăugă: Oskar, copilul nu poate rămâne
%ingur aici! Spune ceva!
Dar bunicul nu mai zise nimic.
Timp de două zile.
Niciun cuvânt.
Nu i se mai adresă nici mamei şi nici bunicii, chiar dacă aceasta
nu făcuse nimic rău. Dar, dacă tot ţii post, nu poţi să faci excepţie la o
Iar furie cu ficat.
Apoi, într-o după-amiază, o chemă pe mama la el în birou.
- Să intrăm direct în subiect, zise el, apoi începu să povestească
despre străbunicul său pe parte maternă, ba nu, paternă, poate şi de
un străunchi, despre care se spunea că în timpul drumeţiei sale de

1 Aluzie la titlul bestsellerului Not without my daughter de Betty Mahmoody, din


anul 1987 (n.red.)
110 SARAH STRICKRR

ucenic tâmplar îşi dăduse la schimb într-o noapte ultima bucată de


brânză pentru o Biblie jumulită, nu din motive religioase, au
contraire, ci pentru a învăţa singur să citească.
Urmă o paranteză despre copiii acestuia - unul profesor şi celălalt
soţia unui asesor după care bunicul galopă prin istoria familiei,
debordând de exemple de sete de cunoaştere şi ajungând direct la
bunica Schneider, care venise singură pe bicicletă până la Marbach ca
să vadă casa părintească a lui Schiller, şi apoi la propriul tată, „primul
din sat!“ care îşi trimisese fiii la gimnaziu, „ceea ce, pe vremea aceea,
nu era nici normal şi nici ieftin".
- Dacă există ceva important în familia Schneider, aceea este
educaţia, strigă el ceremonios, la care mama fu pe punctul de a inter­
veni că nu doar la Schneideri era aşa, ci în întregul spaţiu germanic,
însă ezită, fiind destul de nedumerită, când el îi explică faptul că nivelul
din Heidelberg era mult mai bun decât cel de la Berlin, aşa i se spusese,
iar prin schimbarea locului de studiu ar fi avut numai dezavantaje.
Că prin structura statului federal o universitate nu ştia ce face
cealaltă şi că o bună parte din certificate nu i-ar fi fost recunoscute, că
ar fi putut pierde ani de studiu. De asta se gândise că ar fi fost mult
mai bine dacă mama ar fi rămas deocamdată acolo.
- El! strigă mama. El s-a gândit!
Şi apoi îşi dădu jos pătura de pe picioare, în tim p ce se întindea
după paharul cu apă. Mai degrabă şi-ar fi muşcat limba decât să
admită ceva, decât să admită că alţii aveau dreptate, continuă ea, iar
apa se revărsă din paharul pe care îl lovi de noptieră: într-atât era de
furioasă, probabil tocmai pentru că atunci nu apucase să se
enerveze. Atunci nu reuşise să scoată niciun sunet. Nici măcar nu-şi
dăduse ochii peste cap. Aprobase în tăcere şi la sfârşit mormăise:
- Da, sigur, dacă aşa crezi.
- S-a lămurit totul? întrebă bunica uşurată când îi văzu pe amân­
doi venind la masă.
- Da, a fost de acord, răspunse bunicul şi, în acel moment, era
convins că repurtase o nouă victorie.
Cinci copeici 111

( iu toate astea, chiar şi prin ceaţa grandomaniei sale îşi dădea


ii că doar cu bunica nu putea pune lucrurile în mişcare. Dură
m i i u i

i li miii săptămâni până să-l convingă pe fratele lui că îşi pierdea vremea
In bancă pe un post fără perspective şi încă o săptămână până când
I Ivim o anunţă într-o seară pe îngrozita Gundl „că toată siguranţa
a-.la nu-ţi aduce profit".
- Era atât de mulţumit la bancă, i se văicări Gundl bunicii, iar
>k iun vrea dintr-odată să se facă om de afaceri. încă cinci ani şi ar fi
u şit la pensie. Ce-o să iasă din băiat? Nu pot să mai închid un ochi.
Somnul liniştit nu poate fi sensul sau scopul vieţii, strigă bunicul,
mii mp ce asambla aparatul foto pentru primul tur de recunoaştere.
Şi, în afară de asta, toată agitaţia era prematură.
- Până vor fi găsite actele de proprietate printre documentele
'-.laşi, cu siguranţă mai trec câteva luni.
în realitate, autorităţile erau destul de eficiente în chestiunile
virililor proprietari care îşi aminteau brusc de rădăcinile lor. Peste tot
i11 <>raş familiile îşi revendicau proprietăţile, despre care jumătate nici
măcar nu ştiuseră până atunci. Dar, cu excepţia bunicului, nimănui
m ii venise ideea să se şi mute înapoi. Pentru asta era mult prea trist
a inai ales mult prea aproape de zid, de ferestrele zidite şi de
magazinele goale.
- în a noastră măcar nu este nimic, strigă el vesel, aşa măcar avem
un avans.
Magazinul avea să se afle în partea de jos a casei. Deasupra ame-
iwjă trei locuinţe, una pentru el şi bunica, una pentru Helm şi Gundl,
Iu-care cu câte un mic balcon pe care nimeni nu voia să se aşeze,
pentru că - după cinci minute - te mânca ceafa din cauza sobelor cu
. iirbune pe care încă le aveau toţi pe vremea aceea, iar dedesubt, una
mică pe care, „din dragoste de semeni", o închirie locatarilor de până
.ilunci, o pereche tânără şi fermecătoare, cu un fiu blond încântător,
„atât de germani cum la noi n-ai să mai găseşti".
Casa fu prima renovată de pe stradă, o fâşie albă de lux în
mijlocul unor pereţi înnegriţi de funingine. Alături locuia un grup de
studenţi, care îşi făceau griji foarte intens şi foarte sonor pentru
112 SARAH STRICKHR

viitorul trecutului. Adunau în roabe tot felul de troace şi le duceau în


casă. Plăcuţe cu nume de străzi inspirate de liderii comunişti, afişe cu
tot felul de manifestaţii redegiste, mâncare estică în borcane, în
cantităţi uriaşe, înainte să dispară de pe rafturi. Mai bine să putre­
zească la ei.
- Ce se întâmplă dacă ne alungă clienţii? strigă bunica atunci
când bunicul le luă prima dată cu el pe ea şi pe mama ca să admire
lucrările de renovare.
Ca un băieţel încântat, le purtă din cameră în cameră şi le
prezentă faianţa dată jos, stucaturile, ferestrele înalte.
- Ah, Doamne, cine o să le frece pe-astea? gemu bunica.
- Nu e nicio problemă. Angajăm pe cineva, răspunse bunicul, toţi
sunt şomeri.
- Să las o străină să-mi facă mie curăţenie? se văicări bunica
pipăind imediat după inhalatorul din buzunarul ei. Cine ştie pe ce
mai pune mâna? După aia aş fi şi mai ocupată să strâng după ea.
- Atunci, poţi pune perdele şi murdăria n-o să se mai vadă aşa.
- Şi alea trebuie spălate, bombăni ea în continuare, până când el
exclamă exasperat:
- Pe toţi sfinţii, nu te mai tot agita, Hilde!
Doar muncise săptămâni întregi ca să pregătească totul, trăsese
cabluri, reparase ţevi. Nu existase nici măcar un duş, ca să nu mai
vorbim de încălzire electrică.
- N-ai idee cum arăta totul aici!
De fapt, chiar avea, mormăi bunica, doar acolo crescuse.
- Păi tocmai! Fac toate astea pentru tine! strigă el.
Ştia că ea nu se simţise niciodată bine în Sud. Crezuse că mutarea
avea să o bucure.
- Ce crezi, de ce am făcut un asemenea efort? Tu ai visat
întotdeauna să te întorci aici la un moment dat!
De fapt, bunica nu visase la asta deloc, dar până la urm ă se simţi
atât de recunoscătoare, încât i se păru că îşi aduce aminte de o mar­
gine de care se lovise pe când avea şase ani.
Cinci copeici 113

în rest, casa i se părea bunicii ciudat de străină, la fel ca şi oraşul


însuşi. Se plimbă cu mama prin Berlin ca să-i arate vechile locuri,
insă pe străzile pe care mergeau nu mai locuia nimeni dintre cei pe
i are îi cunoscuse bunica, iar fiecare casă pe care voia să i-o arate nu
mai era acolo; în schimb, peste tot se înălţau blocuri urâte din
p re fabricate sau grămezi de moloz ori mai exista doar o gaură între
doi pereţi complet mâzgăliţi.
- Atâta suprafaţă de construcţie, oftă bunicul. Cel care nu
Investeşte poartă întreaga vină.
Deschiderea avu loc pe 9 noiembrie. Mai repede de atât nu se
putea - se mutaseră cu doar câteva zile înainte.
Mama lipea cutii şi punea etichete, apoi bunica le desfăcea din
nou pe toate, ca să mai scoată câte o pătură sau vreun aparat de făcut
i lălite ori o cămaşă de noapte frumoasă pentru bunicul, ca să nu-i fie
iecc noaptea şi să poată pune ceva pe masă în caz că venea cineva la
i alea, dar să şi arate bine dacă acel cineva rămânea peste noapte,
chiar dacă nu trebuia neapărat să se pripească.
Bunicul alerga din cameră în cameră şi scotea cuiele din pereţi,
pentru ca noilor proprietari să nu le treacă prin cap cumva că
primeau ceva cadou. Mama avea să se mute în locuinţa mică de
deasupra magazinului, pe care bunicul o construise cu câţiva ani în
urmă pentru şoferi.
Ea se bucura cu adevărat. Sau, cel puţin, aşa spunea. Probabil că o
şi credea. Iar ceilalţi o credeau pe ea. însă curajul ei se consumase în
lupta de a i se permite să trăiască singură. Pentru traiul propriu-zis de
nna singură nu-i mai rămăsese nici urmă. Voia atât de mult să fie
puternică, încât nici nu ştia cum era să te laşi pradă slăbiciunii. Să te
simţi singur şi neajutorat şi să suporţi asta. Şi, până la urmă, nici nu
avea să înveţe vreodată.
Dar sigur că bunica nu putea să ştie asta când, la despărţire, făcu
un asemenea teatru, încât Schăfer Mărie mai povestea despre asta
chiar şi după o săptămână. Derulase tot programul - văicăreală,
gemete, lipsă de aer, atac de slăbiciune - în drum spre maşină. Cu
lorţe reunite fură nevoiţi să o tragă pe scări în jos, în timp ce ea îşi
114 SARAH STRICKliR

anunţa din nou moartea; să desparţi o mamă de copilul ei, mai bine îi
tăiau braţul drept, pentru Dumnezeu, inima mea...
Pe bunicul nu-1 interesa deloc scena. De atâta încântare nici nu
mai vedea bine. Purtând pe cap o şapcă Schneider, livrată tocmai la
ţanc, şedea la volan şi claxona în tact.
- Dacă mai aşteptăm până soseşte şi corul antic, nu mai plecăm
deloc, strigă el, iar bunica se aruncă suspinând în braţele deschise şi
pline de bunăvoinţă din spatele ei.
Dar înainte de uşa maşinii renunţă la ajutor şi se aruncă asupra
„luminii ochilor ei“, în timp ce de pe buze îi ieşeau sunete ca ale unei
pisici torcând.
- Ei, haide, Hilde, interveni şi Helm, călcându-şi pe inimă şi
împingând-o pe bunica în maşină.
în ultimele luni, stătuse atât de mult timp aplecat împreună cu
bunicul asupra planurilor de construcţie, încât ajunsese să considere
euforia acestuia ca fiind a lui. La bancă, dorinţa sa de a pleca fusese
întâmpinată atât de prietenos, încât oricum nu mai putea să sufere pe
niciunul dintre cei de acolo. în afară de asta, se bucura de Max, care -
după ce, la ultima vizită acasă, nu putuse răspunde spre mulţumirea
tuturor la întrebarea cu privire la ce avea de gând să facă cu viaţa lui -
nu mai găsise nicio altă ocazie de a veni în vizită.
Din partea cealaltă, lise, care venise de fapt doar pentru a le face
cu mâna şi care devenise acum entuziasmată de toată chestiunea, se
străduia să o încarce pe bunica cu toată înţelepciunea adunată în
mica ei viaţă: pentru fiecare uşă închisă se deschide o alta, despărţirea
e ca o mică moarte, trebuie să sacrifici o muscă pentru a prinde un
peşte şi tot aşa.
- Ei, dar acum chiar plecăm! strigă bunicul.
Helm alergă de partea cealaltă, apăsă plin de entuziasm pe claxon
şi se aşeză până la urm ă pe bancheta din spate, căci scaunul din faţă
era atât de plin de bagaje, încât nici măcar el nu mai încăpea, lise le
ură pentru a nu ştiu câta oară călătorie plăcută şi un început minunat
în noua viaţă pe care „garantat" urmau să o aibă, simţea ea asta, cine
nu îndrăzneşte nu câştigă. Şi, în cele din urmă, veni şi Gundl în urma
Cinci copeici I 15

celor doi, înghesuindu-se între ei şi îndreptându-şi spre fereastră


pl ivirea ca de condamnat la moarte. Nu voia să se despartă de tatăl şi
de prietenele ei, nici de bombăneala despre traiul de la capătul lumii.
I )ar singura care ştia asta era bunica.
- Vorbeşte cu Helm, încercă ea o ultimă tentativă. Trebuie să-i
spui că nu vrei să te muţi la Berlin!
Nu putea să-i facă asta, îi răspunse Gundl.
- Mai bine cad moartă decât să-mi lovesc bărbatul pe la spate.
Aşa că făcu exact asta. Deşi, ca întotdeauna, cu întârziere.
Trecuseră deja de Eisenach când ea îşi duse brusc mâna la piept şi
gemu încetişor, ceea ce nu-i stătea deloc în fire. încetişorul, nu
gemetele. Bunicul trecu în zbor pe lângă două ieşiri de pe autostradă
înainte să ia în serios zbieretele bunicii. Când o scoaseră la urgenţă pe
( iundl din maşină, era deja leşinată.
Următoarele ore sunt greu de reconstituit, pentru că toţi cei
implicaţi erau într-atât de preocupaţi să dea vina unii pe alţii, încât
relatările ulterioare nu se învârteau decât în jurul a „cine a înnebunit
pe cine", fără să dea prea multe informaţii, mai ales despre starea lui
( iundl, care se mai trezi o singură dată, şoptind „mi-a fost aşa de
l rică!“, la care bunica scutură vehement din cap şi spuse: „De ce? Nu
s a întâmplat nimic!", de parcă ar fi vorbit cu un copil care îşi julise
genunchiul.
- La ce ar fi folosit, mă rog frumos, dacă i-aş fi spus că data
viitoare când va deschide ochii o să fie deja prea târziu? se apărase ea
ceva mai încolo de criticile neîntrerupte ale ascultătorilor (eu), la care
ceilalţi de la masă (mama: complet de părerea ei; bunicul: în principiu
de părerea ei, câtă vreme nu avea el cuvântul, dar oricum în treacăt;
I lelm: beat, absent sau absent în realitate) nu găsiseră un răspuns
potrivit.
Fără să ţină cont de acest trium f ulterior, ea îşi dedică tot timpul
alocat povestirii doar amintirii de a fi fost jignită. Despre cum uriaşe
bunicul la ea să tacă „naibii odată! Cu toate văicărelile astea nu se
poate nimeni concentra!" Cum el şi Helm cu Gundl în braţe
alergaseră atât de repede în spital de nu putuse să ţină pasul cu ei. Şi,
116 SARAH STRICKER

evident, cea mai mare jignire dintre toate era faptul că Gundl îi
suflase titlul de cea mai bătută de soartă.
- Doar era în formă, adăugă bunica pe un ton acuzator chiar la
înmormântare, ceea ce repetă şi la cea a mamei.
Bunicul se supără cumplit fiindcă planul lui frumos fusese dat
peste cap. Pentru că, după discuţia cu doctorul, Helm amuţise de tot şi
îl lăsase pe el să ia asupra sa toată afecţiunea oferită de surori. Pentru
că cei de aici nu erau deloc sensibili la dulcegăriile lui, un preambul
pentru viaţa în Est, care abia începuse şi care se afla deja în faţa
dezastrului.
- Dacă nu ajungem până mâine-seară, va trebui să amân deschi­
derea! repeta el bătând cu degetul în cadranul ceasului de la mână.
Iar Helm era doar supărat. Supărat pe bunicul pentru că îl con­
vinsese să se mute la Berlin, pe sine însuşi pentru că acceptase, pe
bunica pentru că „nu-şi ţinea naibii gura aia“, aşa cum răbufnise după
nenumărate ore de aşteptare. Pentru început se concentrară să-şi
arunce priviri întunecate imul altuia. Abia când doctorul îi întrebă
dacă vor să fie chemat un preot, ceea ce bunicul refuză categoric,
bunica fu trimisă să anunţe „vestea cea tristă".
Se făcuse deja miezul nopţii când sosiră mama şi lise. Dar Gundl
nu murise chiar de tot.
- O, Doamne, era suficient dacă veneaţi mâine-dimineaţă!
exclamă bunica.
O sărută pe mama pe obraz şi îşi şterse, fără să vrea, resturile de ruj.
- Să sperăm că mâine-dimineaţă nu mai suntem aici, mârâi
bunicul.
Mama se desprinse din îmbrăţişare.
- De ce nu aţi sunat imediat?
- Pentru ce? Tot nu aţi fi putut schimba nimic, zise bunica.
- Poate pentru că mătuşa ei e pe moarte, răspunse lise, cea pentru
care nu investiseră 30 de pfenigi spre a-i da un telefon.
Fusese deja la baie ca să se facă frumoasă pentru telejurnal când
Mercedesul mamei parcase în faţa casei ei.
- Nu ştiu ce vreţi de la mine, gâfâi bunica. Nici măcar nu e trează!
Cinci copeici 117

Arătă spre patul alături de care un aparat de respirat trimitea aer


in plămânii lui Gundl şi scoase inhalatorul din poşetă.
Mama îşi aruncă privirea prin cameră.
- Unde e Max?
- E în oraş, strigă bunicul, mai multe nu am putut afla de la
colegul ăla idiot de apartament. E în oraş, în timp ce maică-sa dă
colţul aici.
- Oskar! şuieră bunica. Chiar nu avea de unde să ştie.
Bunicul bătu din picior.
- Dacă ar reuşi să păstreze o slujbă mai mult de trei zile, atunci la
ora asta ar fi acasă, ca oamenii normali, şi ar şti!
lise îşi agăţă geanta pe spătarul scaunului. Deosebit de atentă, de
parcă s-ar fi temut să nu o trezească pe muribundă, se apropie de pat,
cu mâinile depărtate de corp, ca o dansatoare pe sârmă, şi începu să o
mângâie pe Gundl pe braţ, lăsând să alunece un zâmbet blând şi
fericit peste corpul nemişcat.
Bunica se ridică, ceea ce nu se petrecu fără o uşoară tuse, şi se
aplecă şi ea spre cea din pat. Foşni prin poşetă după o batistă
împăturită de douăzeci de ori şi îi şterse lui Gundl saliva de pe bărbie.
- Lasă, Hilde, interveni bunicul.
Bunica mototoli brusc batista şi o îndesă cu şi mai multă foşneală
la loc, apoi se lăsă ofensată să cadă pe scaun şi îşi trânti poşeta pe
genunchi. Gemu. Se lăsă pe spate. Gemu din nou, până când Helm îşi
ridică privirea şi îşi drese scurt vocea cu degetele apăsate pe gât. Apoi
amuţi fără un cuvânt, iar bunica pufni puternic.
Veni apoi doctorul, un bărbat cu paşi înceţi şi cu o voce şi mai
înceată, care după cinci minute nu spuse altceva decât că situaţia e
gravă.
- Cel mai bine ar fi să vorbiţi cu fiica mea, nu se putu abţine
bunicul, o viitoare colegă de-a dumneavoastră.
Bunica o trase pe mama de pulover.
- Toată noaptea a condus ca să fie lângă mătuşa ei. Nici nu a
apucat să se spele pe cap, biata de ea!
118 SARAH STRICKER

Doctorul povesti ceva despre un defect cardiac, probabil un


defect genetic. Era posibil şi ca o infecţie sau un medicament să fi
cauzat malformaţia în copilărie, în momentul acela nu puteau să-şi
dea seama de asta.
Sigur că toate astea erau aiureli. Bunica ştia că singurul motiv
pentru inima brusc bolnavă a lui Gundl era încăpăţânarea.
- Tocmai acum! gemu ea.
Când erau pe cale să se extindă, literalmente în drum spre Berlin,
pe punctul de a deschide prima filială din fosta RDG.
- Pentru a ne aduce contribuţia, adăugă bunicul privind
provocator, de parcă ar fi aşteptat o laudă pentru îndeplinirea datoriei
sale patriotice de cetăţean, în loc să-şi cheltuiască averea - asemenea
altor bărbaţi - la bordel. Moda Schneider, explică el şi, urmând o
inspiraţie de moment, adăugă: Eleganţă fără frontiere, ceea ce avea să
devină timp de un sezon sloganul pentru catalog.
- Important e să nu se chinuie, exclamă bunica, nu vrem să-i
prelungim suferinţa inutil.
- Bineînţeles, mormăi doctorul, apoi adăugă: Chemaţi-mă dacă
se schimbă ceva.
După care ieşi încet din cameră.
Dar nu se schimbă nimic. Nu în noaptea aceea şi nici în dimineaţa
următoare. Personalul spitalului, aparent deosebit de ocupat cu
îngrijirea altor pacienţi (cărora, în accepţiunea tuturor, nu avea cum
să le meargă la fel de prost ca lui Gundl, ca să nu mai vorbim de starea
proastă mai puţin evidentă a bunicii), nu deranjă familia aproape
deloc, ceea ce se putea considera cu adevărat neglijenţă.
Stăteau în încăpere despărţiţi de cea mai mare distanţă posibilă,
aruncându-şi unii altora priviri supărate şi uneori câteva cuvinte, ca
într-o piesă de teatru modernă în care actorii stau toată seara în
aceeaşi încăpere şi se privesc.
Doar bunicul se mai ducea din când în când la telefonul public,
încercând să dea de Max sau, dacă asta nu-i ieşea, măcar pentru a-i
convinge pe furnizori să sosească un pic mai târziu.
- Forţă majoră, credeţi-mă, nu vreţi să fiţi în locul meu.
Cinci copeici 119

Când se întorcea avea buzele albastre şi era şi mai îmbufnat.


- Doar trupa de dans costă 20 de mărci, mormăia el, scuturând
din cap în faţa unei asemenea nedreptăţi.
Moment în care bunica, mânată probabil de dorinţa de a
contribui la conversaţie, i se adresă lui Helm:
- Ce zici, Gundl şi-ar dori un m ormânt deschis sau una dintre
plăcile acelea de marmură pe care se pune doar un buchet de flori?
Helm nu reacţionă.
- Dacă mă întrebi pe mine, continuă bunica, un mormânt închis
ar fi mai bun, acum că nu mai suntem aici ca să ne ocupăm de el.
- Dar cine zice că nu o putem îngropa pe Gundl la Berlin? mârâi
bunicul.
- La Berlin! Acolo nu ar cunoaşte pe nimeni!
- Nu trebuie să discutăm despre asta acum, şopti lise.
- Fă ceea ce poţi face azi, răspunse bunica, de parcă ar fi plesnit
un elastic.
Helm scutură din cap abia vizibil.
- Sau mai bine o incinerăm! continuă bunica. Se practică tot mai
des la noi.
- Da, dacă eşti prea zgârcit ca să plăteşti pentru un sicriu, răs­
punse bunicul.
Bunica îşi ridică braţele.
- Ce lucruri urâte îmi pui în cârcă!
- Nu-ţi pun în cârcă nimic! Spun doar că Schneiderii nu au inci­
nerat încă pe nimeni şi nu vom începe acum.
lise înghiţi în sec.
- Ideea că cineva ar putea să-mi dea foc mă îngrozeşte. Mi-ar fi
mereu teamă că aş mai putea simţi ceva.
Pentru un plus de siguranţă, mama se uită încă o dată la bărbia ei.
- Aşadar, dacă mă întrebaţi pe mine, sub nicio formă Gundl nu ar
fi vrut să fie îngropată la Berlin.
- Pe tine nu te întreabă nimeni, interveni bunicul.
- Ah, da, exclamă bunica. Ah, da? Cel mai bine ar fi să nu mai zic
nimic.
120 SARAH STRICKER

Strânse din buze ca o fetiţă căreia prietena cea mai bună tocmai îi
mărturisise că mama îl invită câteodată pe vecin să facă baie
împreună, apoi - când se auzi stomacul lui lise chiorăind puternic -
nu se mai putu abţine şi zise:
- Dragă, ai putea să te duci să mănânci ceva. La cantină au azi
salam de biscuiţi, exclamă ea, preluând chiar şi aici rolul de gazdă.
lise scutură din cap.
- Nu pot să plec acum.
Continuă să o mângâie pe Gundl, moment în care pe bunicul îl
părăsi orice urmă de reţinere şi zbieră:
- Of, Doamne, de parcă tu şi Gundl aţi fi fost cine ştie ce prietene!
- Ce vrea să zică asta, mă rog frumos? întrebă lise.
- Te porţi de parcă moartea ei ar fi aşa o mare pierdere! continuă
bunicul să urle. Dacă stai să te gândeşti, vă vedeaţi cel mult de trei
ori pe an! Iar acum, dintr-odată, nu mai eşti în stare să te duci la pipi
fără ea!
Brusc, Helm o luă razna. Bătu cu palma în cadrul de la pat, de
parcă cineva l-ar fi băgat în priză, în sfârşit.
- La naiba, zbieră el, nu pot să se poarte aşa cu noi!
Bătu cu piciorul în podea şi încă o dată cu palma în cadrul de la
pat, dar de data asta doar ca să-şi facă vânt.
Apoi ieşi pe coridor alergând spre camera asistentelor, unde ceru
„imediat! Dar imediat! înţelegeţi! IMEDIAT" un doctor cu care să
vorbească, de preferinţă unul care e în stare să termine o propoziţie
fără să aibă nevoie de amfetamine pentru asta.
- Sau aveţi nevoie mai întâi de aprobare scrisă?
Roşu la faţă, se clătină în uşă şi blestemă nesimţirea lor şi
nesimţirea statului care tolera o asemenea neruşinare, în timp ce
restul familiei venea alergând după el.
- Unde e recunoştinţa? Fără noi n-aţi şti nici măcar ce e o banană,
după care o asistentă se ridică în acelaşi stil lent.
Dar Helm abia se lansase. Răcnind în continuare în jurul lui ca un
câine înainte să fie scos la plimbare, dădu vina pe comunism, pe
surditatea selectivă şi în general pe incompetenţă şi se înfierbântă atât
Cinci copeici 121

de lare, încât îşi smulse de pe umeri jacheta, de sub care ieşi la iveală
0 cămaşă cu mânecă scurtă, pe care ar fi putut s-o poarte „un con-
sl ructor, dar Helm, te rog frumos, nu un antreprenor", cum remarcă
bunica, alegându-se cu bruftuluiala deja anunţată.
lise fu cea care reuşi în cele din urmă să domolească şirul de
1uvinte al lui Helm, care se revărsa în valuri tot mai mari peste
malurile tolerabilului. La fel de încet şi de prevăzător ca şi cu Gundl,
ea îi puse mâna pe umăr şi îl mângâie în cercuri tot mai largi, până
când îl apucă de talie şi nu-i mai dădu drumul oricât de tare s-ar fi
apărat corpul lui scuturat de suspine.
în schimb, începu şi ea să plângă.
- Lasă, o să fie bine, oftă ea pe umărul lui, e în regulă!
O vreme rămaseră aşa, două spinări arcuite stând lipite. Apoi lise
se desprinse de el şi îi cuprinse faţa în mâini.
- Furia e mai uşor de suportat decât tristeţea, zise ea în timp ce
I lelm se uita printre degetele ei. E mai uşor să fii supărat pe doctori şi
pe asistente sau pe Oskar - „Ce? Ce treabă am eu, mă rog frumos, cu
asta?" - decât să simţi durerea.
Apoi, brusc, ceva începu să piuie.
- Se întâmplă, strigă bunica agitată, ca un copil în seara de
Crăciun.
Doctorul veni „în fugă". Helm se albi la faţă.
- Osutăşicevaşivirgulăcevapreapuţin, explică plină de solicitudine
mama şi oferi apoi şi restul diagnosticului.
Dar doctorul scutură din cap a scuză.
- Alarmă falsă, zise el, informaţie care reuşi să o enerveze pe
mama pentru toată viaţa.
- A m urit sau a murit? avea să strige ea mai târziu, strângând din
buze aproape la fel de frumos ca bunica.
Dar deocamdată aşteptarea continuă, chiar dacă bunica îi mai
atrase atenţia doctorului de câteva ori că Gundl nu ar trebui lăsată să
sufere inutil, câteodată e mai uman să închei lucrurile „când ziceţi că
a venit vremea, a venit vremea". Helm se calmă treptat, chiar dacă lise
lăcea tot posibilul ca să împiedice asta. Ar trebui să se descarce sau,
122 SARAH STRICKF.R

mai degrabă, să accepte că Gundl va pleca într-un Ioc mai bun şi


iubirea e la fel de puternică precum moartea - ceea ce simţi nevoia
să-i explice şi celei aproape moarte.
- Să nu te temi, şopti ea, suntem lângă tine şi e în regulă, nu mai
trebuie să fii puternică, continuă ea mângâindu-i alternativ pe Helm
şi pe Gundl.
Dar aceasta nu mai suportă.
Taman la vreme pentru a reuşi să ajungă „cât de cât la timp“ la
Berlin, ea îşi aminti de responsabilităţile ei. La ora unu şi jumătate,
linia tremurată de pe monitor începu să devină neregulată, iar la fără
un sfert Gundl deschise ochii pentru o jumătate de secundă, timp în
care bunica recunoscu, „fără vreo urm ă de îndoială'1, o bucurie
răutăcioasă. Iar câteva minute mai târziu totul se terminase. Dacă
doctorul nu le-ar fi strâns mâna tuturor şi nu şi-ar fi plecat capul, nici
măcar nu ar fi ştiut când. Inima ei, despre care se spunea că era un
miracol că rezistase atât de mult, pur şi simplu se oprise. Fără zvâr-
coleală, fără o ultimă agitaţie. O moarte politicoasă şi foarte respec­
tuoasă, aşa cum nu i-a reuşit nimănui altcuiva din familie. Când
surorile îi legau bărbia, bunicul terminase deja cu hârţogăria.
Mama promise să se ocupe de transport, căci evident că Gundl
avea să se întoarcă în colţişorul ei de ţară şi da, mai promise şi să se
îmbrace gros şi, ceva mai încet, să dezinfecteze maşina imediat ce o
depuneau pe Gundl, pentru ca „mirosul de cadavru" să nu pătrundă
cumva în tapiţerie. Se îmbrăţişară, bunicul îi dărui doctorului o şapcă
Schneider, apoi porniră din nou la drum, cu bunica şi Helm pe
bancheta din spate, având ceva mai mult loc între ei.
- Ce-ar fi trebuit să facem? Să ne îngropăm capul în nisip sau ce?
Era totul planificat, se revoltă bunica mea, când ascultătorii (ca mai
sus) criticară graba cea mare.
- Măcar Helm ar fi putut să se întoarcă, am zis eu.
- Aiurea, strigă bunica. Trebuia să-şi distragă mintea cu ceva. în
afară de asta, nimeni nu a zis nimic când a dispărut o jumătate de
săptămână după praznic. Deşi la magazin se dezlănţuise iadul!
Cinci copeici 123

Nimeni nu ştia unde era. Bunica fu nevoită să se întoarcă cu Max


(i.irc se ivise la vreme pentru înmormântare din viaţa de noapte
Iterlineză) înapoi la Berlin, cu trenul!, pentru că Helm confiscase în
mod egoist maşina pentru „excursia sa de regăsire", despre care „nu a
miHat un cuvânt", după cum le povesti bunica celorlalţi participanţi la
înmormântare la restaurantul La îngerul.
Bunicul nici măcar nu venise. Vă rog frumos! Atât de aproape de
deschidere?
- Imposibil!
Mai ales acum, când mâna lui dreaptă era mai preocupată să
■■labilească dacă ciorapii ei erau netransparenţi antracit sau negru
iipac decât de iminenta insolvenţă.
- Să nu te mire dacă la întoarcere o să găsiţi un sigiliu de sechestru
lipit pe uşă, strigă el în urm a ei, când - după doar trei nopţi în noua
locuinţă - aceasta porni spre sud, căci nu putea să rateze
înmormântarea.
Oricât o deranjase la început moartea lui Gundl, acum se bucura
că suferinţa lor se transferase în m od magic în propriul rezervor
de nefericire. Cu o batistă apretată în mână, stătea în spatele cărţii de
condoleanţe şi relata cu voce frântă despre ultimele ore ale „dragii
mele cumnate", despre „inima ei buună", care, după cum se dovedise,
nu fusese în realitate chiar atât de bună, ah, da, şi tremuratul buzelor
şi tamponatul ochilor.
- Şi teama asta din privire când s-a uitat la mine, la sfârşit! oftă ea,
până când fu strânsă cu compasiune de mână.
Până şi pe tatăl căzut la pat îl revendică doar pentru ea - doar ea
Irebuise să-i dea vestea la căminul de bătrâni, pentru că Helm nu mai
l usese în stare, „bietul de el".
Era atât de ocupată să devalizeze neaşteptata moştenire, încât nici
nu mai băgă de seamă că Helm se ridică brusc şi dispăru fără un
salut. întrucât seara tot nu se întorsese, mama o duse pe bunica la
gară, unde reluă toată tragedia despărţirii, până când Max fu nevoit
să o tragă în compartiment şi să o ţină în braţe până la Gottingen -
124 SARAH STRICKF.R

bănuim probabil că era şi el destul de trist fiindcă mama lui dispăruse


atât de brusc.
Dar, în poveştile bunicii, pe lângă propria durere a despărţirii, nu
mai încăpeau nici măcar câteva lacrimi vărsate de altcineva.
Helm apăru abia în ziua deschiderii, beat turtă, aşa cum avea să
fie tot timpul de atunci înainte. Bunicul reuşi, cu chiu, cu vai, să-l
tragă la timp în depozit, înainte să apuce să o dărâme pe fata înfă­
şurată în auriu din vârful piramidei, de pe umerii acrobaţilor îmbră­
caţi în negru şi roşu. Dar când şi în următoarele săptămâni apăru la
birou tot cu privirea înceţoşată şi nu se mişcă de acolo decât ca să se
bage sub birou pentru a lua o înghiţitură din sticla pe care o avea
ascunsă, deveni limpede că nu mai era bun de nimic - astfel încât
bunicul o sună într-un târziu pe mama, „ca să-i facă o ofertă".
- Ce fel de ofertă, mă rog? Nu face decât să te exploateze, zise
Babsi. Cum rămâne cu ce vrei tu?
- Oare ce-o vrea? întrebă mama ironic.
- Habar n-am! strigă Babsi din cabina telefonică de la Paris. Dar
dacă nu te duci acum, n-o să afli niciodată!
- E doar temporar, zise mama, apoi lipi la loc cutiile pentru
mutare pe care le desfăcuse de curând.
După moartea lui Gundl se mutase, aşa cum fusese prevăzut, în
locuinţa mică de deasupra magazinului. Zugrăvise, îşi trecuse
numele în cartea de telefon, dar când venise timpul să pună lucrurile
în dulapuri, începuse să ezite, pentru că nu se putuse decide în ce
ordine să-şi pună şosetele, chiloţii şi sutienele (de care pe atunci încă
nu se despărţise; pentru asta aşteptase perioada de după sarcină, când
sânii îi crescuseră cu două mărimi, iar ea - în loc să investească banii
într-un nou set de cinci - dăduse liber gravitaţiei).
Citea mult. învăţa mult. Din banii pe care bunicul îi îndesase în
secret în mână la despărţire îşi cumpărase o vioară nouă, cu care,
acum că nu mai trebuia să ţină cont de nimeni, putea să cânte şi în
miez de noapte, dar nu o făcea. Câteodată se surprindea stând şi
privind în gol. Iar când încălzi ultima caserolă cu mâncare de la
bunica, se simţi intr-adevăr cuprinsă de un sentiment pe care - în
Cinci copeici 125

lipsa unui cuvânt mai bun - îl numi singurătate. încă stătea la coadă
in faţa vieţii şi nu se putea hotărî dacă să urce sau nu. Telefonul nu fu
decât ultimul îndemn de care avea nevoie ca să mototolească biletul
din mână şi să se întoarcă pe un călcâi.
Afacerea mergea mai greu decât s-ar fi aşteptat, îl auzi ea pe
bunicul recunoscând reticent la telefon. Cei din vecinătate, oricât
de îngrozitor s-ar fi îmbrăcat - „Pernuţe de umeri! Nu rezişti la aşa
ccva!“ - , erau sceptici, iar el nu stătea prea mult în magazin pentru
că era mereu ocupat să ia în primire livrări, să calce pantaloni sau să
caute câte un bon de comandă pe care secretara (care aici nu se mai
chema „domnişoară“ şi nici pe departe nu era una) îl pusese aiurea.
„Etica profesională e aproape inexistentă", aşa cum sunt oamenii
după o jumătate de secol de comunism, „materialul" care îi stătea la
dispoziţie pentru îndeplinirea visului germano-german era „sub
orice critică", familia care venise cu el, de niciun ajutor, astfel încât
el trebuia să preia toate lucrurile importante. Iar în această fază
totul era important. Muncea optzeci, nouăzeci, o sută de ore pe
săptămână, ceea ce la un m om ent dat n-avea să mai poată face şi
avea să fie prea mult.
La ultimele cuvinte aproape că se înecă.
Dacă mama nu venea cât mai rapid la Berlin, trebuia să se aştepte
ca prima ei autopsie să fie a propriului tată, strigă bunica din fundal.
Mama întoarse totul pe toate părţile şi amână o vreme decizia
deja luată. Era frumos să fii rugat. Când într-a treia seară încă mai
susţinea că va trebui să vorbească la universitate, pentru a verifica
dacă nu i-ar putea recunoaşte cumva măcar fizica, bunicul reveni
fără ezitare la tonul său poruncitor şi îi declară că ar vrea să vândă
apartamentul, avea nevoie de bani, altfel faliment, Bensheim, o
aştepta aşadar la începutul săptămânii. Patul din camera de oaspeţi
era deja făcut.
- în regulă, zise mama încet, iar bunicul avu bunăvoinţa de a
pretinde că încă era nevoie şi de acordul ei.
Se mută temporar la bunicii mei. Locuinţa era mare şi frumoasă,
dar era totuşi un apartament, şi nu o casă, şi încă un apartament la
126 SARAH STRICKF.R

Berlin, aşadar o catastrofă. Când bătea vântul dinspre vest, toată


mizeria industrială intra prin ferestrele care, desigur, nu erau etanşe,
în locul căutării de un galben pal a atenţiei, bunica tuşea funingine în
batistă. Apoi veni iarna, iar frigul se strecură printre crăpături şi
împinse căldura înspre tavanele înalte, care, dintr-odată, nu mai erau
atât de grozave.
- Asta te întăreşte, zicea bunicul. Un pic de nisip în transmisie nu
a dăunat încă nimănui.
Asemenea altor convertiţi, trăgea cu mult peste ţintă.
Marea euforie a schimbării trecuse, dar el şi-o apăra pe a lui cu o
străşnicie de fier. Iar acum, că venise şi mama, oricum avea să meargă
totul spre bine.
Provizoratul dură trei luni, apoi şase luni, pentru că afacerile tot
nu mergeau, după care nouă luni, pentru că acum, când în sfârşit
mergeau, chiar nu-i putea lăsa singuri cu oamenii care dădeau năvală
la magazin.
Dimineaţa se ducea la facultate, la prânz era la magazin, seara la
bibliotecă, apoi în pat pentru câteva ore, până când, la un moment
dat, renunţă de tot la somn. Dar asta era normal pe atunci. Dacă e să
le dai crezare celor fericiţi care au „participat" la acea perioadă, în anii
1990 nimeni nu a dormit la Berlin - dar mai degrabă pentru a petrece
nebuneşte în cine ştie clădiri dărăpănate ale fostei Stasi, care acum
chiar aşa se chemau, căci, potrivit mamei, acesta era sensul şi scopul
vieţii tuturor celor pe care îi cunoştea. Sigur că aceştia nu erau prea
mulţi, căci aici, în patria eternului proletariat, nu reuşea deloc să se
apropie de oameni.
Esticii, cu dinţii lor stricaţi şi cu părul ciufulit, arătau de parcă nu
s-ar mai fi spălat pe cap de la căderea Zidului, ceea ce nu deranja pe
nimeni, „pentru că acum nimeni nu mai era deranjat de nimic!"
Nu mai existau legi, regulamente, reguli. în afară de cele privitoare
la libertate. Dar chiar şi acestea erau, pentru cei mai mulţi, un prilej de
sărbătoare continuă şi nu suma vieţilor netrăite, aşa cum le considera
mama. Răsfăţaţi de plictiseală, aşa cum ieşiseră din economia
planificată, nu ştiau ce înseamnă presiunea timpului. La facultate se
(îinfi copeici 127

duceau doar ca să-şi întâlnească prietenii şi să îi bârfească pe vestici


(bărbaţii: plicticoşi, femeile: pudice). Nu se temeau de nimic şi nu
voiau nimic în afară de a fi laolaltă. Mereu exista câte un lac la care
să meargă sau un concert spontan în cine ştie ce curte, unde puteai să
Iu*t reci fără limite. Iar când reuşeau să se desprindă câteva ceasuri unii
tle alţii şi să se ducă pe la casele lor, încă împărţeau totul - muzica,
programul TV, duhoarea de Solianka1, zbieretele copilului din vecini,
rare de aproape nu mai era atât de fermecător, urletul bărbatului din
vi i ini, care nu mai suporta zbieretele, strigătul femeii din vecini, care
nu l mai suporta pe bărbat, împinsul scaunelor, trântitul uşilor, apoi
gâlâiala de după momentul împăcării. Pereţii erau din carton, dar în
loc să trimită scrisori de ameninţare către proprietar, ca nişte germani
adevăraţi, petreceau pur şi simplu şi mai mult timp împreună. Până
lârziu în noapte răsuna zgomotul fraternizării pe coridoare, sunet în
legătură cu care nu se plângea nimeni, pentru că nici măcar nu ştiau ce
iiiseamnă să trebuiască să dormi. Să trebuiască să te scoli, să trebuiască
să munceşti. Pur şi simplu să trebuiască să faci ceva, pentru că de la
alâta putut şi vrut ajungeai să o iei razna.
Vesticii erau şi mai răi, chiar dacă dinţii lor erau în regulă; în
schimb, erau cu adevărat puturoşi. Cei care veniseră înainte de
unificare erau chiulangiii, iar cei de după erau aventurierii, care nu
voiau să se maturizeze şi se jucau în schimb de-a reconstrucţia.
( lei care povesteau întruna despre noi începuturi şi şanse şi libertate.
Cei care, după cinci minute petrecute la Berlin, îi batjocoreau
numindu-i „provinciali" pe toţi cei care îi evitau pe drogaţii de pe
peron.
Singurul care ura Berlinul mai mult decât mama era tatăl meu.
Acesta fii al doilea lucru pe care i-1 spuse: „Urăsc oraşul ăsta". Primul
fusese: „Pari să te amuzi foarte bine, nu-i aşa?“, lucru pentru care ea
îşi ridicase privirea din pahar şi aproape că zâmbise.
Mai târziu, când stătea întins lângă ea şi o săruta din nou şi din
nou, îi mărturisi că asta era pasiunea lui, să caute fata cea mai

1Ciorbă rusească acră, nelipsită în cantinele din fosta RDG (n.red.)


128 SARAH STRICKER

plictisită. însă pe atunci, speranţa ei de a fi găsit totuşi pe cineva care


părea să fie ca ea era mult prea mare ca să mai fie meschină.
El o iubea. El o iubea aşa cum putea iubi cineva care nu era iubii
în acelaşi fel. El o iubise din prima clipă, iar ea nu-i iertă asta
niciodată.
- De ce? striga ea când nu rula nimic interesant la televizor şi, de
plictiseală, se certau un pic înainte de a merge la culcare.
- Aşa.
- Dar de ce? Ce iubeşti la mine?
- Asta nu pot să-ţi explic, răspundea el cu o voce liniştită şi tandră
care o înfuria la culme. Pur şi simplu te iubesc.
- Ce aiureală, striga ea dându-i mâna la o parte de pe braţul ei,
trebuie să ai nişte motive!
Dar el ridica din umeri, ceea ce, evident, pe ea o înfuria şi mai tare.
Mama nu suporta ca inima lui să îi cadă aşa, pur şi simplu, în
poală. Voia să o merite, să o câştige ca pe un premiu pentru ţoală
osteneala pe care şi-o dăduse ca să devină ceea ce era.
Dragostea lui „necondiţionată", cum o numea cu faţa întoarsă, de
parcă ar fi fost vorba despre ceva revoltător, era destinată în ochii ei
doar oamenilor incapabili să îndeplinească condiţiile. O iubire de
care oamenii ca ea nu aveau nevoie. Experimenta cu ea, fiind ba
drăgăstoasă, ba certăreaţă, ba pur şi simplu rea. De două ori termină
relaţia doar ca să vadă cum va reacţiona el. Dar abia când încetă să se
mai ostenească reuşi să-i clatine devotamentul şi fiu surprinsă de cât
de uşor fusese.
El venea din Friedrichshain, lucru de care se simţea jenat, ca şi de
multe altele. Copilăria nu-i fusese prea grozavă, iar tinereţea îi
plăcuse la fel de puţin ca şi mamei. Le supravieţuise ambelor,
alegându-se cu câteva deranjamente serioase. Era complicat, plin de
complexe, paranoic, cu uşoare tendinţe suicidale, dar prea sensibil la
durere ca să facă ceva în sensul acesta. Zi după zi găsea noi motive ca
să se dispreţuiască. Uneori aproape că se îneca în melancolie, apoi era
cuprins de un zel care nu dura prea mult şi ale cărui resturi erau
îndesate câteva zile mai târziu în gunoi de mama, care nu-i făcea
finei copeici 129

mniiilă pentru rezistenţa lui scăzută. Purtau discuţii ample, care la


l.il.i declanşau mai mereu un val de limitări, corectări, retractări
m .ipoi scuze, din care mama trebuia apoi să-l salveze, până când era
m ea udă fleaşcă din cauza autoînjosirii pe care i-o freca de piept. Să
Uf i u el era o provocare. Dar dacă relaţia lor nu ar fi fost dificilă, şi
i il misiloare, şi provocatoare, nu ar fi fost relaţia mamei mele.
Tatăl tatălui meu, celălalt bunic, pe care nu l-am cunoscut
11 k iodată, fusese chiar şi în RDG un ratat total şi „asta era ceva“, după

i iim spunea primul meu bunic. Era un gunoier mândru, povestea o


«mnedenie de bancuri proaste, îşi cheltuia şi averea, şi reputaţia la
Im uri de noroc, dar tot mai găsea ocazia să-şi înşele nevasta. După
.a rea avea asemenea mustrări de conştiinţă, încât îi bătea de îi
învineţea şi pe ea, şi pe tata; la un moment dat, ea fugi peste Elba,
.r..idar după aceea doar pe tata.
Tata ajunsese la concluzia că singura soluţie de a scăpa din jalnica
lui existenţă era să devină un compozitor de şlagăre celebru, care să
Ili- ascultat şi lăudat în Vest, pentru ca apoi să fie expulzat din ţară.
I k-parte, departe de tatăl lui. Din păcate, nu avea nici bani pentru un
II ist rument, nici vreo urm ă de talent, ca să nu mai vorbim de prieteni
i u care să poată înfiinţa „o orchestră". Aşa că se decise pentru a doua
si il ii ţie: să se ascundă. Pe lângă ucenicia de zeţar pe care o parcurgea
i ii cel mai mare dezinteres, cea mai mare parte a timpului şi-o
pel recea în biblioteca oraşului, singurul loc unde era în siguranţă de
.il doilea bunic al meu. Apoi veni schimbarea, care la tata nu modifică
mare lucru, în afară de faptul că avea voie acum să-şi viziteze mama,
i eca ce însă nu mai voia. Bunicul dispăru şi el, cel puţin pentru o
vreme, astfel încât tata putu să iasă dintre copertele cărţilor. Dar
■unoştinţele acumulate rămaseră, chiar dacă un pic ruginite, astfel că
ii era mamei un partener recunoscător de antrenament. Primele
săptămâni şi le petrecură aproape numai încercând să se impresioneze
imul pe altul cu remarci făcute aparent neatent, respectiv să-şi
l.ilsifice afirmaţiile reciproc, ceea în epoca pre-wikipedia încă era
destul de amuzant. Se duceau la muzee, la teatru, se plimbau pe malul
ritului Spree şi îşi povesteau unul altuia bildungsromanul lor, care la ei
130 SARAI-I STRICKER

consta mai ales din cărţi. Viaţa lor încă era a celor despre care citiseră,
Sau cel puţin asta credeau, nedându-şi încă seama că tocmai erau pe
cale să-şi scrie propria poveste.
Se cunoscuseră într-un Irish Pub, la o întâlnire a studenţiloi
străini la care mama se lăsase târâtă de Max, care tocmai ajunsese din
nou la finalul unei cariere ce nici nu începuse vreodată cu adevărat.
El însuşi dispăruse după vreo cinci minute cu o frumuseţe brunetă,
lăsând-o în mijlocul unui grup de italieni, englezi şi columbieni. Din
nefericire, străinii se dovediseră din apropiere chiar şi mai plicticoşi
decât germanii. Primii veniseră doar ca să vadă Zidul, din care nu
mai rămăsese mare lucru, şi să se culce cu fete germane, ceea cc
mama nu fusese niciodată sau, cel puţin, nu era genul de halterofilii
blondă pe care şi-o închipuiau ei. Se vorbea ce era de vorbit: ce oraş
incredibil! Ce poveste! Iar Hitler e chiar aici după pod? Ce nebunie!
Apoi conversaţia se împotmolise în descrieri de trasee spre case în
care locuiseră pe vremuri, dar de unde acum se mutaseră, oftaturi,
scuturături din cap, evrei, nazişti, membri Stasi sau toate trei
categoriile, aşa încât mama nu mai putuse încadra evenimentul nici
măcar în categoria perfecţionarea limbilor străine. Citise meniul
englez-german, găsise două greşeli, discutase cu chelneriţa dacă
traducerea corectă la „Fish'n’Chips" era chiar „Fisch und Chips“ şi
aşteptase ca băiatul columbian de lângă ea să se ducă în sfârşit, aşa
cum anunţase de mai multe ori, să facă „pipi“, ca să poată să iasă în
urma lui de pe bancă fără să atragă atenţia şi să fugă acasă.
în schimb, pe locul rămas liber se aşezase tata. Arno, aşa cum îi
spuneam şi eu, adică aşa cum încă îi mai spun. Niciodată tata sau tati,
cum o fac berlinezii. Probabil că mama nu voia asta, iar el nu avea de
ce să vrea ceea ce ea nu dorea.
îi blocase ieşirea şi, după ce îi oferise acel zâmbet pentru pro­
poziţia de prezentare, continuaseră să vorbească despre cultura
distracţiei din vechea Romă, despre imposibilitatea comunicării,
despre influenţa lui Bodhrân asupra muzicii irlandeze, nu-şi mai
amintea chiar totul cu mare exactitate. Iar el avea gânduri straniu de
întortocheate, de multe ori fiind nevoită să-l întrebe de două ori până
Cinci copeici 13 1

i .nul îi înţelegea întrebările complicate în gălăgia făcută de cimpoaie.


I i .i limpede că era deştept şi - „dar!“ - totuşi atrăgător, cu buze
Miliţiri, bucle negre, ochi negri, „nu că ar fi fost important!"
lira primul bărbat cu care reuşise să se întreţină o seară întreagă
lai ă să se plictisească, chiar dacă uneori îl obliga să zică un lucru de
două ori. Iar când, pe la două sau trei dimineaţa, chelneriţa nu venise
iii o agendă în care să-şi noteze greşelile, ci cu rugămintea ca ei
1.1 plece în sfârşit, când după ultima idee pe care mama voise neapărat
».n o ducă până la capăt, da, imediat, îi dăduse în sfârşit afară, când se
ii găsiseră râzând în faţa localului şi mama înţelesese şi a doua
lumătate din ce îi zicea el, observase că el era cu adevărat amuzant.
Se giugiuliseră sub acoperiş, ţinându-se de talie, fără să ştie ce să
Im ă mai departe, până când în urma lor ieşise clătinându-se din bar
ii americancă grasă, care era atât de minunat de gălăgioasă şi de
ulioată şi de ignorantă, încât nu poţi să ţi-o doreşti în preajmă decât
mir o astfel de situaţie. Un corp străin, pe lângă grămăjoara de
*ingurătate pe care o adunaseră în ultimele ore, ce părea brusc uriaş.
- Oh, my Gosh, really? zbieră americanca, ea neavând habar că
in „GDR" exista apă caldă curentă. But didn’t you guys have
i otnmunism?
- Noi germ anii... zise mama.
- Deci, la noi... zise şi tata îndrăznind de câteva ori să o tragă pe
mama spre el, după care îşi îngropă repede pumnii în buzunare.
Voia neapărat să o ducă acasă, pentru că locuia foarte aproape,
i rea ce nu era adevărat. Ea îi propusese să ia un taxi, ceea ce el nu-şi
pulea permite, dar nici nu putea admite asta. Noaptea era atât de
Inimoasă, de ce să nu meargă pe jos? Asta doar dacă nu era prea
obosită. Evident, cu asta o agăţase pe mama.
Porniră la drum, cu o jumătate de metru distanţă între ei, întor-
i ându-se până la prima intersecţie mereu după americancă. Aceasta o
lua în direcţia inversă împleticindu-se, întrebându-se dacă avea să
nii nerească drumul până acasă, cine ştie, poate va aştepta poştalionul!
Râseră amândoi până la următoarea intersecţie. Se mai amuzară până
1.1a treia. Apoi se lăsă liniştea. Tata era aşa de speriat să nu spună ceva
132 SARAI-I STRICKER

greşit atât de aproape de ţintă, încât preferă să tacă, ceea ce pe mama o


derută în asemenea hal, că nu mai conteni să vorbească, în speranţa că
va găsi subiectul potrivit în timp ce aproape alerga după el. Pentru un
pas al lui, ea avea nevoie de trei. Abia acum îşi dădea seama cât de
mare era. Când mergea îşi trăgea capul, asemenea cuiva care crescuse
peste noapte şi care se temea să nu dea cu capul de tavan.
Treptat, mama rămase fără poveşti. La asta se adăugă şi faptul că
într-adevăr era aproape moartă de oboseală. Trează de la ora cinci.
Poate chiar de la patru. Pornise facturarea, se certase cu furnizorii,
reparase greşelile angajaţilor complet incompetenţi, învăţase timp de
opt ore, evident totul pe dinafară, pentru a putea să-i povestească
totul la un moment dat fiicei sale, ca să nu-i vină cumva ideea că
cedase încă de la primul curtezan. Pur şi simplu căutase un sprijin -
ceea ce, „pur fizic", făcea într-adevăr acum. într-atât de obosită era,
„aproape inconştientă de oboseală!"
Majoritatea primelor săruturi, ca şi acelea ale părinţilor mei, sunt
în primul rând un produs al oboselii. La un moment dat, mama simţi
că nu mai rezistă. Nu mai putea înainta. Ţinea ochii deschişi. Aştepta.
Cu o mână la gură pentru a-şi înăbuşi căscatul, se uita la tata, care
mergea tot mai repede, astfel că dintr-o parte părea că o să se
prăbuşească. Călca doar pe vârfuri, ca porcii. Şi dădea din braţele
vârâte într-o jachetă cenuşie, uşor cambrată. La guler avea o pată
mică, neagră. De la ţigara unei femei frumoase de care se apropiase
prea tare, aşa cum îi mărturisi mamei în aceeaşi noapte. Noapte care
era de mult dimineaţă. Atât dură până când, la următorul stop roşu,
îşi adună curajul şi o întrebă pe mama cu capul plecat dacă ar putea
să o sărute, rostind cuvintele încet, încât ea nici nu fu sigură că îl
înţelesese corect.
Ea îşi ridică bărbia, reuşind să mai îngaime un „Ce...“, dar altceva
nu mai apucă să zică, surprinsă plăcut de felul în care interpretase el
gura ei uşor deschisă, apăsându-şi buzele de ale ei. O neînţelegere aşa
cum apare la început în toate poveştile de dragoste, dar pe care mama
nu simţi nevoia să o lămurească. Poate pentru că intuia deja chestiunea
cu rezistenţa şi nu voia să-i taie elanul cu care el îşi vârâse limba în
Cinci copeici 133

pui a oi. Sau poate pentru că era prea politicoasă. Poate pentru că, de
l.i|)(, îi plăcea foarte mult - cel puţin asta îi furniză un pic de energie în
|i|i is căci, dacă e să-i dai crezare, exact în acel loc făcură cale întoarsă
i ând semaforul se făcu verde şi se duseră la el. Obosită sau nu.
Tata, în schimb, susţine că a condus-o pe mama acasă la ea ca un
gcntlemen şi că a doua zi a invitat-o la nu ştiu ce film şi la un cârnat
i u curry şi abia după alte minute, ore, zile de stânjeneală a invitat-o la
ol, ceea ce, în absenţa unui infarct al bunicii cauzat de lipsa mamei de
acasă, pare mult mai credibil. în orice caz, fie atunci, fie în dimineaţa
următoare ajunseră la locuinţa lui, care era, de fapt, o cămăruţă mică
m teancuri de cărţi pe post de rafturi, pe care erau stivuite şi mai
multe cărţi, plus o toaletă fără geam şi fără colac pe care tata o numea
tandru „baie".
Ca să facă duş, se ducea la baia comunală. Când se aprindea
lumina în cabina de alături, la el se stingea.
Mama fu atât de jenată, încât povesti rapid ceva despre funinginea
şi frigul din locuinţa ei, despre gălăgie şi zbierete, apoi ajunse la
vecini, a căror poveste o cunoştea suficient de bine. Se pare că
băieţelul pe care vecinii îl numiseră în toţi acei ani doar „puştiul",
l usese conceput cu nici trei luni înainte de căderea Zidului. Bărbatul
din vecini lucrase într-o fabrică la banda rulantă, iar femeia din
vecini la contabilitate. De la prânz încolo nu mai aveau nimic de
lucru. Amândoi tânjeau după libertate, după Vest, după revoluţie. El,
după încheierea programului. Cum toate păreau să fie destul de
departe, se mulţumiseră să se consoleze reciproc la toaletă.
- Dacă aş fi ştiut! Trei luni şi aş fi putut să plec! o imită mama pe
lemeia din vecini. în loc de asta, simt prinsă aici. Apoi, cu o voce mai
profundă: Crezi că mie-mi place? Ce-ai vrea să auzi de la mine? Şi din
nou subţire: Nimic! Absolut nimic nu vreau să aud de la tine! Aş vrea
să nu mai aud niciodată un cuvânt de la tine! Şi, Doamne Sfinte, ce
le-a apucat acu’ şi pe tine plânsul?
La care mama deschidea gura şi imita scâncetele unui copil. Dar
mica ei reprezentaţie nu reuşi să-l facă pe tata să-şi ridice capul
plecat, de ruşine, între genunchi. Avea sentimentul că el se
134 SARAH STRICKER

îndepărtează tot mai mult de ea şi singurul lucru care îi veni în minte,


ca să închidă prăpastia dintre ei, fu să înghită cât mai multe umilinţe.
Aşa că, făcând exact asta, fu surprinsă de cât de uşor regăsea crăpă­
turile şi zgârieturile pe care altminteri le nega cu privire la persoana
ei, tentativa nereuşită de tăiere a cordonului ombilical, serviciul care,
uneori, dacă era să fie cinstită, o depăşea complet, tocmai săptămâna
trecută avusese pe factură un zero mai mult, realitatea era - probabil,
nu ştia sigur - că nu secretara îl trecuse acolo, şi mereu acea oboseală
de la care şi numai de la care vocea începu să-i tremure într-atât de
tare, încât Arno ridică privirea uimit.
El alunecă spre ea şi o luă în braţe, mai întâi tim id şi apoi mai
zdravăn. Dar mama nu mai putea fi oprită acum. Dorinţa bruscă de a
face dezvăluiri declanşase o avalanşă pe care ea nu o mai putea
controla. îşi vârâse o branulă în braţ şi lăsase toată mizeria să se
scurgă afară, dezvăluindu-i-se pe burtă, prin halatul de operaţie.
Gândurile urâte, temerile care o pândeau uneori noaptea, când zăcea
trează, micile răni pe care le deschise pentru o clipă, pentru ca el să
vadă carnea roz de la colţuri.
- Acum mă dispreţuieşti? întrebă ea, dar el o înconjură şi mai
strâns cu braţele.
Cu fiecare mărturisire aluneca şi mai adânc în peştera îmbrăţişării
lui calde, până când aproape că nu mai era de zărit sub corpul lui
înalt. Ea îi povesti tot şi încă un pic în plus, mânată de constrângerea
febrilă spre onestitate, pe care ea o confunda cu sinceritatea. Iar când,
într-un târziu, nu mai avu ce să dezvăluie, se dezbrăcă. La fel de
agitată, fără să se lase oprită de nasturi sau de catarame. Tata făcu la
fel, fără să-i vină a crede ce noroc dăduse peste el.
Când îşi trase puloverul peste cap, ea simţi miros de clor. Pieptul
său era alb ca un cearşaf şi se bomba uşor în faţă.
- Eşti sigură? întrebă el fără să-şi desprindă buzele de ale ei.
- Dar tu eşti sigur? întrebă şi ea strâmbându-se puţin, pentru că
totul i se părea prea dulce şi prea plin de consideraţie.
- Tu! râse el, sărutând-o din nou pe ceafa.
Şi apoi „o făcură".
Cinci copeici 135

Mama avea un stil straniu de ironic când vorbea despre sex. De


i de mai multe ori, povestea doar despre „a o face“. Sau despre „a
.ijimge împreună în pat“. „A se fute“ sau „a şi-o trage" s-ar fi potrivit
mai bine cu ceea ce voia ea să spună, însă educaţia o împiedica să
rostească astfel de cuvinte. Părea să aibă nevoie să facă din actul
sexual ceva cât mai puţin important. Sexul era pentru ea doar o
dorinţă animalică. Sigur că sexul cu tata era cu totul altceva. De cele
mai multe ori o lăsa să stea deasupra, astfel încât să o poată privi cu
ochii aceia de câine credincios şi să-i poată pune mâinile pe sâni,
loarte uşor, de parcă s-ar fi temut să nu cadă dacă ar fi tras prea tare
dc ei. Abia cu puţin timp înainte de final o întreba dacă puteau să
schimbe locul, după care termina pe burta ei.
Mama se simţea destul de bine, dar nu suficient de bine. Aşa cum
ii plăcea ei. Atât cât putea tolera. Iar când stăteau întinşi în pat unul
lângă celălalt, cu membrele atât de împletite de nu mai ştiai care cui îi
iiparţine, spunând tot felul de lucruri despre care puteai vorbi doar
când erai gol, era frumos „ca atunci când bei şampanie dintr-o ceaşcă
de bebeluş".
Când vecinul se trezi şi tencuiala începu să cadă din tavan, se
îmbrăcară şi se duseră să ia micul dejun. Mama mergea cu o jumătate
de m etru înaintea lui Arno, grăbindu-se să facă ceva, chiar dacă era
vorba doar despre mâncare. Rochia îi flutura în mers. Când coti pe
stradă, un bărbat se întoarse, iar tata crezu într-adevăr că se uita după
ea. O apucă de mână şi apoi direct de talie şi de um ăr şi nu îi mai
dădu drumul nici când fură nevoiţi să se înghesuie împreună pe uşă.
în cafenea era zăpuşeală. Găsiră o masă, care era destul de mică
încât el să o poată săruta chiar şi peste vasele murdare rămase de la
clienţii de dinainte. Lung şi pasional, folosindu-se de mâini ca ajutor.
1)egetele lui îi cuprindeau obrajii ca nişte şuruburi şi o trăgeau spre el.
Până când chelneriţa veni să cureţe masa, el îşi marcase bine
teritoriul.
Apoi el comandă o cafea, pentru că, susţinea el, nu voia să m ă­
nânce nimic, dar mamei i se trezi brusc apetitul. Comandă un mic
dejun complet, cu tot tacâmuL Gălbenuşul se revărsă peste cartofi în
136 SARAH STRICKER

timp ce ea înghiţea pe nerăsuflate mâncarea. Abia când farfuria fu pe


jumătate goală văzu privirea expectativă a lui Arno.
- Vrei să guşti? îl întrebă ea.
- Mmm, oftă el încetişor, apoi începu să se extazieze în legătură
cu farfuria mamei, neobosind să accentueze „mâncarea ta“, „omleta
ta“, „ouăle tale“, de parcă tocmai le ouase ea, până când ea îi propuse
să comande şi el ceva.
El o sărută din nou, de data asta fără mâini, apoi o chemă pe
chelneriţă.
- Acelaşi lucru? se interesă aceasta fără să ridice privirea din
carneţel.
Nu, răspunse tata, pentru asta ar fi trebuit ca mama să vomite
ceea ce tocmai mâncase. Dar ar fi dorit şi el o porţie la fel.
„Şi atunci am ştiut", îi scrise mama lui Babsi, la ultima adresă pe
care o avea de la ea, că „el e alesul" şi îşi puse şi o poză de-a lui în
portofel ca să nu uite acest lucru.
Bunicii nu-i spuse nimic, căci aceasta s-ar fi bucurat atât de tare,
încât pentru ea n-ar mai fi rămas nimic. Abia când se întâlniră într-o
după-amiază cu una dintre vânzătoare, pe când mergeau ţinându-se
de mână, ea îl invită iute la masă. Anunţă că aduce „un cunoscut",
vorbind de la un telefon public şi încercând să dea impresia că abia se
cunoscuseră. Ceea ce Arno nu avea de unde să ştie.
Dar chiar trebuia să amintească fiecare lucru întreprins împreună,
să dateze fiecare eveniment comun într-o formă sau alta? Ah, vă
referiţi la chestia cu clientul care a vrut să returneze la o săptămână
după încheierea promoţiilor costumul de baie? Sigur că îl cunosc!
- Se pare că nu merit să fiu informată cu cine îţi împărţi viaţa, se
văicări bunica când mama încetă în sfârşit cu şuieratul şi o urmă în
bucătărie ca să o ajute să taie ştrudelul cu mere.
- Nu împart absolut nimic, zise mama, însă începu apoi prin
cuvinte blânde să destrame jignirea strat cu strat, până când bunica
fu dispusă să se întoarcă în sufragerie, unde bunicul mai avea puţin şi
îl cerea pe tata în căsătorie.
Cinci copeici 137

între cei doi fu dragoste la prima vedere. începu cu bunicul, care


il întrebase - pe post de salut - dacă rămăsese cu capul prins în
maşina de tuns iarbă, la care Arno contracarase cât se poate de rece
(replică de care, din păcate, nimeni nu-şi mai aminteşte, dar la
subiectul „păr" bunicului îi vin pe loc în minte câteva poante
drăguţe) şi privind atât de serios, încât mama şi bunica rămaseră cu
gurile căscate, iar bunicul - după prima secundă de spaimă şi de
surprindere crescândă - izbucni în râs.
După cinci minute îi oferi lui Arno nişte şnaps, după zece minute
începură să se tutuiască, după douăzeci era primul lui născut, ah, ai
încercat deja, ei, hai, încă un Calvados, ai fost vreodată în Franţa?
Trebuie neapărat să mergi acum, când în sfârşit e totul deschis!
Când mama sosi la magazin a doua zi, Arno era deja acolo ca să-l
întâlnească pe bunicul, care îi promisese un tur al depozitului (şi în
secret „acel“ tur). După aceea o vizită pe ea în biroul pe care îl
împărţea cu Helm. Şi pentru că acolo nu putea să-i explice de ce
zornăia mereu sub masa acestuia, ea îl luă cu ea să „o ajute" la învăţat,
ceea ce evident că nu avea nevoie. Bunica aduse două farfurii cu
tăieţei cu varză, despre care Arno se pronunţă că nu mai mâncase
niciodată aşa ceva, ca să nu mai vorbim despre ceva atât de bun, ceea
ce îi făcu mare plăcere bunicii.
Pe când se pregătea se plece, afară începu să toarne în asemenea
hal, încât bunicul o trimise pe mama în sufragerie pe canapea şi îi
oferi lui Arno camera de oaspeţi. Bunica lăsă uşa de la dormitor
întredeschisă, dar peste noapte Arno tot reuşi să se strecoare la
mama, care oricum nu avea prea mult loc pe canapeaua Biedermeier.
Nu mai vorbim de miile de pernuţe ale bunicii şi de coatele lui
ascuţite în spinare.
Erau prea înghesuiţi.
Bunicul îi ajută, aşadar, să-şi găsească o locuinţă. Bunica zăcu din
nou o vreme într-o suferinţă de moarte şi la fiecare ocazie posibilă şi
imposibilă o amintea pe Gundl, pe care avea s-o revadă în curând.
Apoi se apucă să-i ofere moştenire mamei atât de multe mobile
scumpe şi teribil de scumpe, încât noua locuinţă ajunse să arate la fel
138 S A K A II ST RIC K ER

ca aceea veche. Părinţii mei se instalară între mobile uriaşe din esenţe
tropicale şi între alte materiale dubioase din punct de vedere politic.
Dar până şi dulapul de mahon înalt de doi metri era prea mic pentru
dragostea lui Arno.
Obişnuia să lase peste tot bileţele cu mici mesaje, urându-i mamei
0 dimineaţă frumoasă sau o noapte bună. Dacă îi permitea studiul,
pe care acum, că avea voie, îl începuse totuşi, de materia propriu-zisă
nu-şi mai amintea, îşi urma dorul la prânz până la birou la ea, până
când, dintr-odată, din cauza unei ninsori bruşte, nu se mai putu.
Oraşul se scufundă într-un terci cenuşiu. Oamenii aveau nevoie
de îmbrăcăminte de iarnă. Bunicul le obligă pe vânzătoare să rămână
mai mult, dar acestea nu putea concura cu eficienţa domnişoarelor
din Palatinat. Când una dintre ele avu tupeul să vină la serviciu cu
pantofi fără toc, acesta răbufni. începu să concedieze ca un nebun
în stânga şi-n dreapta. Mai întâi pe ea, apoi pe colega care îi sărise în
ajutor cu pumnul ridicat. O a treia, care nu se dăduse de partea
nimănui, fu concediată pentru lipsă de caracter.
- Daţi-vă arama pe faţă, doamnelor! zbieră el, ceea ce unele
interpretară ca fiind rândul lor să-şi dea demisia. îl scoţi pe Erich1din
ţară, dar nu şi din oameni, urlă el când se trezi de dimineaţă în faţa
uşilor închise, pentru că tura de dimineaţă se alăturase luptei de clasă.
Se apropia sezonul Crăciunului. Avea nevoie de ajutor - şi cel mai
mult de ajutor bilingv, ca să recâştige încrederea clientelei „dresate
până la ridicol în solidaritate".
Tata fu bine-venit. Fu tuns, bărbierit, spălat, lustruit şi postat la
secţia pentru copii, unde, spre marea lui surprindere, făcea o treabă
foarte bună. Copiii îl plăceau, pentru că vorbea cu ei şi nu cu mamele
lor, mamele îl plăceau pentru că îl considerau drăgălaş, iar taţi pe
vremea aia nu prea existau, sau cel puţin nu în timpul zilei.
Când bunicul observă, la scurt timp înainte de Crăciun, cum o
punea Arno la punct pe una dintre casiere, care întrebase preţul unei
perechi de „pantaloni cu ţinte", îl mută rapid pe Helm la unul dintre

1 Erich Honecker - politician com unist germ an, care a condus Republica
Democrată Germană (Germania de Est) din 1971 până în 1989 (n.red.)
Clinei copeici 139

Iii rotirile secretarelor şi îl aşeză în schimb pe Arno lângă mama, după


care acesta îşi uită definitiv studiul şi se instală complet în imperiul
St lineider, el fiind singurul care îl mai numea aşa chiar şi atunci când
hun icul nu se afla în preajmă.
Deveni unul dintre angajaţii de frunte, apoi şef de departament şi
şef de depozit, ceea ce îl răsplăti cu un inel de chei propriu. „Mănun­
chiul de onoare“, cum îi zise mama atunci când îi legă la cingătoare
i heile de paznic.
Astfel trecură de prim ul an şi depăşiră despărţirile deja
amintite, care nu durau mai mult de cinci minute, apoi ajunseră în
al doilea an - ceea ce nu-1 determină nicicum pe tata să o mai
slăbească pe mama cu eforturile sale zilnice de a-i demonstra
dragostea, fidelitatea şi spiritul de sacrificiu.
Dacă cineva te iubeşte suficient de mult timp, până la urmă ajungi
lie să-l iubeşti şi tu, fie să-l urăşti.
Mama încă nu se decisese de tot.
- Şi eu pe tine, îi zicea Arno câteodată, când o săruta de despărţire
pe frunte, ceea ce la început chiar îi plăcu.
Faptul că nu o obliga să spună şi ea. Că o cunoştea atât de bine,
încât ştia că simţea acelaşi lucru, cu toată mintea. Cum să nu o facă?
FJ era perfect, perfect pentru ea.
Dimineaţa lua de pe biroul ei teancurile de comenzi sosite peste
noapte, iar la prânz ea lua înapoi ceea ce el nu reuşise să rezolve şi îi
punea în schimb caietul ei de note, pe care trona un zece mare şi gros.
Când termină cu anul de practică şi începu cu pregătirea pentru
examenul de stat, mama avea deja două posturi asigurate, la Clinica
Universitară şi la o clinică privată - trebuia doar să se hotărască. Şi
dacă între o clientă proastă şi un furnizor mai prost ca noaptea se mai
lăsa îmbrăţişată de tata, i se întâmpla să expire şi, preţ de o jumătate
de secundă, să uite să mai inspire.
Fericirea devenea aproape burgheză şi pentru o clipă se simţi atât
de sigură, încât aproape că urlă de spaimă, de parcă dragostea ar fi
privit-o brusc peste marginea ziarului, direct în ochi.
^ ^ o p itM u L b

Stătea în metrou, „ceea ce reprezintă deja un motiv suficient să ţi


se mai ardă câte o siguranţă", după cum adăugă ea repede. Dar asta fu
pentru moment şi singura ei scuză, căci cu explicaţii oricum nu avea
să abordeze chestiunea. Asta ştia şi ea. Sau poate că nu o ştia şi se
gândea că decorul vorbea de la sine - puteai să renunţi la o adică la
povestitorul epic, care şopteşte după fiecare cădere de cortină
„îngrozitor!"
Ţinea braţele întinse pe lângă corpul umflat ce i se bomba pe sub
cearşaf, astfel încât se puteau vedea urmele de zgârieturi pe care şi le
făcea noaptea, când o mai lăsam pentru scurtă vreme singură. Se uita
ţintă înainte, în timp ce vorbea neobişnuit de încet şi de egal, astfel că
la început aproape că nici nu am auzit-o.
- Nu vrei să mai faci o pauză? am întrebat-o, pentru că nu îmi
venea în minte niciun alt motiv în afară de oboseală pentru vocea
brusc subţiată şi slabă.
Dar şi pentru că bănuiam că povestea se apropia oricum de
sfârşit. Tata apăruse, naşterea mea se apropia, iar felul în care
decurgea istoria mai departe ştiam deja.
Dar ea nici măcar nu-şi clinti privirea pentru a se enerva din
pricina acestei presupuneri şi continuă să vorbească, ţintuind
cearşaful alb ca laptele, care mai că nu se deosebea de mâinile ei. Nici
măcar examenul de la universitate, pentru care se afla în metrou, deja
în drum spre casă, nu căpăta deloc culoare, „da, bine, cam ca întot­
deauna", de parcă i se terminaseră semnele de exclamare.
Cinci copeici 141

Se afla în m etrou. Undeva prin Mitte, Friedrichstrasse,


Alexanderplatz. Vineri după-amiază. La uşă se înghesuiau elevi care
se loveau cu ghiozdanele de spatele celor din jur, mâinile se aşezau pe
locurile lovite, capetele se întorceau şuierând. Nu puteţi să fiţi mai
.iieiiţi? Ah, tre’ să mai ajungem după aia şi la castelul Bellvue! Nevasta
lui Sigl Wolfgang zice că e o nebunie. Hărţi, înconjurate de câte cinci
mâini, umbrele, picioare în pantaloni, în care câte o mână caută
clicile, băieţi care nu reuşesc să-şi strângă picioarele, într-atât de mare
este umflătura de sub şliţul de care se apucă la fiecare secundă, ca să
se asigure că încă nu le-a căzut. Şi între toţi mama, ascunsă într-un
colţ, aproape invizibilă.
Când uşile se închiseră, o femeie cu o vestă multifuncţională şi cu
Ilantofi de drumeţie se lovi de fereastră, gâfâi şi râse. Scoase limba din
gură ca un câine. Cineva se îndură şi îi zâmbi, taman la ţanc, nu-i aşa?
Apoi metroul porni.
Un bebeluş începu să plângă. Femeia se poticni, se întinse să se
ţină şi râse din nou. Mama îşi ridică privirea.
Şi acolo o surprinse.

Ea întoarce capul într-o parte şi se uită pe fereastră dincolo de


obrajii roşii, de parcă s-ar interesa de tot ce este afară, o, o casă, ah nu,
şi încă una. Vede râul, în care plouă, bărcuţele care plutesc şi scrisul
luminat de pe mal. Literele sclipesc în ochii ei ca nişte flori de gheaţă.
De barele din faţa ei oamenii se leagănă de colo colo. Mama
priveşte ţintă dincolo de ei, vede pereţii coşcoviţi ai caselor,
graffitiurile de la etajele superioare, întinde căpşorul de parcă ar fi o
luristă, priveşte coroanele copacilor, liniile drepte ale maşinilor de
dedesubt, două într-o direcţie, trei în alta, ca mărgelele de lemn pe un
abac. Vede capetele de la ferestre, semichelii, căciuli tricotate, numără
dungile până la staţie doar ca să aibă ceva de făcut, decoraţiunile de
pe jachetă, urmele de degete de pe geamuri.
Pe el nu îl vede.
142 SARAH STRICKUR

îi simte doar privirile. Le simte pe ea, dar cum, de ce, îşi trece
mâna peste faţă, peste fustă, prin păr, dar ele rămân lipite de ea, în
timp ce trenul ia o curbă şi intră în tunel gonind.
Ea îşi menţine privirea aţintită fix înainte, vede în ultima geană
de lumină o mâzgălitură pe perete, make Iove not, o lumină roşie de
avertizare şi apoi, brusc, pe ea însăşi, ochii mari care o ţintuiesc de pc
geamul negru, iar în spate, doar scurt...
Capul îi cade înainte.
La picioarele ei foşneşte ceva. O pungă din plastic se loveşte de
piciorul ei. Ţine strâns mânerul genţii în timp ce trenul încetineşte.
Bebeluşul încă mai urlă.
Uşile se deschid şi înăuntru pătrunde gălăgia. Poate ar fi bine să
coboare? Se uită la picioarele care tropăie anapoda în faţa ei şi îşi
trage genunchii într-o parte. Abia acum observă că îi tremură.
Mâinile se întind după bare, spătare, mâneci, rămân prinse în
ghemul de oameni, mai bine aşteptaţi următorul tren, doar vedeţi că
nu pot să mai înaintez.
Uşile se închid.
Ea deschide ziarul şi lasă privirea în jos, dispărând în spatele unui
creştin-democrat mototolit şi după doi copii aflaţi în faţa unei ruine.
Sute de oameni fără adăpost după un cutremur în Turcia. Guvernul
federal a anunţat acţiuni de ajutorare. Se holbează la litere ca un copil
care crede că, dacă va închide ochii, ceilalţi vor trece pe lângă el.
Citeşte un articol, apoi pe al doilea, până şi explicaţiile foto, de câte
trei ori, fără să înţeleagă niciun cuvânt.
Trenul se apleacă spre stânga. Piciorul i se lipeşte de fundul
vecinului, un cot o loveşte ca răspuns, în timp ce ea trece cu degetul
de la un rând la celălalt, stânga, dreapta, stânga. Cel puţin patru sute
de victime. Se aşteaptă replici ale cutremurului. îşi îndepărtează o
şuviţă de păr de pe faţă, îşi ascunde capul între paginile ziarului, dar
privirea lui nu se abate cu niciun milimetru de la ea. Precum o
muşcătură de şarpe, se înfige în fâşiile din pielea ei dezgolită, care
stau expuse fără apărare între guler şi baza părului.
(linei copeici 143

Un braţ se împinge din spate în pagina de ziar. De la atâta privit


ţ 1 1 1 1ii înainte, cuprinsă de ameţeală.
( ^instituţie nouă în Burundi. Getty Pictures, preşedintele din ţara
in »are se întâmplase de curând chestia din acel oraş, la negocierile cu
i rilalţi, el o ţintuieşte cu privirea în asemenea hal încât ea se poate
vedea pe sine în sacoul deformat, cu coşurile stoarse din bărbie, de pe
nas, dc pe nasul uriaş, iar privirea sa, ca o urticarie arzândă în ceafa
ei. de parcă ar ţine mai mult de ea decât de el. Pe el nu îl vede.
Ţine ultimul cuvânt pe limbă, în timp ce răsfoieşte ziarul. Nu
im lude ziarul nicio secundă, iar cu degetul mare de la mâna stângă
ileslâce colţurile zimţate ale paginii din dreapta; dar asta e suficient,
privirea îi alunecă, doar scurt, o bucată din jachetă, frunte, gură, nu
suni mai mult de câteva pete întunecate care trec pe lângă ea înainte
i ,i ca să deschidă ziarul din nou. Ochii îi alunecă iute sub o maşină-
i apcană. Reprezentanţi ai tuturor partidelor condamnă atentatul cu
severitate. Dar e prea târziu.
Ra îşi netezeşte fusta, îşi duce mâna sub fund, ce mai vrea de la
mine, nu contează, e ceva în neregulă dacă el crede că o să-l privesc,
işi petrece picioarele, se freacă la marginea ochiului cu inelarul,
• lipeşte, găseşte în sfârşit următorul titlu din ziar. Şi îl pierde imediat,
din nou.
Uşile se deschid.
Peretele de spinări din faţa ei devine mai dens.
Nu aici trebuie să cobori? La naiba! în stânga ghiozdane peste
umăr, în dreapta ghiozdane în spate. Un pulover BimBamBino
dispare în mulţime. Prostănacule! Pa, pe mâine!
Semnalul de avertizare piuie de trei ori, atenţie, se închid uşile!
Discuţiile dintre cele trei grupuri etnice, intermediate de Comu­
nitatea Europeană, în paranteză CE, din republica iugoslavă Bosnia-
I Icrţegovina continuă la Sarajevo. La negocierile pe tema unei noi
unistituţii care să garanteze drepturile tuturor grupurilor etnice,
ambasadorul, tocurile caută tropăind susţinere, vesta multifunc-
ţională cade în faţă, mama alunecă într-o parte şi întoarce capul, fără
144 SARAH STRICKER

să vrea, în cealaltă direcţie. El nici măcar nu tresare când privirile li se


întâlnesc, de parcă ar fi aşteptat tot timpul doar asta.
Ea se uită în jos, în timp ce trenul frânează din nou. Paltonul
de lângă ea ţâşneşte în sus, aleargă afară pe uşă. Piciorul lui se freacă
de al ei când se aşază alături.
Genunchii ei saltă speriaţi într-o parte. îşi încrucişează braţele
peste burtă, acolo unde ciorapii îi strâng carnea de sub fustă. Pieptul
i se strânge. în dreptul ferestrelor apare din nou întunericul.
Trunchiul lui se apleacă în faţă. Miroase amar, a sudoare sau a
bărbat. Sau a ambele.
Ea îşi apasă mâna pe piept, îl simte cum reacţionează imediat,
cum ochii lui îi urmăresc degetele spre urechea în spatele căreia îşi
ascunde, cu un gest nervos, părul. Obrajii îi ard.
îşi duce mâna la gură, îşi apasă faţa în degete, închide ochii. îşi
permite să-l privească mai întâi printre gene, cu pleoapele aproape
închise. Asamblează bucăţile de imagine care i s-au lipit de colţurile
ochilor, de-a lungul marginilor, de la exterior spre interior, părul tuns
scurt, prea scurt ca să-ţi poţi da seama de culoare, tuleiele de barbă.
Doar centrul rămâne tulbure. Faţa, ochii, cu toate că aceştia au
privit-o tot timpul, asta dacă au făcut-o cu adevărat, dacă nu cumva
s-au uitat la altcineva sau poate că doar şi-a închipuit ea toate astea,
dar de ce să o fi făcut, ea nu e nici măcar, ba cu siguranţă încă o mai
priveşte, ea simte exact, dar nu ştie dacă e important sau nu.
Simte ceva trăgând-o de pleoape.
Ce prostie, e ridicol, e doar un tip oarecare, cu siguranţă e doar
o întâmplare şi, chiar dacă nu, ce contează dacă încă o priveşte; ea
ridică fără să vrea ochii, care i se deschid de la sine şi văd doar un
moment cum el se uită la ea dintr-o parte, la fel ca înainte, complet
liniştit, dar de data asta vede şi restul, nasul, gura, ochii galbeni-
verzui. Asemenea ochilor unei pisici, se gândeşte ea când îşi fereşte
repede privirea.
îşi lipeşte palmele de ochi. îşi trece mâinile peste nasul fierbinte,
îşi întoarce faţa spre geam. Tâmpla îi pulsează în deget. Ceva se
împinge în piciorul ei şi trece mai departe. Prin despicătura de sub
Cinci copeici 145

pleoape sclipesc dalele bleu ciel ale staţiei şi scrisul demodat. Hano-
i.u'iil lui îi atinge dosul mâinii. Ea îşi trage degetele într-o parte,
i lipeşte din pricina luminii, apoi sare brusc în sus; spaima e mai
i apidă în corpul ei decât în cap. Se împiedică de propriile-i picioare
pe coridor, scuzaţi, aici trebuie să cobor, scuze, îmi pare rău. îşi ţine
geanta în dreptul pieptului ca pe un scut, apoi se strecoară pe uşă, pe
peron. Pumni în spate, coate, genţi. Picioarele o mână spre ieşire. Se
opreşte abia pe scara rulantă, îşi duce mâna la piept. Vântul pătrunde
m Ionel. în jurul capului din faţa ei se mulează o pereche de mănuşi
de piele, sub care dispar nişte urechi roşii.
Ea nu se întoarce, cel puţin nu cu intenţie, apoi îşi trage fusta în
jos când vede brusc gulerul de blană în mulţime, cel pe care îl văzuse
şi înainte la gâtul lui - sau poate la cel de alături? Respiraţia i-o ia la
goană.
Face un pas la stânga şi se înghesuie printre cei nemişcaţi, apoi o
la în sus spre vânzătorii de ziare şi de flori care s-au refugiat de ploaie
în interior.
Caută în geantă, uitându-se în stânga şi-n dreapta de parcă n-ar
şli unde trebuie să ajungă. în capul ei toarnă. Se adăposteşte sub
acoperişul unei şaormerii şi îşi duce mâna la frunte, în timp ce ochii
ei se îndreaptă mereu spre gura de metrou.
Scara rulantă aduce tot mai mulţi oameni din subteran pe trotuar,
cu umbrele şi geamantane, apoi şi mai mulţi oameni cu geamantane,
un grup de turişti, copii, preţ de câteva trepte nimic şi apoi alţi
oameni, dar nu şi el, sigur că nu, apoi apare totuşi, cu mâinile în
buzunare, cu capul dat pe spate, de parcă ar fi stat la plajă.
Ea face un pas pe trotuar. Se aude o sonerie stridentă de
bicicletă... „n-ai ochi în ... “ zbiară cineva la ea, dar ea nu se clinteşte,
ci rămâne înţepenită până când el ajunge sus, îşi lasă capul în jos şi se
uită în jur. Când ochii lui galbeni ajung la ea, ea fuge.
Se înghesuie printre trecători, iute, cât de iute poate, fără să alerge,
pentru că asta ar fi exagerat, ce rost are, cu siguranţă e doar... nu
reuşeşte să-şi ducă gândul la bun sfârşit, căci raţiunea îi smulge prea
repede cuvintele ridicole din minte.
146 SARAH STRICKF-R

îşi îndeasă lucrurile înapoi în geantă şi îşi pune bareta pe umăr în


timp ce merge mai departe grăbită, ocolind maşina care rămăsese
blocată în intersecţie în timpul parcării. Farurile se aprind. Ţăcănitul
pantofilor ei se loveşte de pereţi cu ecou. Dar ecoul nu vine de la
pantofii ei, asta ştie prea bine, pentru asta nu trebuie să se întoarcă; şi
totuşi o face, în timp ce grăbeşte pasul şi mai mult. Şi el la fel.
Ploaia cade în dâre lungi din felinarele străzilor. La poarta unei
clădiri stau doi bărbaţi care privesc spre cer.
Apa din rigolă o stropeşte pe picioare când traversează strada.
Apoi aleargă spre uşa casei. Caută în geantă. Ziarul umed i se lipeşte
de degete.
Ea se propteşte în mânerul uşii şi se strecoară prin crăpătură
înăuntru, privind peste umăr spre uşa care se închide îngrozitor de
încet în urm a ei.
Ridică pliantele publicitare care se află sub căsuţele poştale, în
timp ce aşteaptă ca uşa să se închidă. Se luptă să respire, îşi netezeşte
şuviţele ude spre spate şi iată-1, piciorul negru, mai mult nu vede
înainte să o ia la goană, acum aleargă de-adevăratelea prin curtea
interioară, pe lângă tomberoane, cu inima bubuindu-i în gât, în cap,
iar din gură îi scapă un strigăt.
Se năpusteşte pe scări în sus. Se ţine de balustradă în timp ce
caută cu cealaltă mână cheia, cu prospectele sub braţ. Geanta i se
loveşte de genunchi. Un etaj, încă unul. Părul ciufulit îi intră în ochi.
îşi bagă mâna în geantă, smulge din nou ziarul, portofelul, pe care le
ţine între picioare în tim p ce caută mai departe, apoi simte în sfârşit
marginea metalică pe care mâna o smulge din căptuşeală. Cheia îi
cade din mână. Smulge ştergătorul de picioare, pipăie cu mâna dalele,
pulpele, o găseşte în sfârşit, deschide uşa şi se aruncă în ea din partea
cealaltă. Clanţa i se loveşte de braţ.
îşi ţine răsuflarea, care nu se lasă oprită. Degetele pipăie după
lemn. Se uită pe vizor, vede cum se apropie, vede m âna cuprinzând
balustrada, capul său plecat, apoi umerii.
Se dă înapoi, aude paşii care se apropie tot mai mult, fâsâitul
ziarului pe care trebuia să-l fi lăsat afară.
(linei copeici 147

Îşi duce mâna la gură în timp ce pantofii lui trec de uşă, merg mai
departe şi urcă următoarea treaptă, tot mai sus, la etajul următor,
ui ule treptele sunt atât de vechi şi de putrezite, ca imediat după unifi-
■.n e, încât se aude fiecare mişcare, dalele care cedează sub greutatea
lui, balustrada, scârţâitul care se îndepărtează încetişor. Se aude o uşă
mehizându-se, apoi se lasă liniştea.
Ha se lipeşte din nou de vizor, dar scara se întinde goală în faţa ei.
îşi lipeşte fruntea de uşă. îşi apasă faţa în palme şi respiră în
peştera călduroasă formată de ele. Pulsul îi goneşte în degete ca o
muscă în borcanul cu marmeladă. Ce-a fost asta? A fost? A fost el?
HI e, aşadar? îşi dă părul după urechi, iar şi iar, de parcă ar putea
■,.î ascundă acolo tot acel talmeş-balmeş, şi aproape că se împiedică
de geanta sport din hol. Din interior se vede costumul de baie.
1hişul curge.
Se duce în birou, la fereastra de la care se poate vedea în curtea
interioară. Bicicletele de lângă peretele casei sclipesc în lumina lămpii
i v străluceşte slab în spaţiul către clădirea din faţă.
Ia copiile pe care le verificase de dimineaţă încă o dată şi le pune
pe scaun, apoi aşază genunchiul pe mapa de scris şi se saltă pe ea, în
Iimp ce urmăreşte cu privirea etajele.
Din baie se aude cârâit engleza copilărească a tatei, whawha-
whuwhu, de parcă ar fi avut un cartof fierbinte în gură.
Se sprijină de marginea ferestrei, îşi lipeşte fruntea de geam şi se
uită spre stânga. Vede casa scărilor luminată în alb prin cărămizile de
sticlă, caută ferestrele locuinţelor care dau spre dreapta, mereu două
mari, duble, una mică şi îngustă şi apoi încă una mare, exact ca în
locuinţa ei, doar că în oglindă.
Degetele i se resfiră pe pervaz.
îşi ridică picioarele, ca să nu murdărească masa, şi se apleacă şi
mai mult în faţă.
La baie duşul se opreşte. Cârâitul se aude şi mai tare.
Lampa din curtea interioară se stinge.
Casa scărilor se întunecă şi ea, iar clădirea pare acum neagră, de
parcă ar fi fost înghiţită de pereţi.
148 SARAH STRICKF.R

Doar la parter sclipeşte ceva albăstrui, probabil un televizor.


Şi apoi, brusc, un pătrat galben răbufneşte din întuneric, a treia
fereastră de la stângă, una dintre cele mici de la etajul unu, doi, trei,
patru, cu unul deasupra ei; deasupra nu mai e decât podul.
Un triunghi tulbure apare în spatele sticlei mate. De sus se aude
apa de la toaletă. I se pare că recunoaşte ceva întunecat, o linie neagră
care desparte triunghiul în mijloc.
îşi apasă capul de geam, iar respiraţia ei desenează un cadru alb în
jurul imaginii, care se leagănă uşor încoace şi încolo şi se apropie apoi
brusc. Fereastra se întredeschide, gresie, ceva roşu.
îşi trece mâna peste ochi, iar lumina puternică răzbeşte printre
spaţiile dintre degete.
- Ce faci aici în întuneric? întreabă tata din spatele ei.
Chipul lui ud o atinge pe umăr. Ea alunecă de pe masă în braţele
lui, pentru că nu are unde să se ducă în altă parte. Subsuoara lui
miroase puternic a gel de duş.
El o mângâie pe cap. Ochii lui sunt roşii de la clor.
- Am căutat ceva, şopteşte ea apoi se duce în dormitor.
Se aşază pe un scaun de lângă pat şi aude cum sunt lăsate storurile
din birou, apoi paşii care o urmează.
- A sunat mama ta.
Arno îşi dă jos prosopul de pe şolduri şi îl face sul.
Ea se descalţă.
- Ce voia?
El îşi freacă prosopul de spate ca pe un fierăstrău.
- Aş zice că ar vrea să ştie cum a fost examenul.
Trece gol pe lângă ea şi îşi scoate o pereche de chiloţi din dulap.
Rufele îi cad în braţe.
Ea pune pantofii la perete, aşezând vârfurile paralel.
Tata îndeasă teancul de rufe înapoi în dulap. Balansându-se pe un
picior, şi-l bagă pe celălalt în pantaloni şi se sprijină cu mâna de
marginea patului. Degetele de la picioare îi sunt albe ca laptele.
Dispare sub pulover, mormăie ceva.
Mama îşi duce mâna la ceafă. Pielea încă o arde.
Cinci copeici 149

- Ce? întreabă ea.


Gulerul helăncii îi întinde buclele peste urechi.
- Cum a mers?
lia îşi duce mâna la buze, apoi se uită la picioarele sale, care se
lăţesc şi se întind pe podea.
- E totul în regulă? o întreabă el.
Se aşază apoi în genunchi lângă ea. Braţul său drept iese din
pulover, de parcă l-ar fi uitat adineauri acolo. Mâinile lui o ating
l>e gât, apoi îi îndepărtează sacoul de pe umeri. Respiraţia lui o atinge
|>e ceafă.
-N u !
Ea sare în sus şi face un pas spre uşă.
El se încruntă.
- Sunt complet îngheţată, zice ea scuturându-se. Mai întâi trebuie
să fac un duş.
îi ia prosopul de pe pat şi porneşte pe hol.
- îţi aduc unul uscat, îl aude ea strigând în timp ce trânteşte uşa în
urma ei.
Se dezbracă de haine şi îşi cuprinde încheietura ca să o menţină
liniştită.
în sufragerie este pornit televizorul.
Ea intră în cadă şi dă drumul la duş, ţinându-1 deasupra capului.
Apa curge pe ea, pe spate, pe piept, învăluind-o într-un înveliş
Iransparent.
îşi lasă capul pe spate şi jetul îi stropeşte faţa.
Apa îi şuieră în urechi în timp ce îşi trece mâna peste ceafa şi
ajunge la gât, apoi găseşte locul în care încă mai poate simţi privirea
Iui, dacă închide ochii. Freacă bine cu degetele cicatricea invizibilă. Cu
celălalt braţ îşi cuprinde abdomenul, apăsându-şi degetele în carne ca
într-o pungă de cumpărături prea plină care stă să plesnească.
Se săpuneşte cu mişcări rapide, îşi trece palma pe sub braţe, apoi
peste abdomen. Mâna ei freacă circular şoldurile ca o piatră de moară,
Iransformând gelul în spumă. Cu cealaltă mână distribuie spuma pe
corp până când pielea îi este acoperită complet de un strat gros şi alb.
150 SAUAII STK1CKKR

Frigul încă îi scutură spatele.


- Doar nu cer prea mult dacă te rog să-mi spui cum a fost, se aude
în urechea ei.
Vocea bunicii aproape că se frânge. Arno îi duce receptorul la
ureche. Zâmbetul lui jenat se iveşte din spatele perdelei de duş.
- I-ai spus că am sunat? se aude din receptor.
Mama iese de sub jetul de apă.
- Eu sunt la telefon, mamă.
- Slavă Domnului! Unde ai fost atâta vreme? Am sunat deja de
trei ori la voi. Arno nu ţi-a spus să mă suni?
- Ba da, mi-a zis, răspunde mama. Spuma i se prelinge de pe
piept. Te-aş fi sunat.
- M-ai fi sunat? zbiară bunica. Doar ştii că aşteptam. Nu m-am
putut gândi toată ziua la nimic altceva. Aproape că m-am tăiat când
am curăţat cartofii. Dar nu am încetat să-ţi ţin pumnii, să ştii.
- M aaama... geme mama.
-C e ?
- Nu trebuia să faci asta.
- Dar tot o fac, răspunde acru bunica.
Mama închide robinetul.
- Am vrut doar să fac repede un duş, pentru că eram udă până la
piele, zice mama, luându-i tatei receptorul.
- Cum aşa?
- Te-ai uitat afară?
- Scuză-mă, te rog, dar am stat lângă telefon şi am aşteptat să mă
sune fiica mea. Aşa că nu am avut timp să supraveghez vremea.
Colţurile gurii lui Arno se ridică. Cu arătătorul sparge balonaşele
de pe corpul ei.
- Toarnă cu găleata, răspunde mama, şi acum sunt aici.
- Doamne, dar spune mai repede! exclamă bunica. Cum a fost?
- 87 la sută.
Se aude un scârţâit de sub picioarele mamei.
- Oskar, 87 la sută! o aude pe bunica urlând în receptor, apoi pe
bunicul în fundal: De ce nu 100 la sută?
Cinci Cf>|>cici 15 1

Nimeni nu ia atât, răspunde mama, 87 la sută e ca un zece.


Ai auzit, Oskar? E ca un zece, urlă bunica, apoi adaugă: Slavă
I >tnunului, mi-am făcut atâtea griji.
- Cum aşa? Doar ştiai că am învăţat materia pe dinafară.
- Nu înţelegi. Când o să ai şi tu o fiică, o să înţelegi ce vreau să
spun.
- Când.
- Ce zici?
- Ah, nimic!
Tata continuă să spargă satisfăcut bulele de săpun de pe pielea ei,
pe când ea stă goală în faţa lui. Pe braţe i se face pielea de găină.
- Acum pot să-mi termin duşul? întreabă ea. Promit să nu te mai
las să aştepţi. O să-mi cumpăr un telefon mobil.
- Pentru Dumnezeu, de la alea faci cancer!
- Aiurea, cancerul e o chestiune de moştenire genetică. Iar la noi
in familie nu a existat niciun caz.
- Pff... Nu ştim nimic despre familia din Berlin. Poate că nu au
mai apucat să moară de cancer fiindcă au m urit înainte.
- Mama, haide, că îngheţ.
- Da, da, ştiu ce crezi, iar vorbeşte mama anapoda, dar când n-o
să mai fiu... zice bunica, apoi închide în sfârşit telefonul.
Tata îi ia mamei telefonul din mână.
- Un zece aşadar, zice el cuprinzându-i talia. Asta trebuie sărbă­
torit! Haide să mergem undeva elegant, ce zici?
Mama se freacă la ochi.
- Sunt obosită.
- îţi trece dacă ieşim.
Roşeaţa ochilor lui se amplifică.
Ea se uită în jos la el, în timp ce el o ia în braţe şi şi-o înnoadă
după talie ca pe un pulover.
- Am putea să mergem să dansăm.
Buzele lui urcă pe gâtul ei.
Ea se desprinde din îmbrăţişarea lui.
- Mâine-dimineaţă trebuie să plec la şase şi jumătate, zice ea.
152 SARAH STRICKER

Se întoarce cu spatele şi dă drumul la apă.


El o apucă de încheietură şi se agaţă de ea.
- E încă devreme.
Braţul ei se leagănă înainte şi înapoi.
- Haide, că uzi totul, strigă, ea apoi îşi trage mâna.
Apa îl stropeşte pe braţ. El se întoarce spre lavoar. Pe umeri i-au
rămas resturi de spumă.
Prin vălul de păr ud îl vede cum îşi pune pe periuţa de dinţi un
strat mult prea gros de pastă de dinţi albastră şi îşi freacă furios dinţii.
Capul periuţei îi umflă obrazul. Gingiile lui trebuie să sufere din
cauza lipsei ei de chef.
Ea închide robinetul şi iese din cadă.
- îmi pare rău, zice, încercând să-şi facă vocea să sune blând. Nu
vreau decât să ajung în pat.
El scuipă şi îşi ascunde faţa în lavoar.
- Să nu fii supărat, spune ea, apoi se înfăşoară în prosopul curat
pe care el i-1 pregătise pe coşul de rufe.
El îşi înalţă capul ud şi se uită la ea ca un băieţel rătăcit în
supermarket. Apa bolboroseşte în scurgere.
Ea face un pas spre el şi îi şterge pasta de dinţi din colţurile gurii.
- Mâine după serviciu, spune ea, promit.
C ^optfibluL 7

în magazin mirosea a maşină nouă. Probabil din cauza lipiciului


de mochetă de pe jos şi a pereţilor pe care bunicul îi îmbrăcase
complet în catifea bordo. I se părea şic. în plus, acoperea şi petele de
azbest. Când tocurile se afundau în firele lungi şi moi, aveai impresia
că păşeşti pe o iarbă udă. Era sâmbătă şi încă una „lungă". „Bun gust
Iară limite - astăzi până la ora 18" scria pe uşă, iar în spate, pe treaptă,
„( )skar Schneider, director". Bunicul îl întâmpina pe fiecare client în
parte, cu două octave mai jos decât de obicei şi îmbrăcat într-un
costum la două rânduri, cu o batistuţă albă ca lacrima în buzunarul
ile la piept. Dacă putea, îi întâmpina pe clienţi cu o strângere de mână
şi îi conducea personal către departamentul potrivit, cu braţul drept
întins, o combinaţie de paj de hotel şi de prieten care te salută de la
masa din bucătărie. Lăsa degetele să-i alunece peste pantalonii
impecabili, în timp ce umeraşele se legănau de parcă ar fi trecut o
boare de vânt printre ele, vorbea despre calitate, tradiţie şi familie şi
plesnea din degete până când apărea o angajată disponibilă, de cele
mai multe ori mama, pentru că nici al doilea rând de vânzătoare nu
se prea omora cu alergatul.
- E şi destul de greu când ai ceaşca de cafea în mână şi receptorul
de la telefon sub barbă, comenta mama, lăsându-şi capul în jos ca un
laur care se pregăteşte să atace.
Sâmbetele, ura ei pentru angajaţi ieşea pe deplin la iveală, părând
să merite tot antrenamentul de peste săptămână. Leneşi erau cu toţii -
154 SARAH STR1CKER

„ăştia de aici sug lenea odată cu laptele matern!"-, dar cei mai mulli
erau incompetenţi şi complet opaci la ironie.
- Nu, nu vreau să deranjez conversaţia telefonică. Mai bine
completez eu comenzile. Şi aia ce face? îi dă înainte şi vorbeşte mai
departe!
Singurii pe care îi dispreţuia mai mult decât pe angajaţi erau
clienţii. Iar aceştia erau mult mai răi decât de obicei sâmbăta. Elevele
care nu voiau decât „să probeze un pic", „săptămâna viitoare vin cu
mami". Perechile care, după a treia ceaşcă de cafea cu lapte, nu mai
ştiau ce să facă în afară de a-şi arăta reciproc puloverul din colecţia
„Madame 48“ şi de a se strâmba de râs. Mame care îşi lăsau plozii să
se joace de-a v-aţi ascunselea printre rochiile de cocktail, în timp ce
probau fix aceiaşi pantaloni cu care erau îmbrăcate, căci mai voiau o
pereche, „doar croiţi un pic altfel şi cu buzunare. Şi poate de o altă
culoare, poate mai voioasă".
Cu zâmbetul îngheţat pe faţă, mama atârna mărimea dorită de
uşa cabinei de probă şi pe cea reală alături - „aceştia sunt croiţi cam
strâmt", „mai bine mai luăm un număr, două în plus", „doar vrem să
putem respira, nu?" şi la final „sigur că se lărgesc la purtat" pentru că
până la urmă tot măsura mai mică o luau. Degetele ei separau carnea
cu margini umede, închideau nasturi la care scrâşneau deja cusăturile,
trăgeau rochii peste chiloţi înfloraţi şi apoi dring, dring, la casă.
Soneria fusese comandată de bunicul special, un model vechi şi
zornăitor, deloc stilul lui, dar: „Omul este un animal de turm ă şi foştii
tovarăşi cu atât mai mult. Dacă imul cumpără, cumpără şi celălalt".
Apoi îşi trecu mâna prin părul principal, pe care şi-l potrivise în
sfârşit în coroana care batea în cărunt de deasupra urechilor.
- Trebuie doar să ştii cum să-i condiţionezi. Uite, pletosului din
spate îi curg balele din gură când clopoţeşte.
Mama întindea peste tejghea pungile de hârtie ranforsată şi le ura
distracţie plăcută şi la revedere, lungind atât de mult ultima urare,
încât ar fi făcut cinste oricărui berlinez: „Laaaa reeevedeeere!" Apoi
făcea cu mâna, aşteptând până când clientul ieşea din magazin,
înainte să alerge spre celălalt.
Cinci copeici 155

Mai repede, şuiera bunicul.


Nu atât de repede, altminteri te înroşeşti toată, intervenea buni-
i ii mea, care în sâmbetele lungi venea din nou la magazin.
Şi asta, în primul rând, ca să poată exclama revoltată: „Desigur,
,i lai crea!", exclamaţie pe care nu voia să o şteargă de pe lista lucrurilor
■Im pricina cărora se simţea îngrozitor de obosită şi complet depăşită,
i iire aveau cu siguranţă să-i provoace moartea. în al doilea rând,
pentru că bunicul era de părere că asta era bine pentru afacere.
Oamenilor le plac afacerile de familie, aici se simt ca şi cum ar fi
111 viIaţi la cafea la familia Kennedy.
„Hilde Schneider, membră a direcţiunii", scria pe acul de
•aguranţă de la ea din piept, informaţie completată în catalog ceva
mai confuz prin „Sarcini speciale", pe care bunica le aplica alergând
ini re fiică şi soţ, împungându-i cu degetul în umăr în ritmul unei
■mcănitori şi şuierând:
- Pot să-ţi vorbesc între patru ochi? Doar un moment! Urgent!
Până când cel vizat o urma doar ca să afle că pe raft nu mai erau
decât opt perechi de şosete în carouri. Şi că lui Jablonsky, ei bine, nu
vreau să bârfesc, dar ai observat că i se vede maioul de sub bluză? Dar
mai ales pentru a-i anunţa că se răcea mâncarea, „până şi salata",
după cum adăuga Arno de fiecare dată, fiindcă voia să fie şi el un pic
răutăcios. Dar nu într-atât de răutăcios încât bunica să se supere pe el
i'u adevărat.
Masa luată împreună şi numai împreună, care iniţial fusese stabi-
lilă pentru ora 12 şi de atunci servită tot timpul în ritm de jumătate
de oră, cu vechile plângeri mereu în discuţie, era o probă de răbdare
pentru toţi participanţii, pe care, desigur, nimeni nu o trecea. La
inceput, bunica încălzea mâncarea în cuptorul cu microunde al
Iirmei. Apoi, intr-o bună zi, citi în revista Brigitte, al cărei abonament
ii fusese transferat ei după moartea lui Gundl, un articol despre
radiaţiile care provocau cancer şi aruncă prompt friptura care sfârâia
încet, apoi începu să o prepare din nou, punând masa în biroul
bunicului.
Unde însă, în ciuda apelurilor repetate, nu apăru nimeni.
156 SARAH STRICKER

Telefonul de la casă suna în reprize de câte cinci minute, pentru ca


restul direcţiunii să fie trimis „imediat!" la masă, până când, în cele
din urmă, bunica venea ea însăşi în magazin, ca să-i explice mamei
lângă un client cu şliţul desfăcut că acum intenţiona să se ducă sus şi
să o ia de la început. De cele mai multe ori, era nevoie de cinci
drum uri până când mama şi chiar şi Arno îşi puteau rupe
concomitent câte zece minute. însă până atunci bunicul era atât de
montat, încât îşi petrecea o mare parte din pauza de masă răcnind
către tapet - din fericire izolat fonic - , la fel ca în ziua aceea, pe care
mama o clasificase în memorie drept „ziua de după", chiar dacă se
străduia din răsputeri să pretindă că nu existase cea de dinainte.
După treaba cu metroul, ea vorbise pur şi simplu mai departe
peste tata, care ar fi vrut să meargă măcar într-un bar, unde să
sărbătorească „rezultatul senzaţional al examenului/„a fost doar de
probă!", „tot e senzaţional!" îmi povesti cum îi pusese întrebările de la
examen şi cum făcuse el cu încântare aceeaşi greşeală ca şi ea.
Continuă cu încăpăţânare cu povestea ei, de parcă nu s-ar fi întâmplat
nimic. Iar eu am ascultat cum începea fiecare nouă zi luându-mă cu
ea la magazin, cum rezolva un client după altul, cum îi punea
fiecăruia câte o întrebare idioată în gură. Abia când bucheţelele de
broccoli se întristaseră de tot de atâta încălzit, iar bunicii i-au dat
lacrimile, am întrebat şi eu care era treaba cu acel bărbat.
- Cu care bărbat? mă întrebă mama, cu vocea sunându-i la fel de
normal, la fel de tare şi de agitată şi de răguşită ca de obicei.
- Cel care locuia în clădirea ta.
- Ce ţi-a venit acum cu el?
Se uită la mine ca la o pasăre călcată de maşină pe care o
descoperise pe stradă.
- Voiam doar să ştiu dacă mai urmează ceva cu el, am răspuns eu,
regretând imediat.
- Te plictisesc sau ce?
- Nu, sigur că nu. Dar mai devreme păreai vizibil agitată...
- Cum adică agitată?
Cinci copeici 157

- Nu agitată. Poate un pic răscolită. De aceea m-am gândit că


poate îmi mai spui ceva despre...
- Poate... ce? strigă ea bătând cu ambele mâini pe pat, ca un copil
la bazin când vrea afară. Dacă nu-ţi convine cum povestesc, poţi să
pleci! Nu te obligă nimeni să stai aici! Apoi strigă: Pot să-mi ţin şi
gura, să ştii! închiriază-ţi un film, la ăla poţi să derulezi înainte dacă
|i se pare că durează prea mult.
Asta dură până când mi-am cerut scuze, fără să ştiu exact de ce.
- Aşadar, bunicul era din nou montat, continuă ea făcând o
scurtă pauză înainte să-l lase pe bunicul să zbiere şi să geamă şi să
înjure, atât de tare încât o vreme se ascunse în spatele lui.
- Impardonnable, zbieră el, apoi bătu cu palma în muntele de
dosare din faţa bunicii, care - la ultimul tur - ca să economisească
li mp, o luase pe la intrarea principală cu caserola ţinută între două
cârpe croşetate de ea, alergând ca o nebună prin magazin şi
„încercând, fir-ar să fie, să păstrez aparenţa de profesionalism!"
Mama stătea tăcută alături şi analiza în sinea ei de cât timp va
avea nevoie după aceea ca s-o convingă pe bunica să iasă din nou din
dormitor. Pe pulpa ei se odihnea mâna lui Arno, care strângea în
cealaltă mână o furculiţă ridicată în grabă, pe care acum nu se
încumeta nici să o pună la loc, nici să o ducă la gură. Alături se auzea
o vânzătoare râzând în telefon. La fereastra mică dinspre curtea din
spate ploua din nou.
- Indiscutabil, strigă bunicul, lovindu-se cu palma peste tâmplă.
- Dacă voi nu veniţi niciodată?! se văicări bunica.
- Dacă noi nu venim? Da tu crezi că stăm degeaba? Aici e vorba
de existenţa noastră, strigă el, apoi se lansă fără pauză în monologul
exersat de o mie de ori de la premiera lui - şi rafinat tot mai mult -
despre şanse şi risc, care trebuie apucate la vreme, altminteri...
Vorbi până când se înfurie şi deveni tot mai vocal, în timp ce toţi
ceilalţi îşi plecară privirile.
Doar când se oprea câte o secundă ca să tragă aer în piept şi/sau
să-i vină alte idei de perorat, în liniştea din birou se auzea râsul acela,
158 SARAH STRICKKR

de asemenea tot mai tare, până când bunicul o lăsă pe bunica în pace
şi se năpusti afară din birou.
- Da’ unde suntem aici?
Uşa de sticlă se dădu de perete.
Râsul se opri brusc. Profilul bunicului apăru deasupra peretelui
despărţitor gri. îşi aruncă braţele în sus, iar mâinile i se loviră de
perete.
- Inacceptabil, răcnea el, asta nu s-a mai întâmplat! Ba e tot
timpul la telefon, ba era o urgenţă, ba pe naiba. Pe naiba îl interesează
asta. Eu nu v-am angajat ca să vă rezolvaţi problemele din căsnicie la
telefon cu prietena dumneavoastră.
- în condiţiile astea de m unc...
- Muncă! o întrerupse bunicul. Muncă? Nici măcar nu ştiţi ce
înseamnă!
Degetele lui Arno apăsau prin materialul fustei cu care era
îmbrăcată mama. Pulpa aproape că îi amorţise.
- Ascultaţi, zise angajata.
Mâna ei urcă pe umăr şi se cuibări lângă mânecă.
- Am ascultat destule de la dumneavoastră, strigă bunicul.
Mama îşi trase în sus degetele de la picioare. Sângele închegat din
piciorul ei era atât de greu, că abia îşi mai putea ridica genunchiul.
Se uită la spatele bunicii, la rochia prin care se conturau trei colă-
cei grăsuni, primii doi sub copcile de la sutien, şi al treilea de-a lungul
chilotului. între ele, materialul tăia adânc în carne, precum denive­
lările unei canapele unde se adună firimituri.
- Nu puteţi să faceţi asta, strigă angajata.
Dar bunicul mărşăluia deja înapoi spre birou. Deschise brusc uşa
de la dulap şi îşi scoase jacheta. Bunica se grăbi spre el şi îl ajută să îşi
deschidă nasturii de la mânecă, în vreme ce el îşi scutura nerăbdător,
cu celălalt braţ, cămaşa de pe umăr. Prin modelul de pe spate se
contura o pată romboidală.
Angajata se holba prin geam. Bluza îi alunecă un pic de pe umăr.
Apoi îşi luă geanta şi alergă pe coridor.
Cinci copeici 159

I )in dulap se simţea miros de salvie şi de cedru. Bunicul se bătu


l'i-sle obraji.
La individa aia probabil că fleanca e cel mai dezvoltat organ,
mormăi el, în timp ce îşi lua o cămaşă curată de pe umeraş.
- Kohl? întrebă mama.
Strauss, răspunse bunicul trăgându-şi în oglinda de pe interi-
i n ul uşii de la dulap şuviţele castanii-cărunte peste cele cărunte.
Bunica îi îndesă cămaşa în pantaloni şi îi răsfrânse gulerul ridi-
i .mdu-se pe vârfuri, deşi umerii le erau aproape la aceeaşi înălţime.
Pe mama începură să o furnice tălpile. îşi ridică piciorul cu
.imbele mâini, iar palma lui Arno alunecă de pe rochia ei.
Bunicul se întoarse la birou şi se aşeză pe scaun.
- Ocupă-te tu de anunţ, zise el. Eu o să-i spun lui WolfF să le
împartă celorlalţi comenzile deschise.
Mama dădu din cap. întinse mâna peste farfurie şi luă un pix.
- Dar adaugă de data asta şi cuvântul „calificat“, zise el bătând cu
i legctul în agendă.
- Acum mâncaţi, vă rog, altfel chiar să răceşte de tot, izbucni
înmiea şi, gemând, îşi trase un scaun la birou.
Se aşeză în faţa propriei farfurii, care era un pic mai mică decât a
i dorlalţi şi pe care, lângă broccoli, care arăta deja complet sfrijit, se
observau doar două grămăjoare de orez, „pentru că trebuie să aibă
grijă un pic“, cum zicea ea.
Dar pentru început avu grijă ca proiectul alimentaţie să nu fie
scăpat din nou din ochi. întorcând capul dintr-o parte în alta, de
parcă era la tenis, se uita când la bunicul, când la mama, care îşi nota
harnică ziarele în care trebuia să dea anunţul. Când îi împinse
bunicului un şerveţel de hârtie sub tacâmuri, el se aplecă în sfârşit
asupra ruladei sale.
- Cât e de grav? izbucni ea încă dinainte ca primul dumicat să-i
dispară în gură.
Se întoarse din nou spre mama, care acum îşi trăgea suspicioasă
scobitorile din rulouri, năpustindu-se ea însăşi pe terenul de tenis ca
un antrenor disperat, cu catastrofa deja înscrisă pe chip. Burta mamei
160 SARAH STRICKER

dărâmă capsatorul de pe teancul de dosare în tim p ce se aplecă


deasupra farfuriei bunicii. Cu buzele strânse, trase cuţitul peste
rulada care să răsuci scârţâind, refugiindu-se pe marginea farfuriei
garnisite cu pătrunjel, până când se predă în sfârşit şi cedă o bucată
de carne.
Ochii bunicii se măriră şi se umeziră, în vreme ce bărbia începu
să îi tremure vizibil. înghiţi în sec spasmodic, se scutură, apoi se
aruncă peste masă, dărâmând şi alte capsatoare, după care apucă de
caserolă şi o vărsă cu boltă în coşul de gunoi.
- Asta n-o să mâncaţi, strigă ea.
- Nu, strigă Arno, agăţându-se disperat de farfuria pe care ea
încerca să i-o smulgă cu ambele mâini.
îşi înfipse furculiţa în came şi muşcă din ea, aruncându-i mamei
o privire atât de disperată, încât şi ea îşi tăie imediat o bucată şi
începu să mestece cuminte. Carnea îi lăsa fâşii printre dinţi şi avea
gust de Old Spice.
- Delicios, zise Arno cu gura plină.
- Mmm, exclamă şi mama.
Apoi adună câteva boabe de orez şi îi făcu bunicii un semn de
încurajare din cap.
- Aiurea, pufni ea smulgându-i lui Arno definitiv farfuria. Adună
resturile de ceapă de pe jos şi luă apoi receptorul telefonului. Doamna
Jablonsky? Fiţi amabilă şi luaţi nişte bani din casă, apoi mergeţi până
la brutar, zise ea, moment în care bunicul îşi propti capul în mâini şi
clipi printre degete, de parcă tocmai s-ar fi trezit.
- Hilde! zbieră el, tocmai când ea încheia rostind cuvintele „soţul
meu are nevoie de ceva dulce“.
- Ce-i?
- Nu ţi-e bine?
- Dar trebuie să mâncaţi ceva!
- Doar nu vorbeşti serios!
- Aveţi deja planuri pentm sfârşitul săptămânii? interveni Arno
rapid şi un pic prea tare, în vreme ce mâna lui căuta genunchiul
mamei.
Cinci copeici 161

Să o caut pe Jablonsky în buzunare, mormăi el.


Ce vrei? exclamă din nou bunica. Doar nu pot să plec de aici.
bunicul ridică din sprâncene.
- Da, sigur, asta e imposibil.
bunica îşi ţuguie buzele.
- Vouă nu poate omul să vă facă nicicum pe plac, strigă ea.
Se ridică dreaptă în mijlocul încăperii, deşi era evident că îi venea
greu. Şoldul îi tresălta mereu într-o parte când încerca să-şi distribuie
greutatea pe picioare.
- Ei, noi ieşim în oraş astă seară, strigă Arno, de data asta
categoric prea tare.
Mama îşi ridică privirea din agenda ei.
- Ştiţi cumva un restaurant drăguţ? continuă Arno. Vrem să
sărbătorim.
Bunica se clătină un pic spre stânga.
Mama clicăi cu pixul în aer, apoi îşi trecu mâna peste tâmplă.
- Chiar trebuie? Sunt epuizată.
Bunica îşi duse m âna la gură şi căscă.
- Nu! strigă Arno. Ai promis.
Bunica făcu un pas înainte.
- Aţi merita un pic de distracţie, zise ea. Mi-ar plăcea şi mie să mai
ies în oraş. Nu văd nimic altceva în afară de cei patru pereţi ai casei.
- Sunteţi bine-veniţi cu noi! exclamă Arno, care nu observase
capcana.
Mama pufni, dar el o privi cu ochii lui mari şi nevinovaţi şi zâmbi.
- Ne-am bucura, adăugă el.
- Imposibil, exclamă bunica. Până terminăm aici, precis se face
ora nouă. Apoi o să pregătesc cina, o să pun o maşină de rufe la spălat
şi, cât merge, mă voi duce la Helm ca să mă asigur că nu se îneacă în
propria mizerie. Până la urm ă tot eu trebuie să rezolv totul. Se sprijini
de marginea mesei şi adăugă: Şi mâine trebuie să venim la magazin.
- Duminică? întrebă Arno.
- Cineva trebuie să se asigure că luni e totul în regulă aici! zise
ca ducându-şi din nou m âna la gură. Ochii i se alungiră, iar pe
162 SARAI I STKICKF.K

obraji i se formară pliuri diagonale. Dar mă bucur că voi doi aveţi


timp de aşa ceva!
Mama îşi lovi pixul de tâmplă.
Telefonul sună, iar bunicul ridică receptorul.
- Da, soţia mea vine în faţă imediat, zise el. Sper că aţi adus şi
factura.
Bunica plesni din buze ca un cal.
- Ascultaţi, continuă bunicul. Doamna Berenth a fost concediată.
Spuneţi-i doamnei Wolff să vină la mine când termină în magazin.
- Ai promis, şopti Arno.
Mama făcu o grimasă, fără să ridice ochii.
- Nu mai facem absolut nimic împreună.
- Doar ne vedem toată ziua, protestă ea.
- Asta nu se pune, zise Arno, nu cu adevărat.
- Ce mă interesează pe mine, mă rog frumos, că au fost împreună
la pionieri? zbieră bunicul în receptor. Dacă v-a plăcut atât de tare
acolo, de ce nu plecaţi în Cuba? Aud că acolo se caută oameni de soiul
dumneavoastră.
- Haide, se milogi Arno, doar câteva ore. îi luă pixul din mână şi
adăugă: O sunăm pe Babsi, poate are chef să iasă cu noi. Oricum îţi
stă tot timpul în ceafă. Aşa omori două muşte dintr-o lovitură.
îşi lăsă capul într-o parte şi îşi împinse buza de jos peste cea de sus.
- Nu vă plătesc ca să-mi ţineţi o oră de istorie, răcni bunicul.
Duse receptorul la gură ca pe un aparat de emisie-recepţie. Şi
închideţi nasturele, pentru Dumnezeu! Nu suntem la hotelul Inter.
Apăsă pe furcă. Parcă ar fi toate croite la fel, gemu el. Apoi se întoarse
spre bunica: Ţi-au venit pateurile!
- Mie? zise ea. Eu fac totul doar pentru voi! Dacă nu veniţi
niciodată la timp...
- Da, bine, zise bunicul fluturând spre uşă cu receptorul din
mână.
Bunica îşi duse mâna la stomac, de parcă bucăţica de ruladă nu se
dusese la vale chiar de tot. Strânse din buze până i se albi bărbia, apoi
ieşi pe coridor, nu fără a trânti uşa de sticlă în urma ei.
(!iw:i copeici 163

Dacă lipseşte măcar un pfennig... strigă el în urma ei.


Puse jos receptorul şi îşi trecu mâna peste faţă. Pe dosul palmei i
se întindeau aceiaşi peri cărunţi ca la urechi.
Ăştia n-au învăţat toată viaţa decât cum să păcălească statul. Un
pic de fluturat steagurile şi Pina Colada de Crăciun în Thailanda nu
lac toate astea să dispară! Se aplecă într-o parte. No ojfence.
Non taken, răspunse Arno, făcând o mişcare dispreţuitoare din
mână. Se îndreptă de spate ca un şef de clasă şi îşi puse palmele în
poală. Un soldat de frontieră de lângă Zidul Berlinului îi spune altuia:
„< !c părere ai despre RDG?“ Celălalt răspunde: „Acelaşi lucru ca şi
linc“. Primul zice: „Atunci, trebuie să te arestez".
Bunicul plesni din limbă.
- îmi place, decretă el.
Telefonul sună din nou.
- Nu. Ceva grav? întrebă bunicul, luându-şi sacoul de pe spătar şi
vârându-şi braţul liber pe mânecă. Hmm... Nu vă mişcaţi de acolo.
Vin imediat!
îşi făcu vânt de la marginea ferestrei şi se răsuci pe călcâie.
- Doamne sfinte! Unul mai prost decât altul, exclamă el ieşind
tlin birou.
Mama îşi aranjă eşarfa.
- Atunci, cum rămâne cu astă seară? întrebă Arno. Crede-mă, o
să-ţi facă bine să mai ieşi un pic. Altminteri ne prostim.
Ea îşi trecu mâna peste coapsă, care i se dezmorţise în sfârşit.
- în regulă din partea mea, zise chinuit. Dar nu stăm mult.
- Pe cuvânt de pionier, răspunse el, râzând cu toată gura în timp
cc mama se ridica.
Bunica se întoarse cu patru pungi unsuroase în braţe.
- Unde vrei să pleci? strigă ea.
- Din nou în faţă, zise mama, încercând să treacă de ea.
Pungile cu pateuri îi blocau calea.
- Şi pateurile?
- O să mănânc mai târziu.
- Dar înghite un pic de zahăr. Iar îţi apar coşurile alea la gură.
164 SARAH ST'RICKER

Degetul mic de la mâna stângă se desprinse din gheara cu care


ţinea pungile.
- Ca atunci când ai ieşit cu băiatul ăla care nu a mulţumit nicio­
dată pentru ceai, continuă bunica, trecând cu mâna peste obrazul
mamei, dar de asta nu-ţi mai aminteşti, nu-i aşa?
- Se poate.
Mama se răsuci sub atingerea bunicii.
în spatele ei o auzi povestindu-i tatei despre Uwe şi despre
mâinile acestuia în buzunarele de la pantaloni ale lui Babsi, în timp ce
ea intra în magazin, trecând pe lângă un grup de fete fără şosete care
îşi ţineau mâinile la gură în mijlocul numeroaselor perechi de
pantofi. Dincolo de chicotelile lor se afla bunicul, cu mâna pe umărul
unei tinere foarte machiate.
Doamna Jablonsky (sau poate o altă vânzătoare. Dar ea e singura
pe care o cunosc după nume şi care lucra încă de pe atunci pentru
noi, respectiv doar pentru bunica acum, aşadar îmi vine mai uşor să
îmi închipui scena cu ea).
Doamna Jablonsky se îndreptă alergând spre mama şi îi arătă o
revistă ilustrată.
„Zâmbetul acestei frumuseţi braziliene face soarele să răsară",
scria alături de fotografia în care era prezentată tocmai acea tânără
femeie.
- E fosta iubită a sportivului ăluia, mormăi ea, împungând pagina
cu degetul.
- N-o cunosc, zise mama.
- Blondul acela care a câştigat multe chestii, zise doamna Jablonsky.
Bunicul râse în gura mare. Fără să lase mâna de pe umărul îngust,
se aplecă spre casă. Sertarul sări şi clopoţelul răsună.
- Ca la câinii lui Pavlov! exclamă el râzând şi mai tare.
De la raionul de sport sosi alergând o altă vânzătoare.
- Asta nu e ...? mormăi ea.
- Ba da, ea e, răspunse mândră doamna Jablonsky, de parcă ea cu
mâna ei ar fi târât-o în magazin, apoi îi întinse revista.
Cealaltă vânzătoare făcu ochii mari.
Cinci copeici 165

- Dar s-au despărţit! exclamă ea.


- Nu ştiai?
Mama gemu. împinse revista din drum şi se îndreptă spre buni-
i ii 1, al cărui braţ se mişca de la stânga la dreapta, ca un reflector dea­
supra unei discoteci dintr-un parc industrial. O observă abia când se
.illă exact în faţa lui.
- Iată şi achiziţia mea cea mai bună, zise el întorcând-o uşor pe
lânăra celebră.
Colţurile gurii îi tresăltau. Ridică braţul şi degetele îi dispărură în
mâneca de la cămaşă.
- Permiteţi-mi să v-o prezint pe mâna mea dreaptă, zise el apoi,
inlinzând braţul spre mama.
Fosta prietenă a sportivului îşi îndepărtă părul lung şi negru de pe
umeri şi atinse foarte uşor mâna mamei. Unghiile îi erau albe şi
colţuroase, de parcă şi le-ar fi tăiat cu maşina de tăiat hârtie.
- Fiica mea o să se ocupe de dumneavoastră, zise bunicul dând
aprig din cap, dacă doriţi chiar în limba dumneavoastră maternă.
îi puse mamei degetele pe spate, trecându-i-le peste coloană în jos
ele parcă ar fi căutat butonul potrivit şi, intr-adevăr, din mama se
revărsă imediat: „Prazer em conhece lo, o que posso fazer por vocâ?“
şi probabil chiar mai mult, dar nu-mi ajung mie cunoştinţele de limbi
sl răine ca să redau chiar totul.
Iar celebrităţii cu atât mai puţin.
De fapt, doar tatăl ei era brazilian, admise ea jenată, ea nu vorbea
portugheză decât „un poquito".
- Um pouquinho, zise mama dându-şi ochii peste cap, ce-i drept
doar spre mine, „un poquito" e în spaniolă, şi apoi i se adresă
celebrităţii din nou în germană, conducând-o spre rafturile cu noua
colecţie de primăvară.
- La ce v-aţi gândit?
- Ah, nu am nimic special în minte, zise fosta prietenă a sporti­
vului şi chiar se putea vedea că aşa era.
Mama netezi nişte margini, desfăcu două perechi de pantaloni
lipite, scutură din cap şi scoase în cele din urmă o rochie.
166 SARAH STRICKER

- Pe aceasta tocmai am primit-o, zise ea ridicând umeraşul în aer.


Celebritatea atinse cu grijă materialul.
- Mmm, frumos.
Mama ţinu rochia în faţa corpului slab.
- Este exact culoarea dumneavoastră.
- Mmm, zise celebritatea din nou.
- Aţi dori, poate, să o probaţi?
Mama desfăcu mânecile şi le lăsă să bată ca nişte aripi în sus şi
în jos.
Celebritatea mângâie nehotărâtă modelul.
- Da, poate.
O privi pe mama de parcă decizia ar fi fost a ei şi, după se scăr-
pină intr-un punct de pe fund, îi permise să-i arate unde erau cabi­
nele de probă.
Mama aşteptă discret la o anumită distanţă, având aţintiţi asupra
ei ochii mereu la pândă ai bunicului, de o parte, şi pe cei ai vânză­
toarelor, de cealaltă parte. Draperia începu să tremure.
- Spuneţi-mi dacă aveţi nevoie de ceva.
Pantofii cu toc se loviră de picioarele metalice ale taburetului.
- Cred că îmi este un pic largă, se auzi surd din spatele draperiei
mătăsoase.
- Nu e nicio problemă, vă aduc imediat o măsură mai mică,
exclamă mama, urm ând apoi linia punctată lăsată de tocuri pe covor.
- Şi? Ce vrea? şuieră bunicul.
- Şi? Cum e? întrebă doamna Jablonsky.
Mama îşi dădu ochii peste cap.
- Ei ce? Vreo măsură mai mică, asta vrea.
- Pare tristă? întrebă cealaltă vânzătoare.
- Nu prea, răspunse mama frecându-şi bărbia.
- Nu poţi să te bazezi pe impresii, zise doamna Jablonsky. Când
eşti mereu observată, aşa cum e ea, nu-ţi poţi permite să îţi arăţi senti­
mentele. Dar în interior... adăugă ea, dând din cap ca pentru sine.
Cinci copeici 167

Ar trebui să începem să adăugăm şi alte măsuri, oftă mama. Pur


şi simplu două măsuri mai mici şi toată lumea e fericită. Se întoarse
spi c cealaltă vânzătoare şi zise: Aduceţi-mi măsura 34 din depozit.
- O clipă. Bunicul o prinse pe vânzătoare de braţ. Ce măsură are
pe ca acum?
- 36, zise mama.
E foarte bună pentru ea, pentru 34 are sânii prea mari.
încearcă tu să-i explici asta, pufni mama.
Doamna Jablonsky îşi duse mâna la piept.
- Să fii părăsit în halul ăsta... Tocmai când îşi planificau nunta!
- Doamne Sfinte! Nu puteţi să continuaţi conversaţia în altă parte?
exclamă bunicul. Dă-mi o altă măsură 36.
Scoase cheile de la cingătoare, îi luă mamei rochia din mână şi
Irase eticheta în sus. Marginea zimţată trecu pe sub etichetă. De trei
t »ri încoace şi încolo şi aţa se desfăcu.
- Pix, strigă bunicul plesnind din degete.
Cealaltă vânzătoare scoase un pix din jachetă.
El luă eticheta de hârtie pe care era imprimat preţul şi pictă un 34
Inimos şi rotund.
- Oamenii vor să fie minţiţi, zise el hotărât, asta le economiseşte
efortul de a o face ei înşişi.
Mama se uită la el circumspectă, dar se duse totuşi la cabină şi
iinpinse rochia pe după perdea. Din cabină se auziră zgomote agitate,
de parcă ar fi speriat un animal din vizuină.
Prima rochie 36 căzu la pământ, în tim p ce picioarele desculţe
mirară în cealaltă. Ploaia se izbea în diagonală de fereastră.
- Cum e, întrebă mama, se potriveşte?
- Aşa cred, se auzi din cabină.
Perdeaua fii dată la o parte. Celebritatea lipăi până la oglindă şi
începu să se întoarcă pe vârfuri în stânga şi-n dreapta.
- Da, îmi stă mult mai bine.
- Ca o a doua piele, strigă bunicul, venind din spate alergând.
îşi duse mâna la gură şi o înconjură, de parcă ar fi admirat o
sculptură la muzeu.
168 SARAM STKICKKK

- Superb.
Celebritatea din oglindă radia.
- Culoarea nu mă face să arăt prea palidă?
- Palidă? Bunicul se apropie mai mult de ea. Câteodată apare pc
aici câte o ţipă albă ca o pâine umflată, zise el, ducându-şi secretos
mâna la gură, atunci pot să zic că e palidă. Dar cu tenul dum
neavoastră... Se întoarse şi mai dădu un tur în jurul ei. Şi cu silueta
asta... Oare e ceva ce nu puteţi purta?
Fosta prietenă a sportivului zâmbi din nou. Se duse înapoi în
cabină şi trase draperia în urma ei. Bunicul îi făcu semn doamnei
Jablonsky să se apropie şi îi şuieră ceva.
- Superb, zise el încă o dată când celebritatea ieşi din cabină, chiar
dacă avea acum rochia pe braţ.
Dar, în loc să o conducă direct la casă, o întoarse - oftând
nostalgic „Brazilia!" şi „Jumătatea blândă a Americii de Sud!“ - în
cealaltă direcţie.
- Mmm, şopti celebritatea în timp ce el o împingea prin raionul
de iarnă.
- Se spune că Rio de Janeiro este cel mai frumos oraş din lume!
continuă bunicul să se extazieze.
- Mmm, făcu celebritatea din nou.
- Firma mea, zise el acţionând din nou braţul felinar, îmi ocupă
din păcate tot timpul, dar n-aş vrea să m or fără să apuc să văd Pâo de
Aţucar. Făcu un ocol larg şi o împinse până dincolo de pălării. Aveţi
cumva vreo recomandare?
- Ah, ştiţi, am fost o singură dată la Rio, la carnaval, mormăi
celebritatea.
- Ah, carnavalul! E cu totul altceva decât al nostru, nu-i aşa?
exclamă bunicul. Germanii au impresia că sunt cine ştie ce glumeţi
doar pentru că îşi pictează o dată pe an nişte puncte colorate. Dar în
Brazilia! Acolo, sărbătoarea face parte din cultură, a crescut în
decursul secolelor! Pentru... cum se spune? Cariocas, nu? Este un
stil de viaţă!
Cinci copeici 169

Mmm, zise celebritatea pentru a treia oară, uitându-se nesigură


>.|ne mănuşi, moment în care bunicul făcu o curbă largă prin pădurile
11 (ipicale, prin muzică, ba chiar şi prin fotbal, ah, Pele, dar fosta prie-
Icnii a sportivului nu părea să aibă habar nici măcar despre acesta,
.i'.llcl încât o imensă uşurare i se citi pe faţă când doamna Jablonsky
iipiîru, în sfârşit, cu aparatul foto actual al bunicului în mână.
O fotografie pentru albumul de familie? întrebă el în timp ce o
i nnducea hotărât pe celebritate spre casă, mai exact spre logoul uriaş
i Al un stat de om pe care scria „Schneider".
- A, nu, zise ea chicotind prefăcut, însă apoi tot se lăsă fotografiată
mire „e“ şi „i“.
bunicul o cuprinse pe după talie. Cu cealaltă mână scoase una
dinlre pungile Schneider din spate, de parcă ar fi avut-o acolo tot
Iimpui.
- Cartofi prăjiţi cu sos! strigă doamna Jablonsky.
Bunicul ţinu punga între ei, astfel încât noul logo, care acum nu
mai avea picioarele de bunică, ci un M şi un S împletite artistic, se
vedea foarte bine. Celebritatea zâmbi. Cu toate astea, ploua în
continuare.
Bliţul sclipi o dată, de două ori. Şi o a treia? Ah, de ce nu, nu costă
nimic, nu-i aşa?
- Superb, zise bunicul când vânzătoarea termină de fotografiat.
Celebritatea dădu să îşi deschidă geanta.
- Nu, vă rog, este plăcerea noastră, exclamă bunicul, înăbuşindu-i
Inotestele prea puţin hotărâte cu o sărutare de mână.
Cu zâmbetul său cel mai şarmant pe buze o însoţi spre uşă, apoi
mai strigă ceva în urm a ei, în timp ce ea dispărea în spatele vitrinei
aburite. După aceea se răsuci pe un călcâi şi îşi frecă mâinile.
- Am rezolvat! zise el.
Obrajii îi străluceau umezi.
- Doamnă Hofffnan! Cinci exemplare din fotografii, luni-dimi-
ncaţă la mine pe birou.
- Fă-mi şi mie o copie, Michi, strigă o a treia vânzătoare apoi, iute,
se întoarse spre bunicul şi adăugă: Pe care o s-o plătesc eu, desigur.
170 SARAH STRICKER

- Nu pot decât să sper, zise el.


Doamna Jablonsky ieşi în fugă din cabină.
- A uitat ceva, strigă ea agitată, ridicând în aer o agrafa de păr.
Mama gemu.
- Daţi-o încoace, zise ea, poate o mai prind din urmă.
Luă agrafa şi alergă afară.
Ploaia îi bătea în faţă. Ţinu mâna în dreptul frunţii, dar trotuarul
era complet gol. Umezeala i se întindea pe spate.
Alergă până în mijlocul străzii, care începea în sfârşit să arate a
stradă. Benzile de circulaţie fuseseră proaspăt asfaltate, iar pe lângă
trotuar străluceau alveole de oprire cu margini albe, pentru care încă
nu prea existau maşini, în schimb se instituiseră o sumedenie de
interdicţii de parcare, doar pe timp de zi; doar femei, direct în faţa ei;
doar clienţi şi vehiculele parcate ilegal, ce aveau să fie ridicate pe
cheltuiala proprietarilor. Ici şi colo câte o casă era înconjurată, ca un
copil în ţarc, de un gard de metal, iar în mijlocul acestei mizerii
cenuşii şi maronii ieşea în evidenţă magazinul, de parcă cineva ar fi
trecut iute cu o cârpă peste o masă prăfuită. Se uită în sus spre faţada
renovată şi îl văzu brusc pe băiatul din vecini la fereastra de la primul
etaj, cu perdeaua ca un văl peste părul blond. Avea degetul în nas,
vârât aproape până la rădăcină. Ea văzu cum se răsucea în nas, cu
forma iţindu-i-se prin piele, ieşind apoi din nou la iveală şi dispărând
imediat în gură. O pungă de gunoi sprijinită de perete foşni în vânt.
Se întoarse pe un călcâi şi alergă înapoi în magazin.
- Prea târziu, le anunţă ea pe vânzătoarele care încă se mai aflau la
casă.
- Poate că o să se întoarcă, zise una cu speranţă în glas.
- Pentru o agrafe? pufni doamna Jablonksy. Aiurea, eu pentru
asta nu m-aş întoarce.
Mama puse agrafa - de care erau agăţate câteva fire negre - la casă.
- în realitate e şi mai drăguţă, nu? zise una dintre vânzătoare.
- Asta e durerea, care îi face ochii să strălucească, răspunse doam­
na Jablonsky. E o adevărată ruşine cum a părăsit-o. Aş putea să plâng.
Bunicul ridică sprâncenele.
Cinci copeici 171

Labor omnia vincit, zise el sec.


Vânzătoarele îl priviră fără să înţeleagă.
Doamne sfinte, oamenii devin tot mai proşti, bombăni el,
11 ccându-şi mâna peste faţă.
I-a guler avea firimituri de la foitaj.
- La muncă! Mai avem şi alţi clienţi.
Vânzătoarele schimbară o privire.
bunicul plesni iute din degete.
- Zât, făcu el.
- Ei, serios! ţipă una.
- Zât! făcu el din nou, aşa cum ai goni o mâţă care îţi ronţăie
pantofii.
Le întoarse spatele celor trei şi privi stoic doar înainte, până când
ele se îndepărtară „evident nu pentru a face ceva, ci pentru a bârfi în
continuare la bucătărie. Să nu creadă că nu ştiu!"
Se întoarse apoi spre mama.
- Ar trebui să ni se acorde un ordin fiindcă nu le lăsăm să se
t lescurce singure, zise el umflându-şi pieptul, de parcă ar fi vrut să i se
acorde ordinul pe loc.
Admise să îi fie scuturate firimiturile de pe jachetă.
- Câteodată am impresia că nu sunt de dincolo de Zid, ci de pe
lună. Făcu un pas înapoi şi trase de manşetele de sub mânecile hainei,
apoi zise: Vino la mine în birou înainte să pleci.
Mama ridică privirea.
- Despre ce e vorba? întrebă ea.
El îşi lăsă braţele să cadă şi afişă o expresie serioasă.
- Hai să vorbim despre asta mai târziu, zise el.
De afară venea un aer rece şi umed. Colţurile gurii i se ridicară
brusc şi alergă spre uşă cu braţul drept întins.
- Schneider, la fel ca numele de pe uşă, lătră el lăsând-o pe mama
singură la casă.
Ea îl privi în timp ce mergea iute în faţa unei perechi, pe blugii
cărora umezeala se contura în sus într-un albastru-închis, şi observă
cum râdea la propriile lui glume. Cum femeia aproba din cap.
172 SARAII STRICKIiR

Mama ocoli casa, deschise pumnul şi lăsă firimiturile să cadă în


coşul de gunoi, în timp ce stomacul i se strângea, „pentru că evident
aveam impresia că făcusem ceva greşit!"
- Dar de ce evident? am întrebat eu.
Ea se încruntă.
- Pentru că ştiam că nu făcusem nimic cu adevărat bine, zise ea.
Părul îi era întins pe pernă ca o pânză de păianjen.
- Trei ore m-a lăsat să mă perpelesc, până când în sfârşit a plecat
şi ultimul client. Dar asta nu a fost de ajuns. Am urcat în maşină şi am
traversat jumătate de oraş fără un cuvânt. Abia când am ieşit din
Zehlendorf a început să vorbească. Mi-a spus că a cumpărat un teren,
pentru a deschide o a doua filială la Berlin. Aşa, pur şi simplu. Evi
dent că nu ne-a întrebat pe niciunul dintre noi, dar bineînţeles că
trebuia să considerăm ideea minunată!
încercă să se proptească în cot. Umărul îi era într-atât de ascuţit,
încât îi ieşea prin piele ca o bâtă de baseball. Am sărit în sus şi i-am
potrivit perna la spate, în timp ce ea scutura energic din cap.
- Pe o ploaie torenţială, în noroi pe şantier. Doar ca să-mi arate
un magazin care nici măcar nu exista încă.
Am luat sticla de apă de pe noptieră şi i-am turnat în pahar.
- Voia să te bucuri, am zis.
- Tocmai asta e, răspunse ea gemând, frecându-şi apoi fruntea.
I-am întins paharul. Luă o înghiţitură după câteva proteste, apoi
se lăsă din nou pe spate. La rădăcina părului îi sclipeau perle de
sudoare. Am scos o batistă de hârtie şi i-am tamponat fruntea. Ea îmi
dădu voie să fac asta, deşi gestul îi displăcea, dar se grăbea prea tare
pentru a-şi permite o ceartă, să mergem mai departe, înapoi în
maşină, ce avea de gând cu firma (multe) şi ce aştepta de la ea (şi mai
multe), înapoi în centru, unde traficul se întindea precum caramelul
printre dinţi. Abia reuşi să-l convingă să nu se mai ducă încă o dată la
magazin ca să-i arate planurile. Dar, chiar şi aşa, era în întârziere.
Când deschise în sfârşit uşa, Arno nu mai era acolo. în schimb, de
chiuvetă atârna un bilet cu adresa barului, iar dedesubt era scris:
„Nici să nu te gândeşti!" Semnul de exclamare, al cărui punct aproape
Cinci copeici 173

. perforase hârtia, era singurul pe care îl putea desluşi în timp ce


mergea pe strada întunecată, pe care, desigur, nu funcţiona niciun
•iiillp dc iluminat. Doar cu greu reuşi să citească numărul casei, sub
*iirc era sprijinită o pereche care se săruta. Iar în interior nu era cu
im 1 11 mai bine. încăperea prelungă era atât de întunecată, încât dură o
veşnicie până îi găsi pe ceilalţi. De fapt, Babsi fu cea care o descoperi
pe ea. Pe diagonală în bar, răcni: „Ai venit în sfârşit!", apoi se aplecă
Iiesle Arno şi îi făcu semn mamei. După aceea o trase aşa de tare spre
eu. încât mama aproape că se prăbuşi peste fata care stătea de partea
i ealaltă a lui Babsi. Abia când se eliberă din braţele care o ţineau pe
după gât reuşi să-l salute şi pe tatăl meu, iar Babsi sări imediat ca să-i
l.isc ci locul, foarte atentă să nu dea naştere vreunei bănuieli de genul
ipisodului Uwe.
Mi-am învăţat lecţia, o asigurase ea pe mama când reapăruse
In usc, cu câteva luni în urmă, fără bani, fără vreun plan, dar
r kIraordinar de voioasă.
I:ăcea ceva, la fel ca restul oamenilor de pe acolo, dar în primul
lânii nu-şi facea griji. Sigur că era entuziasmată de Berlin şi Berlinul
dc ca. în decursul unei singure săptămâni, îşi făcuse mii de prieteni,
■.irc o învăţau tot ceea ce trebuia să ştie despre noua Germanie. Ea
i unoştea toate cotloanele, fiecare club ascuns, fiecare locuinţă
i k upată în care puteai primi tot ce mama nu voia, dar ar fi trebuit să
iuccrce măcar o singură dată, doar o înghiţitură, doar un fum, haide,
11 să te distrezi, ba nu, de unde vrei să ştii dacă nici măcar nu încerci,

mi Irebuie să mănânc rahat ca să ştiu ce gust are etc. etc. Dar, înainte
dc toate, încă o iubea pe mama. Iar mama o iubea pe ea, deşi, atunci
■And Babsi - după prima masă în trei - dispăruse în sfârşit aruncând
in aer un sărut, nu-i venise altceva în minte decât scuza „ne
i unoaştem de o veşnicie", ca să-i netezească lui Arno încruntarea de
pe frunte. Dar acesta se ferea ca de dracul să o critice pe prietena ei
i ca mai bună şi să rişte astfel să-i amintească mamei că încă nu erau
împletiţi definitiv. în schimb, căuta consecvent argumente care să fie
in favoarea lui Babsi, ceea ce era destul de dificil, căci aceasta era -
i liiar şi la aproape de 30 de ani - la fel ca pe vremea şcolii. La fel de
174 SARAH STRICKF.R

naivă („înţeleaptă" zicea el), la fel de copilăroasă („naturală"), desigur


la fel de frumoasă, poate doar un pic mai încrezută. Cel puţin asta
credeam eu că voia mama să spună când aminti că ea fusese mereu
preocupată de părul ei.
Era evident că avea o coafură nouă, care mamei nu-i plăcea, dar
lui Arno îi sări în ochi imediat şi îi plăcu foarte mult, ceea ce anunţă
pe loc cât se poate de încântat.
- Mulţumesc! răspunse Babsi strălucind. Jule m -a tuns.
Puse mâna pe spatele fetei - care evident era şi ea nouă - nu doar
în Berlin, ci şi în locuinţa lui Babsi, şi pe deasupra „o coafeză
minunată!", cum exclamă Babsi - şi îşi aranjă din nou părul.
- încă nu sunt coafeză cu adevărat, se apără fata, dar fac un curs şi
m ă bucur mereu când cineva m ă lasă să exersez un pic.
- Nu e grozav? Coafeză? Nici nu mi-ar fi trecut prin cap! exclamă
Babsi. în fiecare zi cunoşti oameni, poţi să povesteşti toată ziua şi mai
eşti şi plătit pentru asta! E cea mai tare meserie din lume! Se uită
într-o parte şi adăugă: Nu crezi?
Sprâncenele mamei o luară în direcţii diferite, ca un vierme tăiai
la mijloc.
- Mmm, şopti ea.
- Ah, tu! zise Babsi împungând-o în umăr. Nu toată lumea poate
să-şi găsească împlinirea lăsându-se exploatată cu totul.
- Câteodată e cam plictisitor, zise Jule puţin jenată, dar mai ai
timp şi pentru altceva.
Sprâncenele mamei se îndepărtară şi mai mult.
- Ce fel de lucruri?
Jule ridică din umeri.
- Odihnă. Plimbări. Vizite la prieteni. Aici, la Berlin, poţi să faci o
mulţime de lucruri.
- Şi încă cum! strigă Babsi, începând alte osanale la adresa
oraşului.
La care mama răspunse din nou cu o tiradă plină de ură, pe care
simţi apoi nevoia să o redea şi în timp ce îmi povestea mie, inclusiv
obiecţiile lui Arno, care se străduia din răsputeri să-i estompeze ura
(îinci copeici 175

pentru Berlin. Ceea ce îi oferi evident ocazia să se enerveze din nou


•lin pricina lui.
în rest, despre următoarele ore nu am reţinut foarte multe, chiar
il.uă sunt sigură că mama mi-a povestit întreaga discuţie. Dar pe
ni unei mi se părea că era totul doar un pretext pentru a-i pune tatei în
gură cât mai multe afirmaţii complet ridicole în ochii ei. Iar pentru
ii1.la nu voiam să-i ofer audienţă. Am lăsat-o să vorbească, fără să
ascult cu adevărat şi fără să bag de seamă că prin descrierea inter-
1 1 1 inabilă a felului său lipicios de a fi nu îl lua neapărat în râs pe el, cât

i.şi dezvăluia propria nelinişte. Că acele comentarii acide nu erau


i Iccât un tampon pentru a amortiza un pic coliziunea iminentă.
Abia când părăsiră cu toţii barul şi porniră spre casă în noaptea
iecc, când trecuseră deja de şaormerie şi se apropiau de uşa de la
Intrare, Arno o opri brusc, iar eu am ciulit urechile.

- Nici măcar nu am ciocnit un pahar! strigă el, ridicându-şi


Iu aţele în disperare, privind în stânga şi în dreapta, înainte să o
i onducă hotărât pe mama prin intersecţie.
- Ah, lasă asta acum, zise ea.
- Nici vorbă, răspunse el, apoi se îndreptă cu paşi repezi spre o
lereastră luminată uşor.
„on-op“ clipea în albastru deasupra vitrinei, prin care se vedeau
cutiile de bere întinzându-se prin magazin în două linii lungi ca două
scânduri. în spatele tejghelei stătea un bărbat mărunţel cu părul rar şi
destul de lung, pe care şi-l pieptănase cu cărare într-o parte, şi privea
■.pre un televizor. Când intrară în magazin, sări imediat şi le ură bună
seara, de parcă ar fi fost un pitic.
îşi ţinea spatele drept ca lumânarea şi avea chipul rotund. Braţele
ţi o bună parte din burtă erau vârâte într-un pulover de lână cu
dungi, care părea că îi dă mâncărimi.
Arno se îndreptă spre un raft.
- Ce zici? Piccolo sau cea adevărată? întrebă el, scoţând o sticlă de
pe raft.
- Una mică ajunge! zise mama.
176 SARAH STRICKKR

Din partea din spate a magazinului se auzea muzică.


- Poate au şi şampanie, strigă Arno, apoi alergă mai departe prin
magazin.
Mama aranjă sticla la loc şi se duse după el.
La capătul culoarului se aflau câteva cabine telefonice, unde o
femeie cu basma se apleca deasupra unui receptor, de parcă ar li
trebuit să se ascundă sub el. Alături de acestea un automat de jocuri,
iar un pic mai departe un computer, în faţa căruia doi tineri se
împingeau reciproc la o parte. Unul avea un cercel de argint în
ureche, pe care îl tot răsucea. Celui de-al treilea, care se afla pe un
scaun de birou, nu i se vedeau decât mâinile, care scriau la tastatură.
„Vă rugăm nu deranjaţi! Linişte, stimaţi clienţi!” scria cu creionul pe
o foaie A4 de deasupra uşii, iar dedesubt acelaşi lucru în rusă, ceea ce
mama, la cât era de deşteaptă, nu putea decât bănui.
- Bunicul a fost de părere că e pierdere de vreme, îmi explică ea,
părând într-adevăr uşor jenată de cunoştinţele ei slabe de rusă, şi nu
puteam să n-o cred.
Se îndreptă spre partea cealaltă a magazinului şi îl văzu pe
bărbatul de la tejghea stând încă în poziţia de drepţi, cu umerii traşi
în spate, cu pieptul în afară. Pe chip avea un zâmbet încremenit. Pc
ecranul de lângă el străluceau în patru pătrate albăstrui imaginile
camerelor de supraveghere.
Mama îşi lăsă privirea să alunece peste construcţia nesigură de
metal, pe care abia dacă se afla ceva. Două sticle de şampon ici, un
pachet de hârtie igienică colo, o mână de becuri în cutii de carton,
care arătau de parcă cineva ar fi dormit peste ele. Abia mai în faţă
rafturile erau pline din nou, cu pachete de biscuiţi, sărăţele şi borcane
cu conţinut nedefinit.
Din camera din spate se auziră răcnete.
Mama luă unul dintre borcane şi îl întoarse cu fundul în sus.
Boabele de muştar răscolite coborâră prin pasta făinoasă ca într-un
glob de sticlă. Vânzătorul urlă ceva. Mama puse speriată borcanul la
loc şi se îndreptă din nou spre locul din care venise.
Cinci copeici 177

Amo se apropie de ea cu câte o sticlă în fiecare mână, ridicând


,ilin nativ braţele.
Nu au şampanie.
Tinerii râseră în gura mare. Cel cu cercel sclipitor îl plesni pe
mmir pe unul dintre ceilalţi doi.
Alb sau roşu? întrebă Arno.
îi îndesă mamei în mână o sticlă de vin spumant cu aromă de
<âpşuni. Ea se uită la etichetă fără niciun chef.
Muzica deveni tot mai puternică.
I)inspre casă se auziră strigăte furioase.
- E târziu, zise ea, nu vrei să o lăsăm baltă?
Nici nu intră în discuţie, strigă Arno. Am zis că sărbătorim, aşa
i ă asta o să facem.
Dar am fost în oraş, nu e suficient? Mama îi întinse lui Arno
Mida. Dacă beau ceva înainte de culcare, mâine o să mă doară capul.
- în acest caz, îţi vei aminti toată ziua că eşti cea mai bună
uiidentă din lume, zise tatăl meu, apoi râse plin de mândrie pentru
ai castă mică răutate. Gândeşte-te la asta ca la un suvenir, adăugă el,
dar tinerii făceau aşa o gălăgie, încât abia se mai puteau înţelege.
Cel fără cercel se aplecă peste cel de pe scaun şi scrise ceva pe
lastatură.
- Ah, haide, zise mama.
încercă din nou să-i dea sticla înapoi, dar el ridică mâinile intr-un
gest de apărare.
- Aşadar, chiar vrei ca eu să sufăr, spuse ea.
- Aiurea, n-o să te doară capul, zise el.
Şi poate chiar adăugă ceva mai mult, dar totul devenise de neîn­
ţeles, după ce bărbatul rotund şi mărunţel sosise zbierând ceva ce
părea înspăimântător, ceea ce putea să fie şi din pricina limbii ruse.
lei şi colo mai insera câte un cuvânt în germană, apoi continua în
i lisă, curva, rabota, clientelă, saidniţia.
Şuiera şi pocnea din gât de parcă s-ar fi apropiat o furtună. Apoi
se năpusti în camera din spate pe lângă mama şi Arno, gesticulând
sălbatic, de parcă ar fi prezentat şi versiunea pentru surzi.
178 SARAH STR1CKKR

Tânărul fără cercel se ridică. Era cu trei capete mai înalt dccâl
vânzătorul, dar pe chip i se citea clar nesiguranţa. Răspunse cam cu
jumătate de gură, la care bărbatul cel mărunţel ridică braţul spre el.
Mâna sa mică se strânse în pumn, ceea ce îl făcu pe tânărul cu cercel
să plece de lângă computer şi să înceapă să urle ca din gură de şarpe,
lucru care îi reuşea mai bine decât prietenului său.
Stăteau în mijlocul încăperii şi încercau să se acopere reciproc, cei
doi tineri de o parte, vânzătorul de cealaltă parte, făcând alternativ
câte un pas înainte şi unul înapoi, ca o pereche de dansatori cu o
rezervă alături. Când cel cu cercelul ieşi din grup şi se bătu în piepl,
mama văzu scaunul de la birou dat în spate şi apoi ochii de pisică
privind-o peste spătar.
Bubuitul fu atât de puternic, încât mama îl simţi până în stomac.
Ea sări înapoi, zărind vinul spumant care se revărsa printre
cioburi pe dalele de pe jos, de-a lungul rosturilor, pe culoar, pe sub
rafturi. Se lăsă pe vine şi începu să adune cioburile cu mâna, apoi îl
auzi pe Arno exclamând: „Ah, Doamne!" El se aplecă, dar rămase
agăţat la jumătatea distanţei, privind neajutorat în jur. Zbieretele
încetară; chiar şi femeia cu basma deschise uşa cabinei şi privi afară.
Micul vânzător sosi în goană şi ridică din nou braţele disperat.
- Va rog, domnişoară, nu, eu fac asta, strigă el, apoi alergă spre casă.
Mama începu să se târască pe podeaua care mirosea dulceag.
Doar neclar văzu o pereche de pantaloni care se apropiau de ea din
cealaltă cameră şi care se opriră la mică distanţă în faţa ei, atât cât
licoarea înspumată să nu îi atingă pantofii de piele.
Din direcţia cealaltă sosi vânzătorul, alergând înapoi cu o găleată
de apă în mână. El lăsă să cadă pe jos o cârpă murdară, care se coloră
imediat în roz.
- Domnişoară, nu, strigă eL Dumneavoastră cumpăraţi, eu fac asta.
Arătă cu m âna spre casă. Apoi se uită peste umăr şi răcni ceva ce
mama nu înţelese.
- Lasă, o atinse Arno pe braţ.
- Davai, strigă vânzătorul fluturând agitat din mâini înainte să se
lase şi el pe vine ca să şteargă cu cârpa.
(linei copeici 179

1‘antofii de piele se apropiară şi mai mult. Mama se dădu înapoi,


in vreme ce aceştia treceau pe lângă ea peste baltă. Văzu tălpile, care
n . 1 1 1 un pic tocite, apoi dâra de un roz palid pe care o lăsau în urmă,
pe măsură ce el înainta pe culoar şi dispărea în spatele lăzilor de bere,
.isllcl încât ea putu să ridice în sfârşit ochii. Şi să privească direct în
i ei ai tatălui meu, care o aşteptau deja nerăbdători. El o apucă de
partea de sus a braţului, dar mama scutură din cap.
- Vreau să strâng repede...
- Nu, zise vânzătorul.
Stoarse cârpa în găleată şi o lăsă să cadă din nou pe jos.
Eu fac, repede, repede, zise el, apoi împinse valul de vin cu
t arpa înspre mama.
- Ei, haide, zise Arno.
Mama se lăsă trasă în sus, uitându-se jenată la omul cocârjat de
pe podea.
- îmi pare sincer foarte rău.
- Nu e grav, zise vânzătorul, făcând o mişcare de alungare cu care
ni rupi şi mai mult vin spre ea.
Mama îşi frecă mâinile de turul pantalonilor.
- Sunteţi sigur?
- Sigur, sigur, strigă el nerăbdător. Voi cumpăraţi.
Arno îi făcu mamei un semn din cap. Ocoli balta care se întindea
lot mai mult, aşteptă ca ea să-l urmeze şi îi puse mâna pe spate. Cu
cealaltă încă ţinea a doua sticlă.
- Atunci va rămâne cel alb, nu? zise el râzând.
Apoi o împinse pe culoar atât de repede, încât nici nu-i rămase
vreme să se gândească. Dar avu timp să se înroşească, desigur. îşi
Iilecă privirea, turnând dâra de vin care se întindea până la casă.
Arno puse sticla pe tejghea.
- Şi în afară de asta? auzi ea vocea lui pentru prima dată, cel puţin
de când ştia că era a lui.
- Un tortuleţ Yes, vă rog, zise Arno, aplecându-se curios înainte
ca să arunce un ochi la televizor. Şi, desigur, sticla de pe jos.
în spate se auziră hurducăieli.
180 SARAH STRICKER

- Spune că nu e nevoie, zise el.


- A, nu, exclamă Arno, apoi adăugă mai tare, spre culoar: O s-o
plătim, desigur!
Bărbatul mărunţel răspunse ceva pe un ton răstit.
- Lăsaţi-ne să preluăm paguba, încercă Arno încă o dată.
- Nu e nimic de făcut, zice că marfa care nu părăseşte magazinul
nici nu se plăteşte, traduse el.
Cu coada ochiului îi văzu mâinile, care se întinseră sub tejghea şi
scoaseră un blocnotes, apoi scriseră câteva cifre pe el, trecând cu
creionul de la un rând la altul.
- Banii sunt la tine în geantă, zise Arno.
Mama dădu jos bareta de pe umăr, scoase o bancnotă din portofel
cu degetele ei roşii şi o puse repede pe tejghea, înainte ca el să i-o
poată lua din mână. Dar ochii ei nu mai rezistară acolo jos. Fără ca ea
să le fi permis, se ridicară iute şi îi scrutară rapid faţa, care era acum
complet goală. Barba dispăruse. în schimb, obrajii lui păreau moi şi
cumva neterminaţi.
Mama îşi lăsă privirea să alunece în jos, observând cămaşa albă la
care primul nasture era deschis. Din buzunarul de la piept se ivea un
papion negru.
Oare ce face aici în costumul ăsta? se gândi ea ferindu-şi repede
privirea, în timp ce îşi ascundea mâinile tot mai lipicioase la spate.
- Restul dumneavoastră, zise el.
Ea ridică din nou capul, dar Arno întinsese deja mâna.
- Spasiba, zise el schiţând o mică plecăciune.
Ochii de pisică nu se clintiră.
Am o îşi drese glasul.
- Spasiba tiebes dapomoş, zise el, acum un pic mai insistent.
Mama simţi cum se înroşeşte şi mai tare.
- Am învăţat un pic de rusă la şcoală, continuă el, şi dumnea­
voastră sunteţi din Rusia, nu-i aşa?
în spatele lor, muzica răsuna şi mai tare.
- Ucraina, zise el.
- Şi ce vă aduce la Berlin?
Cinci copeici 181

„Ce mai e şi cu interogatoriul ăsta acum? O să aibă impresia că


.imlcm de la Stasi“, se gândi mama, apropiindu-se mai mult de
irighea ca să nu rateze nimic.
Munca, zise el, întinzându-i lui Arno punga din plastic.
Ah, şi aici se câştigă mult mai bine decât la dumneavoastră acasă?
lata se uită la cutiile cu băutură. El scutură din cap şi zise:
- Ajut doar.
Şi în rest, ce lucrează? Şi unde? Undeva în apropiere?
I)ar Arno se săturase de întrebări.
- Atunci, vă urăm o seară plăcută, zise el, apoi o luă pe mama de
mână.
Sări peste ultimele pete de vin, având grijă ca nici ea să nu calce în
do. Abia când ajunseră la uşă se mai uită o dată peste umăr şi strigă
ilobre vecer spre coridor. Mama îi urm ă privirea, întoarse capul spre
bărbatul mărunţel şi, dincolo de el, tot mai departe, văzu preţ de o
i lipă un zâmbet, zâmbetul lui sau poate un rânjet, unul ironic sau
poate inimos, în orice caz un rânjet complet şui, cu buza de sus
i as licită în sus, de parcă i-ar fi fost legată cu aţă de nas. Văzu tresărirea
ilin colţurile gurii lui, faţa proaspăt bărbierită, reclama la loto, un
panou, apoi braţul tatălui meu, care împinse uşa încă o dată ca să nu
i • lovească pe mama în umăr.
Ea se feri, se poticni în urma lui, în timp ce el traversa strada,
râzând un pic şi scuturând din cap.
- Ce ţipi ciudaţi mai sunt şi ăştia!
Mama privi în jos.
- Cum adică?
- N-am idee, cumva nu mi se par în regulă.
El apucă punga cu mâna cealaltă, fără să-i dea ei drumul, şi căută
cheile cu degetele rămase libere în buzunarul pantalonilor. Sticla i se
lovi de şold.
- Doamne, cum arată iar aici, bombăni el în timp ce împingea
prospectele cu vârful piciorului şi o trăgea pe mama prin curtea
interioară, apoi în sus pe scări, pentru ca în final să-i dea drumul la
182 SARAH STRICKHR

mână ca să poată descuia. Ei, atunci să petrecem, zise el, căutând


sticla în pungă.
- Mai întâi trebuie să mă spăl pe mâini, zise mama întinzându i
degetele ca dovadă.
El râse din nou şi ea se întrebă de ce râdea.
Se duse la baie, deschise robinetul şi se frecă pe mâini cu săpunul
până plescăi. Se spălă între degete, zgârie pielea cu unghia mare şi
observă liniile de pe buricele degetelor în care culoarea intrase ca
nişte cercuri de bătrâneţe într-un trunchi de copac. îşi ţinu degetele
sub jet, spălă spuma, dar ce ieşi apoi la iveală fu la fel de îngrozitor ca
înainte. O luă de la început, luă o perie în ajutor, frecă şi frecă, dar
mâinile îi rămaseră roşii, ba chiar se înroşiră şi mai mult de la atâta
frecat, iar prosopul cu care se uscă, într-un sfârşit, pentru că văzu că
nimic nu ajută, se făcu şi el roşu, aşa că mai scoase încă unul din
dulap. Pentru ca apoi să fie nevoită să spele petele roşii şi de pe acesta.
Ieşi pe coridor, privi pe fereastră prin uşa deschisă de la bucătărie,
apoi se auzi spunând: „Mă duc să aduc paharele".
Dar Arno strigă „am rezolvat" şi, ceva mai încet, „unde s-o mai
potrivi şi asta?" Difuzoarele de la instalaţia de sunet începură să
pârâie. Ceva căzu pe jos.
Mama se întoarse şi se îndreptă spre sufragerie, observând din
mers lumânarea aprinsă de pe măsuţa de la canapea şi tortuleţul Yes
în forma de hârtie.
- Scuze, zise Arno ridicând de pe jos un CD, căci bunicul meu,
îndrăgostit perpetuu de tot ce era nou, aduna acum CD-uri în loc de
cărţi, băgasem ceva aiurea în priză.
Apăsă pe telecomandă, pe care o ţinu cu braţul întins spre display,
deşi stătea exact în dreptul lui. în încăpere se auzi o voce onctuoasă.
- Atunci, să ciocnim! strigă el din nou şi prinse sticla între
picioare.
Dopul pocni în aer. La gâtul sticlei se adună un abur umed.
Turnă complicat acolo şi dincolo, apoi încă o picătură, până
când avură amândoi la fel de m ult în pahar, şi ridică imul dintre
pahare în aer.
(lirici copeici 183

Pentru cea mai bună studentă din toate timpurile!


Braţul ei îl urm ă pe al lui.
Noroc, zise el, apoi ciocniră.
Mama îşi duse paharul la buze.
Sunt atât de m ândru de tine, zise el privind-o tandru.
Apoi o sărută îndelung, în timp ce mâna lui o apăsa pe spate,
fia ţinu ambii ochi deschişi, privind ţintă înainte, dar el era mult
I>ica aproape ca să îi poată vedea - doar o bucată din nas şi pleoapele,
i are parcă treceau una într-alta, pătate, ca atunci când te întorci în
i .isii şi afară e un soare orbitor.
Iârnba lui trecu peste dinţii ei de parcă i-ar fi numărat. Apoi, dintr-
odată îi ridică bărbia cu arătătorul şi îşi trecu degetul pe deasupra.
- De ce te consumi atât pentru un nimic? exclamă el. Erau doar
■Aleva cioburi! O împinse de lângă el un pic şi îi luă chipul în mâini.
Nu s-a întâmplat nimic. Degetele lui îi cuprinseră strâns pomeţii.
Aşa e?
Apoi se aplecă spre ea. Capul lui apăru de sub spatele cocârjat
asemenea capului unei broaşte-ţestoase. Mama îi văzu pleoapele
int redeschise care străluceau în tonuri de albastru-verzui, de parcă ar
ii fost fardate, apoi aprobă din cap o singură dată, scurt şi iute.
Era prima dată când îl minţea.
Şi era prima dată când el îi credea minciuna.
- Ei, vezi? zise el.
îi trase degetele strânse spre el, îşi apăsă faţa pe ele şi îi sărută
palmele. Apoi o sărută din nou pe gură. începu, în sfârşit, să-i
I>ovestească ceva. Iar mama îl ascultă. încerca, intr-adevăr, să asculte.
Şi nu înţelegea niciun cuvânt. Ea îi povesti despre planurile cu privire
la noua filială. Aşteptă ca el să zică ceva şi se enervă când o făcu. Se
uita la el ca să nu se uite pe fereastră; îşi puse capul pe umărul lui şi
închise ochii. îl rugă să oprească muzica, pentru că acel cântăreţ o
enerva, căci nu nimerea nicio notă, la fel şi başii puternici care
dominau oricare alt sunet.
- în sfârşit, linişte, zise ea, când el găsi, în cele din urmă, butonul.
Şi vorbi iute mai departe, pentru că liniştea aceea era încă şi mai rea.
184 SARAH STRICKKR

El luă tortuleţul din hârtie şi i-1 întinse. Lumânarea topise un pic


ciocolata. Degetele lui lăsară urme mate pe glazură, ca nişte
cauciucuri umede pe o stradă proaspăt asfaltată.
Mama scutură din cap.
- E deja târziu.
- Cum vrei, răspunse el, vârându-şi apoi tortuleţul în gură.
El spuse din nou ceva, ea răspunse, apoi el tăcu, ceea ce pe ea o
enervă.
- Cred că e vremea să mergem la culcare, exclamă ea, sărind iute
în picioare.
Arno o urm ă în dormitor, se dezbrăcă şi îşi împături hainele aşa
cum îl învăţase ea. Le puse pe scaun, nu în dulap, acolo era locul
rufelor curate, ceea ce învăţase tot de la ea. îşi îmbrăcă pijamaua şi se
întinse în pat, în timp ce ea se lupta cu rochia, al cărei material i se
agăţase de fund.
- Chiar n-ar fi trebuit să ieşim, exclamă ea, mâine-dimineaţă
trebuie să plec devreme.
El se ridică un pic şi vru să o ajute cu fermoarul.
- Mă descurc, zise ea, apoi adăugă: N-ar fi trebuit să încerci să mă
convingi, am mult de lucru.
Trase puloverul peste cap, luă un tricou din dulap şi, în sfârşit, se
lăsă trasă în pat de braţele lui desfăcute.
El se aplecă peste ea şi o mângâie pe gât cu palma desfăcută, de
sus în jos, fără să se oprească, aşa cum faci când vrei să calmezi un cal.
- Stt, şopti el.
Puse apoi un picior peste ea, strângând-o atât de aproape de el
încât nici nu se mai putea mişca. Cotul care îi era prins sub piept o
împungea în coaste. Sau poate era cotul lui, nu mai ştia.
- Nu-ţi mai face atâtea griji, totul o să fie bine, şopti el.
Pentru că ea nu răspunse, zise:
- Acum dormi, mâine e o nouă zi.
Dar fiindcă ea tot nu răspunse, adăugă:
- Somn uşor.
Dar mama nu dormi.
Cinci copeici 185

Kămase acolo cu ochii deschişi, în vreme ce pieptul lui Arno se


i iilica şi cobora regulat. îl împinse de lângă ea, apoi se duse după el şi
îşi lipi faţa de spatele lui cald, sperând în tăcere că va putea să se
■.ilmcze datorită respiraţiei lui. Aştepta, fără să ştie ce. Deşi ştia totuşi,
aşa cum ştia şi restul lucrurilor.
îl auzea pe Arno respirând şi o irita felul în care o făcea, atât de
11 u. el şi de silenţios de parcă s-ar fi furişat. îl atinse pe braţ şi el se opri

Imediat; chiar şi în somn era politicos, lucru absolut insuportabil.


lia simţea noaptea aşa cum o simţi doar atunci când eşti treaz şi
i el de lângă tine doarme.
O geană de lumină trecu prin draperie. Ea îşi apăsă mâna pe gură
i .i să nu scoată niciun sunet şi ca să nu piardă niciun sunet, pândind
paşii din curte. Ascultă o sticlă izbindu-se în container, văzu rânjetul
<l râmb în faţa ei, dintele galben, buza răsfrântă.
Paşii deveniră mai apăsaţi şi apoi mai înceţi, uşa zgârie podeaua şi
apoi liniştea se lăsă din nou.
Dar nici asta nu ajuta.
îşi îndepărtă plapuma de pe ea, începu să tremure, apoi o trase iar
până peste umeri. Se întoarse spre dreapta. Apoi spre stânga. După
i a re se dădu jos din pat, cu nesfârşită atenţie.
încercă să calce doar pe dalele care nu scârţâiau sau măcar pe
acelea care scârţâiau mai puţin. O podea berlineză e precum o părti­
niră pe care trebuie să o înveţi pe de rost. într-un loc scârţâie şi
trosneşte abia auzit, ca o şoaptă, dar un pas prea departe poate face
scândurile să urle brusc, de îţi vine automat să sari pe următoarele.
Mama avusese nevoie de luni întregi pentru a studia sunetul noii
locuinţe. Pe coridorul spre bucătărie, sări de colo colo fără să scoată
im sunet, ca la jocul cu elastic. Luă un pahar şi îl ţinu sub robinet,
1 1 c/ând cu adevărat că ar fi vrut să bea ceva, şi se trezi brusc în faţa

Icrestrei. Apa îi picura de pe degetele ude pe scaun, în timp ce ea se


apleca pe spătar şi căuta fereastra opacă.
Dar peretele casei era complet întunecat.
186 SARAH STRICKIiR

Se uită în sus. Văzu cerul negru. Se uită în jos. Văzu bicicletele şi


se întrebă cum de le putea vedea, doar cerul era negru. Se gândi că ar
fi trebuit să fie de la lumina lunii.
Se uită spre uşa casei din faţă, care nu era chiar atât de neagră. Dar
tot nu era nimic de văzut.
„Du-te înapoi în pat“, îşi zise.
Dar picioarele nu i se clinteau.
Scaunul făcea diverse zgomote. Auzi ceasul din bucătărie
numărând secundele, robinetul picurând. îşi pipăi buzele. îşi simţi
gura uscată, la fel şi ochii, pe care brusc conştientiza mult prea clar că
îi avea, că se mişcau, infinit de încet, infint de greu, că o ardeau tot
mai mult; dar nu putea să se ducă în pat, să plece, să lase acea nelinişte
în încăpere, după cum nu putea să lase o ceaşcă m urdară în chiuvetă.
Timpul se ţâra. Alerga înainte şi înapoi. Se răsucea în cerc. La
dreapta. La stânga. Şi apoi începu să alerge. Scârţâitul dalelor, paşi,
capacul de la closet lovindu-se de ţeavă.
Mama sări de pe scaun şi alergă înapoi în dormitor, aruncându-se
în pat. îşi ţinu răsuflarea până când tata apăru târşâindu-şi paşii.
- Am vrut doar să beau un pic de apă, se scuză ea.
Dar el se băgă lângă ea sub plapumă şi adormi imediat.
Ea nu.
îşi apăsă faţa în pernă. Pumnii pe ochi. Văzu rânjetul lui pe
pleoapele ei, îl simţi în stomac, ca pe o bucată de carne greu de
digerat. Se gândi că nu va putea adormi niciodată cu acel rânjet în
stomac, că nimeni nu ar putea adormi cu acel rânjet în stomac. Şi
apoi adormi.
^ ^ c p z fîb U d 8

Iar după aceea, nu mai avu chef să se trezească.


- Nuu, mai bine termină-ţi tu articolul, zise ea, nu vreau să-ţi
i apese toată ziua.
- Nicio grijă, i-am răspuns, pot să scriu un pic ceva mai târziu,
i And e doctorul aici.
- Dintr-un pic nu câştigi premiul Kisch1, răspunse ea şi îşi
im:rucişându-şi braţele în dreptul pieptului.
îşi ridică bărbia, care acum, când cântărea doar 40 de kilograme,
n a şi mai ascuţită decât de obicei, şi mă privi cu acea expresie de „Ei,
i e zici, am dreptate?"
Poate că nu voia să observ cât de m ândră era că nu trebuia să
‘.pună treaba cu „ghiveciul de flori", ci îşi amintise să menţioneze cu
premiul pentru jurnalism.
- Cum vrei, am răspuns ridicându-mă, neştiind prea bine dacă să
plec sau nu.
I-am pus sticla de apă pe noptieră, ca să nu fie nevoită să se
.1 plece, i-am turnat în pahar şi am pus cartea alături, ca să o aibă la

îndemână, deşi nu o citea.


- Dar cheamă-mă dacă e ceva, bine?
Am împins scaunul la fereastră, m i-am pus copiile sub braţ, apoi
mi-am luat laptopul, care stătea deschis pe jos, şi l-am tras în sus.
Ea pufni.

1 l’remiu pentru jurnalism, numit după „Reporterul frenetic" Egon Erwin Kisch
( 1885-1948)(n.red.)
188 SARAHSTRICKF.il

- Dacă aşa umbli cu lucrurile tale, să nu te miri când se vor strkii


toate.
M-am aplecat ca să prind un bilet care aluneca din pachet.
- Doamne sfinte, o să ţi se rupă ecranul! strigă ea.
Am încercat să-i explic că un ecran nu se desprinde atât de uşor,
nici măcar atunci când chiar te străduieşti.
- Ah, da? pufni ea ironic. La bunica în pod există o cutie întreagă
de cărţi care au toate copertele rupte. Mai bine uită-te la ele şi apoi
mai vorbim despre asta.
Preţ de o clipă, reuşi să arate din nou ca pe vremuri.
M-am aşezat în birou şi m-am prefăcut că scriu, deşi, de cele mal
multe ori, nu făceam altceva decât să mâzgălesc cu markerul printre
rânduri. La ora cinci fix, am auzit la uşă bătaia slabă a doctorului. Nu
suna niciodată, pentru că nu voia să o sperie pe mama din somn.
Faptul că îi spuneam de fiecare dată că era mereu trează nu îi schimba
cu nimic obiceiurile.
îmi întinse ceremonios mâna şi mă întrebă „care mai e starea". Nu
eram niciodată sigură dacă se interesa de starea mea sau de aceea a
mamei, aşa că răspunsul meu era „ca de obicei", ceea ce era corect în
ambele cazuri.
Se lăsă condus de-a lungul coridorului, de parcă s-ar fi aflat
pentru prima dată în locuinţa noastră. Tălpile sale de cauciuc făceau
un sunet de ventuză pe podea, în timp ce îşi propulsa înainte corpul
masiv. La nivelul oglinzii se oprea mereu şi îşi aranja părul sau ce mai
rămăsese din el, apoi ciocănea la fel de încet la uşa dormitorului, de
parcă ar fi vrut să o mângâie.
- Intră dacă nu eşti un Schneider, strigă mama de dinăuntru şi, în
timp ce el intra, am observat că se ridicase în şezut şi că dăduse
plapuma la o parte.
Am aşteptat afară, pentru că prezenţa mea o agita pe ea, iar pe
mine mă agita atitudinea ei de fâtucă de la ţară.
- Dar, domnule doctor! o auzeam chicotind, iar pe el, tuşind
jenat, ca un ecou, în timp ce clămpănea cu instrumentele lui.
finei copeici 189

Abia când era gata scotea capul pe uşă şi mă ruga să intru, ca


«ti mi explice ce medicamente trebuia să ia şi ce medicamente trebuia
«ti 1.1 absolut obligatoriu.
bară scuze de data asta, ca să fie clar, zise el, încercând s-o
iu ivească sever.
burta i se clătină pe deasupra curelei. îşi băgă mâinile în buzunare
fi i.şi (rase pantalonii în sus cu mişcări circulare din şolduri, de parcă
ii 11 avut un cerc de hula-hoop. Mânecile de la cămaşă îi erau suflecate,
asi lei încât i se puteau vedea antebraţele pline de pistrui.
Scoase un bloc din geanta lui având formă de cutie, clicăi pixul de
Iibigă ureche şi scrise ceva. Mişcările greoaie şi ezitante dispăruseră,
liga îi strălucea în timp ce se uita de la ea la mine şi invers. Era
evident că avea nevoie doar de o clipă ca să treacă de la o stare la alta.
V-am mai scris încă o dată totul aici, zise el dregându-şi glasul.
I'i ule vă asiguraţi că o să le şi ia de data asta.
- Asta îi spui ei? Dacă nu ar avea capul lipit de umeri, l-ar pierde
«i pe acesta! exclamă mama, care îţi dădea uneori impresia că scopul
«âu principal înainte de moarte era să îndruge absolut toate bali­
vernele din lume.
Doctorului părea să-i placă. îşi strânse buzele ca să-şi înăbuşe un
iits, care devenea tot mai jenat de fiecare dată când se uita la mine.
Iikiiietoarea de la geanta lui se închise cu un dăncăit. Apoi se
întoarse spre mama şi îşi desfăcu degetul mare şi pe cel arătător de
IMică ar fi îndreptat spre ea un pistol.
- Vin mâine să te văd din nou, îi zise el plesnind din limbă.
- Abia aştept, zise ea, trăgând la rândul ei spre el.
Păstră degetele desfăcute în aer, în timp ce el ocolea patul, bătând
Incă o dată în tăblie. Apoi zise: „Ei atunci...“ Abia când uşa se închise
In urma lui ea se lăsă să alunece în jos. Chipul i se schimonosi, de
parcă tocmai ar fi înghiţit sirop de tuse.
Am mângâiat-o pe braţ şi i-am aranjat plapuma, aşteptând ca
muşchii să i se relaxeze.
- Mă întorc imediat, am zis, dar ea rămase cu ochii închişi.
190 SARAH STRICKIiR

Doctorul mă aştepta pe hol, cu braţele încrucişate peste burl.t


laolaltă cu geanta. Merse din nou la o distanţă de trei paşi în urma
mea, de parcă eram gardiana de la închisoare. în faţa uşii de la
intrare se opri şi mă întrebă când îmi convenea să vină data viitoare,
chiar dacă venea în fiecare zi la aceeaşi oră. Din nou îşi trecu mâna
prin părul rar. Buzele sale formară o dungă lungă în timp ce scutura
din cap.
- -Nu arată bine, zise el în sfârşit.
„Bine nu a arătat niciodată", m -am gândit eu, dar am ţinut asia
pentru mine.
Se aplecă şi începu să şoptească ducând o m ână la gură, cu ochii
în perm anentă mişcare, de parcă mi-ar fi dezvăluit codul seifului de
la bancă.
Am încercat să reţin măcar câteva cuvinte, pe care să le pot reda
bâlbâindu-mă, pentru ca el să m i le explice cu alte cuvinte pe care
nu le înţelegeam, dar în cele din urm ă am renunţat amândoi. Gâtul
îi dispăru între umeri. Am făcut un pas către uşă, iar el întoarse spre
mine doar capul şi mă privi cu ochi trişti. în loc să plece, îşi puse
geanta pe podea şi îşi răsuci în jos mânecile suflecate, frecându-se
apoi pe scăfârlie. Degetele îi lăsară dâre pe frunte. M -am întrebat de
ce îşi rezerva atât de mult tim p pentru mama. Moartea ar fi trebuit
să fie deja rutină pentru el. Faptul că m oartea ei îl afecta totuşi atâl
de tare mă făcea să m ă simt un pic m ândră şi m ă necăjeam fiindcă
simţeam asta. De parcă eu aş fi avut ceva de-a face cu acest lucru.
Toată viaţa vrei să pleci de lângă părinţi, faci totul pentru a „nu fi
exact ca mama" şi la sfârşit ai impresia că dragostea sau prietenia
pentru ea ar putea să se transfere cumva asupra ta, ca un pulover pe
care îl găseşti în dulap. Dar nu puteam altfel. Mă simţeam flatată, iar
când el m i-a spus la despărţire a nu ştiu câta oară că eram intr-
adevăr la fel ca „stimata dumneavoastră mamă", am simţit că nici el
nu putea altfel.
(!in<:i copeici 19 1

îmi scutură mâna şi îşi făcu loc cu greu pe lângă mine spre casa
m ărilor, unde chemă liftul. înainte ca uşile să se închidă, ridică mâna
ţl se interesă:
Aşadar, mâine, la cinci, da?
Am închis cele două iale pe care bunica, de grijă că încă trebuia
mi şi facă griji, le montase la uşă, ca întotdeauna fără să mă întrebe.
Muncitorii apăruseră într-o bună zi în faţa apartamentului, iar eu
i .un lăsat să lucreze, pentru că era mai obositor să mă cert cu bunica
(in treacăt fie spus, încă mai e) decât cu mama. Cel puţin, cea din
urmă nu ameninţa mereu cu moartea. Nici măcar atunci când ar fi
ovul într-adevăr motiv să o facă.
M-am întors în dormitor. Ea era acum întinsă în pat. Perna îi alu-
iiccase sau fusese aruncată pe jos. Când am deschis draperiile, pe care
i loctorul le trăgea întotdeauna în timpul examinării, şi-a dus mâna la
iii hi şi a tras aer în piept printre dinţi.
- E totul în ordine? am întrebat.
- Ce fel de întrebare mai e şi asta? gemu ea puternic.
- Adică?
- Tocmai a fost doctorul aici. Dacă ar fi fost ceva în neregulă, aş fi
vorbit cu el, nu te-aş fi aşteptat pe tine, nu crezi?
Mi-am muşcat buzele.
- Voiam doar să ştiu cum te simţi.
- Excelent! zise ea ironic, apoi se văită din nou.
întoarse ostentativ capul dinspre mine, de parcă ar fi vrut
neapărat să observ că face asta, aproape înfundându-şi-1 în saltea.
Tendoanele de la gât îi ieşiră în relief. Respirând sacadat, îşi împinse
braţul sub şold, dar îl mută de acolo câteva secunde mai târziu.
Stăteam încă la fereastră, cu ochii asupra corpului care se foia ne-
liniştit, dar la o distanţă sigură de acesta, aşa cum studiezi un animal
sălbatic la grădina zoologică.
Doar că, din cine ştie ce motiv, ajunsesem pe partea greşită a
gardului.
- Vrei să povesteşti un pic mai departe? am întrebat-o.
192 SARAH STRICKF.R

Ea se întoarse pe o parte, împinse plapuma sub şold şi încen ;t


să-şi găsească o poziţie comodă, deşi comod nu mai putea să stea de
multă vreme.
- Ce să povestesc?
- Bine atunci, cum vrei, am zis.
Am ridicat perna de pe jos şi am pus-o din nou pe pat.
- Doamne, dar asta a fost pe podeaua murdară! strigă im
uitându-se la mine de parcă aş fi pus o grămăjoară de rahat de câine
pe cearşaf.
Speriată am tras perna înapoi.
- Nu mai contează, m urm ură ea scuturând din cap.
Stăteam cu perna în mână fără să ştiu ce să fac cu ea, apoi am
luat-o la subraţ şi m-am îndreptat spre uşă. Aproape ieşisem când ea
se ridică un pic.
- Şi începe, în sfârşit, să scrii, nu mă mai folosi pe mine drept
scuză ca să nu munceşti. Cum o să poţi scrie o carte întreagă dacii
pentru un articol atât de mic ai nevoie de atâta timp?
Nu mai ştiu dacă am fost furioasă atunci. Probabil că da. în
familia mea nu ne prea ostenim cu circumstanţele atenuante. Pol
să-mi amintesc însă de aşteptarea care avea să se termine în sfârşit
când ea avea să se calmeze.
M -am întors în birou, am mai tăiat câteva propoziţii, am mai
privit pe fereastră, mi-am mai studiat mâinile. Am început apoi, în
sfârşit, să scriu. După fiecare al treilea paragraf întreprindeam câte
un drum la toaletă sau la bucătărie, drept alibi ca să pot auzi dacă în
dormitor se întâmpla ceva. Abia când am adus textul la un final, nu
la finalul finalului, m-am încumetat să deschid doar un pic uşa
camerei ei.
Stătea acum întinsă pe partea cealaltă şi nu se mişca; poate chiar
dormea. Abia când am păşit în cameră am văzut că avea ochii
deschişi. Se uita spre fereastră, deşi nu prea avea cum să distingă ceva
fără ochelari, care stăteau închişi ordonat lângă paharul plin cu apă.
Cinci copeici 193

M am întors şi m-am aşezat alături, în sufragerie, răsfoind una


11 1n l rc cărţile pe care le adusesem de la ea de acasă, când, dintr-odată,
un auzit că mă cheamă.
Mai avem din prăjitura pe care ai adus-o de la bunica? mă
nil i «-bă ea când am intrat în cameră, încercând să nu las să se observe
. Al ilc tare puţea.
( iând eram cu ea, facea mari eforturi să-şi controleze intr-un fel
balonarea. Dar de îndată ce o lăsam singură, nici măcar nu mai
liui ica să se controleze. Digestia ei era complet deranjată. Cu atât
m.ii mult mă mira acum că voia taman ceva dulce.
Sigur, chiar destul, am zis eu, apoi am alergat în bucătărie îna-
lnlc să se răzgândească.
Am pus unul dintre triunghiurile marcate cu grijă pe o farfurie şi
I .un împărţit cu furculiţa în porţii mici. în timp ce mesteca, îşi ducea
mereu mâna la maxilar, însă mâncă aproape tot din farfurie. Apoi n-a
protestat când am şters-o la gură şi chiar a acceptat să-i pun o pilulă
in mână. I-am întins paharul cu apă ca să poată înghiţi perla de un
I I >z palid şi aproape am crezut că rezervele ei de furie se epuizaseră.

Aş putea acum să-mi primesc perna înapoi? întrebă ea şi sună


iul r adevăr ca o întrebare.
Am ieşit din cameră şi am adus-o, dar până m-am întors şi cu faţa
t Ic pernă ea adormise. Răsucise plapuma ca pe un cârnat şi o ţinea
acum în braţe. Arăta aproape paşnic.
A doua zi de dimineaţă părea mai liniştită decât de obicei, chiar
dacă era un pic cam absentă. Nici chiar la primenirea cearşafurilor nu
a protestat, deşi ura asta, acest gest de slăbiciune, braţul ei pe după
gâliil meu, ridicarea pe scaun şi aşteptatul acolo în timp ce eu
schimbam cearşafurile ude.
- E în regulă, mormăi ea în timp ce eu m ă scuzam că durase atâta.
Abia spre prânz găsi un motiv proaspăt de ceartă, iar seara încă
ii nul. Asta nu era deosebit de greu atunci când erai legat de pat cu un

i arcinom cât un ou de găină. Spatele o durea, şoldul o durea - şi asta


Iinitru că eu nu fusesem în stare să cumpăr o saltea ca lumea - dinţii
194 SA RAI I STRICKF.R

o dureau, aerul era stătut, la televizorul pe care i-1 adusesem în


cameră nu erau decât prostii, telecomanda era stricată.
- Oamenii devin tot mai proşti, zise ea în timp ce eu inversam
bateriile, pe care le pusesem greşit.
Când veni doctorul, reuşi să se adune pentru o jumătate de oră.
însă furia stocată se revărsă apoi peste baraje cu un avânt şi mai
mare. Când nu mai rezistam şi o lăsam singură o vreme, se scărpina
la şold, la ceafă, pe gât, până când celulele m oarte i se adunau sub
unghii, iar privirea ei devenea goală. Sau se uita totuşi la televizor
un pic, dar fără ochelari. Aceştia o frecau prea tare în spatele ure­
chilor, susţinea ea.
- Ajunge că îi aud. E suficient de rău şi aşa.
Şi apoi, într-o dimineaţă, fu din nou pregătită.
- Ai dureri? am întrebat-o eu când am văzut că are din nou faţa
de sirop de tuse.
- Arno s-a trezit înaintea mea, zise ea în loc de răspuns.
- Ce? am întrebat eu. A sunat?
- Nu astăzi, pufni ea nerăbdătoare. Atunci, în dimineaţa aceea de
după ce am vărsat şampania.
Am lăsat să cadă cârpa cu care tocmai o spălam.
- Şi evident că nu m ă durea capul, continuă ea, de parcă ar fi
trecut doar câteva secunde - nu zile întregi - de la sfârşitul ultimei
propoziţii.
I-am întins cămaşa de noapte astfel încât să-şi poată băga braţul
pe mânecă. Dar corpul ei era ţeapăn, aşa că se lăsă îmbrăcată ase­
menea unui manechin din vitrină. Abia după ce i-am închis ultimul
nasture s-a uitat la mine.
- Asta m -a înnebunit, exclamă ea, strângându-mi mâna.
El se trezise deja şi pregătea micul dejun. Din bucătărie se auzea
zdrăngănitul vaselor, genul acela enervant de zgomot, pe care cel
rămas în pat nu doreşte să-l audă şi din pricina căruia nu vrea decât
să rămână ascuns, genul de sunet care însoţeşte farfuriile scoase de pe
raft, care de teama de a nu se atinge tremurau aşa de tare că-ţi săreau
Cinci copeici 195

Mm mână lovindu-se de masă, deschisul cutiei de zahăr cu linguriţa,


1 1 m ml de un şuierat speriat, pentru că hsss, la naiba, iar s-a întâmplat,

il mai zdrăngăne şi afurisita asta de cană.


Mama se uită la ceas, dar nu, nu era încă timpul, nici măcar pe
.ipmape. Nu avea ce să-şi reproşeze. Şi, cu toate astea, bineînţeles că
ml u făcea. Şi oricum îi reproşa şi tatei. Sub pretextul că o trezise -
„de parcă n-aş dormi oricum mult prea puţin, îmi răpeşte până şi
ulliina jumătate de oră“ -, dar de fapt pentru că reuşise să o trezească,
In-n l ru că nu făcuse asta singură mai devreme, neliniştită cu privire la
inale lucrurile nefacute care o aşteptau să fie rezolvate.
1)ar acum se întâmplase totuşi: el se trezise. Ea nu. Nu se mai
puica schimba nimic. Ziua era stricată încă dinainte de a fi început,
ilar lot mai era loc pentru alte stricăciuni, pentru alte greşeli, chiar
dacă mama nu ştia încă asta la momentul acela. Căscă, ducându-şi
mâna la ochi, şi se întoarse spre perete - recunoscuse primejdia, dar
i u i prevenise nimic, aşa că îşi mai trase un pic pătura peste cap

înainte să se strângă asemenea unui Umax, „şi ieşea deja soarele",


după cum se văicărea ea, privind pe fereastră atât de plină de vină, de
Inircă tocmai ar fi recunoscut că a călcat o pisicuţă cu maşina.
îşi înălţă capul spre mine respirând greu.
- Aha, am exclamat eu, simţind că trebuie să spun ceva.
Ceea ce se pare că ea interpretă drept „Cum ai putut?! Ruşine
ţi fie!"
în orice caz, începu să-şi scuture capul sălbatic, în timp ce îşi
'.I rângea tâmplele între degetul mare şi cel arătător.
- Ştiu, zise ea de mai multe ori, adăugând apoi la fel de des „dar nu
prea ştiu", ceea ce - în alte situaţii - chiar şi ea ar fi socotit amuzant.
Dar se afundase din nou în această mlaştină de scuze, explicaţii şi
Iiimuriri, atât de adânc, încât nici nu băgă de seama că autocritica ei
mă distra. Mai ales după ce mă chinuise zile întregi cu toanele ei. Cât
»lc des ai ocazia să-ţi vezi mama perfectă facându-şi mea culpa?
Frângându-şi mâinile, parcurse tot registrul de simptome pentru
.1 mai adăuga şi alte reproşuri la „lipsa de disciplină" şi „lene". M-am
196 SARAI I STRICKliR

lăsat pe spate şi i-am dat voie să vorbească, până când a reuşit să se


facă atât de mică, încât dedesubt nu ar mai fi încăput decât cel mull
tata, „idiotul" căruia nu-i venise ideea simplă de a „închide afurisita
de uşă!“, cum a exclamat ea într-un târziu, uşurată de-a dreptul că în
faţa „lipsei lui de atenţie!" sau, mai bine zis, a „tâmpeniei lui" putea să
se oprească din a se învinovăţi.
întoarse capul într-o parte, poate pentru a se ascunde de
dezaprobarea mea, care în realitate nu era decât a ei. Poate pentru că
amintirea era atât de veche în ochii ei, încât refăcea scena automat,
mişcările greoaie cu care înghiţea, de parcă toată gura îi era lipicioasă
ca după o noapte de somn, degetele pe frunte şi pe nas pentru a se feri
de lumina care răzbătea prin perdea, atât de puternică încât se vedea
deja într-o fâşie albă şi franjurată pe peretele de vizavi.
Se auzi apa trasă la toaletă. Apoi scârţâitul dalelor, căci treaba cu
partitura Arno nu o putea reţine. Deschise uşa cu degetele, apoi auzi
scârţâitul de sus. Porni spre pat. Un val de aer îi atinse picioarele.
Salteaua alunecă de sub ea. Picioarele îi erau reci ca gheaţa.
Mama îşi apăsă faţa în saltea. Se prefăcu moartă. Dar îşi făcuse
socoteala fără corpul ei. Mai întâi, respiraţia încetă să-i mai fie
regulată, apoi braţul începu să-i tresalte, în ciuda tuturor avertis­
mentelor, iar părul, care o gâdila la nas atât de tare încât în cele din
urmă fu nevoită să şi-l dea la o parte, o determină să clipească scurt,
astfel încât braţul lui Arno o cuprinse în sfârşit.
- Bună dimineaţa, şopti el.
Buzele lui îi atinseră ceafa.
Mama se întinse spre marginea patului. El veni după ea. Bazinul
lui se frecă de fundul ei. Perii de pe braţul ei, care se înălţa neclar în
faţa ei, ca un munte, sclipeau aurii.
Ea aruncă o privire spre deşteptător. Dar de la acesta nu avea să
primească susţinere.
- Bine, fie, zise ea, deşi nu era clar dacă doar pentru sine sau cu
voce tare, şi îşi aplecă un pic bustul ca să-i uşureze treaba lui Arno.
Cinci copeici 197

I >ar tata se gândea, desigur, ca întotdeauna, la un singur lucru: la


1 11 iignste. O cuprinse cu mâna de bărbie şi îi întoarse capul spre al său,

In ivind-o cu ochii mari, apoi îşi trecu nasul peste fruntea ei, peste
pleoape, peste obraji şi începu să-i înconjoare faţa cu sărutări mărunte,
■ii.ll de uşor de parcă s-ar fi plimbat o muscă peste ea. Abia când
mama deschise gura un pic, astfel încât el să-şi poată vârî limba uscată
ile peste noapte, fu pregătit tata să-şi bage mâna pe sub tricoul ei.
„bară să refuze“, dar nici deosebit de interesată, mama privea ani­
malul speriat care alerga de colo până colo pe sub materialul subţire,
băgând apoi un deget în decolteu şi strecurându-se între picioarele ei.
1)use mâna în spatele ei, pentru că, dacă e să fie, atunci să fie, şi
al inse umflătura care îi apăsa spinarea, aidoma unui arc destins.
Mâna lui se retrase din părul ei şi începu să smulgă cu nervozitate
pantalonii lui de pijama, pe urmă şi pe ai ei, pe care însă sigur că nu-i
*.mulse, ci îl trase în jos cu grijă, pentru ca elasticul să n-o plesnească.
Isi lăcu de lucru pe la fundul ei, apoi împinse un genunchi înainte,
pentru ca burta lui să aibă mai mult loc între picioarele ei. Totul se
petrecu atât de lin, încât ea fu nevoită să pipăie cu mâna ca să se
(nnvingă că intrase deja în ea.
Cadrul patului scârţâia. Ea îşi aplecă puţin capul peste marginea
patului, ca să nu rămână fără aer, şi îşi plimbă privirea prin încăpere,
mai întâi pe la dulapul de mahon, apoi de-a lungul ornamentelor din
lemn. De sub picioarele butucănoase ale dulapului ieşea modelul
covorului persan care stătea pe vremuri în biroul bunicului meu.
<lâlăreţii cu suliţi păliseră, iar caii lor erau acum uşor cenuşii. Numai
la margine, acolo unde stătuse biroul şi unde covorul fusese apărat de
razele soarelui, numai acolo mai era un albastru strălucitor.
Hâţâneala se înteţi. Mama încerca să se ţină de cadrul patului, dar
>ii fiecare opinteală mai aluneca puţin peste margine, până când
■apul îi căzu de pe saltea ca o floare frântă. în faţa ei se legăna un colţ
ile pătură. Aşternutul proaspăt mirosea a balsam de rufe.
Privi podeaua, pe care abia săptămâna trecută o curăţase ca
lumea, cu leşie. Din cauza asta, lemnul de stejar se făcuse negru ca
198 SARAHSTRICKIÎR

noaptea. Trebuise să frece fiecare scândură cu zeamă de lămâie, până


când culoarea revenise la normal, pe urmă petrecuse o jumătate de zi
ca să le lustruiască pe toate cu ceară de albine, însă acum luceau din
nou cum trebuie.
Mâna lui Arno trecu peste gâtul ei. Continua să încerce să-i
întoarcă faţa spre el, însă nu izbutea, mai întâi pentru că gravitaţia îi
tot smulgea cu încăpăţânare capul mamei şi apoi pentru că ea tocmai
descoperise nişte vălătuci de praf sub pat. Duse mâna sub pal,
pipăindu-şi calea, şi întinse vârfurile degetelor către un lănţişor alb
care ţopăia încolo şi încoace ca un ansamblu din Lacul lebedelor.
Mâna lui o prinse de braţ.
- E totul în regulă?
Se oprise din mişcări şi o trăgea acum din nou de bărbie.
Mama se târî înapoi pe saltea.
- Îhî, zise ea, încuviinţând din cap cu putere.
Dar tata iniţiase deja retragerea. Cu mâinile în dreapta şi în stânga
pe bazinul ei, ca şi cum ar fi vrut să împingă o maşină rămasă în pană
de motor, ieşi zglobiu din ea şi o întoarse cu grijă pe spate.
Faţa lui răsări peste a ei. Avea obrajii rozalii, ca şi cum tocmai s-ar
fi întors de la joacă, din curte. Dar fruntea i se încruntase.
- Pe unde eşti? o întrebă el, mângâiând-o pe la tâmple cu dosul
palmei.
Ochii i se lărgiră, cât să încapă în ei două semne mari de întrebare.
Sprijinit cu degetele în saltea, încercă acum să se ridice, dar mama îşi
strecurase mâna pe sub bluza lui de pijama şi îl ţinea bine, împingându-
se în el, fiindcă: să te întrerupi la jumătatea drumului doar pentru că e
puţin mai anevoios, „am făcut asta o dată. După aia trebuie să auzi ore
întregi cât de rău e, că nu te-ar forţa niciodată, da’ niciodată, niciodată
să faci ce nu vrei, eu nu te consider proprietatea mea, corpul tău îţi
aparţine, dacă vreodată n-ai chef, tu nu eşti pentru mine o maşinărie,
blablabla. Ca şi cum aş fi cumva deranjat!" Mama scutură din cap atât
de tare, încât pompa de morfină de lângă ea intră în balans.
Clinei copeici 199

îşi aruncă bazinul în sus într-o parte şi-n alta, se arcui şi îşi trase
ilu^ură tricoul peste cap. Asta fu totuşi prea mult pentru bietul tata.
‘•tipus, lăsă capul să-i cadă peste sânii ei, şoptind „Mmmm“ şi „Aah“
in timp ce limba lui îi zgândărea sfârcurile de jos în sus şi pe margini,
lingând cu disperare, ca pe o îngheţată pe punctul de a cădea pe jos.
Da, spunea ea, da, da...
braţul lui începu să tremure, apoi cotul îi cedă şi Arno se lăsă să
mi Iii peste mama. Iar ea folosi ocazia imediat.
Cu ambele mâini îi apucă fundul şi îl trase peste ea. „Da, da, da, da“,
■.Il iga ea mereu. Apoi îşi aşeză pumnii sub el, depărtă picioarele mult,
Ini mai mult, până când, „Mmm“ şi „Aaa“, el alunecă înapoi în ea.
- E bine aşa, îl încuraja ea, apoi „tot aşa“ şi „da“, iar când ochii lui tot
mai rătăceau, sperioşi, pe faţa ei, „da, da", până când începu din nou să
.<• mişte ritmic, cu capul lângă al ei, pentru a nu se lovi cap în cap.
Ea îi ciufulea cârlionţii în tim p ce privea peste umărul lui de-a
lungul tivului perdelei, care era acum ca în flăcări. Lumina se reflecta
pe ţevile caloriferului.
Şi în spatele lui ar fi trebuit să se facă ceva curăţenie, cine ştie ce se
ii rânsese acolo? se gândi ea.
Buzele lui le căutau pe ale ei. Trunchiul lui era atât de lung, încât
i recea o bună bucată de ea, iar el trebuia să se cocoşeze pentru a
nimeri cât de cât gura ei, însă majoritatea sărutărilor lui aterizau pe
bărbia şi pe nasul ei.
Ei îi trecu prin minte că ar fi fost cazul să mai geamă.
- Ah, gemu ceva cam slab, după cum îşi dădu seama chiar ea, aşa
i ă mai adăugă repede un „aşa, e bine", „da, chiar aşa".
Era evident că Arno se bucura de angajamentul ei. Patul începu să
scârţâie mai repede.
- Da, foarte bine! Şi, de fapt, de ce nu, fiite-mă! striga ea, ca nu
cumva el să rămână fără suflu pe ultima sută de metri; îşi înfipse apoi
unghiile în spatele lui şi se puse pe treabă atât de temeinic, încât
pentru o clipă chiar şi ei i se păru că dezvoltă ceva „interes pentru
200 SARAH STRICKHR

toată chestia asta", după cum spunea chiar ea, asigurându-se în


acelaşi timp că privea mai plictisit ca oricând.
închise ochii, încercând să se concentreze numai asupra
furnicăturilor care începuseră să urce din picioarele ei. Dar nici nu
trecuseră bine de genunchi, că „mmm“-ul lui Arno sfâşie din nou
întunericul, „Mmm, MMm, MMM“. Mama îşi ţinu respiraţia,
încercând să păstreze senzaţia în ciuda gemetelor lui. Dar mica ei exci­
tare era mult prea slabă pentru a o mai suporta şi pe a lui. Pe cât de
repede venise plăcerea ei, pe atât de repede se şi topi. Mama rămase
singură sub trupul cutremurându-se, stingheră şi, dintr-odată, cât se
poate de goală. Şi iritată, bineînţeles. Şi asta. Asta, oricum.
Cu un geamăt cât se poate de real, deschise ochii şi privi perişorii
gălbui care se legănau în nările de deasupra ei, precum spicele în vânt.
De pe obrazul lui Arno se desprinse o picătură de sudoare. El îi
mângâie părul pe pernă, apoi îşi scoase din gură o şuviţă înainte de
a-i vârî limba aidoma unui sffedel în pavilionul urechii. Din cauza
asta îşi cam ieşi din ritm între picioarele ei. Rotire sus, lovire jos,
precum la exerciţiul acela de la ora de sport când trebuie să te freci pe
burtă şi să te baţi pe cap; toţi care au făcut asta vreodată ştiu că nu este
chiar atât de uşor precum pare. Oasele bazinului lui se izbeau
de şoldurile ei, în timp ce rotocoalele îi ieşeau tot mai mult în formă
de romb. Limba începu să-i alunece dincolo de ţintă, umezindu-i
toată urechea cu o peliculă subţire şi lipicioasă, când începu să sugă
atât de tare, încât părea că şuieră. Undeva se auzi un trosnet. Atunci
îşi retrase buzele şi începu să-i molfăie lobul urechii. Mai dură câteva
secunde până când băşica umedă de salivă să plesnească deasupra
timpanului, apoi mama auzi uşa, opritorul de pe gresie, paşi tot mai
aproape, exact sub fereastra lor, două voci de bărbaţi, pe urmă un râs,
încă destul de încet, dar totuşi cât se poate de clar, astfel că rânjetul o
lovi pe loc în stomac.
Smuci capul în sus, încercând să dea la o parte umărul lui Arno.
Degetele i se înfipseră în spatele lui.
Cinci copeici 201

I )ar bineînţeles că tatăl meu înţelese totul pe dos. în loc să-şi ţină
gura, se simţi încurajat de agitaţia mamei mele. făcu el din
nou, şi mai tare decât până atunci. Aerul ţâşni cu presiune printre
■liiiţii săi fluierând.

Ea se târăşte în sus şi, panicată, îi vâră un sfârc în gură, în timp ce


Işi încolăceşte picioarele în jurul lui, asemenea unei caracatiţe. Dar el,
dinlr-odată, nu mai are chef de tandreţuri. Destul de brutal, îi apucă
gleznele încrucişate pe spinarea lui şi îi desface coapsele. Trosnetul se
11 ansformă în scârţâit.
- Psst, şopteşte ea, mângâiându-i capul în direcţia creşterii părului,
a.şa cum faci ca să scoţi o pată de pe covor, „psst“ şi „comoara mea“, dar
i .îsetele din curte izbucnesc atunci şi mai tare, tare şi răsunător, căci
pentru asta acustica interioară a curţilor berlineze este perfectă.
Ecoul se izbeşte de cei patru pereţi şi creşte atât de tare, că nici
liTcstrele închise nu-1 pot stăvili.
Ea apucă tăblia patului, încercând să oprească scârţâitul. Dar Arno
<■tot mai sălbatic. Un geamăt hodorogit îşi face loc prin gâtlejul său ca
■.a iasă la lumină, unde este întâmpinat de o altă cascadă de râsete.
- Da, aşa, dă-i bătaie, baby, aude ea o voce, vocea lui, de ce ar fi
tocmai a lui, ar putea la fel de bine să fie... a, nu, e sigură, e vocea lui,
care răsună oribil în curte, lovind-o între coaste; apoi începe în sfârşit
să geamă în ritm, „aahh“ şi „iihh“ şi „aahh“ şi „iihh“.
Mama trage pătura peste Arno, ţinând-o lipită de capul ei. Dar
gemetele întrerupte de noi şi noi râsete o urmăresc, iar viteza creşte
până când ajunge să se audă totul precum răgetele unui măgar,
..ih-ah-ih-ah-ihahihahihahiha“. Apucă şoldurile tatălui meu miş-
i ându-le înainte şi înapoi cu disperare, sperând că poate duce treaba
la bun sfârşit, în timp ce Arno începe să horcăie în toată regula. Apoi
el îi apucă încheietura mâinii şi o ţintuieşte pe saltea, iar trunchiul îi
ţâşneşte în sus. Ochii îi ies din orbite şi, în sfârşit, da, da, da, se
prăvăleşte înainte cu un icnet. Coapsele îi mai zvâcnesc o dată, ca o
202 SARAH STRICKBR

jumătate de râmă tăiată, apoi da, daaaaa, DAAAAAAAAAAAAA


AAAAAA!!!
Capul i se prăbuşeşte lângă umărul ei. Câţiva perişori i se rătăcesc
printre buze, în timp ce respiraţia lui fierbinte şi repezită îi gâdilă
obrazul. Ea alunecă spre fereastră cât poate de mult, cu aşa un bărbat
năprasnic de lung peste ea şi în ea. îi apasă gura cu mâna, ascultând
concentrată.
Dar nu mai e nimic de auzit.
în fanta de sub perdele se face întuneric şi apoi din nou lumină, ca
şi cum cerul ar fi clipit.
„Aahhh“, mai făcu Arno încă o dată, dar acum era din nou el
însuşi. Mădularele îi sunt grele şi trăsăturile moi, în timp ce îşi cuibă­
reşte capul în vâlceaua dintre bărbia şi clavicula ei. O imagine a păcii
depline.
Asta dacă ochii mamei mele nu s-ar agita în toate direcţiile.
Bătăile inimii ei sunt atât de puternice, încât spinarea lui Arno
este aruncată încolo şi încoace, sau cel puţin aşa i se pare ei. încearcă
din nou să se elibereze, dar el pare că a rămas înţepenit în ea. Sau ea
sub el, e greu de spus. Partea ei stângă este blocată, iar braţul şi picio­
rul nu i se văd. Numai mâna atârnă flasc peste marginea patului.
Uşor, îşi spunea ea, uşor, încă nu s-a întâmplat nimic.
Arno se răstoarnă pe o parte. întinde mâna după ceafa ei şi îşi
înfige degetele în omoplaţii ei ca şi cum s-ar ţine de un parapet pe o
mare învolburată. Ea îşi vâră mâna liberă în cârlionţii lui, încă umezi
la rădăcină, mângâindu-1 cu mişcări nervoase până când capul îi cade
înapoi în vâlcea.
L-o fi recunoscut pe Arno. îl auzise vorbind doar o singură dată.
Oare e de ajuns ca să-ţi aminteşti o voce? Asta dacă într-adevăr fusese
el. Putea să fi fost foarte bine oricine altcineva - cine ştie câţi oameni
locuiesc în casa asta? Patru etaje, corpul din faţă, corpul din spate,
aripile laterale din dreapta şi din stânga, în fiecare apartament câte
doi, poate chiar câte patru oameni sau poate chiar mai mulţi. Dacă
porneşti de la ideea că toate apartamentele sunt la fel de mari, ar fi în
Cinci copeici 203

loial cam o sută cincizeci, două sute de locatari. De ce să fi fost atunci


locmai el? N-o mai suci, sigur că el a fost.
Aude un trosnet extrem de încet, încât mama crede preţ de o
jumătate de secundă că vine din ea, atât de natural fusese. Apoi se
declanşează alarma.
Întinde mâna peste Arno, dar el iese din ea în sfârşit şi opreşte
deşteptătorul cu mâna lui.
- Ce mai timing, nu-i aşa?
Se freacă la ochi. Se întinde. Apoi, brusc, ridică sprâncenele. Ea îi
urmăreşte privirea. Ca şi cum ar fi fost prinsă cu ocaua mică, strânge
genunchii.
- Dar tu tremuri, spune el dându-i la o parte degetele de pe
picioare.
îi priveşte venele care îi tresaltă pe sub piele şi, cu un zâmbet
şugubăţ, îi aplică pe gură un sărut. „Şi mie mi s-a părut minunat", mai
‘.pune, apoi părăseşte încăperea în grabă.
Ea îl aude clămpănind pe la toaletă, de unde revine cu nişte hârtie
igienică boţită.
- Pentru tine, spune el, ca şi cum i-ar fi făcut cine ştie ce cadou.
Apoi îi pune ghemotocul de hârtie între picioare.
Salteaua tresaltă când el se ridică şi alergă la fereastră, lăsând ziua
să intre în casă. O lumină caldă îi mângâie mamei burta.
- Arno! strigă ea, întorcându-se pe o parte.
Ups, spune el întinzându-şi braţele, ca şi cum beţele acelea slabe
ar fi putut s-o ferească de privirile cuiva.
Ea apasă hârtia între picioare şi aleargă la toaletă, unde se
prăvăleşte pe colac.
„Dacă a recunoscut vocea lui Arno, atunci ştie că sunt şi eu pe
aici“, se gândeşte, în timp ce încearcă să se şteargă şi să se usuce. Dar
mâna îi este amorţită. Degetele care îşi fac drum între picioarele ei îi
par străine, ca nişte gheare pietrificate, tari şi ascuţite, zgâriind pe
lângă părţile ei ruşinoase.
204 SARAI-1 STRICKI'R

Oare şi-o fi imaginat? Cum ne tăvăleam amândoi, cum trans


piram? Şi-o fi imaginat cum stăteam eu întinsă pe pat cu picioareli'
desfăcute?

Sări de pe toaletă şi merse la chiuvetă, unde băgă mâna sub jetul


de apă. în lumina mată care venea de pe hol, încă mai arăta ca şi cum
ar fi comis o crimă. Luă săpunul din suport şi începu să-şi frămânlc
degetele, care, încet-încet, începură să prindă viaţă din nou. Lăsă apa
să i se prelingă pe braţe. Abia întorcându-se în cameră îşi dădu seama
că picioarele încă îi mai tremurau.
Arno îşi sprijini un picior pe saltea, ridicându-şi şosetele până la
genunchi. Apoi îşi trase pantalonii pe deasupra. Când trecu pe lângă
ea, îi apăsă un sărut pe umăr.
Ea îşi luă ochelarii de pe noptieră, scoase un sutien din sertar şi îşi
trase bretelele pe braţe. Degetele tatălui meu pe spatele mamei erau
încă umede.
- Merge, spuse ea, făcând un pas înainte.

Arno rămâne în spatele ei, aşteptând cu răbdare până când ea


trece aţa prin ac, îşi trage chiloţeii şi ia un furou din dulap. îmbracă
un pulover peste el, apoi o fustă. Bagă mâna pe dedesubt şi întinde
furoul cât de mult poate. Burta lui îi atinge spatele. El îi mângâie
braţele, apoi şoldurile şi abdomenul, care scoate un geamăt sonor la
atingerea lui.
- Cuiva i-o fi foame, râde el întorcând-o cu faţa.
Arătătorul lui se plimbă întruna de la tâmpla lui la ea şi înapoi, în
timp ce colţurile gurii i se caţără în sus, m ândru că îi cunoaşte toate
măruntaiele, ca şi cum doar el ar fi capabil să descifreze mesajele
secrete care vin de la sucurile ei gastrice.
- Totul e pregătit. în câteva minute putem să mâncăm! strigă el,
apoi se repede afară din cameră cu paşi mari, caraghioşi, cu capul
înainte şi cu mâinile bălăngănindu-i-se dincolo de genunchi.
Cinci <:o|n:iri 205

Mama închide uşa dulapului, poate prea violent, şi întoarce cheia.


Am le zgomotele care vin din bucătărie, fundul tigăii scrâşnind pe
l'lll.i, scânteia aprinzătorului, o dată, de două ori, apoi vuietul flăcării
■ti* gaz, vede înaintea ochilor fiecare mişcare a lui Arno, ca pe un film
Iu' t are îl cunoşti atât de bine, încât imaginile ţi se derulează în minte
lilar şi dacă televizorul e în camera de alături.
Apucă apoi colţurile cuverturii şi o trage cu putere în sus, întinde
i i .irşaful şi aranjează pernele de la capul patului. Ia tricoul boţit de pe
iahlie şi îl împătureşte atât de mult, de parcă ar vrea să facă origami.
I a lei şi pantalonii. Mai întinde o dată puloverul. îşi linge buzele
ir.i ale. Trage adânc în piept un aer care i se pare vechi şi gros, aproape
lu a ăcios. Sau poate doar trebuie să creadă asta ca să poată merge, în
il.ii şit, în sfârşit, la fereastră.
1)cschide prima jumătate, pe urmă şi pe cealaltă, apoi se apleacă
1 1 1 a Iară doar puţin, ca şi cum ar vrea să vadă ce fac păsările acolo jos,

I«r vrejurile uscate care se întind peste ghena de gunoi. Ochii îi


a lunecă în sus, la lucarne, şi spre prosopul care se leagănă pe frânghia
■Ic rufe de la etajul întâi, apoi dau ocol micului geam mat, până când
iui se mai pot stăpâni şi se aşază direct pe el.
Mama face ochii mici, încercând să vadă ceva dincolo de sticlă.
Din bucătărie se aud din nou zdrăngănituri de vase, zornăit de
■hei, hârâiala radioului. Durează o veşnicie până când Arno găseşte
I I n post care să fie pe placul lui, apoi începe să cânte şi el cu voce tare.

Soarele alunecă printre doi nori şi învăluie patrulaterul într-un


.ilhastru-închis strălucitor. Mama face mâna streaşină la ochi şi are
Impresia preţ de o clipă că a zărit o pictură cu o femeie, apoi un dulap.
în clipa următoare îşi dă seama că erau numai ferestrele din
i cal altă parte, care se oglindeau în geam.
Apăsându-şi cantul palmei tot mai tare pe frunte, se apleacă mai
mult. Şi în clipa următoare se trage înapoi.
înfăşoară unul dintre elasticele ei de pungă în jurul părului, mai
miezeşte o dată cearşaful şi se duce la uşă.
206 SA RAM STRICKER

„At the Copa, Copacabana", îl aude pe Arno cântând în timp ce


înaintează pe hol.
Capul lui apare în uşă. De zâmbetul lui se bălăngăne o bucată de
pătrunjel. întinde mâna, ca şi cum ar invita-o la dans, şi o trage în
bucătărie, la frigider. Radioul începe să hârâie mai susţinut, în timp
ce el apucă laptele şi se îndreaptă apoi către aragaz în câţiva paşi de
dans atât de stângaci, încât nu poţi să nu pufneşti în râs.
Mama se eliberează, îşi scoate elasticul din păr şi îl ciufuleşte la loc.
- Aşază-te, aşază-te, strigă el arătând spre masă.
Pe bufetul de lângă el stau aliniate mici castronaşe de sticlă cu
ingrediente mărunţite, ceapă, cubuleţe de roşii, verdeţuri, ca într-o
emisiune culinară.
- Tot trebuie să plec, spune mama fără prea mare tragere de inimă.
- Nicio grijă, e aproape gata, strigă Arno aplecând puţin tigaia,
pentru ca gălbenuşul lichid să ajungă până margine.
Adaugă ceapa, mai umblă pe la robinetele de gaz. Aragazul
fumegă ca un coş de fabrică.
Mama se aşază pe scaunul pe care petrecuse jumătate din noaptea
care trecuse şi îşi plimbă privirile peste masă. Chiar pusese masa.
Cuţitul la dreapta, furculiţa la stânga, un coş cu pâine la mijloc, două
farfurii albe aşezate pe şervete de masă. Ridică un şerveţel de pe care
străluceşte o stea de Crăciun.
- Au rămas de la Crăciun?
- La nevoie, dracul mănâncă şi muşte, strigă Arno râzând.
- Dacă tot trebuie s-o spui, atunci dreaq, spune mama, lăsând şer­
veţelul pe masă. Şi muşti.
Tata râde din nou, în timp ce întoarce stângaci omleta.
Mama îşi sprijină bărbia în mâini. îl priveşte pe Arno cum
găteşte, numai ca să nu se uite afară, pe fereastră. El începe din nou să
cânte, ba împreună cu Barry Manilow, ba împotriva lui, goleşte restul
de castronaşe în tigaie, deschide dulapuri, scoate punguţe cu
condimente şi vine în sfârşit spre ea cu tigaia în care sfârâie un fel de
(lirici copeici 207

• arpă strălucind în grăsime. Trage o linie la mijloc şi împinge una


ilmlru cele două jumătăţi în farfuria ei.
Mic dejun duminical pentru doamna, strigă el, făcând vânt celei
•li- a doua jumătăţi pe o altă farfurie. Ia să vedem!
Pune tigaia în chiuvetă şi se aşază vizavi de mama, apoi îşi îndeasă
i u i şervet în guler.

Poftă bună, spune el pe un ton festiv, apoi începe cu mişcări


i r | iezi te să-şi dezmembreze omleta în triunghiuri mai mici.
„Mmm“, spune el în timp ce furculiţa îi dispare în gură, apoi, când
ii scoate, scapă încă un „mmm“, la fel cum făcuse cu doar câteva
minute în urmă.
O picătură se scurge de pe robinet. Tigaia sfârâie.
Mama ia tacâmurile în mână, îşi taie o bucăţică microscopică şi o
li.igă în gură.
- Şi? întreabă Arno.
Mama ridică privirea.
- Şi ce?
- Cum e?
Pa îl priveşte, apoi ia o înghiţitură de apă şi o ţine în gură, ca şi
im n ar trebui să mediteze la întrebare. Pescuieşte cu limba un rest
i ii mas între măsele, dar nu simte niciun gust. Tot ce poate descrie este
marginea cam arsă, care i se freacă de cerul gurii.
- Hmm, mormăie ea intr-un târziu, fiindcă nimic altceva nu-i
Irecea prin minte.
- Şi mie mi se pare minunată, spune Arno mulţumit, exact ca mai
i levreme.
înfige furculiţa într-un alt triunghi. Piciorul îi zvâcneşte pe sub
masă.
„Music andpassion were always thefashion, at the Copa... “
Din curte se aude zăngănitul unui lacăt de bicicletă.
Mama duce o mână la tâmplă, ridicând astfel un zid între ea şi
lercastră.
Cuţitul lui Arno rămâne în aer.
208 SAKAH STRICKKR

- Te doare capul? o întreabă.


Braţul ei se prăvăleşte pe masă.
- Nu, nu.
- Ei, vezi? Ţi-am spus eu, un păhărel de şampanie n-are ce să-ţi
facă. Doar te cunosc.

îşi puse nişte sare în palmă şi o presără apoi pe farfurie.


Poarta curţii se închise cu zgomot.
Mama se întoarse, îndepărtându-se de fereastră şi urmărindu-1 pe
tata cum încerca, fără succes, să împungă o bucată de roşie. Mânuia
furculiţa pe la marginea farfuriei ca pe o crosă de hochei, împingând
feliuţa încolo şi încoace. în cele din urmă luă în ajutor un cuţit,
reuşind astfel să înghesuie bucata pe furculiţă, dar tocmai când dinţii
acesteia din urm ă îi atinseră buzele, bucata de roşie îi căzu din nou.
îi urmări privirea în farfurie, observând măcelul pe care îl
comisese acolo, omleta făcută ferfeniţă, frunzuliţele de pătrunjel cu
resturi galbene lipite pe ele, acum împrăştiate pe masă, apoi văzu
nişte cercuri stacojii care răsăreau ca nişte pustule din pojghiţa de ou
rumenit.
Surprinsă, se uită în propria farfurie, apoi din nou în a lui.
- Ce e asta? întrebă ea.
- Chorizo, fu răspunsul lui, apoi adăugă: Ha!
Ridică violent furculiţa în sus, ţinând în ea roşia trasă în ţeapă.
Mama lăsă tacâmurile pe marginea farfuriei.
- Eu de ce n-am?
- Păi ţie nu-ţi place, răspunse Arno fără să se sinchisească prea
mult, în timp ce buzele i se închiseră în urma feliuţei de roşie.
Mama ridică din nou din sprâncene.
- Serios?
El începu să mestece mai încet. Ea putu să vadă dumicatul
plimbându-se dintr-o parte în cealaltă, tot mai încet, apoi oprindu-se,
ca şi cum tata ar fi avut falca umflată.
(j'tici copeici 209

Iii, răspunse el în sfârşit, tu ai spus asta atunci, la început, când


• i.im în barul ăla de tapas din Berlin Mitte. Nu mai ştii? Eu te-am
Inlicbat dacă vrei să împărţim frigăruia cu chorizo şi tu ai zis că „nu,
i iii naţii cu usturoi îmi fac scârbă".
I )ădu din cap. Cârlionţii îi ţopăiră încolo şi încoace.
Te rog, dacă vrei să încerci...
Şi îi împinse farfuria lui.
Ochii i se măriră, jigniţi, o dată din cauza reproşului, pe urmă
l iimlcă uitase acel moment împreună. Cu arătătorul îşi şterse o pică­
tura de grăsime de pe buza de sus. Arăta aproape ca şi cum cineva
I ar li dat un pum n în nas.
IJar mama nu vru ca supărarea ei să se risipească atât de repede.
De ce te-ai mai ostenit să scoţi şerveţele, dacă tu tot cu mâinile
U‘ ştergi pe faţă? se răsti ea.
1Jumicatul îi alunecă lui Arno din falcă în gât şi se înghesui pe
lângă mărul lui Adam. înghiţi atât de crispat, încât pieptul i se umflă,
t h hii îi deveniră şi mai mari în timp ce o privea fără să spună o
vorbă. Frigiderul scotea tot soiul de zgomote, ca şi cum ar fi plouat,
deşi tocmai asta, în m od excepţional, nu se întâmpla. Soarele încă
i i'/.ista. O rază de soare trecu printre ei, pe masă, precum o panglică
,mrie de împachetat cadouri.
- Treaba cu noua prăvălie chiar îţi dă de furcă, nu-i aşa? spuse el
illntr-odată, iar vocea lui nu mai suna acum nicidecum jignită, ci
avea mai degrabă tonul unui profesor care prezintă rezultatele
i crcetărilor sale.
Mama dădu din cap încurcată.
- Ce are a face una cu cealaltă?
F,1 traversă cu braţul panglica luminoasă şi îi luă mâna într-a lui.
- E în regulă, continuă el, ca şi cum nici nu ar fi auzit-o. Ştiu că e
puţin cam mult acum, cu examenul la uşă şi cu toată treaba de la
magazin. Dar trebuie să te gândeşti că mai ai puţin şi gata. Doar
i âleva luni şi eşti la liman. înclină capul într-o parte. Atunci vei fi
scăpat de toate astea.
210 SARA) I STRICKHR

Ea încercă să-şi tragă mâna, dar el o ţinu bine, strângându i


oasele degetelor.
- Doar câteva luni, murmură el, ca pe un fel de formulă magică.
Şi pe urmă începe viaţa.
Arno se aplecă până când îi întâlni privirea, apoi încercă să-i facă
semn cu ochiul stâng, dar şi dreptul i se închise puţin.
- Da, da, spuse ea, reuşind, în sfârşit, să se elibereze.
Arno îi zâmbi încurajator. Apoi începu din nou să-şi maltrateze
mâncarea, mestecând atât de încordat, de parcă ar fi prestat o
muncă grea.

Ea se întreabă dacă mâncase mereu în felul acesta.


Ca la un şarpe, pe gâtlejul lui se strecoară în jos dumicat după
dumicat. îmbucăturile împung prin piele. De câte ori înghite, îi răsar
în colţul gurii mici băşici de salivă. îl priveşte, pe jumătate fascinată,
pe jumătate scârbită, până când un geamăt satisfăcut îi saltă burta, iar
el pune furculiţa jos.
Mama se ridică, ia farfuria lui goală şi apoi pe a ei, aproape
neatinsă, şi se îndreaptă spre chiuvetă.
- Lasă-le aşa, mă ocup eu mai târziu, îi zice el.
- Mai târziu o să fie totul uscat, spune ea.
- Atunci mă ocup de ele chiar acum! Se ridică, întinde mâna pe
lângă ea, în chiuvetă, şi îi ia tacâmurile din mână. Hai, ieşi afară de
aici, spune el făcând pe seriosul.
O îmbrânceşte uşor cu şoldul, apoi întinde cotul în sus, ca s-o ţină
departe de chiuvetă, după care, pentru orice eventualitate, strânge
buzele ca pentru un sărut, în timp ce ea părăseşte încăperea oarecum
împotriva voinţei ei.
Merge în baie, ia periuţa de dinţi din pahar şi pune pe ea un
munte de pastă. Ţine capul periei sub jetul de apă, apoi îl vâră în falcă
şi freacă grosolan. Scuipă în chiuvetă. Face gargară. Se şterge la gură.
îndreaptă prosopul. îşi scoate pentru a treia oară elasticul din păr -
sau cum s-o numi ceea ce face ea cu părul - şi piaptănă şuviţele cu
(îirici copeici 2 1I

■Icnetele într-atât de strâns, încât se simte ca şi cum ar purta o pălărie


piva strâmtă, dar nu-şi poate stăpâni nervozitatea, care e din ce în ce
iu,ii mare în timp ce părăseşte baia şi se îndreaptă spre birou, unde
poale că deja... oare Arno s-o fi gândit deja la asta, atât de devreme?
Ini r adevăr, oblonul este ridicat, priveliştea e liberă şi ispita s-a întors.
Mama trebuie să apeleze la toată puterea ei pentru a ţine privirea în
podea. Ia de pe masă dosarul, un blocnotes, mica mapă, apoi pune
intui în geantă şi încearcă disperată să stea cu spatele la geam, ceea ce,
evident, nu-i foloseşte la nimic. Ceea ce, de fapt, nu face decât să-i fie
lo| mai rău. Lucru pe care ea nu-1 ştie încă - şi cum ar putea, câtă
vivme nu ştie nimic despre aşa ceva? Despre puterea de a-1 stăpâni cu
gândul pe cel care caută s-o asuprească. Despre dorul care nu se poate
naşte dintr-o întâmplare, dintr-un gest, de fapt, din nimic, dar care
aţâţă instincte cu atât mai sălbatice cu cât rădăcinile îi sunt mai firave,
• a şi cum ar vrea să compenseze originea jalnică printr-o coroană cu
alât mai stufoasă. Despre faptul că un singur moment nechibzuit e de
ajuns pentru a scoate inima din ritm într-atât încât să nu mai existe
i ale de întors, mai ales când e vorba de un boţ de carne atât de inert şi
ilc ţeapăn ca al ei. Ea nu ştie, aşa că încă mai crede că ar putea câştiga
un avantaj, că nu trebuie decât să-şi facă bagajul, să închidă catarama
şi să iasă afară. Crede că ajunge să faci un pas înaintea celuilalt, că e
si ilîcient ca să dispari în depărtări.
Şi nu observă, între timp, că se îndreaptă tocmai spre el.
însă, deocamdată, Arno e cel care îi taie calea.
- Poţi să înveţi şi aici, îi aude ea vocea pe hol. Promit să tac chitic.
Intră pe uşă, cu mâinile ude depărtate de corp.
- Ştii doar că nu am toate cărţile aici.
Ridică geanta de pe masă. Se întoarce. Este deja aproape de uşă
când mai priveşte o dată peste umăr, doar puţin, încolo şi încoace,
.ilât de repede că nici măcar nu găseşte locul potrivit de unde să-şi
arunce ochii spre altă fereastră, şi de asta se necăjeşte din nou. însă,
••lavă Domnului, Arno înţelege din nou cu totul altceva.
212 SAU AH STRICKER

- Ştiu, ştiu, strigă el. E plin de fum. Nicio grijă, după ce pleci o să
aerisesc.
îi apasă un sărut pe buze. Răsuflarea îi miroase a cârnaţi.
Mama se strecoară pe lângă el pe hol, îşi ia paltonul din cuier şi
învârte cheia în broască. Din bucătărie se aude urlând Scorpions.
Se grăbeşte să ajungă în casa scării, cu o mână deja în palton şi cu
cealaltă pe clanţă. „Şi eu te iubesc", îl mai aude pe tata spunând. Apoi
uşa se trânteşte.
Coboară scările, îşi vâră şi cealaltă mână pe mâneca paltonului, îşi
închide nasturii. Degetele găsesc cu greu butonierele, iar poalele îi
sunt aruncate în toate părţile de genunchi, dar nu-şi permite să se
oprească; coboară repede, etajul al doilea, etajul unu, tot mai repede
şi mai repede. Doar ochii nu ţin pasul cu ea. Se reped tot timpul în
sus. Privirea i se înşurubează în sus, de-a lungul spiralei formate de
balustradă, şi se agaţă de cel mai înalt punct, până când picioarele ei
nu mai fac faţă atracţiei. Fără apărare, se lasă târâte înapoi, împie-
dicându-se de treptele pe care tocmai le coborâseră, din nou în sus,
pe lângă uşa apartamentului lor. Catarama genţii mamei face
clacclacclacclacclacclac la fiecare pas, lovindu-se de nasturii
paltonului. O lipeşte de ea, o apasă cu braţul, de parcă ar încerca să
potolească un bebeluş care urlă. Se opreşte şi se lasă moale pe perete
abia când scara ajunge la un cot.
Respiră greu, duce mâna la gât. Ritmul alert al respiraţiei ei se în­
trepătrunde cu vocea lui Arno, care cântă acum atât de tare, încât se
aude până aici, sus. Strânge degetele în jurul gâtului, apoi pune un
picior pe adâncitura de pe mijlocul treptei, asemenea unei albii
întunecate de râu. Lemnul putred scânceşte. Ea apucă balustrada,
încercând să-şi lase greutatea în braţ, şi mai are doar doi-trei metri
până la destinaţie când îşi dă seama că cineva de jos ar putea să-i vadă
mâinile. Speriată, dă drumul balustradei şi cade înainte. Genunchiul
se izbeşte de ceva ascuţit. îşi muşcă buzele ca să nu scoată vreun
sunet, uitându-se la cele două uşi, cea din stânga, din lemn, ca a ei,
doar că nu e albă, ci în toate nuanţele posibile de maro, după
finei copeici 213

nenumărate vopsiri consecutive; cealaltă e din metal, fără sonerie sau


clanţă, arătând mai degrabă ca uşa unui seif decât ca aceea a unei
locuinţe.
Degetele i se plimbă încolo şi încoace în timp ce se gândeşte
frenetic pe ce parte locuieşte el, „când m ă uit de la geam de la mine,
Icreastra lui e la stânga faţă de mine“, apoi scara urcă la dreapta şi face
un cot. închide ochii, se apleacă de la perete spre balustradă şi
încearcă să gândească logic. Dar probabil că nici raţiunea ei nu mai
are chef să-i stea la dispoziţie ori de câte ori i se năzare ei, pentru ca în
clipa următoare să se lase din nou tratată ca o cârpă.
Apasă genunchiul pe următoarea treaptă, urcând încă puţin, cât
să poată citi plăcuţa de ceramică de lângă uşa din stânga. „Bine aţi
venit“ scrie pe ea, cu litere rotunjite copilăreşte, iar alături e gravată o
floare. Se uită la dreapta, dar singurul semn că ar trăi cineva în dosul
uşii metalice este un sticker galben de pe perete.
Piciorul ei îndoit începe să tremure. Priveşte lemnul murdar,
maro-închis, de dedesubt, urm ărind şănţuleţele săpate adânc în
treaptă. Prin contrast, piciorul ei arată neted şi nou. Privirea îi
alunecă pe pielea întinsă, peste ciorapii din nailon.
Paşii din interior se apropie dintr-odată şi o fac să se clatine câteva
trepte înapoi, înainte de a-şi regăsi echilibrul şi a o lua la goană.
Geanta o loveşte între picioare. „Listening to the wind“ se aude
urlând în urm a ei, în timp ce ea aleargă pe trepte în jos. Balustrada
ţipă, într-atât de strâns trage de ea. Fuge de-a curmezişul curţii inte­
rioare, smulge uşa şi se repede pe trotuar. Aleargă pe stradă, prin
intersecţie, vede la timp şanţul care se deschide în faţa ei şi care ieri
nici nu era acolo. Aleargă prin tunelul care duce peste cabluri şi ţevi,
ajunge din nou pe trotuarul plin de praf, în staţia de metrou. Fuge pe
scări în jos, spre linii, aleargă de-a lungul peronului, se aşază pe o
bancă. Pune picior peste picior şi geanta deasupra.
Se ridică din nou. Se uită neliniştită de la dreapta la stânga, ca şi
cum s-ar fi temut că o urmărise cineva.
O urmărise cineva?
214 SARAH STRICKUR

Doar tu eşti cea care îl urmăreşte!


Se gândeşte la Schăfer Mărie, cu perna ei de la fereastră şi cu
informaţiile ei şoptite cu mâna la ureche. Dar nici măcar ea n-ar l'i
mers atât de departe încât să spioneze pe cineva până la uşa
apartamentului.
Se duce la bibliotecă. Vrea să înveţe. Bineînţeles că nu învaţă
nimic în afară de ce înseamnă să vrei să înveţi şi să nu poţi. îşi vâră
nasul în cărţi. Se holbează la pagini. Şi nu vede nimic altceva în afară
de rânjetul lui. Urmăreşte rândurile cu degetul, ca o elevă din clasa
întâi, sigur, nu ca ea când era într-a-ntâia, ci ca o şcolăriţă normală,
încearcă să priceapă ce scrie acolo. Şi nu înţelege nimic. Iar cel mai
puţin pe ea însăşi. Aşteaptă ca încăperea să-şi facă efectul, mirosul
cărţilor, vocile şoptite, zgomotele înfundate, tipice pentru biblioteci,
care alteori o transpuneau în starea magică de atenţie sută la sută, în
care putea digera fără probleme şi cea mai anevoioasă lectură. Acum
însă, nu poate trece nici măcar de primul paragraf. îi e ciudă pe
ceilalţi studenţi, ăştia de aici, din oraşul ăsta de rahat, mai ales
duminica, acum deja la amiază, sau chiar duminica seara. Sau poate
nici măcar asta, căci ziua se târâie aşa de greu, încât privind înapoi,
nici nu mai e sigură că fusese doar o zi şi dacă nu cumva, de la
dimineaţa aceea cu Arno, nu trecuseră totuşi săptămâni întregi. Deci
îi este ciudă pe studenţii aceştia cărora nici măcar nu le trece prin cap
să-şi înăbuşe sau să lase mai jos şoaptele sau să fie în vreun fel atenţi
la cei din jur. Aşa că îşi spune că de vină este probabil gălăgia fiindcă
nu poate progresa. Sau aerul închis. Sau foamea. Trebuie să iasă afară,
doar câţiva paşi, să mănânce ceva, toate prostiile pe care oricine are
experienţă în privinţa lipsei de concentrare le-ar recunoaşte imediat
ca metode de autoamăgire. Dar bietei mele mame, până atunci imună
la tentaţii, rezistentă la orice distragere, tocilară tenace imposibil de
abătut de la calea ei, Cum-adică-eşti-obosită?-Ai-terminat?-Păi-
atunci-poţi-să-ţi-răspunzi-şi-singură-la-întrebare!, îi lipseşte şi
experienţa asta. Nu are anticorpi împotriva pretextelor deghizate în
Cinci copeici 215

i .iţiune, crede în puritatea motivelor ei. Şi aşa se face că îşi împache-


lează lucrurile şi se întoarce afară.
Unde, spre marele ei nenoroc, se adunase cam tot oraşul. în faţa
universităţii, pe stradă, oriunde vedeai cu ochii: numai oameni. Cei
1 1 uii mulţi cu o îngheţată în mână şi cu nasul la soare, „ca şi cum acasă

u ar avea lumină electrică". Cerul este de un albastru strălucitor, de


parcă primăvara ar fi venit în timp ce mama era la bibliotecă. Unde
poate că stătuse săptămâni întregi, „deci nu dintr-o bucată, aşa, din
când în când, dar acum tot aia e“.
Caută o bancă la marginea străzii, dar toate sunt ocupate, la fel
şi cafenelele, care sunt toate pline; apoi se gândeşte să se ducă pur şi
simplu acasă şi să înveţe mai bine a doua zi de dimineaţă - dacă s-ar
scula mai devreme decât de obicei, atunci poate că ar putea, dar nu,
nici asta nu merge, fiindcă i-a promis bunicului să-şi arunce o privire
peste aplicaţiile pentru noul post de vânzătoare, ceea ce înseamnă că
Irebuie să fi trecut între timp săptămâni întregi, altfel de unde să vină
azi aplicaţii, când vânzătoarea fusese dată afară abia ieri?
„Poate că era vorba de o înlocuitoare pentru vreo altă prinţesă, pe
care o dăduse afară mai înainte", îşi spune mama nerăbdătoare.
„Bunicul mai făcea ordine din când în când." Spunea: „De fapt,
mereu sunt niscaiva găuri de umplut". Apoi, mama adăugă: „Dumne­
zeule mare, nu te mai împiedica de asemenea rahaturi", de parcă eu aş
li cea care o tot lungeşte, „au trecut 20 de ani de atunci, mai poţi uita
un detaliu sau altul!" Important era doar că fuseseră nişte aplicaţii pe
care trebuia să se uite cineva, şi anume mama mea, şi asta cât mai
repede, în dimineaţa următoare, înainte de facultate, fiindcă aşa îi
promisese bunicului.
Face calea întoarsă, vrea înapoi la bibliotecă.
Iar când îşi dă seama cât de aproape este de casa bunicilor mei, se
duce direct la ei, ca să se apuce de acum de aplicaţii.
„Cine ştie, când vei mai regăsi cheful de muncă, poate că o să
funcţioneze şi învăţatul", se gândeşte ea în tim p ce grăbeşte pasul.
216 SARAH STRICKER

Gândul de a mai goli o dată găleata, de a o lua de la capăt, de a


transforma ziua măcar la sfârşitul ei dintr-un eşec într-un succes îi
însufleţeşte pasul. Deja vede vitrina în care se lăfaie păpuşi care râd
cu toată gura.
Ocoleşte prăvălia, păşind pe dalele de piatră printre care niciun fir
de iarbă nu se încumetă să răsară, şi o vede pe vecină la intrare, cu un
picior în uşă. Cu o mână trage afară o trotinetă din lemn, iar cu
cealaltă îl apucă pe boracul care pare că ar căuta ceva în ghivecele
bunicii mele. Mânuţele îi sunt îngropate adânc în pământ, în timp ce
părul blond şi cârlionţat îi atârnă pe faţă.
- Bună, zice mama.
Băieţelul ridică privirea şi îşi scoate degetele murdare dintre
frunze.
Vecina se iţeşte de sub perdeaua pe jumătate trasă.
- Hai, acuş! Dacă te mai agiţi mult pe aici, ne cad stelele în cap!
strigă ea, apoi trage trotineta de tot afară.
Panglicile înfăşurate în jurul ghidonului mătură pe jos, în timp ce
ea întinde din nou mâna după băiat. Dar acesta se eschivează pe sub
mâna ei şi se împiedică de roţi. Şi cade exact în braţele mamei.
Vecina îl apucă de guler şi îl trage înapoi.
- Ce-i cu tine azi? Ai călcat într-un scuipat de şmecher sau ce?
strigă ea, scuturându-1 atât de tare, încât urletele bine-cunoscute
izbucnesc din nou.
- Ei, atunci eu plec, m urm ură mama, apoi intră în casă şi aleargă
pe trepte în sus, apucând să-l audă şi pe vecinul care ia parte din
balcon la partida de urlete.
Ajunge la etajul al doilea şi sună.
- Cine e? se aude din dosul uşii glasul temător al bunicii.
- Mamă, eu sunt!
- Tu eşti?
- Da, eu sunt.
- Ce cauţi aici?
- Mamaaa, n-ai putea să-mi deschizi mai întâi?
Cinci copeici 217

Ăăă, da, un moment.


Lanţul alunecă pe şanţul lui, încuietorile, la acea vreme doar
două, trosnesc sec, apoi uşa se crapă şi privirea mamei se opreşte
asupra cortului bleumarin în care e bunica.
- Cum de nu eşti la bibliotecă? se miră ea, strângând-o pe mama
la piept de parcă nu s-ar fi văzut de ani întregi.
- Tocmai de acolo vin.
- Aşa de devreme? Doar trebuie să înveţi!
Mamei îi scapă un râs amar.
- Şi cum să fac asta, mă rog, când aici mă aşteaptă un munte de
lucru? Aplicaţiile nu se citesc singure.
işi scoate paltonul şi îl agaţă în cuier. Bunica clatină din cap.
- Ce aplicaţii?
- Pentru noua vânzătoare. I-am promis lui tati că o să aleg pe
i ineva, de fapt, abia mâine...
Dar bunica îi retează vorba.
- Cum poţi să umbli aşa? strigă ea, apoi îi trage mamei puloverul
in sus.
Mama se uită în jos şi abia acum vede petele maronii care se
iuţind până pe fustă.
- Ce naiba ai făcut? strigă bunica mea, clămpănind prin baie, de
unde se întoarce cu o cârpă mustind de apă.
- Eu? se miră mama. A fost copilul vecinilor.
Scoate cu degetele firimiturile de pământ care se încurcaseră în
lâna puloverului.
- A căzut peste mine după ce a scormonit printre flori.
- Iar a fost ăla la florile mele? strigă bunica. Cred că i s-a urât cu
binele!
Apoi se lasă în genunchi în faţa mamei, îi întinde puloverul şi
incepe să-l frece bine cu cârpa. Micile pete maronii se transformă în
lacuri mari, negre.
- E tot mai rău cu puşlamaua aia, geme ea. Face numai ce vrea, iar
Imrinţii îl lasă în treaba lui.
218 SAU.AH STKICKKR

Cârpa ajunge pe coapse, apoi înapoi pe pulover, până când loală


partea din faţă e udă.
- Aşa nu poţi să umbli, spune ea în cele din urmă, apoi se ridică
gâfâind.
O goneşte pe mama în direcţia dormitorului şi se duce la şifonier.
- Dezbracă-te!
Mama face un gest de refuz.
- Lasă, că merge.
- Nu, nu, strigă bunica. Nu-mi ieşi tu mie din casă aşa!
îi face semn cu degetul şi se opreşte nerăbdătoare la uşa
şifonierului, până când mama, mai mult de gura ei, îşi scoate fusta.
Pune ochelarii pe pat. Trage puloverul în sus. Coatele întind ochiurile
în timp ce caută ieşirea, apoi scoate o mână de pe mânecă şi simte
degetele bunicii mele care, cu o smucitură, îi trage puloverul de pe
umeri.
Vede încăperea ca printr-o pungă din plastic, apoi şi patul, ale
cărui contururi se întrepătrund.
- Şi lenjeria, totul e ud leoarcă pe tine.
Mama îşi scoate furoul, îşi desface sutienul şi îşi dă jos chiloţii,
apoi aşteaptă, dârdâind, până când bunica îi dă, în sfârşit, ceva moale.
Trebuie să ţină materialul exact înaintea ochilor ca să recunoască
chilotul uriaş din bumbac.
- Ăsta e mult prea mare.
- Şi eu ce să fac? strigă bunica. Dacă n-ai fi insistat să-ţi iei toate
lucrurile de aici şi să le duci în apartamentul tău, acum am fi găsit
ceva potrivit.
Rosteşte „tău“ după „apartamentul" de parcă ar fi ceva odios.
Uşa şifonierului scârţâie. Mama vede ca prin ceaţă mâna bunicii
ridicată la piept, mişcându-se dintr-o parte în alta.
Intră aşadar, în namila de chilot, înnoadă materialul de prisos pe
ambele părţi şi îşi acoperă pieptul cu un braţ.
- Dumnezeule mare, cine se uită acum la tine? se aude din ceaţă
înfundat.
(linei copeici 2 19

Iin g ă mama aterizează apoi o a doua bucată de stofă, pe care


iriişcşle s-o identifice ca fiind o bluză la fel de supradimensionată.
Măcar pantalonii pe care bunica îi scoate la lumină sunt din zilele de
după război ale bunicului, când era m ort de slab, astfel încât ei luară
1 1 uilact, ce-i drept sporadic, cu trupul mamei.

Pipăie pe pat, îşi găseşte ochelarii.


Apoi, faţa congestionată a bunicii se aspreşte dintr-odată şi frun­
tea i se încruntă.
De ce nu porţi lentilele de contact?
Mama răsuceşte talia pantalonilor până când ajunge precum un
■âr nat gros în jurul ei.
- îmi irită ochii.
- Există picături pentru asta.
- Nu-mi trebuie când merg la bibliotecă.
- Totuşi, n-au cum să-ţi facă rău.
- Nu e parada modei, mă duc acolo să învăţ.
- Da, da, strigă bunica, apoi adaugă: îţi spăl hainele, le poţi lua
dala viitoare.
- Mulţumesc, mormăie mama.
- Asta dacă nu cumva vrei să le laşi aici. în caz că o să mai ai ne­
voie de ele.
- Mamă, chiar trebuie să mă apuc de treabă acum, spune mama,
apoi se duce în birou, unde, într-adevăr, mapele sunt deja pregătite.
Se aşază pe scaun, trage tot vraful mai aproape şi deschide o
mapă. Face o mişcare de rotaţie cu umerii şi se apleacă înainte.
Se ridică. închide uşa. îşi dă două palme pe obraji.
Prin folia protectoare începe să citească: „Stimate doamne, sti­
maţi domni, prin prezenta solicit un loc de muncă în magazinul
dumneavoastră..."
Aruncă mapa pe jos. O ia pe următoarea, cea scrisă de mână.
Scoate adresa. Parcurge câteva rânduri numai din curiozitate, până
ajunge la inimioara desenată în dreptul lui „cu stimă" şi o aruncă şi
pc asta pe jos.
220 SARAH STRICKF.R

Ia la mână a treia mapă, bucurându-se deja de prostiile care o


aşteaptă aici. Dar începutul este surprinzător de suportabil, cu
entuziasm am descoperit anunţul dumneavoastră în timpul stagiului
meu de instruire ca vânzătoare, apoi am avut ocazia să acumulez
experienţă în comerţul cu amănuntul, cu stimă, anexele 1,2,3.
Dă mai departe la CV, fără vreo tragere de inimă, arătătorul
urmăreşte formarea profesională, şcoală primară, liceu politehnic,
studii postliceale. Materiile, bine, notele, bine, nu spectaculos, dar în
medie totul e în ordine, nimic de reproşat. Nimic de care mama să se
agaţe. Fără s-o deranjeze vreo greşeală de literă, privirea îi alunecă de
pe pagină, se pierde în gol şi ajunge de la sine la ochii galbeni, care o
fixează atât de intens, încât de spaimă îi cade mapa din mână.
Scutură din cap, apucă din nou teancul şi se ascunde în spatele
unei alte mape. Dar, ce să vezi, nici asta nu e rea. O virgulă e pusă
greşit, dar asta nu ajunge ca să oprească furnicăturile care îi înaintează
pe braţe. Degetul ei urm ărind rândurile începe să tremure. îşi dă din
nou două palme peste faţă, de data asta chiar zdravăn, apoi răsfoieşte
mai departe, diplome, documente, rătăcindu-se prin tot soiul de
copii, până la notele de la bacalaureat, bineînţeles că vaca dracului a
mai făcut şi rusa la şcoală.
Şi cam asta a fost tot.
Imaginile se prăvălesc peste ea, musca din buzunarul lui, vârfurile
degetelor pe chitanţier, pe urm ă uşa din lemn bălţată, da, dintr-odată
e cât se poate de sigură că el locuieşte în dosul acelei uşi. îl vede în
tocul uşii, cu rânjetul lui care îi răscoleşte măruntaiele.
Uşa se dă de perete.
- Poate vrei o bucăţică de plăcintă cu mere.
Mama îşi şterge faţa cu mâna.
- Nu mi-e foame.
- Dar trebuie să mănânci ceva.
- O să mănânc, dar nu acum.
- Evident că nu mănânci destul. Uită-te la tine!
Cinci copeici 221

- Ştiu, ştiu, răspunde mama. îmi pare rău. Şi pentru că buza


inferioară a bunicii se deplasase deja ameninţător înainte, adaugă:
lartă-mă, am avut o noapte proastă.
- Şi eu, spune bunica. De când tati a venit cu ideea asta despre
noua filială, n-am mai pus geană pe geană. Ba chiar am... dar ultimele
c uvinte se cufundă într-un val de tuse, care era într-adevăr necesar,
altfel ai fi putut uita că încă e bolnavă de moarte.
Luptându-se să respire, duce mâna la buzunarele cortului cu care
c îmbrăcată, cotrobăie printre lucrurile de pe masă, dar inhalatorul e
de negăsit. în schimb, redescoperă toate boleşniţele adunate. Vechii
plămâni. Noile dureri de stomac. Şi, mai ales, spatele!
Mama aprobă şi scutură din cap, trăgându-şi marginile hârtiei
peste degete ca la cinematografele din vechime, până când în sfârşit,
in sfârşit, bunica pleacă.
Iar drama începe de la zero: pus ochelarii, dat jos ochelarii,
desfăcut părul, strâns părul. Agitaţie. Scuturat din cap. Mapele cu
aplicaţii ajung una după alta pe jos, deşi mama nu ar şti să spună ce
citeşte acolo. Studiază o poză de paşaport oarecare cu un fundal
albăstrui, observă brusc că a citit de atâtea ori adresa şi numărul de
telefon ale candidatei încât le ştie pe dinafară şi apoi aude uşa de la
apartament.
- Ai venit, în sfârşit! strigă bunica, apoi începe să povestească
agitată despre mama şi despre pete şi băiatul din vecini, „care devine
tot mai rău pe zi ce trece".
Mama, panicată, îşi mută privirea de la stânga la dreapta. Alunecă
de pe scaun, adună mapele răspândite pe jos şi le aruncă pe masă.
- Şi? Ce tânără speranţă ne va acorda ajutor în viitor? latră
bunicul năpustindu-se înăuntru.
De sub jachetă i se vede îmbrăcămintea de weekend, adică un
costum de culoarea antracitului în loc de unul negru. La costum
poartă o pălărie minusculă şi un zâmbet uriaş.
- Pe vreme bună, şantierul arată şi mai bine! spune şi, fără să se
întoarcă, lasă jacheta să alunece în braţele întinse ale bunicii, care
222 SARAH STRICKER

vine în grabă în urma lui. De pe autostradă, terenul se vede deja de la


trei kilometri distanţă. în jur e gol, nici măcar un popas nu e acolo.
Oamenii sunt obligaţi să vină până la noi fie doar pentru a face pipi!
îşi dă jos pălăria şi o întinde în spate, unde este preluată tot de
bunica, în timp ce el relatează cu faţa roşie de entuziasm despre cel
mai nou plan al său, acela ca în locul încă unei filiale să instaleze un
fel de rampă cu resturi.
- Putem duce acolo tot ce nu s-a vândut până la finalul sezonului.
Lipim etichete cu reduceri pe fiecare articol şi se vor vinde singure. Se
întoarce pe vârfuri şi ridică sprâncenele. Ce spui?
- Sună bine, înghite mama în sec.
- Asta e tot? se încruntă bunicul.
Neliniştită, mama adună mapele în dreptul ei.
- Nu i-aş spune însă rampă cu resturi. Ce ai zice de outlet?
- Gena mea! exclamă bunicul şi bate în masă, neputând să se bată
pe coapsă.
Apucă marginile mesei ca un preot marginile amvonului şi
începe să ridice în slăvi zgârcenia nemţească, „mai ales aici, în Est. Au
avut atâta vreme doar preţuri unitare, încât acum sunt fără putere în
faţa unor cuvinte precum oferte speciale şi chilipir. în principiu am
putea să le dăm doar suluri de stofa!" Masa începe să se clatine de
colo până colo.
- Aşa, hai să vedem cum arată succesoarea, spune el brusc,
uitându-se la teancul în care se află cam cinci sau şase mape. Acestea
sunt cele care intră în discuţie?
Mama îi urmăreşte privirea şi scutură imperceptibil din cap.
- Ei, arată-mi, atunci.
Dă drumul marginii mesei şi întinde braţul.
Mama se uită la degetele întinse în faţa ei, vede inelul şi pielea
strivită de deasupra. Trage una dintre mape din dezordinea de lângă
ea şi i-o pune în mână.
- Ei, atunci să vedem, spune bunicul, apoi deschide mapa şi o
ridică spre ochi: Jaqueline, citeşte el cu voce tare.
Cinci copeici 223

Privirea îi alunecă în josul paginii. Răsfoieşte totul încetişor şi îşi


iluce limba din interior spre buza de sus.
- Mda, nu e tocmai copleşitor, nu-i aşa?
Mama aprobă.
HI îşi apasă degetul arătător în gropiţa din bărbie.
- Trebuie să iei ce se găseşte, nu?
Ea aprobă din nou.
Bunicul se uită strâmb în sus.
- Şa-ko-li-no, spune el încă o dată, de parcă sunetul ar putea să-l
consoleze, apoi rulează mapa ca pe un baston.
Mama inspiră adânc. Simte privirea bunicului asupra ei, vede
bastonul făcut din mapă, care se mişcă în pum nul lui încolo şi
încoace şi care apoi se ridică şi se loveşte atât de tare de masă, încât
mapa se îndoaie la mijloc.
- Ei bine, atunci asta să fie, spune el. Desigur, dacă eşti sigură că e
persoana potrivită.
Mama ridică privirea.
- Da, este, spune ea aprobând din nou.
Este pentru prima dată când îl minte pe bunicul.
Bunica revine în cameră.
- Deci, strigă ea cu nerăbdare din prag, aţi găsit pe cineva?
- Evident, strigă bunicul la rândul lui, şi încă ce bună!
- Slavă Domnului! exclamă bunica, cerând apoi să vadă mapa.
I’oftim, din Jena? geme ea încă dinainte să apuce să vadă bine toată
pagina întâi. De acolo era şi femeia aia, Berenth! Hei, să sperăm că nu
c la fel de proastă.
- Cum să fie? strigă bunicul. Atunci n-am mai chema-o la interviu.
Mama se ridică şi îşi ia geanta de pe jos.
- Dar şi pe Berenth ai chemat-o! Şi ai mai şi angajat-o, continuă
bunica. Unde vrei să pleci?
- Acasă, răspunde mama aproape în şoaptă, de parcă ar fi fost la
cinematograf şi nu ar fi vrut să acopere vocea protagonistului.
Bunicul îi smulge bunicii mapa din mână.
224 SARAH STRICKER

- Ei, Berenth! Jena a avut o sumedenie de fii celebri, alte oraşe ar


fi invidioase! Hegel, Novalis, Goethe, Schiller!
- Eu credeam că Schiller era din Marbach, exclamă bunica. Doar
ai spus că bunica Schneider s-a dus special cu bicicleta la casa în care
s-a născut!
- Eu? Eu am spus asta? Niciodată!
- Ah, atunci înseamnă că eu mint.
Mama se împinge printre ei doi.
- Trebuie să plec.
Bunica aleargă după ea.
- Nu rămâi la masă?
- Mi-ar plăcea, dar mai trebuie să învăţ!
- Atunci, să îţi pun măcar nişte prăjituri la pachet.
- Nu e nevoie.
- Poate pentru Arno.
Bunicul iese din birou.
- Uite ce note are, numai zece şi nouă, exclamă el, ciugulind foaia
cu degetele precum o găină nisipul, chiar dacă bunica nu vede nimic.
Dacă are asemenea note nu poate să fie proastă.
- Astea sunt note din Est, strigă totuşi bunica, pot să însemne
altceva.
- Hilde, am început să mă satur de atitudinea asta negativă. Când
o să vezi şi tu partea pozitivă?
- Iar vorbim de partea pozitivă? E vorba doar de o vânzătoare!
- Dar de ce te enervezi aşa?
- Dar nu mă enervez deloc.
- Eu am plecat, şopteşte mama.
Bunica o ţine de braţ.
- Mai aşteaptă un pic! strigă ea, apoi fuge în dormitor.
Se aud sertare şi uşile de la dulap care se deschid şi se închid, apoi
bunica se întoarce gâfâind cu o vestă tricotată pe care o ţine în sus.
Mama scutură din cap.
- Nu mi-e frig.
Cinri copeici 225

Aiurea, se întunecă în curând. O să îngheţi! exclamă bunica şi


li ii (cază braţele mamei să intre pe mâneci.
Ce mai e şi asta?
Din trei paşi, bunicul e lângă ele şi îi pune mamei mâna la ceafă.
Made in China? strigă el şi trage eticheta atât de tare în sus, că
>i| imape o sugrumă. Ce caută aşa ceva la mine în casă?
bunica ridică din umeri.
Cred că a trimis-o lise la un moment dat.
bunicul scoate o exclamaţie dispreţuitoare.
Sută la sută acrii, te zgârie de te înnebuneşte.
Aiurea, nu zgârie deloc, strigă bunica.
Trebuie să plec.
Mama întoarce capul şi încearcă să se elibereze din strânsoarea
tuni icului. Dar bunica o apucă din partea cealaltă şi îi vâră bluza ieşită
la loc în pantaloni. Ca doi copii care se ceartă pe o păpuşă, trag de
mama încolo şi încoace, până când aceasta se smulge aproape cu
lorţa, îşi ia pardesiul din cuier şi iese pe casa scărilor mormăind o
'a liză.
- Cum e cu prăjitura pentru Arno? Data trecută i-a plăcut? o
aude strigând pe bunica în timp ce coboară scările.
Apoi aude exclamaţia bunicului, la aceeaşi intensitate:
- Doamne Sfinte, Hilde, mai bine îl suni şi îl întrebi!
Apoi uşa se închide în sfârşit.
ha păşeşte pe stradă şi merge de-a lungul bordurii. Treptat începe
să se întunece. încearcă să îndoaie manşeta încă o dată, dar e atât de
groasă, încât aproape că nu o poate răsuci. Tivul pantalonilor
In micului se freacă hârşt-hârşt de asfalt, ca o a doua pereche de paşi
i are îi urmează pe ai ei.
începe să alerge tot mai repede, până când paşii i se adaptează la
hălăile galopante ale inimii. îşi cercetează mintea pentru explicaţia
haosului din ea şi nici măcar în cel mai îndepărtat colţişor nu găseşte
altceva în afară de dojeni. Adună-te! Ce naiba se întâmplă cu tine?
Termină în sfârşit cu tâmpeniile!
226 SARAH STRICKUR

Aleargă spre staţie, unde, din fericire, se află deja un tramvai. Se


urcă, se înghesuie printre oameni. Se aşază, vede picioarele din faţa
ei, tocurile care îşi caută echilibrul printre celelalte perechi de pantofi.
Geanta îi tot alunecă în timp ce tramvaiul ia câte o curbă, se opreşte şi
porneşte, apoi se opreşte din nou. Cineva deschide cu nerăbdare uşile
care piuie, înghesuind un genunchi între ele. Din difuzoare se aude
vocea precipitată a vatmanului, dar de asta îşi va da seama mai târziu
sau poate chiar peste ore sau zile, când va sta întinsă în pat, încercând
cu disperare să-şi amintească totul cât mai exact, de parcă, dacă ar
răzui totul astfel încât să nu mai rămână nici măcar o bucăţică de gri,
va desluşi până la urm ă şi piesa din mijloc. Dar îi va lipsi curajul să-şi
amintească cu adevărat. Tot ce reuşeşte este să combine logic. Nu
poate decât să reconstituie, să deducă: era destul de aglomerat, altfel
de ce ar fi stat aşezată pe proeminenţa dintre scaune? Au urcat şi au
coborât mulţi oameni. Trebuie să fi durat destul de mult până să se
pună tramvaiul din nou în mişcare, astfel încât mama - cu piuitul
uşilor răsunându-i în urechi - să fie aruncată brusc în faţă.
Cade pe culoar, alunecă pe burtă pe lângă rândurile de scaune,
picioarele o zgârie de o parte şi de alta, apoi se loveşte de cabina
vatmanului.
Roţile scârţâie. Se aude un bubuit. Apoi un scârţâit. Mama e
strivită cu faţa de perete. Tramvaiul se opreşte.
O cutie se loveşte cu zgomot lângă ea, în colţ.
- Sunteţi rănită? strigă un bărbat care îngenunchează lângă
mama, aplecându-şi capul spre ea.
Mama face semn că nu, ceea ce din poziţia sa întinsă pe burtă nu
poate fi prea uşor, dar bărbatul nu pare foarte impresionat.
- Va simţiţi bine? mai strigă el încă o dată şi aproape că se întinde
lângă ea.
Mama se ridică un pic, dar în aceeaşi secundă, lângă capul ei se
deschide brusc uşa. Nişte picioare albastre se poticnesc pe lângă ea.
Vatmanul mormăie ceva neinteligibil, în timp ce se înghesuie prin
Cinci copeici 227

mulţime afară. Câţiva oameni sar după el pe şine, pietrişul scrâşneşte


sub picioarele lor.
- Aţi păţit ceva? strigă bărbatul, de parcă răspunsul ar depinde de
formularea corectă a adevărului.
Mama îşi trage picioarele sub ea, apoi se ridică. Abia când vrea să
sc sprijine de perete observă că mâna bărbatului a fost tot timpul pe
spatele ei.
De afară se aude un strigăt ascuţit.
- E totul în ordine, spune ea, dar bărbatul nu pare m ulţumit
nici aşa.
- Va doare ceva? insistă el.
Mama îl vede ducându-şi mâna pe umărul ei, lăsând-o să-i
alunece pe braţ în jos.
- Nu, nu, răspunde ea.
Şi, într-adevăr, nu simte nicio durere. Nu simte nimic. Nici măcar
peretele de care se sprijină. Nici presiunea de la încheietura ei. Nici
rana însângerată de la cot pe care bărbatul o descoperă brusc, scoţând
un şuierat printre dinţi.
- Doar o zgârietură, spune ea repede, eliberându-şi braţul.
Vatmanul se întoarce.
- Lăsaţi-mă să trec! strigă el disperat, deşi pasagerii se dau la o
parte.
Mama se înghesuie într-un colţ. Bărbatul vine târându-se după ea.
- Plecaţi de la uşă! strigă vatmanul peste umăr, în timp ce trece de
cei doi, intrând în cabină.
Şapca de pe cap îi alunecă pe faţă.
- Plecaţi! strigă el încă o dată. Plecaţi cu toţii!
Se aude un sunet strident.
Apoi tramvaiul se urneşte înapoi. Osiile icnesc. Mama vede dâra
de cola care se scurge în jos pe culoar, apoi înapoi spre ea, în timp ce
roţile se opresc scrâşnind.
Pasagerii răsucesc capetele, în timp ce vatmanul aleargă din nou
a Iară. De data asta se duc în cete după el. Ciorchinele din jurul mamei
228 SARAH STRICKKR

devine tot mai sfrijit. Până şi bărbatul pare să-şi fi pierdut un pic
interesul pentru ea.
- Chiar vă simţiţi bine? întreabă el încă o dată, dar ochii îi fug
spre ieşire.
- Da, da, spune mama.
îşi duce mâna spre gambă şi şi-o trage spre ea cu ambele mâini.
- Nu vă ridicaţi! strigă o femeie din spatele bărbatului. Dacă e
ceva rupt? La Meiser1în emisiune spun mereu să nu te mişti până nu
vine salvarea!
Se întoarce să caute aprobare, dar pasagerii rămaşi se înghesuie cu
toţii afară.
- Nicio grijă! spune mama şi se împinge cu degetele în podea.
- Nu, nu, nu care cumva să fiţi paralizată, strigă femeia, apoi i se
aşază în cale.
Mama scutură din cap.
- Mă simt bine, spune ea şi, cum asta tot nu ajută, adaugă: Sunt
medic, chiar dacă nu e tocmai adevărat. Credeţi-mă, e totul în regulă.
- Aha, de ce nu aţi spus aşa de la început? spune femeia ofensată
dându-se la o parte, în timp ce mama se ridică în sfârşit.
- Sigur? întreabă bărbatul, care a pierdut deja evidenţa întrebărilor.
Aproape că nu mai poate să-şi ia ochii de la ieşire.
- Sigur, răspunde mama şi îi face favoarea de a păşi spre uşă, astfel
încât el o bate pe umăr.
- Ei, atunci, toate bune, mormăie el, apoi aleargă afară împreună
cu ceilalţi.
Vagonul e acum aproape gol. Ultimii pasageri trec pe lângă ea şi
se opresc nesiguri, de parcă ar fi călătorit fără bilet şi mama ar fi fost
controloare, doar că nu voiau să urce, ci să coboare.
Mama îşi pleacă privirea, îşi şterge pardesiul, apoi îşi vede chiloţii
care au ieşit din pantaloni. Trage pantalonii bunicului în sus şi se uită
nervos în jur, în timp ce îşi aşază bluza deasupra.

1Hans Meiser, moderator al emisiunii N o tm f(A p e l de urgenţă) la postul RTL (n.tr.)


Cinci copeici 229

Aude din nou un ţipăt, dar de data asta nu se întrerupe, ci se


lungeşte tot mai mult.
Mama îşi îndepărtează părul de pe faţă şi aleargă în urma celor­
lalţi, care înaintează în spaţiul îngust dintre şine. Stâlpul de iluminat
dc la colţ nu bate chiar până în capătul trenului. în semiîntuneric, ca­
petele celor aflaţi în faţa mamei alunecă de colo colo, de parcă cineva
ar încerca zadarnic să rezolve un puzzle.
în faţa ei merg două fete, strânse una în alta. Un băiat li se alătură,
chiar dacă probabil nu sunt împreună. Cu cât trupa ajunge mai
aproape de partea din faţă a trenului, cu atât încetinesc mai tare
primele rânduri, astfel încât, inevitabil, cei din spate ajung să fie
striviţi. Una dintre fete se ridică pe vârfuri.
- Ei? şopteşte cealaltă, dar prima fată îi cade deja în braţe.
Pe faţa ei, care apare pe după umărul celeilalte, se scurg lacrimi.
Mama este împinsă în spatele celorlalţi, care obturează vederea
spre şine. Tot ce poate vedea este un tip cu jachetă de aviator şi cu o
ceafă de taur, aflat la marginea cercului de lumină. Ţine în lesă un
dog sau un pitbull ori ceva asemănător, câini pentru ţipi ca el, mari,
laţi, dar şi cu multă ceafă şi o blană scurtă, prin care se conturează
muşchii.
Ţipătul se amplifică, un ţipăt teribil care îţi pătrunde până în m ă­
duva oaselor.
Lanţul de la gâtul dogului se tensionează.
în faţa restaurantului de pe cealaltă parte a străzii strălucesc încăl­
zitoare de terasă. Chelnerii cu papion şi cu cămăşi albe ies şi privesc
curioşi spre ei. Se aude muzică, deşi foarte încet.
Mama încearcă să identifice melodia, dar ţipătul intervine mereu,
de parcă cineva ar cânta fals şi asurzitor.
Câţiva pasageri încep să şuşotească, iar alţii plâng şi îşi apasă mâ­
na pe gură, de parcă ar vrea să evite să eclipseze vocea principală cu
plânsul lor.
230 SARAII STRICKKR

Dogul trage în continuare în faţă, dar de data asta tipul nu-1 mai
poate ţine lângă el. Lesa îi alunecă din mână şi câinele o târăşte după
el în timp ce aleargă amuşinând printre şine.
Murmurul vorbelor devine mai clar, ar trebui, a făcut cineva, ar fi
bine, de ce nu face nimeni. O tânără aleargă pe şine.
- O ambulanţă! A chemat cineva o ambulanţă?
- Fata care a căzut, aude mama pe cineva, era doctor!
- Da, exact. Unde e doctoriţa aceea? întreabă cineva la doar câţiva
paşi de ea.
Mama se ascunde într-o parte. Cu coada ochiului îl vede pe
bărbatul care o caută din priviri. Şi apoi şi vatmanul, în faţă de tot, cu
şapca în mână.
Mama se uită la dog, a cărui lesă zdrăngăne pe şine ca o
zornăitoare pentru copii. îşi vede propriile braţe, zgârietura de la col
care încă mai sângerează, deşi ea nu simte absolut nimic - nici
durere, nici propria mână care apasă pe rană.
Pune unghia de la degetul mare pe pielea julită şi o lasă să alunece
în jos, privind nedumerită cele trei dâre albe lăsate de unghie.
Aşteaptă să dispară. Un minut. Două. Dar şi după cinci minute tot se
mai văd clar, ca nişte urm e de cretă pe o tablă neagră.
Pe trotuar se adună o mulţime de curioşi.
Ea îşi trece din nou mâna peste cot, acum destul de brutal, strânge
braţul între degetul mare şi cel arătător şi apasă până când buricele
degetelor se ating. Pielea se adună sub inel. Dar în continuare
singurul lucru pe care îl simte este neliniştea de a nu simţi nimic.
în depărtare se aude o sirenă.
Ea îşi dă drumul, se freacă la ochii încercănaţi, apoi lasă mâna să
alunece peste piept, peste burtă şi îşi caută prin bluză stomacul.
Dacă măcar ar înceta ţipătul, se gândeşte ea, în timp ce încearcă
disperată să-şi amintească în care parte a creierului se află locul
responsabil cu simţitul. Tot mai neliniştită, îşi trece mâna peste pielea
amorţită, spre şolduri, spre coapse.
El o atinge atât de brusc cu degetul, încât tresare de spaimă.
Cinci copeici 2 3 1

îşi trage braţul spre ea. Se uită la partea interioară, de parcă s-ar
•işlcpta să descopere pe ea o amprentă. Dar pielea arată ca întot­
deauna. Poate cel mult un pic mai murdară după căzătură.
Strânge pumnul. Apasă degetul mare peste celelalte degete. Lasă
din nou braţul în jos. îşi ia avânt foarte uşor şi păşeşte în spate. El stă
probabil la numai câţiva centimetri în spatele ei, căci degetele i se
lovesc rapid de pantalonii lui.
Şi zboară imediat înapoi, ca o minge de tenis care sare din
pământ.
Dogul îşi înalţă capul, apucă - probabil din plictiseală - mâneca
stăpânului, trage de ea, sare pe el. Tipul îl împinge într-o parte atât de
brutal, încât câinele cade în tufişuri. Crengile trosnesc în timp ce
animalul se redresează, dar bărbatul nici măcar nu se întoarce. De
Imrcă ar fi un joc, câinele îşi ia din nou avânt şi aleargă spre el.
Mama îşi ia şi ea avânt şi îi atinge din nou piciorul - ştie deja că e
piciorul lui? Oare l-a văzut, atât de scurt încât doar subconştientul l-a
remarcat? Aşteaptă, nemişcată, să vadă dacă presiunea din partea
cealaltă devine mai puternică. De atâta încordare, umărul începe să-i
Iremure. Ce faci aici, nu poţi să faci asta, las-o baltă, se gândeşte. Şi
împinge mai departe cu braţul.
Deschide pumnul. Simte materialul rece, neted. Simte pielea ei
lipită de el, atât de limpede de parcă ar trece cu cuţitul pe deasupra.
Sângele începe să-i furnice în degete, de parcă ar fi avut nevoie doar
de această rezistenţă pentru a simţi din nou.
Ambulanţa se opreşte la marginea drumului.
Ea împinge mâna în sus, de-a lungul coapsei. Ca şi cum ar întinde
lăină pe o suprafaţă de lucru, îşi lasă palma să circule în cercuri mici,
cu privirea aţintită cu încăpăţânare spre şine, de parcă nu ar avea
nimic de-a face cu ce se întâmplă în spatele ei, de parcă ar interesa-o
în m od deosebit cum vin cei de la ambulanţă alergând de-a lungul
şinelor cu o targă sub braţ.
Dogul sare din nou pe stăpân, lovind cu labele din faţă în jacheta
de pilot.
232 SARAH STRICKF.R

Lumina albastră se strecoară peste rândurile de oameni.


- Vrem doar să vă ajutăm! îl aude ea pe unul dintre doctorii din
ambulanţă.
Ea închide ochii, încercând să ţină mâna nemişcată. Aşteaptă o
reacţie, un semn de la el, până când nu mai rezistă şi îşi împinge
degetele spre fermoar.
Celălalt doctor vorbeşte cu vatmanul, în timp ce dogul continuă
să sară. Tipul îl împinge, fără să se uite la el, dar faptul că e ignorat nu
face decât să-l întărâte. Zboară spre el ca un bumerang şi se lasă
împins la pământ cu o forţă şi mai mare. Labele din spate îi alunecă
pe pantă în jos.
Mama îşi mută greutatea pe celălalt picior şi îşi împinge fundul
spre coapsa lui. Degetul mare mângâie încet în sus şi în jos, trăgând
arătătorul după el.
Câinele începe să latre, aleargă înapoi şi sare din nou pe stăpân,
care îl respinge violent de fiecare dată. Când începe să-şi scuture
capul - atât de tare încât sandaua dintre dinţii lui se loveşte de
jachetă -, tipul se întoarce brusc.
Strigă sălbatic şi întinde mâna spre talpă, dar câinele scapă pe sub
mâna lui. Saliva îi curge peste cureluşa de piele, în timp ce aşteaptă să
fie ajuns din urmă. Apoi porneşte din nou în goană cu stăpânul după
el. Ca un purice de pământ de pe care ai ridicat o piatră, acesta
aleargă în cercul de lumină, încercând să-l prindă de picioarele din
spate. în cele din urmă se aruncă pe el. Apucă zgarda şi îl pocneşte cu
ea. Câinele urlă.
- Terminaţi! strigă o femeie tânără.
Dar tipul nu poate fi oprit. Orbit de furie, îi smulge câinelui
sandaua din gură şi îl loveşte cu pumnul în burtă. Picioarele se zbat
lângă jacheta de pilot, în timp ce tipul îşi ia din nou avânt cu lanţul.
Femeia se uită disperată în jur. Din spate soseşte un asistent
medical, dar nici acesta nu îndrăzneşte să se bage în calea lanţului,
încremeniţi, privesc amândoi cum individul îşi bate mecanic câinele,
îşi împinge repetat cotul spre spate, de parcă ar acţiona o pompă.
Citiri <:o|>cici 233

I)urează o vreme până când mama îşi dă seama că mâna ei freacă în


sus şi în jos în acelaşi ritm.
Nu se opreşte. Simte presiunea în degetele ei.
Şi apoi fermoarul se desface brusc din mâna ei.
Braţul lui îi atinge umărul. Ea vede spatele, care se împinge
înaintea ei prin mulţime, pantofii lui negri şi apoi pe ai ei, care îl
urmează spre trecerea peste şine, călcând peste fanioanele de lângă
acestea. Merge tot mai repede, evitând braţe, pungi, copii, în timp ce
ceafa lui dispare şi apare, apoi dispare din nou. Privirea ei îl urmăreşte
şerpuit, printre bare de protecţie şi pe trotuar, aleargă în intersecţie
înainte şi înapoi şi apoi îl zăreşte din nou, traversând strada şi privind
în urmă, de parcă s-ar uita după ea. Sau doar dacă nu vine cumva
vreo maşină.
Ea aleargă, aproape împiedicându-se de tivul pantalonilor. Talia îi
alunecă în jos. Se ţine de cordon, mă scuzaţi, îmi permiteţi, daţi-mi
voie, vă rog, o geantă se loveşte de ea în timp ce aleargă peste drum,
pe lângă restaurant. Ţipetele de pe şine devin tot mai estompate, iar
cele din interiorul ei tot mai puternice. Te rog, îi răsună în cap, nu
mai e loc pentru mai mult. Te rog. Te rog, te rog, te rog. Elasticul de
bucătărie îi alunecă din păr, dar ea nu are timp să se întoarcă după el,
nu îndrăzneşte să îl scape din ochi. Aleargă printr-o intersecţie, apoi
prin a doua. Nu vede altceva decât spatele lui, cămaşa albă, care se
in foaie peste curea, vesta neagră de deasupra, apoi brusc ochii lui.
El nici măcar nu se preface că ar fi mirat să o vadă, ci doar se uită
la ea, nu respingător, dar nici interesat cu adevărat, aşa cum priveşti
un catalog nesolicitat găsit în cutia poştală. Buza i se răsfrânge în sus,
la fel ca acum câteva zile, la cumpărăturile de seară. Simte mâna
lui într-a ei, apoi cum o trage, când, fără vreun avertisment, porneşte
din nou.
Ea se poticneşte în urm a lui, vede pietrele din macadam sub ea,
vede casele de la marginea drumului, ca printr-o fereastră de tren, un
şir lung care sare în sus şi în jos în linii vălurite.
234 SARAI-I STRICKER

El o coteşte pe un drumeag, iar luminile stradale se întrerup. Cu


mare greutate, mama desluşeşte o plăcuţă pe care scrie „Pentru copii
până la 12 ani. Utilizare pe proprie răspundere", în timp ce el îşi face
de lucru la un gard ruginit. Uşiţa se deschide.
El o trage pe lângă un leagăn spre căsuţa mai mare dintre cele do­
uă de lemn, între care se întinde un pod suspendat.
- I\i mai întâi! spune el, dându-i drumul la mână.
Ea îl priveşte întrebător.
El îi arată căsuţa. Ea îi urmează braţul, uitându-se în gaura întu­
necată. în faţa intrării se află o lopăţică în nisip.
Ce faci aici? se gândeşte ea. Fă bine şi pleacă! încă nu e prea
târziu!
Se întoarce, se uită dincolo de el, înapoi spre drum, şi simte pe da­
tă din nou acea amorţeală a membrelor. Picioarele nu o mai ţin.
- Atenţie, spune el, punând mâna pe arcul porţii în timp ce o îm ­
pinge prin ea înăuntru în patru labe.
Ea se târăşte în colţ, îi vede foarte scurt corpul, care umple
intrarea, în timp ce peste ea curge nisip de sus. Apoi el o întoarce cu
capul spre perete. Cu o mişcare rapidă îi trage pantalonii şi chiloţii
până la genunchi. Frigul o ia înaintea mâinii lui, înainte ca el să-şi
vâre degetele în ea şi să o împingă în scândurile umede.
Ea se uită la mâna liberă cu care el se sprijină în podea, lângă ea, îi
vede unghiile scurte, marginile tăiate, pieliţele rupte, încearcă să
memoreze totul cât mai atent, aşa cum învăţase pe vremuri la orele de
desen ca să poată schiţa şi din memorie, inutil, cum avea să se
dovedească, pentru că până la urmă fusese nevoită să renunţe la
desen. Oare intervenise gimnastica? Sau canto? I se derulează prin
faţa ochilor călătoria cu maşina, vede cum stătea pe bancheta din
spate cu uriaşul bloc de desen în braţe, când bunica, în loc să o
cotească la dreapta spre profesorul de desen, o coteşte spre stânga.
Ah, tata nu ţi-a spus? Azi încercăm ceva nou. Fermoarul lui se
desface cu zgomot. El îi desface picioarele. Ea simte o împunsătură în
coaste, gâfâie după aer. Apoi el se înfige în mijlocul ei.
Cinci copeici 235

I)urerea îi săgetează corpul. Duce mâna spre scânduri, se agaţă de


0le, dar oricum nu există vreun loc liber în care să cadă. Strivită între
vi vi pereţii negri, se poate mişca doar atât cât îi permite el. Faţa îi este
«I i ivită de lemn. El îi bagă mâna pe sub bluză, în sutien, scoate
nerăbdător sfârcurile şi i le strânge, apoi îşi apasă mâna pe burta ei.
1)egetele lui desfăcute i se înfig în carne, de parcă şi el s-ar ţine de
i eva. Ea priveşte printre despicăturile scândurilor afară, vede partea
ilc jos a toboganului, iarba din faţă.
Mâna lui se desprinde de pe scânduri şi îi atinge buzele. Printre
i-le răzbate un gust artificial, amar. Ea închide ochii şi îşi închipuie
i um stă îngenuncheat în spatele ei, cum se uită la fundul ei, cum îi
alunecă privirea peste spatele ei, pe care se adună cămaşa Iui şifonată.
I’are mulţumit? Lacom? îşi schimonoseşte faţa într-o grimasă, aşa
u im o face Arno? Se gândeşte la buza lui ridicată, la obrajii goi, dacă
mai sunt goi... oare nu aveau din nou tuleie? El pare deja o amintire
'îndepărtată, deşi e încă în ea.
Ea îşi îngroapă faţa în mâna lui. Dinţii ei trec peste buricele
degetelor lui. Inspiră mirosul ciudat, chimic, poate al unei substanţe
dc curăţenie, şi nici măcar nu observă când muşcă deodată, până
( And nu aude şuieratul de deasupra urechii ei. El îşi smulge mâna şi o
apasă lângă cealaltă pe burta ei. Pieptul ei se loveşte de perete.
Imediat, se gândeşte ea ţinându-se de scânduri, ca să se pregătească
pentru final.
Dar se terminase deja. El alunecă atât de repede afară din ea, încât
nici măcar nu mai are timp pentru a-şi întoarce capul înainte ca el să
iasă din căsuţă.
Mama rămâne pe vine, ca o fetiţă care învaţă pentru prima dată să
Iacă pipi în aer liber, şi simte cum, într-adevăr, ceva i se scurge pe
picioare în jos. Pantalonii şi chiloţii îi sunt în jurul gambelor. Trebuie
să se târască după el afară ca să şi-i poată trage în sus.
El stă pe un leagăn câţiva metri mai departe şi pare să se frece la
mână, dar e prea întuneric ca să poată fi sigură.
- Scuze, zice mama pentru orice eventualitate, când ajunge lângă el.
236 SARAH STRICKF.R

Se aprinde o flacără. Vârful ţigării străluceşte roşu între degetele lui.


Mama îşi trece mâna prin păr, se pipăie la ceafa, dar elasticul de
bucătărie pare definitiv pierdut. Se uită la el cum se leagănă, spre ca,
departe de ea, spre ea, departe de ea, şi se gândeşte să se aşeze pe al
doilea leagăn.
Dar rămâne totuşi în picioare.
întunericul se ridică între ei ca un perete. Doar jarul ţigării mai
aruncă un pic de lumină pe obrajii lui, care încă sunt bărbieriţi. Cât
durează până îi creşte barba? O zi, o săptămână, câteva ore? Bunicul
se bărbiereşte în fiecare dimineaţă şi, dacă are o întâlnire, uneori şi
după-amiaza. Dar asta e şi ţăcăneală, ca să observe alţii ce cantitate
de testosteron bubuie prin el. La Arno e suficient o dată pe zi. Cel
puţin, aşa crede mama. De regulă, el se duce la baie după ce pleacă
ea, ca să nu o încurce. Cu excepţia weekendurilor, când renunţă
câteodată şi rămâne până seara în pijama. Ea se gândeşte cum o
aşteaptă acum, cum stă în bucătărie şi priveşte pe geam, cu şervetul
de dimineaţă îndoit ca un acordeon. Ce se întâmplă dacă bunica l-a
sunat într-adevăr în legătură cu prăjitura şi i-a povestit că mama a
plecat deja de mult?
„Du-te acasă, se gândeşte, ai găsit ce ai căutat, ce te mai ţine
aici?“ în schimb, stă acolo şi se holbează la ţigara care smulge, la
intervale regulate, imagini noi nopţii, de parcă bliţul unui aparal
foto s-ar aprinde şi s-ar stinge tot timpul, fruntea, nasul, ochii lui,
care se agaţă de filtru. Parcă ar privi chiorâş. Cu fiecare fum pare să
se îndepărteze de el, de parcă lungimea ţigării ar fi proporţională cu
distanţa dintre ei. y = k-'/x, se gândeşte mama, apoi îşi spune că
într-adevăr y egal k ori 1 pe x - de atâta disperare îşi găseşte
ascunzişul în raţiune, dar şi aceasta s-a cam săturat să o tot ajute. Ca
un automat de gumă de mestecat la care ai apăsat toate butoanele
deodată, scuipă la grămadă câte ceva afară, hiperbole, alimentaţie
asimptotică, expansiunea voluminoasă a tuberculilor care se află în
relaţie de reciprocitate cu capacitatea intelectuală a agronomului.
Bunicul se strâmbase de râs în clasa a cincea când venise acasă cu
Cinci copeici 237

mlormaţia asta. O amintea cu fiecare ocazie, până când, într-o dimi­


neaţă, exact înainte de bacalaureat, îi povesti din nou şi ei. Ea se gândi
In lelul în care o privea, plin de aşteptări, şi îi făcu în sfârşit plăcerea
•le a râde.
El mai trage un fum, deşi mucul este de-acum atât de scurt, încât
l'.ire că îşi lipeşte buzele direct de degete. Cum adică expansiune
voluminoasă? îi vine ei în minte. De ce nu doar volumul? Doar e
i viIundant. Filtrul trece dincolo de stâlpul de lemn. Apoi îl vede por-
niiul, la fel de neaşteptat ca mai înainte. Leagănul se balansează de
iolo colo, în tim p ce el păşeşte cu paşi mari pe iarbă. Ea abia
ducă reuşeşte să treacă de portiţă înainte ca mânerul să i se lovească
«Ir picior.
IU merge de-a lungul drumului, ajungând din nou în stradă. Iar ea
merge în urm a lui, păstrând câţiva metri distanţă, de parcă între ei ar
II întinsă o sfoară care nu are voie să se lase. Traficul se înteţeşte pe
Ungă ei, un stop se face roşu. Un claxonat furios o însoţeşte pe
i ealaltă partea a drumului. îşi ţine din nou cordonul de la pantaloni
iii li mp ce coteşte acolo unde coteşte şi el; se opreşte când se opreşte
fl, umblă când umblă şi el. Simte miros de usturoi, aproape alunecă
pe câteva cepe, apoi, când ridică în sfârşit privirea, vede şaormeria şi
Işi dă seama că el e în drum spre casă, care de fapt e şi casa ei, chiar
i Iacă brusc acest gând i se pare absurd. Cum se poate ca toate acele
i ase pe lângă care trece zilnic să fie aceleaşi pe lângă care trece şi el în
Iiecare zi? Cum se poate ca strada care duce spre viaţa ei să se verse în
acelaşi tim p în această altă viaţă, despre care nu ştie absolut nimic? Se
uilă la faţade, care brusc i se par necunoscute, de parcă alienarea lui
s ar fi transmis asupra lor - intrările cu căsuţele poştale minuscule,
locurile de parcare, uşa, care acum e şi a lui. încearcă să-şi închipuie
■i| >artamentul lui, să construiască o cameră în jurul lui. îşi despătureşte
propria sufragerie, aruncă din ea mobila grea de mahon şi îi pune în
schimb un scaun nou, poate un scaun rotativ, ca acela de la vânzările
reduse. Agaţă în spate pictura cu femeia, desface draperiile, dar
Imediat apare în fundal propriul cap, ochii ei, care pândesc de la
238 SARAH STRICKKR

fereastră, şi brusc îşi dă seama că va fi exact aşa, că totul o va lua de la


început de îndată ce vor ajunge la intrarea în casă. Ea se va duce în
apartamentul ei, el într-al lui. Dar, în mintea ei, el se va întoarce şi o
va spiona, va forţa uşa, o va urmări prin casă. Ea va alerga în baie, îşi
va spăla sperma de pe picioare şi se va îmbrăca în hainele ei, apoi îşi
va deschide cărţile şi va încerca să continue ca şi cum nimic nu s-ar fi
întâmplat. Dar el nu o va lăsa, se va înghesui dintr-o parte, îi va răvăşi
mintea, nu-i va da pace până când nu va sta din nou la fereastră ca să
se holbeze la el, doar că de data asta va fi şi mai rău, pentru că
împreună cu ea va sta chircită la fereastră şi amintirea. Va aştepta din
nou să poată arunca o privire scurtă asupra lui. Ca el să îi arunce o
privire scurtă. Dar asta nu se va întâmpla. Nu o va mai privi niciodată
aşa cum o privise atunci, în metrou. în schimb, se va vedea pe sine cu
chiloţii în vine, cu faţa strivită de peretele de scânduri, cum aleargă
după el, cum fuge el de ea, exact acest moment îl va vedea şi va simţi
ruşinea.
Picioarele îi devin grele. Cu cât se străduieşte mai mult să ţină
pasul cu el, cu atât rămâne mai în urmă, de parcă ar merge de-a-ndoa-
selea. Se uită disperată cum trece el pe sub acoperiş, cu mâna în
buzunarul de la pantaloni, scoţând apoi cheia. Uşa se deschide.
Dar el nu trece, ci ţine doar uşa deschisă, atât cât să nu se
trântească la loc.
- Mai bine o iei tu înainte, spune el când ea îl ajunge din urmă.
- Cum aşa? întreabă ea.
Aproape că e puţin nedumerită observând că el încă îşi mai
aminteşte de ea.
El deschide uşa mai tare, apoi o prinde când se balansează înapoi.
- Pentru ca bărbatul tău să nu ne vadă împreună, spune el
rânjind, acelaşi rânjet strâmb care o chinuise ore întregi timp de zile
sau chiar săptămâni.
Dar de data asta îl simte altfel în ea, nu ca pe un agresor, ci ca pe
un prieten, un prieten vechi din trecut, care aduce cu el o poveste pe
care o cunosc doar ei.
lirici copeici 239

Noi. Cu buzele nemişcate, rosteşte cuvântul doar pentru ea, o


vorbii pe care în niciun caz nu trebuie să o uite, noi, noi, noi. De
bucuria acestei neaşteptate legături regăsite în acest cuvânt aproape
i ă nu îndrăzneşte să răspundă, de parcă cuvântul s-ar putea pierde
pi intre celelalte.
Ei, bine, rosteşte ea în sfârşit, cu greutate, de parcă i-ar face o
marc favoare.
Iii se strecoară în gang pe lângă ea şi mama simte brusc secretul
i lini re ei, extrem de clar, ca pe un obiect, ca pe ceva greu, ceva ce
Im»artă împreună, mâinile sale într-o parte, ale ei în cealaltă. Ea ridică
v uri privirea ca să se asigure că dintele galben încă se mai zăreşte pe
tub buza de sus.
Mai bine aşteaptă câteva minute, zice ea fără să se poată abţine
v'\ nu prelungească această stare de complicitate.
Privirea îi alunecă spre curtea interioară. Ea încearcă să-şi
■>impună o privire conspirativă, în timp ce îşi ridică din nou capul.
- Nu cumva să devină suspicios bărbatul meu.
El aprobă încet din cap. Colţurile gurii îi tresaltă şi, pentru prima
i lată, i se zăreşte şi celălalt canin.
- Bine, spune ea, aprobând la rândul ei de parcă ar parafa o
In (degere de afaceri.
Face un pas în direcţia curţii interioare. Apoi se mai întoarce o
dată, de parcă ar fi uitat ceva. Se simte de-a dreptul cutezătoare când
mt inde mâna spre el şi îi şterge o pată invizibilă de pe vestă.
- Acum e bine, spune ea înainte să înceapă să alerge de-a lungul
gangului, pe lângă tomberoane.
Buricele degetelor o ard în timp ce uşa se închide în urma ei.
C ^ap tfe lu L *7

Când se trezi a doua zi de dimineaţă, se simţi ca şi cum ar fi avui


un păianjen în spatele frunţii, cu picioarele strânse în jurul globului
ocular drept. Gura îi era uscată şi ceafa umedă şi trebui să şi-
încordeze de mai multe ori până când reuşi să-şi desfacă pleoapele
cât să zărească deşteptătorul, la vederea căruia sări în sus îngrozită.
- Nu te ridica, auzi vocea lui Arno. Locul tău e în pat.
Simţi o mână fierbinte pe frunte, care o apăsa înapoi pe saltea.
- Dar trebuie să merg la lucru! protestă mama.
însă de pe buzele ei nu se auzi niciun sunet. Limba îi rămase lipii A
de dinţi, iar pe cerul gurii i se răspândi un gust dulceag.
încercă să se întoarcă pe o parte şi să scape de mâna care o ţincu
înainte să-i ia foc fruntea, dar nu putu să se mişte nici măcar un
milimetru. Zăpăcită, privea spre braţul care se ridica oblic deasupra ci
şi care nici nu mai părea atât de puternic, ci doar un deluşor meschin
care abia dacă se ridica puţin între umăr şi cot. Apoi văzu arătătorul
lui Arno, care se îndrepta spre ochiul ei stâng. Degetul mare îl urma.
Ca şi cum ar fi vrut să râcâie un rest uscat de murdărie de pe o
farfurie, îşi fileu loc în pliul dintre pleoape şi frecă acolo, apoi trecu pc
lângă nările ei numai pentru a privi de fiecare dată dezamăgit spre
vârfurile degetelor sale şi a o lua de la capăt, până când scoase dintre
unghiile sale ceva gălbui.
- Mai dormi un pic, îi şopti.
Clanţa sări în sus, apoi auzi podeaua din hol scârţâind.
(!ind copeici 24 1

Mama îşi frecă pleoapele, care se strânseseră la loc, şi - sprijinită


Inii o mână - se opinti să se ridice. O durere surdă îi străfulgeră
umărul. Încercă să se sprijine în celălalt braţ, dar acesta îi cedă şi căzu
înapoi în pat. Poate că îşi scrântise ceva ieri, când căzuse, se gândi, şi
1 11 n l r odată îşi aminti totul, mâna lui în a ei, între picioarele ei, pe sub

Muză, în jurul sfârcurilor ei - tresări, ce a fost, doar n-ai fost tu, n-ai fi
Im ut, apoi căscă gura, trăgând cu nesaţ aer în piept.
Unghiile i se înfipseră în cearşaf în timp ce trupul ei sorbea
amintirile cu înghiţituri hulpave. Imaginile îi goneau prin vene,
nmllându-se atât de mult încât începu s-o furnice pe sub piele.
întinse mâna pe sub pătură. Deget cu deget cu deget cu deget cu
deget, o lăsă să alunece în jos. Pentru o clipă îşi făcu de lucru pe la
told. Desenă câteva cercuri pe osul bazinului, ca şi cum ar fi uitat
muie voia de fapt să ajungă. Apoi împinse mâna cu hotărâre spre
Ionii acela, pe lângă buricul ei, acolo unde el o...
I.emnăria patului icni, într-atât de violent îi scăpă piciorul.
făcu ochii mari şi îşi înfăşură braţele în jurul trupului, ca şi cum
* ar fi temut că l-ar putea rupe în bucăţi. Presiunea din capul ei
i Icvenea tot mai mare.

îşi înfige unghiile în tâmple, având sentimentul nedefinit că


11 ebuie să se concentreze, ca şi cum ar fi avut o problemă complicată
ile rezolvat. Gândeşte-te, îşi strigă, gândeşte!, în timp ce se transportă
înapoi în tramvai. Vede mulţimea de oameni şi pe ea în mulţime,
i ontururile ei, părul ei suflat de vânt, mângâindu-i faţa, care rămâne
Insă ca o pată oarbă, senzaţia unui nas, dedesubt burta, braţul ei
iiiingându-i cracul pantalonilor, m âna ei pe fermoar, căsuţa
toboganului, corpul lui în arcul porţii. Nu, nu atât de repede, încearcă
ca să se cheme la ordin, toate pe rând, dar leagănul deja o smulge,
înainte şi înapoi, şi înainte, şi înapoi, trebuie să te gândeşti, să te
gândeşti trebuie, trebuie să te gândeşti, să te gândeşti trebuie.
• uvintele se încâlcesc în lanţul din fier, înfaşurându-se unele în jurul
altora până nu mai rămân decât sunetele goale, gânDEEEşte,
I >KHEştegân, DEEEştegăn, gânDEEEşte.
242 SARAH 8TRICKIÎR

îşi impune să se întoarcă în staţie şi să aştepte acolo să i sc


liniştească respiraţia, să se adune şi să sorteze totul, restaurant,
ambulanţă, brancardieri, dar gândurile i-o iau razna din nou şi
gonesc lăsând în urmă semafor şi stradă. Vede pantalonii pe
genunchii ei, ţigara lui aprinsă, minusculă, îl simte în urma ei şi se
loveşte de peretele din scânduri. Priveşte printre uluci, la capătul
toboganului, la groapa cu nisip care se deschide înaintea lui, acolo
unde aterizează copii şi sar în picioare. „Taţi, încă o dată!“ Picioarele
scurte se poticnesc pe iarbă. Braţele părinţilor îi ridică, îi duc pe după
căsuţă şi îi pun sus din nou. Obrazul i se freacă de lemnul jilav. „Aşa
e bine", spune el satisfăcut. Tălpile copiilor tropăie pe deasupra lor.
Dar dacă vreunul dintre ei se uită în jos şi ne vede? ar vrea să spună,
dar tocmai atunci el îşi face loc în gura ei. Zeama i se scurge pe gâtlej.
Are un gust atât de respingător, încât aproape îl scuipă.
- Da, aşa e bine, îl aude pe Arno spunând, în timp ce retrage
lingura dintre dinţii ei.
întoarce sticluţa maronie în jos şi începe să numere. Pe uşa
întredeschisă intră în încăpere puţină lumină. Mama îi urmăreşte cu
privirea braţul care se balansează înspre ea. Lingura e atât de plină,
încât lichidul pare să se umfle la margini.
Ea strânge din buze, dar el pare să nu observe împotrivirea ei şi
revarsă din nou zeama amară în gura ei.
- Ei, ai văzut? spune el, prinzând cu lingura o picătură de pe
bărbia ei.
Trage pătura în sus şi îi ridică puţin capul, ca să-i aranjeze perna
de dedesubt. Din nou se m iră de forţa lui subită. Ochii ei îl urmăresc
când se duce la draperie, căutând să închidă orice crăpătură ar mai
putea fi de închis. E atât de mare şi de lat, că nu mai vede fereastra de
după el, ci doar perete şi iar perete.
„Tare slăbită trebuie că sunt, dacă dintr-odată el e aşa de puternic",
se gândeşte ea - de fapt, probabil că nu chiar atunci, ci un pic mai
târziu, când şi-a mai adunat un pic minţile. Dar n-are rost să ne
batem capul prea mult cu cronologia aici. Printre puseurile de febră
care pun stăpânire pe ea, mama are o cu totul altă percepţie a
Cinci copeici 243

limpuiui. Iar Arno desăvârşeşte asta, trăgând din priză radioul-


ilcşteptător. Sau l-a tras deja. Sau îl va trage. Spunând şi lucruri gen
„dormi acum“, „nu te împotrivi", „acum stai în pat!“ Iar mama, destul
di* surprinsă că el cunoaşte modul imperativ, îi dă ascultare şi se
i uTundă din nou în somn, unde el o aşteaptă deja. Se îndreaptă spre
el. întinde mâna după el, dar în clipa în care îi atinge braţul, el se
smuceşte şi îi scapă printre degete. „Aşteaptă, strigă ea, aşteaptă!"
Aleargă după el, intrând în pădure. Copacii îşi apleacă peste ea
■.ipctele şi îşi încolăcesc crengile în jurul umerilor ei, asemenea unor
liane. Ea se întoarce la dreapta şi la stânga, îşi zvârle capul încolo şi
incoace, apoi descoperă pata roşie de pe cărare. Un curent de aer
t rece pe deasupra ei. Trenul se îndreaptă spre ea. Sare într-o parte, se
loveşte de parbriz, pe urmă vede muchia noptierei înfiptă în fruntea
i-i, îşi simte mădularele goale şi fără apărare zăcând pe cearşaf, ţepene,
i a şi cum ar fi trase într-o pojghiţă de gheaţă.
întinde capul înapoi pe saltea şi pipăie în spatele ei. Găseşte
pătura boţită şi o trage în sus cu degetele de la picioare. Dinţii îi
i lănţănesc. Respiraţia ei atârnă albă în aer, de parcă afară n-ar fi
temperaturi de primăvară, dar poate că mamei i s-a strecurat în
poveste ceva din noaptea de după petrecerea Michaelei, accidentul,
boala care i-a urmat, visele încâlcite. Poate că trebuia să facă loc în
memoria ei pentru toate amintirile interzise şi împachetând ambele
poveşti în aceeaşi ladă, după atâţia ani acestea au ajuns să se
amestece. Sau poate că e adevărat că totul se repetă. Poate că în
viaţă ne stau la dispoziţie doar un num ăr limitat de scenarii, câteva
comedii, câteva drame, iar cine a trecut prin toate mai are dreptul să
spere doar la variaţiuni. De ce să fie cineva atât de nerăbdător să
joace într-o piesă nouă încât să rişte rolul principal, pe care îl joacă
cu bravură de peste două decenii?
Dar la răceli n-am ajuns. Sau, cel puţin, mama n-a ajuns. Trebuie
să rezolve mai întâi treaba cu gânditul, însă raţiunea ei refuză s-o
ajute. în loc de asta, o dă pe mâna somnului, care se năpusteşte
permanent asupra ei, fiind cu totul lipsită de apărare. Ore întregi. Zile
inlregi. Săptămâni, luni, ani întregi, până când strânsoarea lui începe
244 SARAH STRICKER

să slăbească, permiţându-i să se ridice, cu sudori reci pe spinare şi un


strigăt în gât. Din fericire, nici vocea nu i s-a întors. Asemenea unei
siguranţe pentru copii, amigdalele inflamate îi blochează calea spre
libertate şi o apără pe mama de ea însăşi.
Arno se întoarce să-i mai dea din sirop, un remediu de casă al
maică-sii. Credinţa în el este tot ce i-a rămas de pe urma ei.
- Cu ce naiba te-ai pricopsit? o întreabă el cu o expresie îngri­
jorată pe faţă.
Probabil e pedeapsa lui Dumnezeu, se gândeşte ea, dar imediat îi
e ruşine de gândul ei. Şi, pe urmă, îi e ruşine că i-a fost ruşine. Ca şi
cum n-ar exista nimic mai rău de care să se ruşineze. Cu mâna pe
piept, aidoma unui scut de apărare, se pregăteşte pentru conştiinţa
încărcată, pentru căinţă şi ura de sine, care o pot lovi oricând. Căci
aşa trebuie. Dar, din motive necunoscute, nu se întâmplă asta.
L-ai înşelat, încearcă ea să-şi dea un impuls. Chiar ai făcut asta.
Eşti o trădătoare, o trădătoare meschină. Formează cuvintele din
buze, le ţine în gură şi aşteaptă ca vina din ele să-şi facă efectul, ca un
ardei iute pe care te pregăteşti să-l înghiţi şi a cărui iuţeală izbucneşte
într-un târziu, umplându-ţi ochii de lacrimi.
îşi aduce aminte de ultima seară, când dispăruse în pat fără să
spună vreo vorbă. „îmi pare rău pentru azi-dimineaţă“ îl auzise pe
Arno mormăind în spatele ei. Şi ea? Tot nu spusese nimic; acceptase
scuzele lui cu totul şi cu totul nemotivate cu o mişcare din cap, apoi se
ascunsese sub pătură, până când adormise de-a binelea, aşa, pur şi
simplu, de parcă nu se întâmplase nimic. Asta nu ajunge? N-ar trebui
să fie suficient pentru câteva remuşcări?
Se împunge cu un deget între coaste, dar nu vine nimic, nicio
jenă, nicio teamă, niciun monolog interior al conştiinţei, doar tata,
bineînţeles, din nou.
- E timpul să faci un duş! spune el cu o voce de Eu-sunt-bărbatul-
în-casa-asta şi o apucă apoi pe după umeri.
Mama îl Iasă s-o târască în baie, vede hainele ei pe podea şi, pe
urmă, faţa lui Arno, din ce în ce mai îngrijorată.
Cinci copeici 245

De unde ai toate vânătăile astea? întreabă el, arătând cu degetul


spre şoldurile ei.
lia se trage înapoi, iar spinarea i se loveşte de chiuvetă. Camera de
linie pare că se înnegreşte.
- Fii atentă! strigă el râzând şi o apucă apoi de cot.
Aşteaptă până când ea îşi regăseşte echilibrul şi îi ridică picioarele
imul câte unul peste marginea căzii. Mama simte cum îi strânge părul
m I I leagă, apoi simte umezeala. El ţine duşul la celălalt capăt al căzii
şi lasă apa să-i curgă pe mână până când e suficient de caldă şi atunci,
încet, îndreaptă jetul spre ea. Ea îşi strânge coapsele şi îşi încrucişează
braţele peste ele, dar apa îi curge nestăvilită pe sub coate, făcându-şi
Inc între picioarele ei. Mirosul gelului de duş îi pătrunde în nări în
limp ce tata o săpuneşte cu mişcări repezi. Cu capul atârnându-i, se
uită cum îi clăteşte tata spuma de pe corp, ţinându-i duza duşului
intre fese, apoi vede aşchia de pe gleznă. Pielea dimprejurul ei e
rozalie şi se vede puţin şi puroiul din mijloc, pe lângă care apa curge
i a în jurul unei insule.
Ridică privirea. Dar Am o pare preocupat ca niciun strop de apă
să nu ude părul ei în timp ce îi clăteşte umerii. închide robinetul, ia
prosopul din cui şi o şterge cu grijă, până se usucă. Apoi îi bagă peste
i ap o cămaşă de noapte curată şi o trage după el în dormitor.
O aşază în pat şi o înveleşte. îi toarnă apă într-un pahar, în caz că
va vrea să bea. Pune o pătură pe tăblia patului, în caz că i-ar fi frig.
Pare să-i tot vină în minte lucruri noi pe care ar putea să le facă
pentru ea. Mama abia reuşeşte să-şi ţină mâna peste cuvertură, până
când el părăseşte, în sfârşit, camera, iar ea, ameţită de teamă, poate să
verifice dacă pielea ei îşi mai aminteşte.
Spre marea ei surpriză, urmele pot fi desluşite la fel de clar ca
înainte. îşi trece mâna peste partea interioară a coapselor, nu între ele,
unu-doi centimetri sunt de ajuns pentru ca tot corpul să i se înfioare,
simte cum furnicăturile se tălăzuiesc spre parea exterioară, se sparg
ca nişte valuri, după care se liniştesc şi se retrag în vârfurile degetelor
de la mâini, de la picioare, apoi în vârful firelor de păr. O clipă doar
rămâne ca să-şi rememoreze senzaţiile, prefăcându-se că se uită în
246 SARAH STRICKRR

jur, prin cameră, numai pentru a o lua apoi de la capăt din nou,
mângâindu-şi locul care pur şi simplu nu vrea să amorţească (da,
ştiu, asta a mai fost o dată). Din nou şi din nou se stârneşte, sângele
zvâcnindu-i din nou prin vene, până când e atât de epuizată, încât
adoarme la loc.
Se trezeşte abia când aude pe cineva strigând. Pentru o clipă crede
că e iar persoana care stă în curtea interioară şi râde. Pe urmă îşi dă
seama că vocile vin din interiorul apartamentului. O uşă se trânteşte.
Un zgomot de tocuri se apropie.
- N-am vrut să-ţi faci griji, îl aude pe Arno spunând.
- Sunt mama ei, se aude de două ori mai tare, ce altceva mai am în
viaţa mea dacă nici măcar pentru copilul meu nu mai pot să-mi fac
griji?
Mama îşi trage cuvertura peste cap, încercând să se strecoare
înapoi, în visul ei. Dar uşa se dă de perete şi bunica e deja înăuntru.
- Aici sunt! strigă ea, lepădându-şi din mers fularul şi paltonul.
Dumnezeule mare, ce aer e aici! în aerul ăsta închis m-aş îmbolnăvi
şi eu. Bietul meu copil, acum sunt eu aici!
Arcurile patului se lasă. Bunica îi dă mamei la o parte părul care îi
atârnă peste faţă, apoi îi apasă palma pe frunte.
- E deja mult mai bine, se grăbeşte Arno să spună. Când am
măsurat ultima oară, avea temperatură mare.
Vine grăbit în urm a bunicii. Acum, că e ea aici, el a revenit la
dimensiunile lui normale.
- Fugi de-acilea, zice bunica, are cel puţin 39,9!
Deschide fereastra larg şi trage cuvertura de pe mama, apoi îşi
înfige mâinile în saltea, de-a stânga şi de-a dreapta ei, ca şi cum ar fi
pe punctul de a face flotări deasupra ei.
- Ochii îi sunt congestionaţi rău de tot, strigă ea.
- Tocmai voiam să-i pregătesc nişte comprese cu muşeţel, spune
tata.
Bunica scutură energic din cap.
- Sunt alergică la muşeţel.
Arno îşi vâră mâinile în buzunarele de la pantaloni.
(lirici copeici 247

Păi nu vreau să le pun pe ochii tăi, ci pe ai ei, spune el,


inlmiându-şi ultimul rest de autoritate.
Chestiile astea rămân în familie, spune bunica pe un ton jignit.
Arcurile sar în sus.
Dumnezeule mare, şi aerul ăsta!
Aleargă prin apartament, ca să deschidă şi celelalte ferestre.
Nu crezi că ar avea nevoie şi de ceva linişte? îl aude mama pe
Amo spunând prin uşa deschisă.
- Aiurea. Dacă aş zace toată ziua în pat, nici eu nu m-aş simţi prea
bine.
Cratiţe zdrăngănesc pe aragaz, dulapuri sunt deschise cu zgomot.
- Gaz? Dacă uită careva să-l închidă? E periculos!
Mama se freacă la ochi. Face ochii mici, ca un jder care, după o
lamă lungă, iese pentru prima oară la lumină din scorbura lui.
I’iivirea îi alunecă peste lingura de pe noptieră, acoperită de un film
subţire de lichid verzui, peste flaconul maroniu de alături şi se
încumetă apoi în curtea interioară. Priveşte spre stânga, apoi întoarce
i apul atât de mult, încât mâna îi ajunge, involuntar, la ceafă, dar de
.in i nu vede decât streaşină.
Se ridică în capul oaselor, surprinsă de cât de uşor a mers de data
asta. îşi îngroapă degetele de la picioare în covorul persan, apucă
marginea patului cu mâinile şi încearcă să se ridice în picioare.
- Ce faci aici? ţipă bunica şi o împinge înapoi în pat. Stai frumos
şi aşteaptă.
Şi mama stă şi aşteaptă, chiar dacă nu frumos, atâta mai poate citi
în ochii bunicii, în timp ce îi dă din nou părul la o parte de pe faţă.
- Trebuia să mă suni mai repede, îi spune ea pe un ton de reproş
lui Arno, de parcă el ar fi fost vinovat pentru priveliştea aceea tristă.
- Am vrut doar... mormăie el, dar bunica nici nu-1 ascultă.
Se repede înapoi în bucătărie, mai zdrăngăne puţin, bombăne cu
voce tare în căutarea sării, a piperului, cimbru aveţi? Hota sforăie. Pe
urmă se întoarce cu o farfurie, îşi trage un scaun lângă pat şi începe
s o hrănească pe mama.
- E bun, nu? spune ea suflând.
248 SARA11 STR1CKER

Arno se aşază pe partea cealaltă. Ia mâna mamei şi o trage spre el.


Bunica se datină, într-atât de mult trebuie să se aplece peste pat ca să
ajungă la gura mamei. încearcă să se sprijine, apăsându-şi mâna pe
pulpa de sub cuvertură. Mama scoate un geamăt.
- Ce e? întreabă bunica, retrăgându-şi rapid mâna.
- E plină de vânătăi, îi explică Arno repede şi cam nesigur, cre­
deam că sunt de la răceală.
- Da de unde! strigă bunica. Pune farfuria pe noptieră şi trage
cămaşa de noapte în sus, apoi se holbează la picioarele tumefiate.
Dumnezeule! Ce s-a întâmplat aici?
Mama înghite în sec, pentru că supă nu mai e de mult în gură.
- Cred că m-am lovit aseară, când băiatul vecinilor a căzut peste
mine, hârâie ea cu voce răguşită, ceea ce înseamnă că raţiunea ei
începuse din nou să coopereze.
Se întreabă de unde sunt totuşi vânătăile ei - de la zvâcnelile
din căsuţa toboganului sau de la căzătura din tramvai? Dar,
înainte să se poată hotărî, bunica începe să scuture din cap.
- De fapt, voi nu ştiţi încă! strigă ea, bătând din nou în cuvertură.
- Ce anume? întreabă Arno cuminte.
Bunica se ridică.
- Băiatul vecinilor a murit.
- Sfinte Dumnezeule! strigă de data asta tata. "Jancul? Abia dacă
avea cinci sau şase ani!
- Şase, spune bunica şi, ca şi cum s-ar fi simţit datoare ca în lipsa
bunicului să preia şi rolul lui, adaugă: Ce te miri aşa? Credeai că nu
m or şi copiii? Ce să-ţi zic? Atunci, după război, dacă treceai prin
cimitir, jumătate dintre morminte erau doar atât de mari. Pune
mâinile în şold. Dar voi, astăzi, vedeţi chestii de-astea doar la
televizor.
Arno dă din cap şocat.
- Ce s-a întâmplat?
- Călcat de tramvai, zice bunica.
(!inci copeici 249

Zgârie ultimele resturi din farfurie şi le împinge printre buzele


mamei, care tremură uşor, dar, din fericire, niciunul dintre ei nu îi dă
vieo atenţie.
Se pare că a fugit de nu ştiu ce potaie şi a ajuns pe şine. Aruncă
•lin nou o privire mustrătoare către tata. V-aş fi povestit mai repede,
ilar voi nu daţi niciun semn.
Am o pune şi cealaltă mână pe braţul mamei mele. Supa pare să
IIarbă în ea, făcându-şi drum înapoi, în sus.
Putem face ceva?
- Le-am dus deja un cozonac, spune bunica, chicotind înăbuşit.
Nu că femeii ăleia nu i-ar prinde bine să postească puţin.
Continuă s-o hrănească pe mama cu supa ei şi povesteşte că
vecina nici nu mai iese din casă, nici măcar la înmormântare n-au
put ut s-o dea jos din pat.
- Iar bărbatu-său arată de parcă ar fi dormit pe sub poduri, aşa de
zdrenţăros e. Mare ruşine!
însă pe urmă, empatia tatălui meu, care nu se opreşte din dat din
■ap, începe să-i ajungă şi se întoarce înapoi la problemele ei, adică ale
mamei, de care e atât de îngrijorată, de mai multe zile chiar, pentru
i a, „n-o să credeţi!", ea a simţit tot timpul că ceva nu e în regulă, doar
legătura dintre un copil şi mama lui e de nezdruncinat. Şi acum, după
i c Arno a pus-o în temă, „în sfârşit!", îşi face griji şi mai abitir. Cum o
■ai recupereze mama toată materia de la universitate, pe care o pierde
acum? Şi examenul! Şi noua filială! Şi, aoleu, noua vânzătoare!
( aneva trebuie s-o îndrume în primele zile. Şi ce se întâmplă dacă
muma va trebui să mai zacă o vreme? „Până la urmă, rămân tot eu cu
luate pe cap!"
- Uşurel, zice tata, care cunoaşte deja textul, şi pe al ei, şi pe al lui,
se rezolvă totul.
- N-ai nici cea mai mică idee, înlătură bunica observaţia lui. Dacă
.11 şti ce lucruri se îngrămădesc în ultimul timp în visele mele!

- Asta chiar e ceva din familie, spune tata râzând. O mângâie pe


mama pe spate. Chiar nu vreau să ştiu ce ai tot boscorodit noaptea
250 SARAM STKICKEK

trecută prin somn. De câteva ori chiar ai ţipat tare - cam atât despre
siguranţa pentru copii! - şi ai tot zvâcnit din picioare.
- Bine că mi-ai amintit! strigă bunica şi se repede din nou, de dalii
asta ca să aducă o ploscă plină cu apă caldă, pentru ca mama să nu
aibă picioarele reci, pentru că „nu-i de glumă cu asta! însănătoşire
grabnică îţi transmite şi tata".
Mama duce mâna la ochi. Cu încetinitorul, amintirile încep să i
treacă prin faţa ochilor. Şi, în sfârşit, reuşeşte să audă şi banda sonoră
de dedesubt. Ţipetele, mulţimea de oameni plângând, muzica din
restaurant, chelnerul din faţa lui.
De aia era el îmbrăcat atât de elegant atunci, papionul, vesta
neagră, e chelner, serveşte acolo, în restaurantul de peste drum, se
gândeşte ea, în timp ce bunica îşi ia rămas-bun, nu înainte de a-1 face
pe Arno să-i promită că o va suna din oră în oră, adică „la fiecare 60
de minute, auzi!", ca s-o ţină la curent.
- Groaznică, treaba cu copilul vecinilor, nu? spune el după ce se
întoarce la mama. îţi dai seama cât de volatilă este viaţa doar când
se întâmplă asemenea lucruri. Te doare capul?
- Merge, spune mama ducându-şi speriată mâna la frunte.
El o priveşte atât de insistent, încât ea nu are nicio îndoială că
poate vedea totul, fundul ei gol, buzele care se freacă de peretele de
scândură. îşi ţine răsuflarea, aşteptând ca el să spună ceva, să-i ceară
socoteală.
Dar el doar se ridică şi închide fereastra.
- Mai dormi un pic, spune apoi, aranjând pătura sub saltea.
Mama încuviinţează din cap din nou şi îl urmăreşte cu privirea în
timp ce el iese din cameră şi închide uşa cu grijă. Dar de somn nici nu
mai poate fi vorba. Acum, când poate gândi din nou. Acum, când
nici nu se mai poate opri din gândit.
De ce eşti atât de surprinsă? Doar nu credeai că venise pentru
tine! Nici nu te gândi! Ceea ce voia el să vadă nu erai tu, era sânge!
Dar atunci, de ce s-a culcat cu mine?
finei copeici 251

Hi, nu zău, s-a culcat cu tine, asta a făcut? Aşa se zice acum? Pe
i I i . k u ’ - te-a futut. Tu te-ai ţinut după el, iar el probabil că nu avea

nimic mai bun de făcut.


Îşi trânteşte capul pe saltea, se zvârcoleşte încolo şi încoace,
smulge pătura de unde era prinsă şi, dintr-odată, e din nou la perdea,
(lnAndu-se de pervaz, în timp ce privirea îi fuge în sus, ca să vadă
.11 claşi trup de femeie din tablou. Privirea îi alunecă de la dreapta la

•i.mga şi din nou înapoi, ca şi cum ar ajunge să se uite destul de bine


iiu Al să descopere vreun semn de la el. Şi, până la urmă, chiar găseşte,
pe cornişa din faţa uneia dintre ferestrele cele mari: trei chiştoace,
.11 '.c până la filtru.

Astea sunt de la el, îi trece ei prin minte, ale lui sunt, aşa de
mii mscule cum sunt.
îşi duce mâna la gură şi apasă, încercând să-şi potolească
i espiraţia. Simte dinţii parcă daţi cu lipici Uhu pe degetele ei.
Atunci îi vine în minte muşcătura.
îşi propune ca data viitoare când îl va vedea să-şi ceară scuze.
Dar cine spune că o să vă revedeţi? A încercat oare să ia legătura
■u line? Doar am fost bolnavă! Dar el n-avea cum să ştie. Da, dar nici
mi putea să vină aşa, într-o doară, pe aici. Cum ar fi fost să fie Arno
iiciisă? Aiurea, putea să aştepte până când îl vedea pe Arno în curtea
lnlcrioară, plecând. Dar poate că asta era prea riscant pentru el. Sau
poale nici nu era aici. Da, clar, tot timpul o fi fost plecat de acasă.
Sigur că da!
Gândurile gonesc prin mintea ei, scuturând-o, până când o
■u prinde teama şi se împleticeşte înapoi spre pat. Apoi, în sfârşit, îl
vi rigă pe Arno sau, mai degrabă, îi şopteşte numele, dar e de ajuns.
încă de la primul sunet e aici, atât de bucuros că e nevoie de el,
al At de speriat că poate chiar e nevoie de el, încât colţurile gurii lui nu
pot hotărî în ce parte să se îndoaie.
- Nu s-a întâmplat nimic, spune mama, am vrut doar să te văd.
Şi se supără în clipa următoare pentru ce a zis.
- Bine, măi! strigă el, apoi îi aplică pe gură un sărut.
252 SARAH STRICKER

- Nu! Nu vreau să te molipsesc, spune ea, dar el o mai sărută încă


o dată, apoi se strecoară sub pătură şi o cuprinde cu braţele.
- Ţi-e frig? o întreabă el şi începe apoi să-i frece încheieturile
mâinilor.
- Puţin, şopteşte ea, în timp ce el se rostogoleşte deasupra ei.
- E mai cald acum? întreabă el râzând.
- Da, geme mama sub greutatea lui.
- Mi-a fost atât de dor de tine, oftează el, apăsându-şi din nou faţ.i
în adâncitura dintre claviculă şi umăr.
Mama îşi trece mâna peste ceafa lui în jos, mângâindu-i spinarea
cu mişcări nervoase.
- Am fost aici tot timpul.
- Nu, ai fost foarte, foarte departe.
Duce mâna la spate şi îşi trage tricoul în sus, apoi pune mâna
mamei pe pielea sa goală.
Ea îşi lasă mâna să alunece în jos, pe şira spinării lui. Tata începe
să toarcă.
- Să nu-m i mai faci asta niciodată. Să nu mă mai laşi atât de mull
singur! Trebuie să ai mai mare grijă de tine.
- Am avut grijă de mine, spune mama, întrebându-se, în acelaşi
timp, dacă nu cumva şi asta e tot o minciună.
întinde arătătorul şi desenează un semn de întrebare mare, de jos
în sus, împungând un punct undeva între omoplaţi.
- Mmm, şopteşte el.
Ea duce degetul în sus şi începe să scrie cu litere lungi, care curg
una într-alta: „F“, „U“, „T“, „U“, „T“.
- Arno? întreabă tata.
- Exact, spune ea.
Cu cealaltă mână îi ţine tricoul ridicat la ceafă. Şi pe urm ă îi scrie
toată povestea pe spate. „M-am futut cu un alt bărbat. A fosl
îngrozitor. Şi minunat. Mai bine decât cu tine. Mai bine decât ar
putea fi vreodată cu tine."
„Mmh, m mh, mmh", şopteşte Arno agitându-şi degetele de la
picioare, în timp ce savurează din răsputeri mărturisirea ei.
(linei copeici 253

„l;ut, fut, fut“, scrie ea, până când degetul îi amorţeşte. Scutură
<lin încheietură.
Nu te opri, se tânguie el.
Mama schimbă braţul şi începe să deseneze scena din memorie,
p.ilru linii pentru pătratul căsuţei toboganului, doi omuleţi din linii,
lulâi unul mic, apoi unul mare, exact deasupra. Tata clatină din
umeri, până când ea scoate din adâncurile pivniţei cuvântul care o
înspăimântă atât de mult. Dar acum, aici, pe spinarea lui Amo, are în
•liirşit curajul să-l scoată la lumină. îi trebuie mult timp până să-l
•• i ic. Mâna ei stângă n-o prea ascultă. Literele se tot schimonosesc pe
niMila lui, aşa că trebuie mereu să o ia de la capăt. Abia când toate
literele stau drepte una lângă cealaltă, lasă braţele în jos. Dar Arno
ilimrme deja. Simte respiraţia lui regulată şi caldă pe gâtul ei, în timp
■i gura i se umflă de plâns.
opitblul 1 0

lise avusese dreptate. Furia era intr-adevăr mai uşor de îndurat


decât tristeţea. Sau teama. Ori dorul. Sau cum se mai cheamă senzaţia
care îţi strânge stomacul. Mama nu prea se pricepea la identificarea
corectă a senzaţiilor. Se simţea un pic ca foamea, o poftă pe care
corpul ei o uitase. Sau nu o cunoscuse niciodată. O anume nelinişte,
care nu se lăsa alungată în niciun fel de o alergătură oricât de agitată.
Dar un lucru ajuta: furia. O furie netălăzuită îndreptată spre tata,
care într-adevăr se molipsise. Acum trebuia să îl îngrijească ea pe el,
la fel cum o îngrijise el pe ea. Trebuia să-i tamponeze fruntea
transpirată, să-i dea sucuri de băut şi supă de la bunica. Chiar dacă el
îi spunea, de mai multe ori pe zi chiar, să nu o facă.
- Du-te liniştită la muncă, îi şoptea el, luând lingura cu degetele
lui subţiri ca picioarele de muscă, eu m ă descurc. Doar ştiu că nu vrei
să stai acasă toată ziua. Nu-ţi face griji pentru mine. N-o să m or dacă
mă laşi singur o vreme.
- E în regulă, zicea mama, trăgându-i lingura din gură, cu colţu­
rile gurii în sus.
Dar tata nu se grăbea să se facă bine prea repede. începu să
tuşească şi făcu febră, având ochii la fel de congestionaţi ca mama. Şi
evident că, la un moment dat, uită că el singur era de vină pentru
asta. Mai mult, începu să-şi prezinte nasul înfundat drept o dovadă
de dragoste. Când mama îl întreba cum se simte, el avea grijă să
vorbească despre boala ei, despre tuşea ei, despre febra ei, despre
ochii ei congestionaţi.
(lirici copeici 255

Ai tăi s-au decongestionat deja, nu-i aşa? adăuga el cu un


rilmliel brav, de parcă într-adevăr ar fi luat boala asupra sa.
I )ar evident că şi cu asta avea intenţii prea bune. Nevolnic cum
i-i .1 din naştere, reuşise ca pe lângă răceală să se mai pricopsească şi
■ii o infecţie intestinală. Alerga la baie la fiecare câteva minute, lăsând
mi cadă la fiecare câţiva metri nenumărate batiste de hârtie, de parcă
i .11 li temut că nu va mai găsi drumul înapoi. Mama le aduna,
dezinfecta toaleta, spăla vasele. Apoi, când era sigură că el aţipise din
mm, se strecura pe vârfuri în dormitor şi se ţâra în faţa draperiei, cu
»Inrăi tul lui în spate, care avea ceva aproape liniştitor, de parcă ar fi
In.sl o mamă care veghea asupra somnului copilului ei - ceea ce
m.ima nu făcea niciodată, nici măcar când o rugam.
- Nu pot să stau la nesfârşit aici, să aştept până se întâmplă ceva,
-la-a ea.
Păi nu stai aici ca să mi se întâmple ceva, ci ca să nu se mi se
Inlâmple nimic, răspundeam eu.
- Hai, pleacă de aici, nu am timp de aşa ceva, exclama ea
nerăbdătoare, apoi ieşea din cameră, ceea ce m -a făcut ani întregi să
Im supărată pe ea, până când am înţeles că ea nu putea altfel.
Că ea nu era în stare să aştepte, că răbdarea ei era tocită. Că nu
mai rămăsese nimic, de parcă şi-ar fi consumat norma de viaţă în
.uvle săptămâni în care se uita zi după zi pe fereastra aceea. Şi pe
lei castra din birou. Şi pe cea din bucătărie, cu o carte pe post de alibi
in mână, pentru cazul în care Arno s-ar fi trezit pe neaşteptate. Zilele
in care, speriată de vreun zgomot de pe casa scărilor, alerga în hol şi
privea cu ochi flămânzi pe vizor, stând nemişcată, aşteptând. în care
llica bunicului meu îndura chinuri teribile. Şi fiica bunicii mele
i11 văţa să iubească teama. Teama că nu avea să-l mai revadă. Teama că
,ivca totuşi să îl revadă şi că nu va trebui să-i mai fie teamă. Teama
i .n e îi umplea tot corpul, care o făcea să simtă fiecare agitaţie, care o
însoţea de dimineaţă până seara, în timp ce el rămânea în continuare
dispărut. Singura dovadă că exista cu adevărat, că totul se întâmplase
i ii adevărat era ciobul din glezna ei. Nu era înfipt foarte adânc, ar fi
Insl foarte uşor de scos. Dar mama îl împingea tot mai adânc în
256 SARAH STRICKER

carne. De parcă ar fi vrut permanent să se convingă, trecea mereu tu


mâna peste, ridica crusta care se forma peste noapte şi îşi înfigea
unghiile în rană cu o expresie tensionată. în jurul suprafeţei negre,
care se vedea ca un vârf de cruce dintr-un munte acoperit cu zăpada,
din care ieşea puroi, se formă o coroană roşie care se inflamă tot mai
tare, până când bucata de lemn fu expulzată. Dar mama tot nu pulc.i
să-şi ţină mâinile departe - zgândări crusta până când începu din
nou să sângereze, apoi apăsă una dintre batistele căzute ale tatei peslr
ea, doar pentru ca două minute mai târziu să înceapă din nou să
râcâie rana. în cele din urmă avea să rămână în urmă o cicatrice
mare, franjurată, care era şi mai albă decât restul pielii şi despre can'
mi-a povestit în copilărie că ar proveni de la o stâncă pe can*
alunecase într-o drumeţie.
Dar rana era încă roz-deschis. încă mai exista posibilitatea ca im
să se vindece complet, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi, ciur
ştie, poate că aşa s-ar fi întâmplat dacă tata s-ar fi grăbit un pic. Daci
mama s-ar fi putut întoarce la viaţa ei normală şi nu ar fi avut alăl
timp la dispoziţie ca să se maltrateze singură. Dar Arno rămase fidel
rezistenţei sale reduse. Ba îi mergea mai bine preţ de câteva ore, ba ii
creştea după aceea febra, transpirând atât de mult, încât mama
aproape că nu mai suporta emisiile sale de iubire. Cu cât vindecarea
lui dura mai mult, cu atât era mai sigură că el se îmbolnăvise anume
ca să o lege de el. Că totul fusese o şmecherie. Că el pur şi simplu voia
să o oprească de la a se duce sus.
- Ai fi vrut să te duci sus? am întrebat-o.
- Aş fi putut măcar să încerc să mă duc sus, îmi răspunse ea.
- Dar ai fi facut-o dacă tata nu ar fi fost acolo?
- Tata? De unde a mai răsărit şi asta? se interesă ea, străduindu-sc
în m od evident să se enerveze un pic.
în principiu nu îi rămăseseră decât două ocazii de a ieşi din casă.
Mai întâi, după corespondenţă. înainte de zece nu te puteai aştepta să
sosească, iar de cele mai multe ori se facea unsprezece; dar cel târziu
după ce Arno, întărit după micul dejun, începea din nou cu
(linei copeici 257

ini ivbările lui, iar ea exclama străduindu-se să pară relaxată: „Mă duc
i.i viid dacă a venit poştăriţa", ieşind apoi afară.
Mergea foarte încet, pentru că încă mai era un pic bolnavă, după
i u m îşi spunea. Pentru că voia să lungească tot mai mult timpul în
■niv l-ar fi putut întâlni, aşa cum îi spunea corpul ei care tremura de
ngitaţie. Se ţinea de balustradă, călca cu ambele picioare pe fiecare
liciiptă, se oprea ca să se odihnească şi ajungea totuşi mult prea
lepede jos.
1)eschidea cutia poştală, scotea plicurile, le tria încă de jos. Scotea
li nle, le despăturea, se prefăcea că citeşte cât putea de interesată oferta
asigurărilor Brandenburger Leben de a-şi „asigura viitorul financiar
iiu'ă de azi!“ Se uita spre scări şi spre curtea interioară, întrebându-se
>are dintre cutiile poştale ar fi putut fi a lui. Şi constată speriată că nu
ţi la nici măcar cum îl cheamă. Cu foaia desfăcută ţinută în dreptul
le|ei, ca un detectiv mai prost dintr-un serial TV, se uită la plăcuţe,
*âulând un nume care ar fi putut să-i aparţină lui. Dar, în afară de un
,. Ambuktu, H.“, nu era nimic care să sune cumva străin.
Nu era nimic interesant, îi strigă ea lui Arno când se întoarse în
i uşă.
Se duse în dormitor ca să-i arate dovada cu plicurile. Dar el
dormea din nou adânc şi zdravăn. Ceea ce îi oferi ocazia, o oră mai
i.ii ziu, să mai coboare o dată.
Fu nevoie de o săptămână întreagă până când coincidenţa, care o
i liinuise îndeajuns de mult, i-1 aruncă în sfârşit în cale.
Tocmai era pe cale să ducă gunoiul - a doua ocazie de a ieşi din
■,isă, chiar dacă de fiecare dată trebuia să caute destul de mult până să
poată adăuga ceva la batistele din găleată. Abia dacă mâncau şi nu
consumau nimic altceva; sacul de doi litri era atât de gol, încât îl
Imica duce cu degetul mic.

Cu toate astea, sacul îi cade din mână de parcă ar fi cântărit o


lonă, iar ea aude dintr-odată vocea lui în partea din faţă a casei.
Primul lucru pe care îl vede este geaca lui. O ţine pe braţ ca pe o
bilă. Blana se umflă un pic, de parcă ar duce cu el un animal. Cu
258 SARAH STRICKKR

braţul celălalt ţine uşa deschisă, Ia fel cum o făcuse în seara aceea
pentru ea.
O parte din mama ar vrea să fugă, iar cealaltă parte ar vrea sa
ajungă la el - în schimb, câştigă ceea ce ea urăşte atât de tare, calea de
mjloc. Rămâne pironită lângă tomberoane şi aude cum el continuă să
vorbească, cum începe să râdă, apoi vede cum împinge cotul şi mai
sus pentru a o lăsa pe femeie să treacă pe dedesubt, atât de aproape
încât se loveşte de două ori cu şoldul de el. Dar asta s-ar putea să fie şi
din pricina tocurilor absurd de înalte pe care le poartă. în contre-joui
ea arată ca una dintre acele tinere care stau, încă de la prânz, pe
Kurfîirstenstrasse. Picioarele îi ajung cel puţin până la gât, părul până
la fund, iar între ele poartă ceva de dimensiunea unui ştergar de
bucătărie. Abia când uşa se închide în urma celor doi şi lumina de pe
stradă dispare, mama vede faţa lătăreaţă care pare la fel de bătrână ca
a bunicii, ceea ce sună exagerat, dar era totuşi foarte bătrână şi foarte,
foarte colorată. Buzele îi strălucesc intr-un roz strălucitor, pielea din
jur la fel, de parcă un copil ar fi ieşit cu creionul din contur. Abia cânii
femeia se întoarce pentru a doua oară într-o parte, mama observă că
aceasta a văzut-o şi în acelaşi moment şi el pe mama, chiar dacă pe
chip nu i se observă nicio reacţie. Ochii îi sunt acoperiţi de ochelari
de soare. în plus, acoperişul aruncă o umbră lată pe obrajii lui, astfel
încât mai târziu, aşadar în nici jumătate de minut, mama avea să se
întrebe dacă nu cumva din pricina aceasta era aşa de sumbru. Ce s-a
întâmplat în acest interval este atât de infim, încât ea trebuie să umpli1
totul cu foarte multă importanţă, pentru a reuşi să descrie scena:
Mai întâi el, ridicând foarte încet bărbia.
Apoi ea, ridicând punga de gunoi care s-a spart şi paharul de iaurt
pe jumătate plin care picură pe asfalt.
Şi, în cele din urmă, fata bătrână, care se pare că e singura care arc
ceva de spus, dar mama nu înţelege ce. Dar el nu reacţionează, ci doar
îşi trece mâna prin părul care e deja destul de lung încât să-ţi dai
seama că e castaniu, în timp ce fata bâţâie nerăbdătoare din genunchi.
Mama deschide gura şi îşi duce mâna la gât, unde laringele
pulsează sub degetele ei.
(iinci copeici 259

Wcckend frumos, reuşeşte să rostească printre buzele lipicioase.


bărbia lui se înalţă din nou. Apoi trece pe lângă ea, îi ţine uşa fetei,
■iin- se întoarce tot timpul spre mama, până când se strecoară în
ni arşii pe sub braţul lui.
Mama se uită în urm a lui şi vede siluetele neclare din spatele
■iii âmizilor de sticlă de la primul, al doilea şi - scurt - şi de la al
lirilca etaj.
I;uge sus, deschide, îşi trece mâna peste ochi, mâna cu care
><lincase gunoiul!, oare ce se întâmplă cu ea?, trânteşte uşa în urm a ei
vi sc năpusteşte în baie, unde se sprijină de chiuvetă.
Alo? îl aude pe Arno, care se pare că se trezise.
Taman acum, se gândeşte ea furioasă.
Iar asta o ajută un pic.
Vin imediat! strigă ea pornind robinetul.
îşi săpuneşte mâinile. Observă pentru prima dată că urmele
ţ.nnpaniei au dispărut de tot. Îşi dă cu apă pe ceafă, pe frunte, se
lira că bine cu prosopul, până când faţa şi braţele îi sunt în întregime
11 îşii, şi intră în sfârşit în dormitor.

Arno stă în pat în capul oaselor.


- Cred că mi-a trecut, zice el radios.
- Ce frumos! Mă duc să-ţi încălzesc nişte supă, răspunde mama,
ilar lata nu dorea să mai stea nicio secundă singur în pat.
- Nu vreau să mai stau nicio secundă singur în pat, strigă el, apoi
o urmează în bucătărie.
Se aşază în pijama şi o priveşte cum încălzeşte supa.
- Ce vreme! zice el deschizând fereastra. Chiar s-a făcut
primăvară cât am fost bolnav, nu-i aşa?
„S-a făcut primăvară cât ai fost bolnav, se gândeşte mama. De
liipt, e aproape primăvară."
- Da, aşa e, spune ea, apoi se uită la fundul lui, de pe care probabil
• .i pantalonii nu alunecaseră chiar atât de jos încât să i se vadă fundul,
ilar aşa vrea ea să-şi amintească.
260 SARAH STRICKF.R

Şi că, în acel moment, începe să duduie muzica - şi asta din


apartamentul lui, ea ştie imediat -, dar tata ţine să mai precizeze asia
încă o dată.
- Se distrează zdravăn acolo sus, nu-i aşa?
Ridică braţul şi capul şi bate cu pumnul în aer.
Râde un pic, pentru ca ea să bage de seamă că nu se distrează, ci e
doar amuzat.
- Hyper, hyper! strigă el, ceea ce nu e din cântecul care se aude,
dar tot are un beat.
Mama îşi lasă capul în jos şi vede bulele care se sparg sub ea.
- Mai bine ai închide geamul, altminteri te îmbolnăveşti la loc!
- Am crezut că imunitatea mea este acum mult mai puternicii,
zice Arno şi lasă braţul în jos.
Aşteaptă un răspuns. închide fereastra când mama continuă s;i
privească fix supa, care începe să bolborosească, şi apoi spre curtea de
afară.
- Ei bine, tu eşti medicul.
- Ba nici nu sunt.
El se apropie de ea şi îşi lipeşte bărbia de spatele ei, ca un câine
rugător la masa de dimineaţă.
- Asta e doar o formalitate.
Mama face o manevră de eschivare.
- Cred că e gata, zice ea, apoi alunecă de lângă el.
Mănâncă în sufragerie, pentru că în bucătărie nu! înţeleg! Nici!
Un! Cuvânt! Dar aici e mult mai bine, chiar şi prin fereastra dublă, pe
care Arno o închide, pentru că mama nu o face în ciuda oftaturilor şi
a gemetelor lui; muzica răsună prin curte, întreruptă doar de
plescăitul tatei, care îşi regăsise apetitul, deşi tot mai avea nasul
înfundat. Nu reuşeşte să ţină gura închisă nici măcar două secunde,
fiindcă îşi desface imediat buzele şi trage aer în piept de parcă ar fi îi i
pragul sufocării. Mama vede resturile de supă de pe limbă, bucăţelele
de morcovi din gâtlej, şi se întreabă dacă a arătat întotdeauna atât de
îngrozitor la înghiţit.
(lirici copeici 26 1

- Mulţumesc, zice el în sfârşit, mulţumesc, mi-a căzut bine, apoi


impinge farfuria din faţa lui.
Mama scutură din cap.
- Nu-mi mulţumi mie, mulţumeşte-i mamei.
El o sărută pe obraz.
- Rămâne în familie.
Apoi se uită la televizor, la un concurs de genul Preţul corect sau
altceva la fel de idiot, pentru că tata e încă un pic slăbit „şi în situaţii
din astea ţi se permite".
- A fost întotdeauna foarte generos cu sine însuşi, comentează
mama apoi adaugă: Asta ai moştenit de la el.
Afară se întunecă, iar muzica pare acum şi mai tare, spre deose­
bire de lumina grea şi paşnică a nopţii. Sau poate că sus începe să se
petreacă şi mai abitir. Sau poate că nu se schimbă nimic. Cel puţin
Arno nu pare să remarce nimic. Dar el, oricum, nu pare să remarce
nimic. Nimic din beatul care bubuie sălbatic, nimic din inima
mamei, care bubuie şi mai sălbatic, nimic din felul în care îşi trage pi­
cioarele pe canapea şi îşi pune capul pe ele, înnodându-şi apoi braţele
in jurul lor de parcă ar avea nevoie de suficientă masă corporală în
dreptul pieptului ca să înăbuşe bubuitul.
Ea încearcă să se concentreze asupra tractorului care trage ceva în
urma lui sau împinge ceva, sau trece peste cineva, „că nu se înţelege
nimic în gălăgia asta!"
- Uite, zice Arno, apoi repetă răbdător ceea ce Gottschalk1
explicase deja de trei ori.
Dar mama e prea distrasă de felul în care el se lipeşte brusc de ea,
aşa încât e sigură că trebuie să audă şi el bubuitul.
Sare în picioare şi aduce o pătură din dormitor.
- Mulţumesc, zice el încă o dată în timp ce ea îl înveleşte grijuliu,
i le parcă ar fi vorba de o marfă fragilă, doar că protecţia nu-i e menită
lui, ci ei.

1 l'homas Gottschalk, entertainer şi moderator TV (n.tr.)


262 SARAH STRICKIiR

Se aşază din nou. îşi pune degetele sub fund. Cu toate aste;i,
tremură atât de tare, încât tata întreabă într-un târziu dacă-i e frig.
Mama scutură din cap. Dar el trage pătura peste amândoi, zice
„M m nf şi „Ah, acum mă simt din nou mai bine", în timp ce trece cu
vârful nasului peste al ei.
Beatul devine mai rapid, la fel şi inima ei, de parcă bubuitul de
deasupra şi cel din interiorul ei ar fi legate.
- Doamne Sfinte, dar nu se înţelege niciun cuvânt! strigă mama,
aruncându-i lui Arno o privire aproape imploratoare.
Dar el nu vrea sub nicio formă să se enerveze împreună cu ea.
- Na, na, e tot ce spune în timp ce priveşte zâmbind continuu spre
ecran, evident atât de fascinat de ce se întâmplă acolo, încât - în
prima clipă - nici nu pricepe ce doreşte mama când ea îşi lipeşte
brusc buzele de ale lui.
Cu o agitaţe pe care ea şi-o explică şi mai puţin, se aruncă asupra
lui şi începe să-l sărute, apoi îşi trece mâinile pe după gâtul lui şi îşi
vâră degetele în buclele lui.
Dar tata nu vrea să participe cu adevărat nici la această acţiune,
Dinţii lui îi blochează mamei calea, o ţin la intrare, aproape ca pe un
musafir care nu se află pe lista de invitaţi. Ea se zbate, îşi face de lucru
cu elasticul pantalonilor, încearcă agitată să-i pună în mişcare gura
bleagă - până când, dintr-odată, limba lui Arno sare afară şi îi trece
peste gură şi peste nas ca o cârpă udă.
Mama se trage înapoi.
- Ei, atunci nu, zice ea şi îşi freacă faţa supărată.
Arno zâmbeşte vinovat.
- îmi pare rău, dar trebuie să-mi fac digestia, spune el. Cred că a
fost cam multă mâncare aşa, dintr-odată.
întinde mâna şi o mângâie pe picior.
- Mâine m ă duc iar la înot şi apoi voi avea rapid toată energia pe
care ţi-o doreşti. Zâmbeşte şi, de data asta, vrea să pară un pic
neruşinat: Să nu fii supărată, bine?
- Bine, bine, zice mama necăjindu-se că vocea ei sună prea
enervată. Dar asta nu se mai poate suporta, strigă ea imediat, apoi îşi
Cinci copeici 263

ii.A ochii peste cap sau cel puţin se uită spre etajul de sus. Trebuie să
»l nmă cineva ceva! Nu se poate să facă fiecare doar ce vrea!
- K o nebunie! strigă Arno băgându-se din nou sub pătură.
îşi îndeasă capetele acesteia sub degetele de la picioare şi se apro­
pie şi mai mult de ecran.
- Dacă te deranjează aşa de tare, du-te şi spune-le să o lase mai
încet, mormăie el dintr-odată.
Mama tresare.
- Chiar crezi?
Un actor care îşi sfredeleşte mereu degetul mic în ureche scutură
din cap.
- Don’t let me down, you guys!
- Sigur, răspunde Arno, apoi mai dă un pic din cap şi îi face
favoarea de a-i spune: E chiar destul de tare, astfel încât mama
i ăspunde uşurată:
- Bine, atunci mă duc! şi sare imediat în picioare.
Iese pe coridor. îşi pune pantofii şi ia cheia din cui.
Şi apoi aleargă în baie şi deschide dulăpiorul cu oglindă.
Cu mâna la bărbie, pregătită ca la nevoie să acopere imediat
imaginea, priveşte spre trei chipuri care se holbează la ea, fiecare cu o
jumătate de centimetru pe lângă ea, astfel încât se vede în semiprofil,
bărbia ascuţită, nasul, cercurile negre de sub ochi. Cele trei guri tre­
sar. Apoi trânteşte uşile de la dulăpior.
Se spală pe mâini şi iese din nou pe hol, întrebându-se oare de ce
abia când ajunge la uşă.
- Am fost doar la toaletă! îi strigă ea lui Arno.
Dar el nu pare să o audă.
Cum să o audă într-o aşa gălăgie? se gândeşte ea şi încearcă preţ
de o clipă să se convingă - şi mai târziu şi pe mine - că se duce sus
„Iară să ţină seama de el“.
Dar în clipa în care uşa se închide în urm a ei, toate scuzele se
strecoară prin spatele ei înapoi în locuinţă.
Başii îi bubuie în burtă. îşi apasă palma pe buric şi simte cum
supa bunicii îşi croieşte drum înapoi, în timp ce îşi târăşte bucăţile de
264 SARAH STRICKUR

plumb în care i s-au transformat picioarele de pe o treaptă pe cealaltă,


Aproape că se miră că lemnul putred cedează sub greutatea ei, ceea ce
e un gând atât de stupid, încât furia o face să ia câteva trepte odată.
Dar şi aşa înaintează atât de încet, încât lumina se stinge la jumătatea
distanţei.
Urcă pe întuneric restul drumului şi pipăie pe lângă perete până
când simte sub degete întrerupătorul şi în faţa ei apare uşa în carouri.
Face un pas spre ea cu dinţii înfipţi în buza de jos. îşi lipeşte
urechea de ea. îşi ţine răsuflarea. Se uită nedumerită spre dreapta. Şi
pricepe brusc că se află în partea greşită.
Se duce spre uşa metalică, lăsându-şi privirea să alunece pe ea,
Dar, într-adevăr, nu pare să existe o sonerie.
îşi ascunde degetele în pumn. Trage aer în piept şi se leagănă pc
vârfuri, de parcă s-ar afla pe trambulina de zece metri, apoi loveşte cu
pumnul suprafaţa rece. Şi face imediat un pas înapoi.
îşi netezeşte părul. Trece cu cantul mâinilor peste cărare, în timp
ce priveşte uşa fix. Dar în afară de muzica asurzitoare nu se aude
nimic altceva.
Mai bate încă o dată, de data asta cu palma deschisă, aşa cum fac
la televizor atunci când cineva e închis pe nedrept şi urlă: „Daţi-mi
drumul, daţi-mi drumul!" Doar că ea vrea să intre. Şi nici nevinovată
nue.
îşi îndoaie degetele spre interior, bate tot mai tare, se aruncă în
uşă, până când aude în sfârşit un hurducăit şi nişte paşi, apoi yala
trosneşte atât de tare, de parcă ar fi într-adevăr uşa unui seif.
în crăpătura uşii apare o fată, nu cea de la gunoi - „dar de acelaşi
soi“, cum îmi explică mama, plesnind dispreţuitor cu vârful limbii în
dinţii din faţă - , stând cu faţa spre interior, astfel încât la început nu i
se văd decât buclele blonde, care i se ridică din cap ca o pernă
plesnită. Peste pieptul ei stă scris cu ştrasuri „Surfing Girl“. La asta a
asortat o fustă care e foarte roşie şi foarte scurtă.
Muzica urlă în casa scării şi fata urlă spre interior; uşa se deschide
apoi mai larg, dezvăluind un coridor lung care în capăt coteşte, la fel
ca la mama. Doar că e complet diferit. Mult mai îngust, lat de cel mult
Cinci copeici 265

ii ii metru şi jumătate şi acoperit complet de pantofi, mormane de


pantofi, care sunt amestecaţi şi zboară de colo colo, de ai impresia că
lata se află în mijlocul unui câmp de luptă.
Vă rog să scuzaţi deranjul, spune mama.
Pata se întoarce şi îşi duce mâinile la gură. Printre unghiile de un
11 ».şii flamingo se aude un chicotit.

Aţi putea fi amabilă să daţi muzica un pic mai încet?


i ata lasă braţele în jos şi îşi dezvăluie faţa, care e la fel de pictată ca
■/1.1 celeilalte.
Eu nu germană, zice ea scuturându-se, de parcă ar fi făcut o
glumă deosebit de bună.
Apoi se întoarce şi dansează printre pantofi înapoi în locuinţă, iar
ii urna îi vede din spate dunga întunecată a ciorapilor.
Rămâne acolo şi aşteaptă. Din capătul celălalt al holului se aude
iui bărbat care strigă ceva.
Ea îşi netezeşte părul din nou şi întoarce capul spre spate, pentru
■.1 dacă fata sau altcineva, sau poate chiar el, speră că el, chiar dacă
acum, fiind atât de aproape, ideea că îl va vedea într-adevăr... în fine,
In realitate... aşadar, pentru că oricine ar veni - ea să se poată
întoarce spre el fără să pară că stă doar acolo şi aşteaptă.
Dar nu vine nimeni.
Mama ridică mâna şi mai bate o dată în uşa care acum stă larg
deschisă.
- Nu vă supăraţi... spune ea ceva mai tare.
Poate că ar trebui să plece jos, se gândeşte ea.
Apoi, brusc, apare totuşi cineva pe coridor, un bărbat, poate, nu,
un e el, acesta e mult mai mare, uriaş, arată de parcă ar trebui să se
.iplece ca să nu se dea cu capul lui mare, aproape pătrat de tavan.
( )chii, în schimb, sunt atât mici, încât aproape că nu mai e loc pentru
culoare.
Se opreşte direct în faţa ei, duce la gură paharul, care aproape că
i u i se vede între labele lui uriaşe şi ia o înghiţitură. Cu cealaltă mână

ii apucă degetele şi i le strânge, în timp ce o studiază din cap până în


picioare.
266 SARAH STRICKF.R

- Dima, zice el.


Damful care i se năpusteşte din gură nu poate fi ignorat.
Mama nu e foarte sigură dacă acesta îi e numele sau dacă e doai
un cuvânt pe care nu-1 înţelege.
- Am ... ăăă... venit din pricina muzicii, spune ea arătând spre
locuinţă, în timp ce el continuă să-i scuture celălalt braţ.
El îşi trece limba peste buza de sus.
- Davai!
Mama îl priveşte nedumerită.
El ridică laba şi, după ce îşi ia avânt, îşi aruncă braţul spre interior,
de parcă ar lovi o minge de tenis în lungul coridorului.
- Tu vine!
Mama se uită spre casa scării, în care lumina s-a stins din nou, şi
îşi apasă mâna pe burtă.
- Tu vine! zice el încă o dată, apoi deschide uşa şi mai larg, până
când mama face, timidă, un pas peste prag.
El o ia înainte, uitându-se mereu peste umăr, în timp ce mama îl
urmează în dormitor, doar că aici se pare că e sufrageria. Pe peretele
de lângă fereastră, acolo unde la ei stă patul, se află o saltea şi pe ca
unul, ba nu, două corpuri. Mama vede nişte picioare de femeie care
atârnă peste margine şi are nevoie de o clipă pentru a identifica în
lumina slabă şi un cap brunet, care ţine, se pare, de al doilea corp.
Alături se află o canapea şi un fotoliu cu perne pentru cap, pe care e
aşezată fata care i-a deschis şi care se întreţine acum cu un tip gras de
la picioarele ei. Sau, cel puţin, cei doi par să îşi mişte buzele. Cum
reuşesc să se înţeleagă în gălăgia aia mama nu pricepe. Şi, chiar şi fără
gălăgie, dar de asta îşi va da seama câteva momente mai târziu, când
grasul va reacţiona la rugămintea ei de a traduce: „Rusă? Aiurea, nu
ştiu decât votcă", lătrând şi râzând într-un asemenea fel, încât ai
impresia că cineva strangulează un porcuşor de Guineea. Dar
deocamdată mama e preocupată să cerceteze încăperea cu ochi dc
pisică. Dar ei nu se văd nicăieri.
Poate locuieşte în spatele uşii de lemn, se gândeşte ea, ceea ce ar fi
o coincidenţă prea mare. Nu doar din pricina posterului care arată o
Cinci copeici 267

Inncic în desuuri şi care, are mama impresia, pare să fie pictura pe


i iire o văzuse de pe pervaz. Ci şi din pricina întregului morman de
lun uri ruseşti care se află peste tot. Pe comoda de lângă uşă se înşiră
ilr la mare la mic o serie de Matrioşti. Alături, atârnă o pânză cu
si l ierc chirilică, probabil fularul vreunui club sportiv sau poate vreo
zicală bună despre viaţă. Pe sticla pe care grasul o ţine între degetele
pi oase poate să distingă un „G“, un „o“ şi un „r“, înainte ca el să-şi
11 agă mâna şi să se vadă „baciov", şi - de parcă asta n-ar fi de ajuns -
vocea de femeie care răcneşte câte ceva între beaturi trece în acel
moment de la „Baby, baby“ la „daragof sau la ceva asemănător, ceea
i e ar trebui să fie rusă. Densitatea de clişee sovietice e atât de mare,
mcât ai putea crede că toţi cei prezenţi au pus în scenă această enclavă
.1 URSS, ceea ce pe mama nu ar mira-o aproape deloc în acel

moment. Situaţia i se pare absolut ireală, această locuinţă, care arată


»le parcă cineva ar fi mototolit o fotografie, ar fi turnat cafea pe ea şi
.ipoi ar fi încercat s-o netezească cu degetele unsuroase, ca un vis de
la începutul nopţii, când ai impresia că eşti treaz, până când o
i ăzătură de la mare înălţime te trezeşte brusc. Şi exact asta face şi
iuama în acel moment - tresare foarte tare când uriaşul îi pune brusc
laba pe umăr. Simte din nou halena în timp ce el strigă ceva în
încăpere. Capetele se întorc spre ea. Fata din fotoliu chicoteşte.
El îşi pune paharul pe televizor, ridică şi a doua labă şi o împinge
pe mama în faţă cu ambele mâini.
- Mă iertaţi pentru deranj, spune ea, pentru că are senzaţia că e
rândul ei să vorbească.
Dar nimeni nu reacţionează.
- Mă iertaţi, repetă ea, întrebându-se apoi de ce se tot scuză.
- What? strigă cineva de pe saltea.
Capul negru se iţeşte iar. De la gât în jos mama o recunoaşte pe
lata bătrână de mai înainte.
- Mă iertaţi, încearcă ea pentru a treia oară, voiam doar să vă rog
să daţi un pic... dar finalul propoziţiei nu mai reuşeşte să ajungă la
suprafaţă.
268 SARAH STRICKBR

De parcă firul s-ar fi rupt dintr-odată, cuvintele îi alunecă de pc


vârful limbii înapoi în gâtlej, în adâncuri, în timp ce în şpaltul dintre
canapea şi masă se mişcă evident ceva. Părul scurt înaintează de-a
lungul spătarului. Apoi ochii sclipesc şi alunecă peste chipul ei,
înainte să dispară din nou în întuneric.
- Ia uite cine s-a trezit! strigă grasul, ridicându-se pe jumătate.
Mama urmează sticla care se mişcă în direcţia şpaltului.
- Na, Alex, eşti în formă din nou?
Alex! se gândeşte ea.
Eticheta cu Gorbaciov se loveşte de o halbă de bere ce se iveşte
din şpalt. Nu poate vedea mâna care o ţine, dar acum lucrurile încep
să se agite pe saltea. Brunetul, „nu, nu pentru că era întuneric", „aşa
ca în Africa", în fine, „un negru, pentru Dumnezeu", se propteşte din
nou în sus.
- What she wants? întreabă el.
„Bună întrebare, se gândeşte mama, ce naiba fac eu aici?"
Vede că palma, care nu e chiar atât de neagră, ci mai degrabă
maro-închis, mângâie glezna fetei bătrâne, care acum se ridică şi ea şi
pare îngrozitor de bătrână. In locul bucăţii de pânză are acum o
cămaşă de noapte, care e doar o bucăţică. Culoarea i-a dispărut de pc
faţă şi, de fapt, arată de parcă nu ar avea chip deloc, într-atât de puţin
se iveşte din suprafaţa rotundă. Nasul e plat, buzele par să se fi întors
spre interior, doar genele, care probabil că sunt false, alunecă în faţă
într-un arc lung. Ea ridică din umeri şi se uită spre canapea, apoi
spune ceva care sună ca o întrebare. Sau poate ca un reproş. Singurul
cuvânt pe care mama îl distinge dintre sunetele scrâşnite este „Saşa"
şi, aşa agitată cum e, e totuşi m ândră că ştie că e vorba despre el.
Chiar dacă el nu face nimic din care să reiasă că şi el ştie asta. Capul
tuns scurt atârnă nemişcat în faţă. Abia când fata strigă încă o dată
mai tare şi bate cu palma în masă, astfel încât una dintre sticlele goale
cade lângă el pe podea, mormăie ceva înainte de a-şi ascunde din nou
faţa în spatele canapelei.
(!inci <:o|>dci 269
Cel cu capul pătrat, pe care probabil că îl cheamă într-adevăr
I lima, de asta s-a prins la un moment dat, chiar dacă scena nu şi-o
mai aminteşte, îşi ia labele de pe umerii ei şi îi vorbeşte.
Mă iertaţi, dar din păcate nu înţeleg nimic, spune mama şi
cearcă să-i arunce o privire lui Alex, pe care acum îl numeşte aşa şi
ii i

iu gând.
Dar nu se poate trece de acei genunchi.
Aţi putea poate...? întreabă ea în direcţia grasului, care se
prezintă drept Paul, dar în rest se dovedeşte absolut inutil.
Nici eu nu înţeleg nimic! urlă el prin gălăgie.
I;ata cu bucle blonde râde din nou.
Mama se întoarce spre ceilalţi.
- Muzica, strigă ea, deşi subiectul n-o mai interesează de-acum,
n urzica e prea tare!
Fata bătrână se ridică în capul oaselor şi îi strigă din nou ceva lui
Alex.
Halba se mişcă încet în sus. Şi din nou în jos. Apoi, într-adevăr,
braţul său se îndreaptă spre canapea.
- Ea întreabă de ce eşti de fapt acasă într-o seară de sâmbătă, îl
aude mama spunând într-un târziu.
- Poftim? zice ea aplecându-se în faţă.
Dima îşi ia paharul de pe televizor. O împinge de pe fotoliu pe
lata care chicoteşte întruna şi se aşază în locul ei.
- Weekend, strigă el, facându-i semn mamei.
Cuvântul sună ciudat în gura lui, de parcă abia l-ar fi învăţat. îşi
mişcă degetul în tactul muzicii, întocmai ca Arno mai devreme.
SI rigă ceva. Se uită la Alex, în timp ce mâna sa face mişcări circulare.
- El spune să petreceţi şi dumneavoastră, se aude din spaţiul
dintre canapea şi fotoliu.
„Oare de ce mă domneşte acum dintr-odată?" se gândeşte mama
şi se apropie mai mult de masă, până când îi poate desluşi în sfârşit
chipul.
- Mi-ar plăcea, spune ea, dar trebuie să dormim.
îşi lipeşte palmele ca un copil la împărtăşanie şi le lipeşte de cap.
270 SARAII STK1CKKK

- Somn! urlă ea.


- La zece şi jumătate? zbiară Paul, care stă acum aşezat între pi
cioarele lui Dima. Ce fel de oameni sunteţi?
El îi aruncă o privire lui Alex, poate pentru că se află la acelaşi
nivel cu el sau poate fiindcă este evident singurul care vorbeşte
germană. Sau poate că mama îl fixează în aşa hal pe Alex, încât în
capul ei toate privirile sunt aţintite asupra lui. Preţ de o clipă i se parc
că zăreşte un rânjet, dar se prea poate să fi fost din nou doar ima
ginaţia ei.
- Eşti din Vest, nu-i aşa? zice Paul, care - „am uitat să amintesc
mai devreme" - vorbeşte cu un accent îngrozitor de berlinez, ceea ce
ea din păcate nu poate imita în timpul povestirii, „n-ai decât să
adaugi asta în gând".
îşi duce mâna la gură, de parcă tocmai ar fi căscat.
- Casă, dulce casă, singura fericire, aşa-i?
De data asta mama e foarte sigură că a zărit rânjetul strâmb.
- Nu e pentru mine, spune ea repede, dar... se uită de la unul la
celălalt... dar copilul are nevoie de somn.
Vorbele cad din ea atât de repede, încât nu le poate opri.
Alex îşi întoarce capul. îşi îndreaptă faţa spre ea, deschizându-şi
pleoapele încetişor. Pentru prima dată de la acel moment din metrou,
simte privirea lui pe ea, nu îl vede, ci doar îl simte.
- Ai un copil? întreabă el, acum din nou la per tu.
Bărbia ei aprobă. Sare mereu în sus şi în jos, până când, în cele din
urmă, limba o urmează.
- Da, spune ea.
Este prima dată când îl minte.
Dima flutură din nou din mâini. Dar, de data asta, Alex nu spune
nimic. Abia când fata bătrână loveşte iar în masă el mormăie ceva în
rusă.
E pentru prima dată când el îşi minte prietenii.
Dar mama nu are de unde să ştie asta în acel moment. Singurul
lucru pe care îl percepe este că Dima începe să râdă ca un nebun.
Cinci copeici 271

<Ului i se mijesc, ajungând la dimensiunile unor ace cu gămălie, în


iim|> ce îşi lasă capul pe spate.
Ce? întreabă mama, încercând să zâmbească un pic.
I )e sus vede mâna lui Alex, care face o mişcare dispreţuitoare.
Pata bătrână pune o întrebare, apoi începe - când Alex mormăie
■I) 1 1 nou ceva - să se scuture şi ea.
1)ima mai că nu se poate controla. Râde întruna, de îi saltă şol­
durile. Şi, dintr-odată, mama recunoaşte râsul.
Sângele i se urcă la cap.
Ciuiţatul de porcuşor de Guineea răsună din nou.
Ce? întreabă şi Paul, fără să primească vreun răspuns.
însă faptul că nu are habar despre ce e vorba nu-1 împiedică să
hldă.
Tot corpul lui gelatinos saltă în sus şi în jos, până când, de atâta
încântare, începe să sughiţe. îşi duce sticla la buze şi se lasă mult pe
■.pale.
- Davolna! strigă fata bătrână.
Paul îşi lasă capul şi mai pe spate. în obrajii lui se formează falduri
adânci.
- Ajunge, strigă fata.
Cu toate cele trei membre pe care le are la dispoziţie, se târăşte pe
(os şi îi întinde sticla fetei bătrâne.
Ea o duce la gură şi ia o înghiţitură lungă, apoi se lasă din nou să
i adă pe saltea. Negrul pune un braţ în jurul ei. Şi, în sfârşit, Dima
încetează să râdă. Se aşază lângă Alex, apoi se uită încă o dată la
mama şi îşi împinge limba în obraz, în timp ce ochii i se mijesc din
nou.
Mama rămâne acolo ca să se uite cum îşi continuă ei seara, de
parcă ar fi apăsat cineva pentru scurt timp butonul „Pauză", pentru ca
apoi să dea drumul din nou.
Paul se târăşte până la saltea şi îşi ia sticla înapoi. O întoarce cu
Inndul în sus, apoi se aşază dedesubt şi scoate limba mult afară, în
iimp ce dincolo de el nişte mâini negre mângâie un spate în cămaşă
de noapte.
212 SAUAt I STK1CKHR

- Ascultaţi, spune mama, dar nimeni nu pare s-o iacă.


Ea îşi înfige degetele în spătar, dar privirea lui Alex nu se mai lus.'i
prinsă. Din difuzoare răsună acum ceva ce aduce a cântec populai
Un cor de bărbaţi cântă aceeaşi melodie scurtă, de fiecare dată un pii
mai repede, în timp ce beatul inevitabil plesneşte pe deasupra.
Vede femeia din poster, apoi vede că fata cu bucle cântă şi ea. .Şi
din nou pe el, cum nu o vede, cum nu se uită pe lângă sau în alta
parte, ci pur şi simplu pare că nu o vede. O ignoră într-un mod atât
de evident, încât nici măcar nu trebuie să-i întoarcă spatele - discuta
încet cu Dima, de parcă mama nu ar fi dispărut doar din mintea lui.
ci şi din apartamentul lor.
- Asta e deranjarea ordinii publice, la naiba! ţâşneşte din m ânu
atât de tare, încât se sperie şi ea. Dacă nu daţi muzica mai încet, chei 11
poliţia.
Un cuvânt pe care îl cunosc cu toţii.
De parcă şi-ar fi luat avânt de pe o trambulină, capul lui Dima se
repede în sus.
- What the fuck man! strigă negrul aruncând pătura de pe el.
Sare în picioare, face un pas spre mama şi acum ea vede din nou
ochii lui de pisică, care o fixează din spatele spătarului. Rădăcinile
părului încep să o ardă, de parcă ar fi turnat cineva sodă pe ea.
- Da, deci asta am avut de spus, se bâlbâie ea, şi... să aveţi o seai A
frumoasă, continuă apoi, înainte să iasă cu spatele, poticnindu-se, din
locuinţă.
a Q a p i& (u l 11

HI apare pe jumătate în deschizătura uşii, într-unul dintre acele


it rninguri sclipitoare şi sintetice, cu părul netezit într-o parte, şi nici
m.kar nu se osteneşte să pară surprins.
Deranjez? întreabă ea.
Tâmpla lui se freacă de marginea uşii. îşi ia ceva timp ca să
■Irschidă uşa atât cât să-l vadă întreg şi o bucată din coridorul de
.ilai uri, în care se află la fel de mulţi pantofi precum în seara trecută.
Am vrut să mă scuz, reuşeşte ea să pronunţe cu vocea cam tre-
im irată, cumva lucrurile au mers prost ieri.
Iii îşi trage pantalonii de trening în sus, trecându-şi limba peste
dinii. Arată de parcă, pe sub buza lui de sus, un vierme s-ar plimba de
i iilo colo.
- Doar copilul tău trebuie să doarmă.
Vocea îi sună profund şi umed.
- Da, e adevărat, dar nu ar fi trebuit imediat, deci, n-am v ru t...
Ea nu e sigură cum ar putea să ducă fraza la bun sfârşit, dar nici el
iui pare să fie prea interesat.
Cu o expresie neclintită se uită dincolo de ea, în tim p ce umărul i
«• propteşte de cadrul uşii, urmat de şold şi de coapsă, de parcă
• inova ar fi închis un fermoar. în spatele lui, urlă o voce masculină
lurioasă.
Mama îşi şterge mâinile de fund, apoi se ţine de buzunarele de la
pantaloni.
- E doar pentru că şcoala începe atât de devreme.
274 SAItAI I STRICKKR

El îşi saltă capul cu greutate.


- N-am vrut să vă stric seara. Mai ales că aveaţi oaspeţi. înţeleg că
voiaţi să ascultaţi muzică tare. Când petreci, mai uiţi de ceas. Ceea cr
e absolut în ordine dacă nu ar fi vorba de un copil. Care are nevoie cit-
somn. însă tot nu ar fi trebuit să mă port aşa, îmi pare sincer rău...
Un căscat prelung îi şterge ultimele cuvinte de pe buze. Limba lin
se rulează spre interior, în timp ce el îşi trece mâna peste faţă. Pleoa|u
e trasă în jos, astfel încât îi poate vedea chestia alunecoasă de sub
globul ocular. Degetele îi lasă dâre lungi pe obraz.
- Abia m-am trezit, spune el în sfârşit, apoi scutură din cap, poale
ca să alunge oboseala, dar cel mai probabil pentru că nu-i vine să
creadă că trebuie să-şi bată capul cu aşa ceva de dimineaţă, „chiar dai .1
era de mult amiază, altfel nici nu aş fi putut să mă furişez. Am aşteptai
special ca Arno să fie la înot, dar, în fine, ştii ce vreau să spun*.
Ea îşi îndeasă mâinile în buzunare şi aşteaptă ca el să o invilr
înăuntru sau să o expedieze, sau poate să ţipe un pic la ea, ca să 1 1 1 1
mai fie nevoită să asigure mereu tot ea şi asta, de fapt orice e bine.
important e ca Alex, da, asta i-a mai rămas, important e ca Alex să
reacţioneze într-un fel. Dar el stă nemişcat, lipit de cadrul uşii, ca un
animal care face pe mortul. Braţul lui stâng este strivit între metal şi
şold, iar celălalt atârnă moale. îşi ţine ochii pe jumătate închişi, astfel
încât nici nu mai trebuie să clipească. Mama se uită la toracele lui, să
fie sigură că încă mai respiră, dar jacheta e prea largă pentru a-şi
putea da seama de asta. încearcă să descifreze textul de pe pieptul lui,
din care nu au mai rămas decât nişte pete pe ici, pe colo, când acestea
îi dispar brusc din câmpul vizual. Fără un cuvânt, el se întoarce şi
porneşte pe hol, apoi deschide o uşă cu piciorul şi intră într-o cameră.
Zornăie. Apoi se aude un jet de apă.
Ea tresare şi face fără să vrea un pas în spate.
Jetul se aude şi mai tare, răsunând în vas. Se aude cum trage apa.
Mama îşi vâră capul în locuinţă. De parcă ar studia ciripitul unei
specii de păsări aflate în pragul dispariţiei, pândeşte sunetele care
răzbesc până la ea, clipocitul ţevilor, foşnetul apei, acum probabil de
(linei copeici 275

Im robinet. Degetele încep să o furnice, apoi face iute un pas peste


Iu ag şi înaintează pe hol, spre uşă, văzându-1 prin deschizătură în faţa
■hiuvetei, aplecat, astfel încât între marginea pantalonului şi jachetă i
■.e vede o bucată de spate. Gura lui e lipită de ţeava de la robinet.
I >ousupra căzii se aprinde lumina albastră a centralei cu gaz.
Atentă, de parcă ar vrea să-şi ascundă mişcările până şi de ea
însăşi, se lipeşte de perete şi priveşte pielea albă pe care se văd trei, ba
nu, patru aluniţe mari, negre, ca nişte melci din lemn dulce, una
dintre ele mai degrabă maro, dar de trei ori mai mare decât celelalte.
Ii vede vertebrele, care se conturează ascuţite precum zimţii unui
i ulii, în timp ce el face gargară zgomotos, se apleacă şi mai mult, apoi
scuipă.
Bărbatul furios urlă şi mai tare.
Alex se plesneşte cu mâinile peste obraji. Marginea jachetei
.ilunecă în jos, în timp ce el se ridică şi faţa lui udă se reflectă în
oglindă. Ea urmăreşte picăturile care se preling de pe fruntea lui în
iiclii, apoi pe nas, în jos, spre gură, până când cad de pe bărbie înapoi
in chiuvetă. Abia când sprâncenele lui, care sclipesc umede, se
incruntă, ea observă că el o poate vedea. Privirea lui o sfredeleşte în
t imp ce loveşte uşa cu călcâiul.
Ea se trage înapoi, cu mâna la piept, ce naiba se întâmplă cu tine,
udună-te, altminteri nu faci decât să înrăutăţeşti lucrurile, trage aer în
piept, aude paşi apropiindu-se, clanţa goneşte spre ea sau ea spre
clanţă, îşi dă părul pe după urechi, vede deja gaura cheii care s-a
intunecat, ceea ce, dacă stai să te gândeşti la cât de mică e o astfel de
gaură, pare destul de neverosimil, însă pe de altă parte mama a
petrecut în ultimele zile mai mult timp privind prin găuri minuscule
decât eu în toată viaţa mea, aşadar probabil că e adevărat, poate cu tot
acel antrenament e în stare să recunoască dacă e ceva în dreptul
deschizăturii, poate el chiar se află în spatele uşii, dar asta nu schimbă
lucrurile cu nimic, căci nu o deschide.
Ea îşi apasă mâna pe gură, strânge din dinţi, dar de dincolo de uşă
nu răzbeşte nici cel mai mic sunet, de parcă el s-ar fi dizolvat în aer.
276 SARAH STRICKKR

Poate că nici nu mai iese, îi trece ei prin cap. Poate că rămâne în


baie până când o să plec. Poate că prezenţa mea îi este atât dr
neplăcută, încât preferă să petreacă toată ziua la toaletă decât să iasă şi
să stea lângă mine. Privirea ei cercetează uşa, urcă spre balamale mai
întâi sus, în colţul din stânga, apoi spre colţul din dreapta, vertical în
jos şi din nou la stânga. Capul urmează mişcările ochilor, de parcă at
desena contururi. Până când, brusc, clanţa e apăsată în jos.
Cu capul aplecat, cu mâna în dreptul frunţii, ca un acuzat în sala
de judecată, aşa apare el în uşă. Face un pas pe hol, ceea ce nu e foarte
uşor dacă te gândeşti că holul n-are nici măcar doi metri lăţime. Din
gâtlejul lui îşi croieşte drum spre suprafaţă un sunet. Deschide gura,
dar în loc să rostească vreun cuvânt, nu face decât să caşte, chiar dacii
de data asta nu atât de sănătos. Dar ajunge ca să o facă pe mama să se
simtă prost.
- îmi pare sincer rău, spune ea, deşi nici ei nu-i este clar dacă se
referă la chestiunea de ieri sau la cea de adineauri.
Sau la cea din acel moment. Faptul că încă mai este acolo. Faptul
că nu pleacă.
El face semn din cap. Dar se prea poate să nu mai fie în stare să-şi
ţină capul ridicat. Simplul stat în picioare pare să-l epuizeze. Cel
puţin nu i se închid ochii.
- De fapt, nu mă deranjează dacă uneori e mai multă gălăgie,
continuă ea agitată, e doar din pricina şcolii.
El ridică o mână şi se freacă la ochi.
- Duminica? întreabă el printre gratiile formate de degete în
dreptul feţei.
- E o şcoală particulară, exclamă ea, acolo... ăăă... au ore şi
duminica.
El îşi lasă mâna în jos.
- Ah, zice el şi pare totuşi să ridice privirea, acum nu direct spre
ea, dar cel puţin în direcţia ei.
Loveşte pantofii din drum şi îşi târşeşte picioarele pe hol. Mama îl
urmează, păşind pe culoarul eliberat de el, în timp ce - de atâta
Cinci copeici 277

nesiguranţă - îi povesteşte mai departe despre şcoală, care da... ăăă,


<• una foarte specială, pentru copii dotaţi, „acolo învaţă din prima
i lasă engleza. Şi franceza. Dintr-a doua“.
I;,l înaintează prin sufragerie spre televizor, apoi apasă pe butoa­
nele de lângă ecran. Zbieretele se aud mai încet. în schimb, mama
vorbeşte tot mai tare.
De parcă ea ar fi directoarea şi el un părinte nehotărât, pe care
11 ebuie să-l convingă, îi descrie în culori strălucitoare toate activităţile
suplimentare oferite de şcoală, adaugă un laborator, apoi un salon de
muzică, se gândeşte la tot mai multe cursuri şi teste noi, cu care să
pontă fi separat grâul de neghină, căci „doar cei mai buni pot să ţină
pasul".
Se aude apoi un râs înăbuşit, unul dintre acele râsete care constau
doar din aer, croindu-şi loc printre buzele lui.
- Ce? întreabă ea încercând să-l imite.
- Ah, nimic.
El se aşază pe canapea, foşnind în deschizătura unui pachet de
ţigări. Gauloises, citeşte ea şi pronunţă cuvântul în gând de parcă ar
irebui să-l înveţe pe dinafară. El loveşte marginea pachetului de
genunchi, scoate o ţigară şi aruncă pachetul pe masă. Are deja filtrul
in gură când rosteşte pe neaşteptate. „Voi, nemţii, aveţi o adevărată
pasiune pentru selecţii, nu?“ Vârful se aprinde. Resturile de litere de
pe pieptul lui se dilată.
Mama se holbează la el în timp ce suflă fumul cât se poate de
relaxat; vede cum îşi duce ţigara la gură, apoi pupilele care se agaţă
din nou de vârf, de parcă ar privi cruciş. Braţul lui se estompează în
ochii ei în timp ce arată spre fotoliul cu urechi.
- îm i dai voie? rosteşte ea.
El ridică din umeri.
Mama se poticneşte prin labirintul de sticle. Se aşază. Se holbează
in continuare la mâna lui, din care ţigara creşte ca un al şaselea deget,
îşi aminteşte că au trecut doar câteva zile de când aceste degete au
278 SARAH STRICKliR

fost în ea, dar nu reuşeşte să asocieze mâna din căsuţa cu tobogan cu


cea de azi.
- Şi? Ce ai mai făcut? întreabă ea.
El îşi freacă ceafa şi îşi trage un picior sub el.
- Am dormit.
- Nu vreau să spun de deunăzi, tot timpul.
- Acelaşi lucru. Râde. Nu, am şi muncit.
- Ah? Acolo, la restaurant?
El îşi îndeasă degetul arătător lângă degetul mare de la picior,
aprobând încet din cap.
- Asta înseamnă probabil că seara eşti mereu acolo, nu? Vreau sii
spun... pentru că nu te-am mai văzut în tot timpul ăsta.
El ridică din umeri.
- Nu-mi place să stau acasă.
Degetul lui ia la numărat degetele de la picioare, de la al doilea
până la cel mai mic şi înapoi, ca acei artişti ai străzii care lovesc cu
cuţitul tot mai repede în spaţiile dintre degete.
- Ş i tu?
Nimic, se gândeşte ea.
- Am fost bolnavă, spune.
El trage un fum lung, apoi îşi lasă capul pe spate şi suflă fumul
spre tavan.
- Şi acum te simţi mai bine?
Ea se gândeşte cum a zăcut în pat cu gâtul umflat şi cum s a
gândit la faţa lui, la zilele petrecute în aşteptare, la orele nenumărate-,
de la fereastră, din dreptul uşii, în care l-a simţit în tot corpul, plină de
speranţă şi de nelinişte, se gândeşte cât de aproape fusese de ea în toi
acest timp.
Şi cât de departe era acum, când stătea în sfârşit lângă el. Dacă se
simte mai bine? întrebarea i se învârte în cap ca un disc de patefon, li
mai bine oare?
Se uită la vârful aprins al ţigării în timp ce caută disperată un
răspuns, dar el pare că a uitat deja întrebarea. Sau poate că şi mama a
Cinci copeici 279

uilat-o. Tăcerea dintre ei devine groasă, tot mai groasă, până când
devine imposibil de trecut.
Singurul lucru care se mai aude este furia înceată din televizor.
Ea îşi lasă privirea să alunece prin cameră, studiază peretele, care
a lost probabil alb, dar care acum, de la atât de mult fum, s-a îngăl­
benit de tot, e ca sugativa, tocit, cu mici firişoare pe ici, pe colo. Se
uită pe geam. Se uită din nou spre el.
Cum a putut să creadă că ar fi o idee bună să mai vină încă o dată
nici, sus? La ce se aşteptase? Ca felul în care se comportase să fie şters
ni buretele? Bine, e drept că ieri voiam să aduc poliţia peste voi, dar
nu-i aşa că acum e totul roz din nou?
Ai crezut că poate o să se bucure că te vede? Că veţi putea
continua de unde v-aţi oprit? Şi unde ar fi asta, mă rog frumos? Nu a
existat niciodată un început! Ce mai faci aici? Nu poţi să dai buzna
Iieste el în locuinţă ca o nebună! Fă bine şi dispari acasă! Imediat!
Se ridică, îşi netezeşte vesta şi din agitaţie se loveşte de sticla de
votcă de jos - care se pare că nu era chiar goală. Sub picioarele ei se
Ibrmează o baltă întunecată.
Ridică Gorbaciovul înmuiat şi îl pune pe masă, constatând acum
că nu e decât un coş de rufe răsturnat.
Alex ridică privirea. Uşurarea lui e vizibilă.
- Pot să mă duc la toaletă? se aude ea întrebând.
- Aham! vine răspunsul lui după ce trage aer în piept.
Ea se întoarce pe coridor spre baie, trânteşte uşa în urma ei şi se
aşază pe capacul de la toaletă. Privirea îi fuge de-a lungul gresiei,
mereu opt forme galbene, care se grupează ca nişte petale în jurul
uneia maro, până când modelul se întrerupe în faţa căzii, pe cine
interesează, concentrează-te, aşa nu poţi să te porţi, ai înnebunit de
lot? Trage adânc aer în piept, îşi apasă mâinile de burtă, respiră.
Se aude un telefon.
Aude cuvinte ruseşti. Sau cel puţin asta crede ea, chiar dacă el nu
pare să mai sune la fel, cel puţin nu ca versiunea leneşă şi adormită a
280 SARAH STRICKF.R

lui, cea lângă care tocmai stătuse aşezată. Chiar râde, aşa cum trebuie,
cu voce şi cu tot tacâmul.
Simte cum i se urcă fierea în gură. Se năpusteşte spre chiuvetă şi
se apleacă deasupra. Dar nu vine nimic. Cu mâna apăsată la gât, se
uită la robinetul plin de calcar, la marginea maronie care s-a format la
scurgere, vede resturile de pastă de dinţi de pe marginea chiuvetei.
Din sufragerie aude din nou râsul lui, de data asta întrerupt de
pauze, în care evident vorbeşte interlocutorul.
Se gândeşte la vocile din curte de acum câteva zile, încercând
să-şi amintească dacă şi atunci a râs aşa, de parcă sunetul i-ar fi venii
direct din plămâni, de parcă ar fi economisit drumul până la gură,
întrebându-se dacă nu cumva fusese Dima, în timp ce atinge aproape
pe furiş resturile albe-verzui de pastă de dinţi. Degetul arătătoi
alunecă pe curbura chiuvetei. Zgârie suprafaţa ceramică, studiază
bucăţile minuscule care i se adună sub unghie. Apoi trece foarte uşor
cu limba peste ele.
Râsul se răsfrânge.
Mama îşi trage braţul înapoi.
Dă drumul la apă, ţine degetul dedesubt, înfige practic unghia în
ţeava de la robinet. îşi spală şi îşi clăteşte gura, îşi usucă mâinile, apoi
le mai spală încă o dată când observă cât de îngrozitor miroase
prosopul. Şi brusc îşi vede în oglindă faţa roşie ca focul.
îşi atinge nasul, care e absolut grotesc de ascuţit, îndoind cartilajul
cu pumnul. Degetele i se plimbă în sus, de parcă ar modela un bust
din lut, împinge pielea de colo până colo pe oase, de parcă nu s-ar
putea decide cum şi dacă opera ar mai putea fi salvată, apoi le desface
brusc şi şi le înfige în stânga şi-n dreapta sub buza de sus. Precum un
cleşte, ele îi deschid gura. Caninii ies la iveală. Peste rânjetul lat de
clovn se adună sângele.
Mama se răsuceşte pe călcâie. Deschide brusc uşa, iese în hol
poticnindu-se, aleargă înapoi în sufragerie.
Râsul se stinge.
(Jirici copan 281

Mâna lui trece peste receptor, de parcă tocmai i-ar povesti inter­
locutorului un secret incredibil de secret pe care ea nu trebuie să-l
iitidă, chiar dacă ea oricum nu înţelege niciun cuvânt. Buclele cablului
de la telefon se răsucesc pe degetul lui, în timp ce el înghesuie
receptorul între umăr şi bărbie.
Nehotărâtă, se duce la comodă şi se uită la Matrioşti, studiind
modelul cu trandafiri de pe corpurile din lemn, care la fiecare dintre
bunicuţele zâmbitoare mai pierde câteva petale, până când pe burtă
este atât de puţin loc, încât buchetul de la început nu mai constă decât
intr-un singur trandafir. Alături se înşiră alte figurine, cele mai multe
din ouă cu surprize, cu excepţia balerinei din porţelan cu alură de
lebădă care tronează în spatele celorlalte pe un mic piedestal. Rochiţa
albă stă ţeapănă, ridicată în sus. Dedesubt, cineva i-a desenat cu pixul
între picioare un triunghi negru.
Mama se întoarce, se duce la posterul cu femeia în desuuri, apoi
se plimbă prin cameră de parcă ar fi un muzeu, în timp ce sunetele
din gura lui se aud acum la intensitate normală. înconjoară salteaua,
t rece pe lângă televizor, care acum e închis, vede urmele lipicioase ale
paharelor de pe el - şi cumva asta are ceva consolator, faptul că ştie de
unde provin, faptul că ştie deja totul, de parcă nu ar fi chiar o străină
de locul acela. De parcă ar fi locuinţa unui prieten, un loc care îi e
lamiliar, iar până la urm ă aşa şi era. în realitate, putea să traseze cu
ochii închişi toată locuinţa, L-ul lung cu cele trei cămăruţe pe trunchi
şi cu cele două mari de după colţ, cămara din bucătărie, nişa din
partea cealaltă. Cunoaşte uşile cu decoraţiuni răsucite şi plăcile de
gresie înguste, chiar dacă aici sângele de taur începe să se ia, colţul
din a doua cameră, unde plăcile dispar, fiind înlocuite de pătrate din
lemn deschis la culoare, acolo unde înainte se afla soba. Cunoaşte
lavanele înalte, pereţii subţiri şi, mai ales, cunoaşte fereastra, patru
compartimente mari sus, patru mici jos, cu pervazul din faţă. Dă la o
parte perdeaua, care e şi ea complet îngălbenită, şi se uită în curte,
spre tomberoane, îşi lasă privirea să alunece pe plantele tot mai verzi,
la fel cum a făcut tot timpul din partea cealaltă, de-a lungul peretelui,
282 SAUAII STRICKlîR

până când găseşte propria locuinţă, fereastra deschisă în spatele


căreia tocmai a stat, uitându-se exact spre acest loc. Vede noptiera,
teancul de cărţi de deasupra, atât de înalt încât pare un dulap privit de
aici, îşi studiază dormitorul în timp ce el îşi ia rămas-bun, se întreabă
de unde oare îşi dă ea seama de asta, de unde vrea ea să ştie asta, dar
- într-adevăr - nici trei secunde mai târziu el închide.
- Ceva important? întreabă ea întorcându-se.
El ridică scurt privirea. Pe chipul lui mai atârnă un zâmbet, prea
inimos ca să îi fie adresat ei.
- Doar de la muncă.
- Ah, zice ea, chiar dacă i se pare ciudat ca o discuţie atât de lungă
şi aparent intimă să fi fost de natură profesională.
El îşi aprinde încă o ţigară.
- Un tip bogat vrea să organizăm aniversarea fiicei lui, spune el,
de parcă i-ar fi auzit dubiile.
Ea face un pas în faţă.
- Faceţi des aşa ceva?
El scutură din cap.
- Ah, zice ea încă o dată.
Se uită de la dreapta la stânga, de parcă ar fi traversat strada, apoi
se aşază brusc lângă el pe canapea.
El se apleacă într-o parte, lasându-şi partea de sus a corpului să
atârne peste cotieră, ca şi cum cineva l-ar fi răsturnat.
Pe cât de repede a venit, pe atât de repede dispare din el acea
minimă viaţă care-1 animase. Zâmbetul îi dispare de pe buze, iar ochii
îi capătă din nou acea expresie goală în timp ce fixează televizorul
peste genunchi. Vârful aprins al ţigării se reflectă în ecranul gol.
Mama îi vede dedesubt chipul negru-cenuşiu, foarte mic într-un colţ.
apoi se vede pe sine, ochii neliniştiţi înfundaţi adânc în orbite, până
când fumul se rostogoleşte ca o avalanşă peste capetele amândurora.
- Cum o cheamă, de fapt?
Ea se întoarce spre el.
- Pe cine?
Cinci copeici 283

Pe fiica ta.
Vocea i se îneacă în fum.
- Anna.
Numele îi alunecă din gură de parcă ar fi fost dintotdeauna
pregătit acolo, de parcă ar fi aşteptat doar momentul potrivit ca să
i ^bufnească din locul său. Anna. AaaNaa. Cea mai simplă combinaţie
di- litere. Aaaanaaaa, în principiu nimic altceva decât un căscat mai
lung. Apoi observă că el a făcut din copilul ei o fată. Arată ca o mamă
(Ir lată, arată ca o femeie care ar fi în stare să împletească părul în cozi
>1 să coasă rochii cu volănaşe? De ce nu un băiat? De ce o ea? Sau
( umva e doar un test? A observat ceva şi vrea acum să îi întindă o
i apcană? E deja pregătită să recunoască tot, toată viaţa ei de tocilară,
Iară copii şi necăsătorită, dar el spune: „Pe sora mea mai mică o
i hearnă tot Anna".
- Serios?! Serios?! exclamă ea, de parcă ar fi o coincidenţă nemai­
pomenită faptul că doi oameni îşi împart pe lume unul dintre cele
mai frecvente nume şi, preţ de o clipă, chiar are impresia unei
i oincidenţe divine, a unui semn al destinului - el i-a dat o fiică, iar ea
I a dat numele surorii lui, doar pentru ca poveştile lor să se
Împletească, mai întâi în trecut şi apoi, speră ea, şi în viitor.
El pescuieşte un portofel scâlciat de sub canapea şi scoate o poză
( 11 un grup de oameni care stau înghesuiţi în faţa unei case pătrăţoase

şi cenuşii, 15,20 de oameni cu paltoane vechi şi cu feţe învechite. Pe


acoperiş e zăpadă.
Chipul lui devine mai blând.
- Ea e, zice el zâmbind. Ea e Anna mea.
Ea trebuie să se forţeze să se desprindă de zâmbetul lui, care nici
acum nu are nimic de-a face cu ea, cel mai frumos zâmbet pe care ţi
I ai putea imagina vreodată, prea frumos ca să îl merite. Un astfel de
zâmbet nu îl primeşti decât cadou.
Ochii mamei urmăresc degetul lui arătător, privind geloşi spre
liinţa subţirică de la marginea fotografiei.
284 SARAH STRICKHR

Ea nu-i seamănă deloc. Buzele îi sunt vălurite, iar ochii atât ilr
întunecaţi şi de apropiaţi, încât pare aproape limitată. Printre buclele
ca de vată i se văd urechile, la care îi atârnă cercei rotunzi, mici şi
aurii. Poartă o căciulă groasă de lână, trasă până pe sprâncene.
- E o fotografie destul de veche, spune el, pe atunci era încă mică
- Câţi ani are acum? întreabă mama, dându-şi osteneala să pai .i
interesată în timp ce privirea îi urcă din nou spre buzele lui.
- Nouăsprezece, spune el.
- Ah, zice ea dând din cap, de parcă aprobarea ei ar fi fost im
portantă.
El ia o sticlă goală de pe jos şi scrumează în ea.
- Locuieşte tot acolo, în Ucraina? întreabă mama.
Se bucură că a reţinut asta şi speră că şi pe el îl bucură.
- Îhî, zice el.
Prinde ţigara între buze. Materialul de tricot în care îi e îmbrăcat
braţul atinge foarte uşor cotul ei.
- Şi ce face?
- Nimic. Mai trage un fum, fără să atingă ţigara cu degetele. N a
ieşit în viaţa ei din Odessa.
- Ah, din Odessa sunteţi, spune mama dând iar din cap, gândi n
du-se ce ar putea să-l întrebe în continuare, dar, spre surprinderea ci.
el începe să povestească din proprie iniţiativă.
- Nu-i merge bine. S-a căsătorit cu un beţiv. Ala avea deja un
copil. Au mai făcut trei împreună. Acum locuiesc la mama lui şi
dorm toţi şapte într-o singură cameră. Fără serviciu, stau toată ziua în
locuinţa friguroasă şi se ceartă.
El lasă fotografia să-i cadă pe genunchi.
De atâtea cuvinte, pe care le are brusc doar pentru ea, pe mama o
cuprinde o uşoară ameţeală. Neştiind dacă el va dori să mai spună şi
altceva, ea aşteaptă, dar el mai trage încă un fum şi îl suflă strâmb
prin colţul gurii.
- Nu pot să vină şi ei în Germania, la fel ca tine? întreabă ea cânţi
e aproape sigură că nu mai urmează nimic.
Cinci copeici 2 8 5

Alex rânjeşte.
Alina nu poate să-i sufere pe nemţi.
Mama întoarce un pic capul spre el, cât se poate de atentă să nu-şi
ml şic cotul în niciun fel. Ochii ei aleargă peste dinţii lui îngălbeniţi, în
iimp ce încearcă să se decidă dacă de data asta e vorba de un rânjet
Imn sau de unul urâcios.
De ce nu?
IU ridică din umeri.
Cui îi plac?
Hagă fotografia din nou în portofel, apoi se apleacă şi ia pachetul
tic ( îauloises de pe coşul de rufe. Fundul i se ridică şi coboară la loc,
i Aţ iva centimetri mai departe de locul iniţial, şi astfel mai departe de
mama, după cum i se pare ei. Ea se uită cum ţine el ţigara, şi nu pe ea,
• mu se lipesc buzele lui de filtru, şi nu de ea, cum suflă fumul şi se
iillâ în altă parte, şi nu la ea şi, brusc, nu mai rezistă. Se apleacă spre
rl. atât de aproape încât faţa ei aproape că o atinge pe a lui. El ridică
In usc privirea. Sprâncenele lui ţâşnesc în sus.
Pot să... ăăă... trag şi eu un fum? se bâlbâie ea.
El expiră. Fumul i se învârtejeşte în faţă.
Primeşti chiar o ţigară întreagă.
Mama scutură din cap.
- Nu, ajunge dacă trag o singură dată, zice ea, apoi îşi desface
i legctul mijlociu şi pe cel arătător într-un V larg.
El o priveşte neîncrezător, apoi ia ţigara din gură şi i-o pune între
degete.
Ea trage mâna dinspre el. Vârful ţigării tremură un pic în timp ce
tliice filtrul la buze.
- Ah, exclamă ea uitându-se după fum, la fel cum observase că
fiice şi Alex.
El mijeşte un ochi, de parcă ar fi privit în lumină.
- Tu nici măcar nu fumezi.
Mama scoate ţigara din gură.
286 SARAH STRICKHR

- Doar câteodată, spune ea şi, pentru că ochiul rămâne încă mijii,


adaugă: Din pricina Annei, nu vreau să mă vadă fumând.
„Acum am ajuns să-mi mint fiica fictivă", se gândeşte ea, apoi ii
întinde ţigara.
Colţurile gurii lui tresaltă un pic.
- Ce e? întreabă ea nesigură.
El îi ia ţigara fără să o scape din ochi, iar colţurile gurii i se
curbează şi mai mult în sus.
- Ce e? întreabă ea din nou.
El trage un fum, lăsându-şi ceva timp până să răspundă:
- Nu tragi în piept.
Mama simte cum i se ridică roşeaţa în obraji.
- Ce? întreabă ea pentru a treia oară, dar de data asta nu mul
aşteaptă un răspuns.
Degetele încep să-i tremure şi mai tare. Strânge mâna în pumn, si­
mtă de la dreapta spre stânga, caută o explicaţie cu care să-i ştearg.t
de pe chip zâmbetul - brusc deloc de dorit dar nu-i vine nimic în
minte, oricât s-ar strădui.
„Trebuie să plec de aici, trebuie să plec imediat de aici!“ Pune
degetele pe marginea canapelei, se împinge în faţă, piciorul ei se
freacă de genunchiul lui şi apoi simte brusc buzele lui, care o împing
înapoi la locul ei, apăsându-se peste ale ei atât de tare, încât aproape
că nu mai poate să respire.
- Ce? răsună din nou în mama, dar limba lui se înfige atât de
adânc în ea, încât nu e loc de vorbit - trece pe interiorul obrajilor,
prin gât, de parcă ar vrea să-i umple toată cavitatea bucală.
Ceva vechi, stătut, ceva amestecat cu gustul de pastă de dinţi. I-
scârbos şi excitant totodată, dacă e cumva vreo diferenţă între acestea.
Dinţii ei se lovesc unii de alţii, atât e de grăbită să-i vâre şi ca
limba în gură. El o cuprinde pe după şolduri, o trage la el în poală şl
începe să o împingă în sus şi în jos. Ca o păpuşă de cârpă, ea saltă pc
şoldurile lui de parcă n-ar avea nici încheieturi, nici muşchi pe care
să-i încordeze. Doar flutură din braţe spre stânga şi spre dreapta. Ce?
Cinci copeici 287

• diitinuă ea să gândească. Ce? Ce? Ce? Genunchii ei alunecă de pe


i iiiutpca pe măsură ce săltatul sporeşte în intensitate. Ea îşi împleteşte
■Irgdele cu ale lui, le trage în jurul ei şi le împleteşte apoi în spatele ei.
i .1 alunei, la gimnastică, când a ajutat-o însăşi campioana RDG-ului,
apleacă prin inel Ia spate, face un pod, dar el nu acceptă
111 ihrăţişarea forţată. Deget după deget, el desface mâinile amândurora
ji o apucă în schimb de ceafa, trăgând-o brusc în sus, astfel încât ea
,iii- impresia că atârnă doar de mâna lui. Ea trage în jos de bluza de
11 i-ning prinsă între spatele lui şi canapea, apoi trage şi tricoul în sus,
pană când acesta rămâne blocat undeva lângă gâtul lui. El îşi ridică
Imiţele aproape până în spate şi rulează tricoul peste cap ţinându-1 de
guler, în timp ce ea începe să-i sărute umerii, pieptul, pielea fină de la
iiihraţ. Gustul de stătut se accentuează. Mama îşi lasă buzele să
•ilunece de colo colo, îşi azvârle capul pe spate, se pierde în dorinţa ei
iii- acţiune, pe care o consideră pasiune, în timp ce se întreabă când o
* o dezbrace şi el. Dar el continuă să o sărute cu aceeaşi consecvenţă
înceată, aşa că ea începe până la urmă să îşi desfacă nasturii singură,
i ăi mişcări sacadate îşi împinge degetele prin găici, îşi scutură umerii
până când vesta cade de pe ei, apoi se împinge spre el, în timp ce
buzele lui se desprind de pe gura ei. El îi pune mâna pe sânul drept şi
i rage sutienul în jos, apoi trece cu dinţii prin jurul lui, în timp ce ea
geme de nerăbdare.
Dar el alunecă brusc înapoi. De parcă vocea ei i-ar fi amintit
ilintr-odată cine e, o împinge la o parte şi se ridică. îşi trece degetele
Iieste ochi, de parcă încă ar mai fi somnoros, apoi îşi trage buzele
până la bărbie, astfel încât mama vede pentru prima dată şirul de
iliuţi de jos, care sunt chiar mai galbeni decât cei de sus, ba în unele
locuri aproape negri, de parcă ar fi vârât cineva în nisip o grămadă de
i hibrituri arse.
El adună hainele de pe jos şi i le pune în braţe. Apoi se întoarce,
ocoleşte coşul de rufe şi o lasă pe mama singură cu pieptul ei.
Ea se uită după el, cum ajunge la uşă din patru paşi mari. Strânge
hainele la piept. Sutienul desfăcut pe jumătate atârnă între ele ca un al
288 SARAH STRICKI5R

treilea sân, în timp ce ea se ridică încet, punând un picior în Ihţ.i


celuilalt, şi îl aude spunând brusc: „Nu aici, aici".
El se întoarce şi îi pune mâna pe spate. Fără să se uite la ea, o
conduce pe hol pe sub o perdea de mărgele până într-o cămării | ii
Durează o vreme până când mama îşi dă seama că e aceeaşi încăpere
în care ea şi-a amenajat camera de lucru, doar că asta e atât de plina,
încât pare mult mai mică. în stânga şi în dreapta sunt paturi suprapuse,
iar alături dulapuri, ca la piscină. Câţiva metri mai încolo se află o usA
scoasă din ţâţâni. Fereastra este acoperită cu un şal. Pe dalele de pe jos,
care aici arată şi mai rău, fiind zgâriate, stropite, mânjite, se află im
covoraş de blană ciufulit, aşa cum vezi pe copertele romanelor de
duzină vândute prin benzinării, puse în dreptul şemineului.
- Ăsta e al meu, spune el, în timp ce arată spre patul de jos, din
dreapta.
Salteaua e la fel de plină ca şi camera. Rucsacuri, haine, nenumft
rate fotografii vechi, asemenea celei de la el din portofel, formulare
De sub pernă se iţeşte o carte deschisă, culcată pe o pungă de hârtie.
El ridică uşa de la perete şi o sprijină de cadru, ca pe o baricada,
apoi se duce la noptieră. Aprinde lămpiţa. Lumina abia dacă ajunge
până la pat. Chipul său capătă ceva fantomatic, ca atunci când ţii o
lanternă sub bărbie când spui poveşti de groază, ceea ce mama,
desigur, da, sigur, nu a făcut niciodată, „dar, după cum spuneam,
lucrurile astea se află".
Cu atenţie, de parcă s-ar aşeza pe o piesă antică de mobilier, ea se
lasă pe margine, ţinând capul aplecat ca să nu se lovească de patul de
sus. Pune hainele din braţe pe o pernă de lângă ea şi ia una dintre
fotografii în mână.
- Cine e aici?
- Mama mea, spune el.
Pe chip îi apare din nou acel zâmbet cald.
- Ea locuieşte la voi acasă?
El scutură din cap.
- A murit.
(linei copeici 289

îmi pare rău, zice mama lăsându-şi capul într-o parte şi


li ii creând să-i arunce o privire consolatoare.
I >ar Alex lasă empatia ei să treacă pe lângă el, uitându-se mai
ilrpnrte la fotografie, apoi înghite în sec foarte tare.
lira foarte frumoasă, nu-i aşa? rosteşte el.
Da, răspunde mama şi se întreabă de ce, dintre toate adjectivele,
I a ales tocmai pe acesta.
Ar fi putut să spună că era înţeleaptă sau amuzantă, sau altceva de
(inuil acesta. De ce trebuie ca mamele să fie frumoase mereu? Mai
aIes mamele moarte? Este cumva o lege nescrisă? De ce nu poate o
mamă moartă să fie şi urâtă? Orice altceva mai merge - rea,
mincinoasă, brutală -, dar nu urâtă.
IDuce din nou mâna în haos şi găseşte ceva ce pare să fie buletinul
Im. Degetele ei mângâie semnele chirilice.
- Asta e ziua ta de naştere? întreabă ea arătând spre câteva cifre,
singurele pe care le poate citi.
[Dar Alex nu pare să mai aibă chef de poveşti.
- Se prea poate.
îi ia buletinul din mână şi îl azvârle pe noptieră, fără să mai
arunce vreo privire asupra lui.
Mama îi priveşte bustul gol în timp ce el îngenunchează în faţa
palului, apoi se uită cum îşi adună el viaţa şi o închide într-unul
ilintre dulapurile din faţa ei. Sutienul alunecă şi mai jos. Ea se
inlreabă dacă ar trebui să-l împingă la loc sau să-l scoată de tot. Sau
Imate că ar vrea el să facă asta. Poate că ar trebui să mai aştepte.
Dar Alex nu dă semne că ar vrea să facă ceva. Stă foarte liniştit
Iiingă dulapul lui şi pictează cu degetul pe el, de parcă nu ar mai avea
nimic altceva de făcut, acum că a terminat de strâns.
Mama netezeşte cearşaful. îşi scoate pantofii. îi pune ordonat
imul alături de celălalt lângă noptieră. îşi desface până la urmă
sutienul şi se lasă pe spate. Dar din nou îi aude vocea:
- Cum rămâne cu Anna dacă eşti plecată aşa de mult timp?
Ea se ridică mirată. îi vede capul aplecat în faţă.
290 SARAH STRICKF.R

- E cu tatăl ei, spune ea, bărbatul meu.


- El nu pune întrebări dacă rămâne singur cu copilul?
Mama îşi încrucişează braţele în dreptul pieptului.
- El... ăăă... a dus-o la film.
Un pic nehotărât, de parcă tot nu ar fi convins pe deplin, el se
apropie şi se aşază totuşi în capătul celălalt al saltelei.
- Cât de lung e filmul?
- Nu-ţi mai face griji, avem timp, spune ea apropiindu-se de el.
Dar el tot nu o atinge. Cu bustul aplecat, cu mâinile pe genunchi,
stau unul lângă celălalt ca nişte copii pe oliţă. Doar ochii lui u
cercetează. Ea îşi ţine răsuflarea, simte cum i se ia pielea de pe pomeţi
sub privirea lui, ca atunci în metrou, apoi el o apasă totuşi în jos,
Nesfârşit de încet, de parcă ar fi luat treaba cu timpul pe care im
susţinea că îl au cât se poate de în serios. Se dezbracă şi apoi o
dezbracă şi pe ea - îi dă jos pantalonii, desuurile, la sfârşit şi şoseteli
şi urcă apoi pe interiorul coapselor ei. Mâinile lui sunt umede, cum
avea să-şi spună mai întâi ei şi apoi, mai târziu, şi mie, cu im zâmbei
pe buze, de parcă ăsta ar fi fost cel mai frumos lucru din lume. Mâini
calde şi umede care o fac să spere că şi el e emoţionat. Mâini care
devin brusc uriaşe, de parcă ar putea dintr-o singură atingere să i
acopere tot corpul. El o întinde pe cearşaf, îi ia braţele - care încearcii
să-l îmbrăţişeze - de pe spatele lui şi le pune cu grijă lângă bustul ei.
Corpul lui, care nu mai înseamnă decât mâini, se aşază pe ea şi ea se
adânceşte în salteaua desfundată, simţind cum o aplatizează membru
cu membru, de parcă ar întinde-o cu făcăleţul. Apoi simte brusi
răceala trecând peste ea.
Deschide ochii, îl vede cum alunecă de pe pat, cum bagă mânu
sub saltea, apoi recunoaşte prezervativul din mâinile lui, pe care el il
derulează cu o expresie concentrată.
„Poate într-adevăr îi e scârbă de mine, se gândeşte ea, ultima dalii
a mers şi fără", dar el îi trage deja fundul de pe marginea patului. Ea se
deschide cât poate de mult, se ţine de cadru, iar el se împinge în
sfârşit în ea. Ea ţipă, nu ştie dacă de pasiune sau de durere. Degetele el
(linei copeici 291

mlig în cearşaf, în timp ce el îi ridică coapsele în sus. O ţine ca pe o


ii uliii sub braţe şi o împinge dinspre el cu bazinul. Ea încearcă să
i iilkc capul, să-l vadă, simţindu-se brusc incredibil de departe de el
I- i' salteaua aceea, în timp ce el e îngenuncheat pe covor, dar singurul
Im i u pe care îl vede este mâna lui, care trece de părul ei pubian şi se
lnllgcîn came.
lia cade pe spate, lovindu-se cu capul de perete, în vreme ce el se
lnligc tot mai tare în ea. Iar ea ţipă tot mai tare. Vede patul de
ili-asupra, burta maronie a saltelei, care se împinge ca un fagure de
iilhine prin sârma de la pat, apoi el se prăbuşeşte deodată în faţă, fără
im iun avertisment. Fără niciun sunet, nimic - doar faţa lui e un pic
n.inspirată când se urcă în pat ca un naufragiat, prea preocupat să
11 ngă aer în piept ca să se mai uite la plaja pe care ajunsese.
Se întinde într-o parte, gâfâind obosit în cearşaf.
Mama îşi trage picioarele în sus şi rămâne întinsă aşa, ca un
li.lnclac gras răsturnat pe spate, până când îi pică fisa că nu trebuie să
unii aştepte hârtia igienică.
Se târăşte lângă el şi se lipeşte de spatele lui. îl mângâie pe umăr.
*.c propteşte în sus şi îi caută privirea.
Dar Alex a adormit deja.
Ea se lasă pe pernă din nou. Tuşeşte un pic. îşi îndoaie picioarele.
I I - întinde la loc, de parcă şi-ar căuta o poziţie comodă. Ceva cade pe
|os, dar el nu se clinteşte, ci doar respiră lung şi pune tot mai mult
Honin între el şi mama.
Ea îşi aşază braţul în jurul lui, mişcându-şi degetele pe burta lui.
Foloseşte şi al doilea braţ şi îl mângâie pe fund.
Se întoarce pe cealaltă parte şi îşi lipeşte spatele de al lui.
îşi trece mâinile pe faţă, apoi vede paharul de plastic de sub
. rlălalt pat, pe care se pot recunoaşte - sau nu - urme de ruj.
Poate nici măcar nu doarme, îi trece ei prin cap, poate doar se
preface. Poate stă întins în spatele meu, treaz, şi îşi râde pe ascuns de
mine.
2 l) 2 SARAH STRICKUR

Vede dinţii galbeni, de data asta ambele rânduri, şi buzele care si


desfac deasupra lor, până când imaginea devine atât de vie, îiuăl
trebuie să întindă mâna în spatele ei ca să simtă pulsul regulai .îl
spatelui ei sub palmă.
Apoi i se face frig. întinde braţul peste marginea patului şi işl
trage vesta de jos. Se aşază în fund, străduindu-se doar pe jumătate s.i
nu-1 trezească, o îmbracă, apoi se uită scurt peste umăr ca să vatl.'i
dacă se mişcă.
Se lasă iar pe saltea şi, dintr-odată, el se întoarce totuşi şi caile
literalmente peste ea. Fără să deschidă ochii, îşi pune faţa pe umărul
ei şi îşi trece un picior peste al ei, dar ei i se pare mai degrabă că n
confundă cu pătura. Respiraţia lui începe să se poticnească, apoi aude
din nou ritmul regulat al indiferenţei lui.
Ea îşi aminteşte că au trecut doar câteva zile de când s-a all.il
ultima oară sub un bărbat care a adormit după sex, ea fiind câl se
poate de trează, doar că atunci se gândea la altul, iar acum se gândeşte
fix la acela care stă întins peste ea, chiar dacă e la fel de departe.
închide ochii şi încearcă să-şi închipuie totul, aşa cum a făcut-o în
acest răstimp, dar în patul lui piesele din mintea ei nu vor să se mm
asambleze.
Deschide ochii şi simte brusc un dor dureros după chipul lui. li
pune mâna pe cap şi încearcă să îl împingă atât cât să arunce o priviri1
asupra lui, dar el nu se lasă clintit.
Se uită spre noptieră, vrea măcar să-l privească în fotografia din
buletin, dar braţul nu îi ajunge până acolo. Singurul lucru pe care
reuşeşte să-l apuce este vârful unei alte cărţi. Când se loveşte cu
degetele de ea, de dedesubt se iveşte o periuţă de dinţi.
Atunci cu ce şi-a spălat dinţii mai devreme? se gândeşte ea, apoi
împinge cartea la o parte. Vede capul periuţei, care e complet jumu Iii,
şi şalul din faţa ferestrei, prin care noaptea neagră se înghesuie în
cameră.
Şi brusc îşi dă seama cât e de târziu.
(îittci copeici 293

Speriată, se înghesuie pe lângă el şi se dă jos din pat; caută în


I>.il ru labe şi nu-şi găseşte sutienul. Ridică covorul de blană, se uită
Mil> pat, ba chiar se bagă un pic sub el, dar acolo nu sunt decât lucruri
inulile. Pipăie în şpaltul dintre noptieră şi pat, apoi îşi smulge mâna
i le acolo. Când se apropie din nou de locul acela, vede prezervativul
plin care zace pe podea, transparent, ca o bucată de gelatină. Caută în
patul pe care el îl ocupă acum în întregime, cu braţele deasupra
i apului, cu picioarele larg desfăcute. Un bărbat obişnuit să doarmă
singur. La lumina lămpii, membrele lui par la fel de galbene ca tot
uvslul lucrurilor din locuinţă. Doar spatele şi fundul îi sunt albe,
In ccum contururile de pe un tapet gol după ce locatarii s-au mutat.
Bate salteaua, ridică perna, descoperă în sfârşit o bretea care se
Iveşte de sub un şold. Trebuie să bage degetele un pic sub el ca să
poată scoate sutienul, dar el nu se trezeşte, ci doar se opreşte scurt din
i espirat. Şi apoi continuă imediat. Ea îşi închide sutienul la spate, îşi
Irage vesta peste, se uită la gura lui deschisă, la cele patru linii şerpuite
i are se adâncesc în şanţul de peste urechea lui, asemenea pneurilor
unui tractor pe un câmp. îşi trece privirea peste pat, vede cearşaful,
care este complet neted, şi apoi braţul ei, modelul de pe el, care
şerpuieşte în exact aceleaşi linii.
Preţ de o cbpă, simte cum i se opreşte răsuflarea. Apoi sare în sus,
i idică uşa şi o împinge doar atât cât să se poată strecura pe lângă ea.
Alunecă pe sub perdeaua de mărgele şi aleargă pe scări în jos.
Bagă cheia în uşă, amintindu-şi abia când uşa se deschide că
habar n-are cum să-i explice lui Arno unde a fost.
Poate că a fost să cumpere ceva.
Dar unde sunt lucrurile?
Am fost la o prietenă?
Ah, şi la cine, mă rog frumos? Din nou la Babsi? N-ai nici măcar
0 jachetă pe tine.
Ah, o să-i spun pur şi simplu adevărul. Că am fost sus ca să-mi
1cr scuze pentru comportamentul meu.
294 SARAH STRICKER

Şi ce te faci dacă e acasă de mai multă vreme? Ce o să-i spui că aţi


făcut în tot acest timp acolo sus?
Dar în casă e întuneric. Aprinde lumina şi se uită în jur. Nicio
jachetă în cui, nicio geantă de înot.
- Arno! strigă ea totuşi. Aaarnooo! Aaarnooo! Aaamooo!
Dar se pare că într-adevăr nu e nimeni.
Se duce la baie, dă drumul la duş, lasă apa să se încălzească. Dai
pe când se pregăteşte să intre în cadă, îşi dă seama că Arno a văzul-o
deja, făcând duş de dimineaţă. Poate că devine suspicios dacă vine
acasă şi o găseşte din nou sub duş.
închide robinetul, ia un prosop şi se spală în faţa chiuvetei. Şi se
sperie, tocmai când voia să se îmbrace, că el ar putea să-I miroasă pe
Alex pe ea. Se urcă în cadă, îşi ţine între picioare jetul de apă - care
acum evident e rece din nou - şi se săpuneşte atât de agitată, încâl
duşul îi scapă tot timpul din mână, făcând lăcăraie în toată baia. Te
rog, fă-1 să mai întârzie cinci minute, se gândeşte ea şi e atât de
neliniştită, încât de data asta nici măcar nu se mai enervează de ţoală
milogeala, doar patru minute, doar trei, doar...
îşi trage haine curate peste pielea încă udă şi îndeasă hainele
purtate în fundul coşului de rufe. Cu prosopul folosit şterge duşul,
bateriile, podeaua, apoi îl aruncă şi pe acesta în coş. Se piaptănă, îşi
prinde părul, dar când iese curată şi aranjată din baie, Arno tot nu
s-a întors.
Porneşte televizorul.
Apoi îl opreşte.
Se duce la baie ca să verifice dacă a şters şi în spatele perdelei de
duş. Ceea ce făcuse, desigur.
Se întoarce în sufragerie, aranjează pe ici, pe colo câte ceva, dă
câte ceva la o parte şi ajunge în sfârşit la fereastră. Se uită spre
poarta curţii, mai degrabă din politeţe, ca să vadă dacă nu cumva
apare Arno tocmai în acel moment, înainte ca ochii să îi alunece,
nerăbdători, spre fereastra în spatele căreia ştie de-acum că doarme
Alex.
(îinci copeici 295

Ce se întâmplă dacă se trezeşte şi constată că ea a plecat? O să fie


dezamăgit? O să observe măcar? Poate că a uitat-o deja de tot. Poate
că o să se trezească de parcă ziua abia ar fi început, apoi o să se ducă
in baie, o să se uşureze - şi o să vadă deodată în oglindă relieful de
deasupra urechii sale. O să ştie de unde îl are? Oare o să-şi amintească
de vesta ei? Dacă va mai exista până atunci. Cât pot să dureze
modelele imprimate în piele?
Se duce în baie, scoate vesta din coşul de rufe şi o ia cu ea în
sufragerie. O pune pe canapea şi se aşază pe ea, apăsându-şi obrazul
cât poate de tare de ţesătura acesteia. Aleargă iar în baie şi cercetează
amprenta în oglindă, apoi constată că într-adevăr se vede. Se uită la
ceasul de la combina stereo, verifică deşteptătorul cu radio din
dormitor, care este ca întotdeauna în priză. Se duce la bucătărie, vede
că au trecut 40 de secunde, începe din nou să numere minutele, ca
mai înainte, doar că acum în ordine inversă, deja trei minute, deja
patru, cinci.
Aleargă în hol, formează numărul de telefon de la magazin, apoi
pe cel al părinţilor ei, dar nimeni nu răspunde.
Poate chiar s-a întâmplat ceva. Dacă a avut cumva un accident?
Sau poate se află el însuşi într-un pat străin. Ideea i se pare atât de
ridicolă, încât începe să râdă în gura mare. Arno al meu? Nu, chiar nu
i se potriveşte.
Dar nici ei nu i se potriveşte.
încearcă să şi-l închipuie cu o altă femeie. Poate locuieşte chiar în
aceeaşi clădire, poate într-o altă aripă sau poate în casa din faţă.
Se distrează căutând fereastra în spatele căreia ar putea locui; îşi
imaginează cum stă acolo întins în pat şi sforăie, apoi aude în sfârşit
cheia în uşă.
- Ai venit! exclamă ea şi zboară spre el.
- încet, încet! râde el, lăsându-şi geanta jos.
- Unde ai stat aşa de mult?
- Am fost să înot! spune el.
- Până acum?
2% SA RĂII STRICKHR

- A trebuit să mă duc până în Reinickendorf, pentru că hala de l.i


noi e în renovare, spune el, doar ţi-am povestit.
- Ah, da, ai dreptate, zice mama, deşi nu-şi aminteşte absolut
deloc discuţia aceasta.
Se agaţă de braţul lui, lăsându-1 să o tragă după el în timp ce se
îndreaptă spre dormitor; el îşi ia pijamaua de pe pat şi vrea să se ducă
spre baie, dar ea nu-i dă drumul.
El râde, pe jumătate bucuros, pe jumătate nedumerit.
- Lasă-mă să fac repede un duş.
- Poţi să-l faci imediat, zice mama trăgându-1 spre ea. Se lasă să
cadă pe pat. Aşază-te. Vreau să-ţi spun ceva.
- Pe pat? întreabă el ca un şcolar bine educat ce era. Dar am clor
pe mine.
Scutură din cap şi se lasă totuşi tras în jos.
Ea îl sărută pe gură. Dar lui nu i se pare în regulă efuziunea ei
bruscă.
- Ei, ce e atât de important încât nu poate să aştepte? întreabă el
un pic nesigur.
Mama îi ia mâna şi i-o aşază la ea în poală, unde începe brusc să
ardă. Trage adânc aer în piept şi îşi ţine un pic respiraţia, până cânii
durerea din plămâni devine insuportabilă.
- Te iubesc, zice ea apoi, îmbrăţişându-1 pe tata atât de furtunos,
încât aproape că începe şi ea să creadă ce spune.
G ţj: p m u L 1 2>

Ce părere aveţi despre o nuntă la sfârşitul verii? întrebă bunicul


Iiesle farfurie, cu câteva picături pe bărbie şi una pe şervetul care îi
iiIAma de la guler ca o cravată.
Stătea în capul mesei, alături fiind înghesuiţi tatamamabunica,
In o masă de familie ca în fiecare duminică, cu friptură de viţel cu
găluşte şi varză roşie ca în fiecare duminică, „dacă nu facem acum ...
n|iingem să dăm faliment... dacă n u ... în faţa peisajelor înfloritoare
•.tau ameninţătoare falimentul, varza, Bensheim! Unitate, dreptate şi
Iibertate1, Doamne Sfinte, Hilde, atunci chiar o să se lase frigul!" ca în
fiecare duminică, dar acum venise cu ceva nou:
- Ce părere aveţi despre o nuntă la sfârşitul verii?
Mama fu atât de surprinsă, încât pentru prima dată nu ştiu ce să
•.|Hină.
Nu, mama ar fi ştiut ce să spună, dar nu avea curaj să o facă cu
voce tare.
Nu, mama ar fi avut curaj, dar nu a fost destul de rapidă.
Oricum, nu are nicio importanţă. Aşa sau aşa, ea nu spuse nimic.
Şi, oricum, nimeni nu aştepta un răspuns de la ea. Toată lumea ştia că
bunicul cunoştea răspunsul corect.
- Ar fi perfect, anunţă el. Examenul de stat va fi trecut până
.ilunci. Şi, dacă reuşim să găsim undeva câţiva muncitori constructori
suficient de decomunizaţi încât să poată ridica mai mult de două

1Primele cuvinte ale imnului Germaniei (n.red.)


298 SARAH STRtCKKR

pietre fără să facă pauză de ţigară - e incredibil că încă le mai dă voie


să facă asta, având în vedere tot ce se ştie astăzi despre ţigări, că suni
otravă pură, otravă puuură! -, ar putea fi gata şi noul magazin. Atuiu I
am putea face recepţia direct acolo!
- Şi marfa? întrebă Arno.
- Da, va trebui să terminăm înainte să vină marfa, zise bunicul
bătând cu furculiţa în marginea farfuriei, de parcă ar fi început dej.i
numărătoarea inversă. Dar în privinţa datei sunteţi flexibili, nu?
Mama înghiţi, dar bucata de găluşcă pe care tocmai o băgase în
gură nu voia să alunece.
- Sigur, răspunse Arno, dând harnic din cap.
- Trebuie să ştiu cu două sau trei luni înainte, altfel nu o să reuşesc
să organizez totul la timp, exclamă bunica.
Bunicul îşi înfipse furculiţa în friptură.
- Ce e atât de organizat? Băncile şi mesele pliante le avem încă de
la inaugurare. Mâncarea va fi comandată. Iar la secţia de copii voiam
oricum să pun parchet. Acolo va fi ringul de dans.
- Dar muzica? întrebă bunica provocator.
- O, Doamne, îl întrebăm pe Max, el are sigur câţiva prieteni can­
ar vrea să câştige un ban în plus ca să ne zdrăngăne ceva.
- Să ne zdrăngăne ceva? strigă bunica ducându-şi mâna la piept.
Asta e o nuntă, nu o petrecere a angajaţilor! Nu ne bazăm pe amatori!
Bunicul îşi dădu ochii peste cap.
- Atunci, o să căutăm pe altcineva.
înfipse furculiţa în friptură, o trase în sus pe toată şi rupse o
bucată cu dinţii.
- Păi ţie ţi-e uşor să vorbeşti! strigă bunica. Dar ai idee cât de greu
e să găseşti muzicanţi buni atât de repede?
- Cum adică repede? Mai e nu ştiu cât timp până atunci.
Mama înghiţi din nou, dar bucata de găluşcă tot nu voia să
alunece. Stătea la baza gâtului ca un dop şi nu se mişca, în tim p ce ea
încerca agitată să respire pe nas.
(!iw:i copeici 299

Nu vreau decât ca totul să fie perfect. De câte ori în viaţă ai


finisa să fii de faţă când singurul copil ajunge în faţa altarului?
Cum adică altar? Felia de friptură căzu la loc pe farfurie. Doar
nn alimentăm vreun popă cu bani ca să se apuce să ne spună Tatăl
iinslru. Copilul se cunună civil şi gata. Ca să fie clar.
Ce? Fără biserică? zbieră bunica şi pipăi imediat după
mlialatorul pe care, ca la începutul fiecărei mese, îl punea lângă ea. Ce
Irl de nuntă e asta, fără biserică? Nu e deloc festiv!
- Sigur că o să fie festiv! Va trebui să fim creativi. Să decorăm un
pic. Nişte floricele. Şi deja lucrurile arată altfel.
- Şi cine ar urm a să se ocupe, mă rog frumos, de toate astea? ţipă
bunica peste gura inhalatorului dus deja la gură, ca un alcoolic peste
buza sticlei de bere.
- Doamne Sfinte, Hilde! Acum nu mai provoca atâta agitaţie! Ce
altceva ai de făcut?
- Ce altceva am de făcut?
bunica apăsă în sfârşit.
Mâna bunicului se izbi de masă.
- Doamne, dacă e prea mult pentru tine, atunci o lăsăm baltă.
I >ar să nu crezi că aici totul se prăbuşeşte doar pentru că pe tine te
i u prinde slăbiciunea de la legat nişte panglici.
- Ah, da? zbieră bunica. Ah, da? Atunci, n-ai decât să organizezi
Iii nunta.
Ea deschise gura şi tuşi în palmă, apoi vru să mai inspire încă o
dată, când - de agitaţie - inhalatorul îi alunecă din mână.
- Sigur că ne dorim ajutorul tău, Hilde, zise Arno zâmbind, în
li mp ce mama se ridică de pe băncuţă şi se duse după sticluţa de
plastic.
Nu, de zâmbit zâmbea încă de când bunicul rostise cuvântul
..uuntă“.
Nu, de fapt zâmbea chiar de când mama rostise - în sfârşit, în
sfârşit - , cu o zi înainte, cuvântul „iubire" şi astfel îl făcuse
•aiperfericit.
300 SARAH STRICKKR

- Nu superfericit, ci superfericit, cum îmi explică ea încă o dalii


pentru un plus de siguranţă, aşa ca swperexagerat, superintens,
supergrozav, înţelegi? Scutură din cap. Cam aşa trebuie să-ţi închipui
lucrurile.
Eu am dat din cap ascultătoare, dar eram deja în faza în care
reacţiile mele nu mai aveau nicio importanţă, în care presupunea pili­
şi simplu că nu înţelegeam, probabil pentru că ea se înţelegea cu atât
mai puţin. De parcă ar fi avut în faţa ei un copil încăpăţânat, îşi ridică
braţul şi îşi desfăcu degetele din pumn, în timp ce-mi prezenta
într-un staccato militar „infracţiunile" lui Arno: sărutatul permanent
pe obraji, gâdilarea coapselor, cuibăreala, şopteala, dorinţa lui de a o
ciufuli mereu când se apropia de el, respiraţia, acel suflu care voia să
îmbrăţişeze pe toată lumea şi să arunce povara lumii de pe umerii lui,
care îi umfla pieptul şi îi lungea corpul de parcă ar fi plutit pe
deasupra solului; lăcomia cu care nu se putea mulţumi nici măcar cu
asta, vrând să umple fiecare situaţie cu şi mai multă fericire, ah, ce
grozav, mai avem încă lapte!, ah ce frumos, străluceşte soarele!, ai
adus tu ziarul? Vai, ce drăguţ din partea ta!, până când se lansa într-un
vârtej al fericirii atât de înalt, încât mama nu-1 mai putea urma. Şi
lăcomia şi mai mare cu care voia ca ea să-l asigure mereu de iubirea
ei, căci acum, că ea deschisese dulăpiorul cu otrăvuri, nu se mai lăsa
convins de expresia „don’t ask, don’t tell“. De fericire, în noaptea
aceea o îmbrăţişase atât de des şi atât de tare, încât ea se tot trezise, iar
el îi dădea drumul abia după ce ea rostea din nou cuvintele magice.
In orice caz, era mult prea fericit ca să se înfrâneze de la o simplă
surpriză. Căci şi el fusese surprins, chiar dacă nu atât de tare ca mama;
dar, oricum, din propriile afirmaţii, se gândise de o mie de ori să i
ceară mâna. Acum preluase bunicul lucrurile. Dar - cum avea
să-i mărturisească mamei doar câteva luni mai târziu, stând atunci
plâns în faţa locuinţei care acum era doar a ei - în acel moment
considerase până şi asta drept un semn al iubirii, crezând că ea îi
spusese bunicului să abordeze subiectul. Ceea ce, desigur, îl făcea pe
Arno mult, mult mai fericit.
Cinci copeici 301

Nu-ţi face griji, spuse el cu o faţă care evident uitase ce înseamnă


grijile, mai suntem şi noi aici.
Puse inhalatorul pe masă şi o împunse pe mama cu şoldul.
Nu vreau să mă impun! replică bunica, ridicându-se de pe
locul ei.
Şoldul lui Arno se lovi din nou de cel al mamei, care pricepu în
.lArşit şi alunecă pe locul liber m urm urând o scuză.
- Nu, te rog, Hilde! strigă el exuberant, în timp ce se aşeza pe
locul ei. Cum o să facem faţă fără tine?
Preţ de o clipă faţa bunicii se lumină, apoi buza de jos se împinse
din nou înainte.
- Vreau doar să fie frumos, se văicări ea.
- Sigur că în magazin o să fie frumos! exclamă bunicul, acum
puţin vexat, îndesându-şi apoi în gură un morman de varză roşie. O
'.ă iasă totul perfect. Podele care amortizează sunetul. Reflectoare pe
iavă. Partea din faţă complet din sticlă. Aşa de frumos n-ar putea fi în
uicio sală din oraş!
Mama duse mâna spre pahar şi bău totul dintr-o înghiţitură. Dar
apa nu părea decât să umfle dopul de găluşcă de la ea din gât.
Bunica ridică tava cu resturile de friptură.
- Când am fost deunăzi la doctor, zise ea tuşind uşor, am citit că
pentru astfel de ocazii pot fi închiriate castele în Brandenburg.
Bunicul râse tare.
- Da, şi te duci la buda din curte ca să faci pipi! Aşa îmi pare.
Bunica se răsuci şi îl privi furioasă.
- Sunt sigur că, dacă te apuci de treabă la magazin, niciun castel
1 1 ar face faţă, exclamă Arno, îndesându-şi în gură găluşca ruptă de la

mama din farfurie. Mmm! Delicios! Te-ai întrecut din nou pe tine,
m m reuşeşti de fiecare dată, continuă el, până când bunica renunţă
sii se mai uite la bunicul şi se îndreptă spre tata.
- Dar mai lasă loc şi pentru desert, zise ea, alternând între ofensă
şi mândrie, în timp ce îi punea ultima bucată de friptură în farfurie.
Arno radia.
302 SARAII STKICKER

- Pentru desertul tău am loc mereu, zise el.


- Mi-aş dori ca şi alţi membri ai familiei să-mi aprecieze la fel di-
mult eforturile, zise bunica, folosindu-şi toţi muşchii feţei ca să-şi
aducă din nou gura la forma obişnuită.
Apoi stivui farfuriile pe o tavă şi ieşi pufnind pe coridor.
Bunicul îşi dădu ochii peste cap.
- Eşti sigur că vrei să o ai drept soacră?
Dar tata nu era în stare să-şi domolească bucuria nici măcar
pentru o clipă, nici măcar pentru o glumă.
- Nimic nu m-ar putea face mai fericit, strigă el oftând, dar
desigur altfel, în stilul care începe cu două octave mai sus, AAAHH11,
şi nu aaahhh, lăsând braţul care nu-i folosea la mâncat să alunece sub
masă.
Degetele lui se târâră până în poala mamei, îi scoaseră mâna din
menghina dintre picioare şi o striviră într-a lui.
Bunicul îşi îndesă în gură restul de varză.
- Atunci, să trecem la treabă, strigă el. De câţi musafiri vorbim?
- Habar n-am, zise Arno, ducându-şi degetul mare în palma
mamei, câţi au loc înăuntru?
- Circa 50? Bunicul linse cuţitul şi îl puse în diagonală pe farfurie.
Dacă facem treaba în august, înainte să vină rafturile, putem să mai
înghesuim 30. Ar trebui să ajungă, nu?
- Sigur, aprobă Arno. Sau voiai să vină mai multă lume?
Se întoarse spre mama şi o privi direct, pentru prima oară de la
începutul discuţiei.
Degetul lui se adânci atât de tare între tendoanele ei, încât ea le-
simţi până la cot.
încercă să-şi elibereze mâna, dar - cu cât trăgea mai tare - cu atâl
mai strâns o ţineau degetele lui. Presiunea din gât era tot mai mare, iar
ea se temea că îmbucătura avea să-i iasă în orice secundă prin piele.
Deschise gura şi o închise la loc, apoi îşi trecu nervos mâna peste
gât, în căutarea unei găuri prin care vocea ar fi putut să treacă de
omuşor şi să ajungă în gură. Sau cel puţin aşa îmi închipui eu
(!inci co|>cici 303

lucrurile. E drept că n-am fost prea atentă la descriere - unde s-a mai
pomenit ca cineva să deschidă şi să închidă gura dacă nu joacă rolul
(oţului încornorat în vreo piesă de doi bani? Dar mama nu îmi
lumiză nicio imagine şi nicio explicaţie. Tot ce spuse fu:
Nu puteam să spun nimic. Şi adăugă: Şi apoi, la un moment dat,
.mi putut să spun ceva. Chiar dacă nu foarte mult.
- Nu, nu voiam, fu tot ce reuşi ea să rostească.
Dar mai mult nu voia nimeni să audă.
Ei, minunat, atunci am lămurit asta! strigă bunicul şi bătu în
masă.
împinse sarea, piperul şi inhalatorul din drum, linse apoi
furculiţa şi desenă cu dintele din margine un pătrat pe faţa de masă.
- Aici o să vină intrarea, zise el trasând două linii una lângă
i rulaltă. în faţă, parcarea. Acolo putem să facem tăierea buşteanului.
Tata se aplecă peste masă şi o trase pe mama în spate, în timp ce
urmărea agitat furculiţa, care contura bufetul (în faţă, stânga, la case),
masa copiilor (în spate, dreapta, nu mai bine la cabine? atunci avem
linişte!), descriind o linie şerpuită şi desenând cercuri.
Dar, cu cât încerca mama să se concentreze mai mult asupra
Im iilor, cu atât mai neclare deveneau acestea. Tot ce mai percepea era
imbucătura din ea, de parcă interiorul ar fi devenit exterior, iar
in castă îmbucătură care îşi croia drum cu greu prin esofagul ei ar fi
Inst cuprinsă de sucurile gastrice, care o mărunţeau tot mai mult. Şi
i .irc răbufni brusc la loc.
Mama sări în sus, apăsându-şi degetele pe gură.
Furculiţa contura în continuare şiruri de scaune, în timp ce
bunicul şi Arno îşi întorceau capetele spre ea.
- Cred că ar fi bine să... ăă... o ajut pe mama, zise ea şi începu
iigilată să strângă vasele rămase.
Fugi în bucătărie, unde bunica stătea cu capul în frigider, şi îşi
i mi loc pe lângă posteriorul ei masiv.
Bunica tresări şi se îndreptă cu un ţipăt, trântind uşa şi plasân-
ilu-se în dreptul ei.
304 SARAII STRICKF.R

- Copilă, m-ai speriat! strigă ea şi se şterse cu mâna la gură.


Mama puse vasele în chiuvetă şi dădu drumul la apă, iar bunica
îşi puse braţele în jurul ei.
- N-am vrut să spun dincolo, de faţă cu tata, dar nu-ţi poţi
închipui cât mă bucur! îi şopti ea în ureche din spate.
- Mhm, răspunse mama, stând ţeapănă în îmbrăţişarea bunicii.
Se uită fix la jetul de apă, care curgea continuu peste farfurii, văzu
resturile de mâncare luând-o la vale, apoi apa ajunse atât de sus, încâl
bunica îi dădu drumul în sfârşit şi închise iute robinetul.
- Hop, de atâta amor nu mai vedem nimic, nu-i aşa? strigă ea.
dându-i mamei la o parte părul de pe faţă.
Se duse înapoi la frigider, scoase o farfurie de plastic cu căpşuni şi
o puse lângă mama pe suprafaţa de lucru.
- Te-ai gândit cumva dacă vrei să porţi rochia mea? întrebă ea.
începând să cureţe frunzele.
Mama ridică din umeri.
Bunica zâmbi cu un aer visător.
- Cred că am putea să o strâmtăm, aşa cum s-a întâmplat la
bunica Schneider. Şi poate să adăugăm nişte flori pe ea. Aşa nu vei
mai părea atât de bolnăvicioasă, aici şi aici, şi poate şi câteva sus, zise
ea, apoi îşi duse mâna în care ţinea două căpşuni către fustă, burtă şi
decolteu.
Mama vărsă detergent în chiuvetă.
- Cum de ţi-ai imaginat asta? întrebă ea. Tocmai ai aflat.
„La fel ca mine", se gândi ea, trecând cu buretele peste una dintre
cănile minuscule de espresso, pe care bunicul le adusese printr-im
furnizor direct din Italia, aşa cum amintea cu fiecare ocazie.
Bunica ridică din umeri.
- Ca mamă, te gândeşti mereu la asta, spuse ea, apoi adăugii
mecanic: Tu eşti tot ce am!
Puse cuţitul pe suprafaţa de lucru.
- Am rochia la mine în dulap. Dacă vrei, putem să o încercăm
imediat.
Cinci copeici 305

Mama scoase buretele din ceaşcă, se uită în ea, dar pe fund tot
mai era ceva maro.
- Mai avem timp.
Ştiu asta, dar mă bucur atât de tare! Bunica oftă în stilul tatei. Ce
bine că ţi-ai găsit omul potrivit, copilă! îşi duse mâna la piept, care de
1 1 i1 rare se umflă până la bărbie, şi scutură din cap. Lasă vasele, le spăl

cu mai târziu.
Mama scutură din cap.
- Nu e mare lucru, zise ea zgâriind cu unghia pata din ceaşcă.
- Aiurea, strigă bunica, vasele mai pot să aştepte. Luă capul ma­
mei între mâini şi îl trase spre ea. Astăzi e ziua ta cea mare!
De data asta, mama fii sigură că a simţit miros de ciocolată
venind dinspre bunica.
Aceasta scoase un mixer din dulap. Mama auzi un foşnet de
Iningă de hârtie.
- De unde ştii că Arno e omul potrivit? întrebă ea brusc, sur­
prinsă şi ea de viteza cu care rostise întrebarea.
Bunica montă paletele mixerului.
- Sigur că e omul potrivit!
- Dar cum aşa?
- Na, pentru că te ia aşa cum eşti.
Presără zahăr vanilat peste frişcă.
- Şi cum sunt? întrebă mama încet.
Dar bunica pornise deja mixerul. Paletele se loveau de castron,
acoperind oricare alt sunet.
Mama îşi uscă mâinile şi scoase castronaşele din dulap.
- Doar trei, strigă bunica oprind mixerul, trebuie să am grijă la
greutate.
Mama puse căpşunile în castronaşe şi aşteptă ca bunica să adauge
liişcă deasupra.
- Serios, nu cred că aş putea să fiu mai fericită nici dacă ar fi
nunta mea, o auzi mama pe bunica strigând după ea, în tim p ce ieşea
306 SARAH STRICKEK

pe coridor şi se îndrepta spre sufragerie, unde bunicul şi tata stăteau


acum unul lângă celălalt pe colţarul mesei.
Pe faţa de masă se mai vedea vag urma nunţii planificate, dar se
pare că bărbaţii schimbaseră între timp subiectul. Stăteau aplecai1
umăr lângă umăr peste un dosar şi îşi treceau degetele peste pagina la
care acesta era deschis.
Abia când se apropie ca să le pună castronelele în faţă, văzu mama
că era mapa cu CV-uri.
- Deja de la adresă începe, Mode-Schneider GmbH und Kokage1,
zise bunicul arătând spre hârtie, ka, o ka, a, ge, e - ai impreisa că ai
orbit!
Tata ridică privirea şi bătu cu palma lângă el pe bancă.
- Stimate domnule Schneider, citi bunicul mai departe, după
descoperirea anunţului firmei dumneavoastră cu privire la un post în
Berliner Zeitung, aş dori să aplic pentru acesta.
Arno rânji.
- Vrea să lucreze la ziar sau la noi?
Bunicul flutură degetele prin aer în timp ce citea mai departe,
încercând cu greu să-şi înăbuşe râsul.
- Pe parcursul pregătirii mele ca vânzătoare cu amănuntul, am
avut ocazia să fiu instruită în vânzarea de mărfuri şi în relaţia cu
oamenii, ceea ce mi-a oferit o mare bucurie.
Arno ridică din nou privirea şi frecă nerăbdător cu mâna locul de
lângă el, până când mama ocoli masa şi se aşeză.
- Firma dumneavoastră mi-a trezit un mare interes şi v-aş li
deosebit de recunoscătoare dacă am putea comunica.
Pe bunicul îl pufni râsul definitiv, întrerupându-i restul cuvintelor,
astfel încât nu se mai înţelegea nimic în timp ce striga:
- Şi să vedeţi hobby-urile. Mersul la plimbare. Mersul la plimbare!
De ce nu doar mersul? Sau, şi mai bine, respiratul.
îşi trecu mâna peste buze, unde la mijloc se vedea o pată mov, ca
un sărut desenat anapoda.

1Corect, GmbH & Co. KG - societate cu răspundere limitată şi în comandită (n.tr.)


Cinci copeici 307

Cum ai ales-o pe asta? îi zise cl mamei, care se înroşi imediat,


îmi pare rău, am crezut într-adevăr că are potenţial.
„Poate că e foarte bine că ne căsătorim, atunci măcar voi scăpa de
0 minciună", îi trecu ei prin cap.
- Şi ai dreptate! Asta e nebunia! zbieră bunicul, râzând şi mai tare.
111 cele câteva săptămâni de când e aici, a vândut mai mult decât altele
ml r- un an întreg.
Scutură din cap şi îşi ridică degetul, mustrător sau laudativ, mama
nu reuşi să-şi dea seama.
Nu ştiu ce ai avut în cap când ai ales-o tocmai pe asta, dar orice
.11 li fost, zise bunicul - şi bătu cu degetul în gropiţa ei -, ai avut mână

loartebună.
- Asta dovedeşte că ceea ce pe hârtie pare o catastrofă e uneori cel
mai bun lucru care ţi se poate întâmpla, zise Arno.
Sau, cel puţin, aşa vrea mama să îşi aducă aminte ce a spus el,
1li iar dacă suna ca şi cum l-ar fi folosit pe tata în apărarea ei. Dar era
0 afirmaţie pe care bunicul, la rândul său în serviciul dialogului ei
Inferior, nu putea să o treacă cu vederea.
- Dar nu pot să trec asta cu vederea, zise el şi adăugă: Prin cei
mai buni eu îmi închipui altceva, adică ar trebui să mai iasă în
evidenţă cu ceva: cuvânt-cheie, păr!, cuvânt-cheie, limbaj!, cuvânt-
1lieie, maniere!!!
îşi încărcă lingura şi o îndesă în gură.
- Nu poţi nici măcar să te superi. în spatele Zidului, n-au învăţat
că stilul înseamnă şi altceva în afară de îngheţată pe băţ!
Se uită de la mama la Arno şi aşteptă ca unul dintre ei să râdă.
( !eea ce tata făcu, desigur, imediat.
Bunicul îl bătu pe spate.
- Dacă eşti din Est, rămâi în Est, nu-i aşa? strigă el dându-şi capul
pe spate, astfel încât puteai să-i vezi până în fundul gâtlejului, unde
Iimba plină de terci de căpşuni dansa în sus şi în jos.
Fără să vrea, mama îşi duse mâna la gură.
Arno se uită la ea.
308 SARAH STRICKER

- Eşti obosită?
Ca prinsă asupra faptului, ea lăsă mâna să-i cadă, vru să I
contrazică, în schimb începu într-adevăr să caşte, de parcă tot corpul
ei ar fi transformat deja - din proprie iniţiativă - minciunile în
adevăr.
- Nu e de mirare dacă bântui toată noaptea prin casă, exclamă
Arno, apoi adăugă: Pregătirea examenului îi dă într-adevăr de furcă.
Mama făcu o mişcare de apărare din mână.
- Aiurea, mă descurc.
- Da, se vede cum te descurci, exclamă tata şi chiar reuşi să pară
un pic ironic. Mai întâi stai jumătate de noapte în bibliotecă, apoi te
miri că zaci în pat cu febră!
Mama încercă să-şi înghită fierea care-i urca în gâtlej.
- Nu a fost chiar atât de târziu!
- Dar nu e numai asta, continuă Arno, nu-m i amintesc când
te-am văzut ultima oară fără o carte în mână. Se uită la bunicul şi
adăugă: Nu face decât să înveţe, chiar dacă ştie că exagerează. De
fiecare dată când intru pe neaşteptate în cameră, se preface că se uită
un pic pe fereastră, zise el bătându-se cu m âna pe frunte. Nu mă
păcăleşti. Te cunosc!
- E doar provizoriu, zise mama şi adăugă la inspiraţie: Din
pricina studiului.
Tata se încruntă.
- Ce fel de studiu?
- Pentru... ăăă, pentru noul profesor. Deschise din nou gura şi îşi
apăsă palma pe faţă ca să câştige un pic de timp, dar de data asta
căscatul nu-i reuşi. Pentru acest Wedekind. Doar ţi-am povestii
despre el! Privirea îi alergă spre tata, care o fixa nedumerit. Deci,
omul trebuie să susţină o lucrare la o universitate de elită din Statele
Unite şi m -a întrebat dacă aş vrea să-l ajut la pregătire.
- Ăştia îmi plac cel mai mult, strigă bunicul, nou-veniţi care pun
o studentă să le facă munca de jos.
Linei copeici 309

E în regulă. Mama se uită Ia propriul castronel împingând o


i itpşună în linguriţă. E mai degrabă o investiţie în viitor. Omul are
i onlacte grozave. Dacă îl ajut acum, poate îmi oferă un post.
l ata scutură din cap.
Ai deja două oferte.
Bunicul scutură şi mai tare din cap.
- Ar trebui să-ţi ţii mereu toate opţiunile deschise.
Doar că nu vreau să ni se prăbuşească la un moment dat de
oboseală, încercă Arno încă o dată, însă bunicul strigă:
- Aiurea, o Schneider rezistă. Trebuie doar să măreşti un pic doza
ilc cafeină, aşa eşti iar în formă! zise el, apoi plesni cu trei degete în
iht: Hilde, trei espresso!
îşi încarcă din nou din plin linguriţa, aşa că în drum spre gură
pierdu nişte frişcă.
- Credeţi-mă, după o cafea ca aia se rezolvă de la sine problema
■lomnului!
Picătura rozalie alunecă pe valurile şervetului şi se amestecă
printre petele de sos de mai înainte.
Bunica veni clămpănind pe coridor, ducând o tavă argintie.
- Şi? strigă ea din uşă.
- Minunat, Hilde, zise Arno, apoi începu repede să mănânce.
Bunicul luă o ceşcuţă de pe tavă şi şi-o legănă pe sub nas ca un
parfumerier batista cu arome.
- Ceştile le-am comandat special la un furnizor din Italia, zise el,
din butoaiele astea care se vând la noi nici nu se poate bea.
Luă o înghiţitură, apoi îşi ţuguie buzele savurând deasupra ceştii,
in timp ce îşi deschidea primul nasture de la pantaloni.
„Dacă te-ai născut ţăran, rămâi ţăran', se gândi mama.
- Iar i-au dat drumul! strigă bunica brusc, ridicând braţele în aer.
- Ce anume? întrebă tata nedumerit.
- Nu auzi?
Bunica îşi duse un deget la ureche.
310 SARAH STRÎCKER

De jos începu să răzbească - amortizat, ce-i drept, dar extrem de


trist - un plâns pe care, dacă îl percepeai o dată, nu mai reuşeai srt
nu-1 auzi.
- Vine de la vecini?
- Ăştia sunt vecinii! Mai ales femeia! gemu bunica. Nu mai
reuşeşte să se oprească.
- Şi noi am avut de furcă de curând cu o gălăgie din vecini,
adăugă Arno conştiincios, nişte străini! Au dat muzica la maximum
noaptea la 11! Şi asta când eram amândoi cât se poate de bolnavi!
Bunicul scutură din cap.
- înainte, nimeni nu şi-ar fi permis aşa ceva!
Arno aprobă din cap, în timp ce o lua pe mama pe după umeri.
- Ea chiar a trebuit să se ducă sus şi să ameninţe cu poliţia înainte
ca lucrurile să se mai domolească un pic.
- Măcar dacă asta ar ajuta şi la cei de jos! se văicări bunica şi
continuă apoi ceva mai încet, ducându-şi mâna la gură: Ăştia de aici
n-au niciun pic de respect pentru autorităţi.
- N-au respect pentru nimic! exclamă bunicul, pe un ton deloc
scăzut. Nici pentru stat şi nici pentru noi. Nici măcar pe sine nu sc
respectă.
îşi smulse şervetul din guler şi îl mototoli.
- Femeia a zbierat ieri toată noaptea!
Arno scutură din cap.
- Cu siguranţă nu e uşor să treci peste aşa ceva.
- Foarte posibil, dar chiar nu trebuie să asiste toată casa la asta,
exclamă bunicul, nu se poate să facă fiecare doar ce vrea.
Mama se uită cum îşi îndeasă linguriţa în gură şi sări brusc în
picioare.
- Cred că... ăăă, ar trebui să plecăm!
- Dar nici n-aţi terminat de mâncat! strigă bunica.
Arno îşi frecă burta.
fîiiici <:o|>riri [i 11

Nu cred că mai încape nicio înghiţitură, Hilde, zise cl lăsându-şi


11 ist capul într-o parte, în timp ce pornea deja în urma mamei, care
hmsc se grăbea foarte tare.
Bunica abia dacă avu timp să o sărute pe obraji înainte să se
năpustească afară, trecând pe lângă uşa vecinilor, din spatele căreia se
auzea într-adevăr un plâns disperat.
Păşi pe trotuarul încins de soare, ocoli rochii cu bretele şi şlapi
i are se îndreptau spre ea, îşi văzu faţa transpirată reflectată în oche­
lari de soare şi pe cea a lui Arno alături, la fel de asudată, dar altfel
decât a ei. Vara luase lucrurile în serios. Iar tata o făcea şi el.
De parcă ar fi învârtit de roată la „Roata norocului", propunându-şi
să formuleze termenul „noroc" în orice formă posibilă, zâmbea, ofta
şi fredona.
Dădea capul pe spate ca să se uite la păsări. îl apleca din nou ca să
<>privească pe mama cu acea privire oarecum nostalgic-plângăcioasă,
care era probabil semnul iubirii, chiar dacă arăta de parcă cineva ar fi
labricat un bust de lut în faţa lui şi l-ar fi scăpat apoi pe jos exact
înainte să se usuce. Ochii îi alunecau în diagonală spre nasul care se
lungea şi trăgea în jos, pleoapele atârnau şuie peste iris, gura se
afunda în bărbie. Şi, în timpul acesta, vorbea atât de perseverent
despre mărunţişuri, încât nu exista niciun dubiu că se gândea la un
singur lucru, lucrul cel mai important acum, pentru totdeauna, la
bine şi la rău: iubirea. Era atât de excitat de tot ce tocmai se
întâmplase, încât aproape că începu să ţopăie, apoi îi trase braţul în
sus şi îi sărută degetele laolaltă cu ale sale.
- E totul în regulă? întrebă el, vrând de fapt să spună: Acum e
lotul în regulă!
- Sigur, spuse mama, intenţionând să spună de fapt acelaşi lucru.
„Acum măcar e decis", se gândi ea, doar ştia oricum toată lumea
că până la urmă la asta avea să se ajungă, aşadar de ce să amâni
inevitabilul? Cel puţin aşa nu mai trebuia să se gândească la asta.
Cu toate astea, capul începu să-i bubuie înnebunit. Intestinele i se
răsuciră, iar buricul o ardea de durere, „de parcă ar lovi un copil",
312 SARAH STRICKKR

cum spunea ea, deşi la vremea despre care vorbim aici nici măcar nu
ştia ce senzaţie e aceea. Dar insistă că aşa îşi amintea ea lucrurile, că
în ea creştea o viaţă, că voia să iasă ceva din ea - o imagine caiv
pentru cineva ca mama era un pic cam prea simbolică. Dar ev
însemna „cineva ca mama" nu mai era limpede de mult.
Viaţa încă nepregătită din ea lovea în jur cu o forţă teribil:!,
încercând din toate puterile să se facă remarcată. Iar mama încerca
din răsputeri să nu o observe. Se uita la trotuar, care era, într-adevăr,
foarte luminos. La noua reclamă cu „Mode Schneider", montată
după cum dăduse dispoziţie bunicul - la intersecţie cu „La vrabia de
pe stop“.
- Extraordinar cât de luminos e! spuse tata, apoi adăugă: Ah, uilt-
şi reclama cea nouă, iar după aceea: Uite, o vrabie. Continuă cu: Ce
mai vreme!, Minunat!, Ah! şi apoi, brusc: E totul în regulă?, cu care,
de data asta, voia să întrebe fix dacă era totul în regulă.
Zâmbetul lui se transformă într-o dungă în timp ce se uita cu o
faţă îngrijorată la mâna mamei, care coborâse neobservată pe burtă.
- Sigur, răspunse ea, intenţionând de fapt să spună: „La naiba!"
Cred că nu mi au căzut foarte bine găluştele, zise ea.
Chipul îngrijorat al tatei se transformă într-unul plin de milă.
- Biata de tine, zise el, ducându-şi şi el m âna deasupra burţii ei,
ceea ce nu uşura deloc mersul.
Astfel înlănţuiţi, se clătinară în lungul trotuarului şi, pe când
ajunseră la doar câţiva metri de staţie, văzură spinarea aplecată din
faţa lor.
- Ăsta nu e vecinul? şopti tata.
Mama dădu din cap şi simţi cum o cuprinde ameţeala. îl împinse
pe tata la o parte, vrând să treacă iute şi neobservată mai departe.
Dar, din nefericire, exact în acel moment, li se aşeză în drum o schelă
- „Tipic pentru Berlin! Urăsc oraşul ăsta“/„Nu la fel de tare ca mine“
- , dar asta mai târziu, în drumul spre casă, şi venind din partea
mamei, doar pentru că trebuia să spună ceva ca să acopere gălăgia
din capul ei. Acum nu încercă să spună nimic, ci doar întinse braţul.
(!inri copeici 3 13

I >;ir în loc să treacă imediat pe sub prelată, se pomeni că vecinul făcu


>u «-laşi gest, „nu, dumneavoastră mai întâi“/„vă rog!“/„nu se poate!",
până când niciunul dintre ei nu se mai putu preface că nu l-a
i «'cunoscut pe celălalt. Mai întâi vecinul schiţă din cap un salut, apoi
mama formulă şi ea un salut neutru. Dar tata fu cel care îşi călcă pe
inimă şi rosti şoptit:
- Condoleanţele noastre!
- Ah, aşadar aţi aflat!
Vecinul îşi duse mâna spre colţul ochiului.
Fruntea lui începu să tresalte în toate locurile posibile şi apoi,
(1intr-odată, îl năpădiră lacrimile, care începură să i se prelingă pe
obraji. Cu pumnii strânşi, îşi şterse ochii. Apoi îşi trase nasul, tre-
«ându-şi încă o dată mâneca peste faţă, până când Arno îi luă mamei
geanta de pe braţ şi scoase din ea o batistă de hârtie.
- Poftiţi, spuse el, întinzându-i pătratul alb.
îl desfăcu şi în cele din urm ă i-1 şi îndesă între degete.
- în fiecare dimineaţă după ce mă trezesc, mă duc în camera lui şi
îl caut, până când îmi aduc aminte că nu mai e, strigă vecinul. în
continuare nu-mi vine să cred.
Tata îi puse mâna pe umăr, ceea ce vecinul interpretă drept un
semn pentru o îmbrăţişare. Se lăsă să cadă în faţă, trăgându-şi nasul,
şi-şi îngropă faţa udă în cămaşa lui Arno, în timp ce batista atârna
nefolosită în mâna lui.
- Doar că... se văicări vecinul, dar se mulţumi apoi cu o uşoară
ridicare a mâinii - dacă era ca să se despartă sau ca să-şi ia la revedere
nu părea foarte clar, dar nici prea important, căci părinţii mei
trebuiau oricum să-l urmeze pe sub schelă, iar pe partea cealaltă
vecinul se îndreptă spre staţie şi acolo, la peron, la băncile de
aşteptare, se opriră, părând într-un fel împreună, într-un fel separat.
Tata o luă din nou pe mama de mână şi îi zâmbi jenat vecinului,
după care şi acesta se simţi obligat să răspundă cu un zâmbet chinuit,
„cam aşa", cum îmi explică mama, schiţând ceea ce azi num im
propabil „duckface". Buza de jos se răsfrânse aşa de tare în jos, încât i
314 SARA 11 STRICKRR

se văzură gingiile, în timp ce buza de sus aproape că se propti pcslr


nas. Dar, treptat, aceste grimase de ironie-furie-dispreţ pe care Ie
făcea de fiecare dată când povestea se afla într-un punct periculos
ajunseseră să nu mă mai enerveze, ba chiar mi se păreau cumva
folositoare, precum avertismentele sonore de la maşină care le
împiedică la parcarea cu spatele să te loveşti de bara vecinului. Am
lăsat-o aşadar să se amuze în continuare pe seama vecinului, să-l lase
să urce în tramvai lângă tata şi lângă ea, să se aşeze pe bancheta de
vizavi şi să-şi tragă nasul. Am lăsat-o - din pură pasiune pentru
neajutorarea care de fapt era doar a ei - să-mi arate cum începu faţa
să-i tresalte din nou, cum se holbă iar la traseul tramvaiului, până
când începu din nou să plângă, moment în care Arno se aşeză în
sfârşit lângă el şi îl luă din nou pe după umeri.
- Nu ştiu cum o să rezist, plânse vecinul.
- Sigur că o să rezistaţi, spuse tata. Nu trebuie să fiţi prea sever.
Aşa ceva cere timp.
Vecinul scutură din cap.
- Nu, vreau să spun, continuă el ducându-şi mâna la piept, să mă
uit la asta.
- La ce anume?
- Acolo... unde... Vecinul începu să respire greu. Locul acciden­
tului. Am crezut că, dacă mă duc să văd unde s-a întâmplat, poate o
să pot accepta în sfârşit. Dar acum nu ştiu... nu ştiu.
Respiraţia i se accelerase atât de tare, încât nu mai avea resurse să
vorbească.
Arno se aplecă şi îi puse bărbatului şi a doua mână pe umăr.
- Vreţi să venim cu dumneavoastră?
Viaţa lovi din nou atât de tare, încât mama tresări puternic.
Vecinul îşi şterse faţa cu mâneca, apoi dădu încet din cap.
- Bine, zise tata hotărât.
Vecinul dădu şi mai tare din cap.
(lirici copeici 315

Următoarea, zise el arătând spre uşă şi, de parcă ar fi simţit


In usc nevoia să se explice, continuă: Nu ştiu dacă ajută sau nu, dar
psihologa spune că e important să realizez pierderea.
Să o realizeze! pufni mama din patul ei de suferinţă şi,
mulţumită de subiect, desfăcu în totalitate robinetul cu ură. Doar
■,md aud asta îmi ies din fire! De parcă ar avea vreo importanţă!
I tinerea e aceeaşi, indiferent dacă acela după care plângi e m ort sau
pur şi simplu nu mai vine! strigă ea.
în clipa următoare păru atât de speriată de propriile-i cuvinte,
I I u ât schimbă pe loc subiectul şi coborî în urma tatei şi a vecinului.

Păşiră pe peronul despre care mama nu ar fi trebuit să aibă nicio


amintire. Dar anticiparea retrospectivei fu de ajuns pentru încă o
lovitură în burtă.
- Aici e? întrebă Arno în ţiuitul tramvaiului care se îndepărta.
Vecinul respira greu.
- Cred că mai în faţă.
- Atunci... zise Arno şi porni înainte.
însă vecinul nu se clinti. Ca un melc căruia i-a fost furată casa, îşi
i asud pieptul în jos şi trase capul între umeri.
Tata se întoarse şi îi puse mâna pe braţ. încercă să-l tragă înainte.
- Ei, haideţi, zise el. Nu puteţi închide ochii mereu în faţa
lealităţii.
Dar vecinul nu părea dornic să încerce. Cu o încăpăţânare
ncbănuită, continua să se holbeze în pământ, evitând privirea tatei,
i are, într-un târziu, îi făcu semn mamei să se apropie. Ea înaintă ezi­
tant şi îl apucă pe vecin de celălalt braţ, ajutându-1 pe Arno să-l tragă
peste peron, de-a lungul benzii de iarbă, până când tata avu impresia
că au ajuns unde trebuie. Sau poate că doar nu mai putu. Se lăsă pe
vine gemând în faţa vecinului şi încercă din nou să restabilească un
contact vizual.
- Ştiu că e greu, îi zise el şi îşi lăsă capul în jos până când vecinul
ridică în sfârşit privirea.
316 SARAH STRICKKR

Faţa îi era ca de ceară. Ochii de sub sprâncenele încrunluli'


tresăltau nervos încolo şi încoace. îşi încrucişă braţele pe pic|>l,
îndesându-şi vârfurile degetelor la subraţ.
- Şi acum? zise el în cele din urmă.
Tata se ridică şi îşi trosni genunchii.
- Asta depinde numai de dumneavoastră.
Vecinul îl privi ca un copil care s-a rătăcit în supermarket.
- Nu vă grăbiţi, zise tata. Când sunteţi gata. Cinci minute mai
târziu: Nu e nicio grabă. Şi ceva mai târziu: Suntem la locul potrivii?
Vecinul ridică din umeri.
- Ce a spus soţia dumneavoastră? întrebă Arno.
- Doar că s-a întâmplat în apropierea intersecţiei.
Vecinul îşi trase braţele încrucişte şi mai sus.
Coatele îi erau albe, de parcă le-ar fi stropit cu faină.
- Am crezut că, odată ajuns aici, o să ştiu. Dar totul arată ca de
obicei.
Tata îi puse o mână pe spate şi îl mângâie uşor în sus şi în jos.
- Aţi mai fost aici şi înainte?
Vecinul aprobă din cap.
- Oficiul Muncii e chiar acolo, în spate.
începu să lovească cu vârful piciorului o bucată de pământ, astfel
încât mama avu un motiv să facă şi ea la fel.
De parcă ar fi fost doi câini înfometaţi sloboziţi din lesă, ochii ci
se îndreptară dincolo de restaurantul în care câţiva clienţi stăteau la
masă, spre fereastră, strecurându-se apoi pe lângă uşă, în speranţa, ba
nu, cu îngrijorarea, ba mai bine în speranţa că...
- Iar soţia mea se ducea câteodată cu băiatul pe terenul de joacă
de acolo din spate.
Mama se întoarse. Din plămâni îi ieşi un sunet ca atunci când îţi
bagi picioarele într-o apă prea fierbinte. Dar nimeni nu o băgă în
seamă.
- Trebuie să mai fi rămas ceva! zise în schimb vecinul.
Tata îşi plecă privirea şi capul.
Cinci copeici 317

Poate că cei de la salubritate au îndepărtat urmele.


Aşa de repede? întrebă vecinul, mai mult surprins decât jignit.
îşi duse mâna streaşină la ochi, frecându-se cu degetul mare la
iitmple, de parcă ar fi meditat la o problemă complicată.
Probabil că pentru ei nu e prima dată, nu-i aşa?
Probabil, şopti Arno.
Vecinul dădu din cap.
Se întâmplă des să fie implicaţi copii în accidente, doar că nu
l'.igi de seamă câtă vreme nu e copilul tău.
l ata înghiţi în sec. De jenă, încurcă direcţia mângâierii. Mâna sa
nlmiecă anapoda pe spinarea vecinului, în timp ce acesta, devenit
Iu usc vorbăreţ, îi dădea înainte:
Nu poţi să faci o revoluţie de fiecare dată. Ceva ce mi-a distrus
inii1viaţa pare, privit din afară, un mărunţiş. Din nou un copil care e
pica prost ca să se asigure înainte să ţâşnească. Daune persoane se
i licamă asta, nu-i aşa?
îşi lăsă privirea să alunece peste şine, trăgând de pulover.
- Arată ca întotdeauna, nu-i aşa? zise el în sfârşit, uitându-se,
i lesigur din pură întâmplare, la mama, care aprobă speriată.
Dar în realitate şi asta era o minciună. în realitate, semnele
iu cidentului se vedeau clar. Nu pentru că pe şine s-ar fi văzut ceva. Ci
pentru că nu se vedea nimic. Nimic mânjit, nicio murdărie, niciun
Kiaffiti, nici măcar gunoi. Bordura peronului era extrem de albă, cum
nu putea fi decât după vopsire, într-un oraş ca Berlinul, iar pietrişul
avea o culoare cenuşie uniformă, de parcă tocmai ar fi fost adus de la
im magazin de bricolaj. Iar prin el străluceau şinele, ca două pârâiaşe
i nrgând paralel.
- Acum trebuie să fiţi puternic, îi zise Arno cu o voce
neconvingătoare.
Vecinul îşi desfăcu din nou buzele. Dar de data asta mama nu avu
prea mult timp să studieze grimasa, pentru că în acelaşi moment
11 ildu mâna lui Arno la o parte şi începu să alerge. Fără să se uite în jur
■.ari în groapă, se aruncă în genunchi şi începu să sape.
im SARAH STRICKKR

- Atenţie! strigă Arno.


Braţele îi fluturau încoace şi încolo în timp ce se strecura m
porţiunea de iarbă, ferindu-se de crenguţele tufelor de pe margim .i
drumului.
- Ce faceţi acolo? E periculos!
Ca unul care nu ştie să înoate aflat pe marginea piscinei, alergă in
sus şi în jos, se aplecă, întinse mâna.
Iar mama? Ea rămase în intersecţie. Se uită în urma celor doi. I )ai
fără să privească acolo cu adevărat. îl auzi pe Arno vorbindu I
vecinului. Dar fără să asculte ce spunea. Simţea doar cum capul i sr
răsucea, aşa spunea, „şi apoi capul mi se răsuci1', de parcă nu ar fi fosi
un proces activ, ci unul pasiv, de parcă o mână invizibilă i-ar fi apuca!
capul şi i l-ar fi răsucit cu forţa.
- Haideţi, fiţi rezonabil. Nu are niciun rost!
Privirea îi alunecă peste familia de la colţ, trecând mai departe
spre cele două femei care stăteau în soare.
- Lăsaţi-mă! urlă vecinul.
Mama văzu cum una dintre ele se lăsă pe spate, bău ultimele
picături din pahar şi se uită agitată spre intrare, de parcă s-ar II
aşteptat ca un chelner să apară imediat şi să-i mai toarne.
- Ce se întâmplă dacă vine tramvaiul? zbieră Arno, apoi adăugii:
Vezi ceva?
Mama făcu un pas spre marginea peronului şi îşi miji ochii. Dai
singurul lucru pe care îl desluşi fu o cutie de sticlă în care probabil se
afla meniul, iar dedesubt un ghiveci cu flori cu un steguleţ portughez.
- Vine ceva? zbieră tata încă o dată în timp ce încerca să-l smulgi!
pe vecin de acolo - chiar dacă mama nu vedea asta, ci îşi imagina
probabil din nou desfăşurarea lucrurilor, căci nu avea puterea de a-şl
clinti privirea de la uşă.
Sau slăbiciunea. Cele două sunt greu de deosebit câteodată.
- Nu, strigă ea, în timp ce privea necontenit perdeaua care atârna
în uşa deschisă.
(linei copeici 319

( Miii îi trecură peste tivul ale cărui valuri se mişcau uşor, ca şi


m u cineva ar fi mişcat din spate materialul. Inima îi bubuia extrem
ilr laie, de parcă ea ar fi fost un mare corp de rezonanţă în care
Ixihnitul răsuna la infinit.
Fn comparaţie cu asta ţiuitul fu atât de încet, încât îl auzi abia când
)i|imse exact lângă ea. Poate doar la o distanţă de câţiva metri. Dar
•iliil dc aproape încât panica nu mai apucă să facă ocolul prin mintea
>■1. i i i se strecură imediat în membre. Fără să apuce să înţeleagă ce se
j'iMrcce, începu să alerge spre tata, strigă sau poate nu, dar de ce nu,
iiyiular probabil că strigă, spera că strigase, chiar dacă mai târziu nu
avea să-şi mai aducă aminte. Doar că Arno observase deja tramvaiul,
.v.i a mai ştia, cum stătuse el pe şine, cu braţul întins, cu m âna îndoită,
ilr parcă ar fi fost un poliţist.
Dar tramvaiul continuă să înainteze, fie pentru că vatmanul nu
i*i a atent, fie poate pentru că era atent şi se gândea că cei doi idioţi
aveau să se dea la o parte la tim p - lucru pe care vecinul nu dădea
M-mne că avea să-l facă. Cu mâinile adânc îngropate în pietriş, îl
ignora pe tata care sărise după el, continuând să sape, până când
Amo îl apucă în cele din urm ă de umeri. Cu o disperare oarbă, târî
i d i pul moale de pe şine şi îl împinse cu greu pe peron înainte să -
poate nu chiar în ultima clipă, ca în filmele cu acţiune, dar destul de
.iproape de momentul trecerii tramvaiului, la care acum măcar suna
'iimeria - să se salte şi el pe peron.
Când ajunse şi mama, el tocmai se răsucea de pe spate pe burtă.
Ea căzu lângă el pe jos, încercând să-l ajute să se ridice.
- Trebuia să anunţi! zbieră el, fără să se atingă de mâna întinsă a
mamei.
Cu un salt fu în picioare şi îşi şterse mizeria de pe genunchi. Avea
luţa udă toată.
- Scuze. Soarele, se bâlbâi mama arătând în sus, pentru cazul în
i are tata ar fi uitat unde se afla soarele. Soarele m -a orbit.
- Ce naiba a fost asta, zbieră el şi mai tare, însă de această dată la
vecin, vreţi să mai moară cineva?
320 SARAH STRICKKR

- Imi pare rău, bălmăji acesta.


- Ce aţi vrut să faceţi acolo?
- Nici eu nu ştiu, mormăi vecinul.
Se frecă în creştet şi îşi strânse buzele atât de tare, încât pielea i v
albi de jur împrejur.
- Mă gândeam că ar trebui să mai fie ceva din el acolo, zise cl in
cele din urmă.
O lacrimă îi alunecă pe obraz, în timp ce se freca la coatele albe.
Tata trase adânc aer în piept.
- înţeleg, zise el, apoi îl strânse din nou la piept pe vecinul ciur
tremura.
- De ce nu s-a uitat în jur? Doar pentru că ţi-e frică, nu poţi să u
iei la goană aşa, se văicări acesta la pieptul lui.
- Era doar un copil, zise tata blând.
„Şi atunci, care e scuza mea?" se gândi mama şi o rosti şi pentru
mine cu un râs amar în gât, atât de provocator, încât pentru nu
moment am fost tentată să răspund. Dar ştiam că oricum m-ar li
repezit. Şi că nu ar fi înţeles că explicaţia pentru comportamentul el
era exact aceeaşi, doar că în cazul ei nu era vorba de reguli iii»
circulaţie, ci de cele ale inimii, pe care încă nu le înţelesese, asta dacă
măcar le cunoştea.
Plânsul vecinului se domoli treptat. Braţele îi căzură de-o parte şl
de alta, apoi îşi ridică şi capul de pe umărul lui Arno.
- Acum pot să mă duc acasă?
Arno îi trase puloverul în jos, căci îi alunecase atât de mult în sus,
încât acum i se vedea burta. Iar mama se gândi că tata avea să fie cu
siguranţă un tată bun.
- Desigur, răspunse el ştergându-i lacrimile de pe obraji. Se
întoarse spre stânga şi spre dreapta, încruntându-se. Asta dacă nu
vreţi să vă aşezaţi un pic după spaima de mai înainte. Putem să bem
ceva undeva, până vă simţiţi mai bine.
De data asta lovitura din burtă fu atât de puternică, încât mama se
cocoşă de durere.
(lirici co|wici 3 2 1

I )ar vecinul scutură din cap.


Nu, vreau să mă duc acasă, zise el privindu-1 pe tata aproape
implorator.
Desigur. Cum doriţi, zise acesta.
Işi frecă palmele, îl luă pe vecin de braţ şi se puse încet în mişcare,
iii mama - care acum interveni mai serviabil decât înainte - de
IMdea cealaltă, ca doi cai care trag după ei o povară.
îl târâră înapoi pe peron, suindu-1 în următorul tramvai. Vrură
vi şi ia rămas-bun. Apoi se întoarseră totuşi cu el. La staţia bunicilor
i nborâră, se întoarseră se plece, dar nu plecară, pentru că vecinul se
Imi o că nu reuşea să traversese strada singur şi nici să ajungă singur la
iisii; apoi îl urcară şi scările, vrură din nou să plece şi se întoarseră din
i Imm când vecinul îi chemă cu voce subţire.
- Da? zise tata urcând din nou scările, în timp ce mama se întreba
■ăl avea să mai reziste la acest du-te vino.
Vecinul stătea în uşă, cu un picior pe prag şi cu celălalt dincolo de
rl, in locuinţă, închizând şi deschizând gura ca un peşte. Puloverul îi
iilunecase din nou în sus, însă de data asta şi-l trase singur în jos, atât
tir mult încât la deschizătura de la gât îi apărură câteva fire castanii.
- încă nu reuşesc să înţeleg, zise el.
- E nevoie de timp, răspunse Arno.
Se duse până sus şi îi puse mâna pe umăr, de parcă nu ar fi putut
vorbi cu el fără să-l atingă.
Vecinul dădu drumul tivului. Puloverul se răsuci în sus.
- Ce se întâmplă dacă nici nu vreau să înţeleg?
Se uită printre părinţii mei spre casa scărilor. Apoi se răsuci şi
închise uşa.
^l^api£bUd 7ok

Dincolo de perdea, sclipesc puncte luminoase. Mama mijeşte


ochii prin ochiurile dantelei şi îşi striveşte nasul de geam, ca un copil
în faţa magazinului cu jucării, în timp ce în spatele ei vuieşte traficul
Pune mâna pe cerceveaua ferestrei, apoi şi-o retrage, aleargă înapoi în
staţie şi până la urmă se trezeşte tot la intrare, tremurând ai
surescitare pentru că ştie că face o prostie. Draperia de catifea o
împinge de la spate. întinde mâinile spre paltoanele de la garderobă,
se ţine de mânecile lor, atât de puţină încredere mai are în picioarele
ei, care până mai adineauri se grăbiseră să ajungă aici, numai pentru
a se topi acum sub greutatea ei, precum ciocolata care a stat prea mull
la soare. Ochii îi străbat încăperea, peste mese, peste scaunele înalte
de la bar, până la uşa batantă din dosul căreia, închis-deschis, închis -
deschis, se vede străfulgerarea plăcilor albe de gresie, apoi oale,
veselă, iar o oală, uşa însăşi şi plăcuţa de pe ea: „Kyxmf', citeşte mama,
adică, dacă şi-ar fi dat cu adevărat osteneala să pună literele străini1
cap la cap, nu i-ar fi ieşit nimic, cel mult o hârâială, ca şi cum ar
cineva sughiţa „kikxhr" sau „kikşr“. Abia după câteva ore avea sil
priceapă că acest „cuhnie!" pe care Alex îl striga ori de câte ori i se
părea că o comandă durează prea mult la bucătărie, este tocmai acel
„KyxHfl“ şi să încerce să strige la fel de grav şi de poruncitor: „Kuhnic!
Davai!“, pentru care el avea să-i zâmbească preţ de o jumătate de
secundă, la fel ca Anna lui din fotografie.
însă acum mama se străduieşte încă să se ţină pe picioare, aşa că
nu înţelege nimic. Nici pe bătrânii şuierând: „Scuzaţi-mă, puteţi să
vă...“, cu palmele împreunate îndreptate spre ea, ca şi cum ar li
(!ind copeici 323

Innlălori de bras, iar mama le-ar sta în drum. Nici şuşotelile, în timp
i r o privesc, în aşteptare, strecurându-se apoi pe lângă ea şi luând
umeraşele de pe cârlige. Nici pe bărbatul care vine spre ea la un
moment dat, legănând din şolduri, cu un şervet peste braţ. De două
mi întreabă: „Câte?“, până când, într-un târziu, ea ridică un deget
imemic în sus, ca şi cum ar fi uitat să vorbească.
Bărbatul face o faţă de parcă tocmai l-ar fi informat despre
decesul unei rude apropiate.
- Zinguricăă? întreabă el consternat.
îşi trece palma prin cârlionţii cărunţi care dau impresia unui
nimb în jurul capului şi o împinge uşor pe mama spre una dintre
mese.
- Nu-dzi face grijăă, Zuvledzeel, acuma mă ocupe eu de tinee,
spune el, împingându-i scaunul până în încheietura genunchiului.
Pune meniul pe masă în faţa ei şi îi atinge braţul, apoi, fiindcă ea
nu dă niciun semn că ar fi interesată, i-1 deschide la prim a pagină şi
I I pune sub nas, până când ea, într-un târziu, îl ia, iar el, spunând
mulţumit: „Dz-i aduc înainte de toaade oleacă de apăă“, pleacă în pas
legănat.
Mama priveşte fix înainte, se ţine de coperta groasă de piele, iar
aceasta de ea, cu tot uleiul şi grăsimea şi tot ce mai este lipit pe ea.
( Aivintele de sub folia de protecţie sunt când groase, când subţiri, ca
alunei când opticianul reglează lentilele la testul oftalmologie.
îşi prinde tâmplele în palme, încercând să-şi focalizeze privirea
prin tunelul degetelor. Dar în loc să studieze antreurile, ochii îi
alunecă peste marginea meniului, urm ărind un chelner, braţul lui, pe
i are se leagănă o farfurie aburindă, neîndrăznind să clipească până
când nu se întoarce cu faţa, care nu este a lui Alex. Apoi privirea i se
caţără peste umăr, ajunge la uşa batantă, la galerie, se agaţă de o altă
vestă neagră, pe urm ă de un crac de pantalon de costum, sare de la
dreapta la stânga, până când cârlionţii i se aşază din nou în faţă.
- Aţi ales? o întreabă bărbatul, pe care, ca să fie mai simplu, îl voi
numi deja Sufleţel, chiar dacă va mai dura ceva tim p până când şi
mama îi va spune astfel, fiindcă de mult timp toţi îi spun aşa, după
324 SARAI I STRICKF.R

cum li se adresează el tuturor, femei, copii, bărbaţi, lui însuşi, cu un


„E“ lung la sfârşit şi cu consoane muiate până la limil.i
recognoscibilului, Zuvledzeeeeel!
- Aţi ales? întreabă aşadar Sufleţel aşezând o carafă lângă sau, mai
degrabă, „Ai ales?", pentru că el deja a cuprins-o în inima lui uriaşii,
portugheză, pe biata, tăcuta mea mamă care-mănâncă-singură, iar
formulele de politeţe ar presupune o oarecare distanţă.
Poate chiar „Tu ales" sau „Ales tu?“, e greu de zis, fiindcă în ceea
ce priveşte nivelul lui de cunoaştere a limbii germane mama nu era
tocmai consecventă. Ba era impecabil, ba era greu de înţeles, ba îl lăsa
preţ de vreo două propoziţii să vorbească cu accent rusesc în loc de
portughez, ca un actor de stand-up care se încurcă în rolurile lui. Dar
încerca să imite până şi accentul portughez, aruncând la grămadă, în
nerăbdarea ei, toate greşelile de fonetică şi de gramatică ştiute de ea,
până când ajungea să sune cam între un şansonetist francez şi un
boss de mafie italienească.
Oricum, Sufleţel o întreabă pe mama ce ar dori să comande.
Ea arată cu degetul undeva pe meniu.
- O aleegere esselendă, spune Sufleţel, şi de băut?
Mama face o mişcare de respingere cu mâna.
- Năo, strigă el la - Zuvledzeel niminea nu rabdă de zeede, aduc
vinul caazei!
Mama încearcă să scuture din cap, dar Sufleţel ori n-o vede, ori
nu-i pasă.
- Esselente, strigă el şi aduce o sticlă de la bar, unde se află un all
chelner, cu alţi pantaloni negri şi o altă vestă neagră.
Dar care nici ăsta nu e el.
îi toarnă mamei mele, ridică sticla în sus, în timp ce vinul se varsă
cu boltă în paharul ei, ca dintr-o arteziană, şi aşteaptă până când ea îşi
înmoaie buzele în el, cât se poate de lent, dar de data asta măcar
încuviinţează din cap, apoi aruncă repede o privire la uşa batantă,
timp în care el îi umple paharul.
- Saude, spune.
Cinci co|>eici 325

I.ungeşte vocalele, le frământă moale între cerul gurii şi limbă şi o


priveşte plin de aşteptare. Abia după ce mama ia şi a doua înghiţitură
r dispus să o lase singură, pentru a vedea de mâncarea ei.
- Mă duc ză văd de mângaarea ta, spune el, atingând-o pe braţ.
Apoi deschide cu putere uşa batantă, atât de brusc încât ajunge de
dala asta chiar să zărească o tigaie întreagă, o bucată de cuptor
iledesubt, apoi o bonetă de bucătar, Kyxmi, încă o dată gresia.
Ochii mamei poposesc pe tocul uşii, aşteptând din nou o
deschidere încolo sau poate chiar încoace.
Apoi se mută la bar.
împrejurul scaunelor înalte.
Pe lângă chitara care se află într-un colţ, ca şi cum cineva ar fi
uilat-o acolo.
Dar el nu e de găsit nicăieri.
Fixează cu privirea lumânarea din mijlocul mesei, care se agită de
colo până colo, deşi, încă o privire fugară spre uşa batantă, nu se
simte de nicăieri vreun curent de aer, vede fitilul deasupra căruia
llacăra este cu totul transparentă, apoi devine albăstruie, pe urmă
galbenă, un galben strălucitor, galben încins, zbătându-se tot mai sus
şi mai nervos, ca şi cum ar vrea să se smulgă de pe lumânare.
Ceara se ridică pe margini, lăsându-se tot mai mult într-o parte.
Se scurge, în sfârşit, pe arătătorul mamei, care se repezise spre
lumânare.
Ea îşi retrage mâna şi priveşte cu atenţie perla albă şi opacă în care
sc transformase picătura pe pielea ei.
îşi trece degetul mare peste suprafaţa netedă.
înfige unghia în ea.
Apoi se scutură încurcată, ruşinată, ce înseamnă asta?, iritată, dă
jos mizeria de pe deget şi se ridică.
Trage umerii înapoi, se înţepeneşte şi se lungeşte. Atât de mult,
incât îi rămâne timp să urmărească trem urul mâinii ei, până când
paharul îi atinge, în sfârşit, buzele.
Mai ia o înghiţitură, apoi încă una, deşi de data asta n-o mai
obligă nimeni s-o facă. Se uită peste marginea paharului către ceilalţi
326 SARAH STRICKIiR

oaspeţi, familii, prieteni, perechi, care nu privesc înjur, ci unii la alţii,


care nu caută pe nimeni, pentru că au găsit deja, care discută şi râd şl
se ating. Vede braţele lor odihnindu-se unele lângă altele pe faţa di*
masă, mâinile lor care se ating, ca şi cum ar fi cel mai simplu lucru dr
pe lume.
Apoi se gândeşte că aşa ar putea fi şi ea. împreună, că ar pulc.i
să-şi odihnească şi ea braţul lângă cel al tatălui meu, să-i cuprindă
mâna, să-l observe, că n-ar trebui să fie acolo, că ar putea să meargti
pur şi simplu acasă, că ar trebui să meargă acasă acum, imediat.
Dar rămâne tot pe scaun.
La masa de alături începe o oarecare agitaţie, capetele se dau la <>
parte, spinările se lasă pe spătare, făcând loc unui alt chelner, care ţ;u,
ţac, ţac, aşterne farfuriile în cerc pe masă, ca şi cum ar împărţi cărţi
de joc.
- Creveţii sunt pentru mine, spune politicos domnul din capul
mesei, arătând peste masă.
Chelnerul schimbă două farfurii între ele, apoi se întoarce să
plece.
Doamna de pe cealaltă parte a mesei ridică un pahar gol.
- Puteţi să-mi mai aduceţi un şpriţ de mere?
Chelnerul priveşte peste umăr.
- leu nu comandî, ieu duar adus, mormăie el, mergând în eonii
nuare spre uşă.
Sufleţel vine în fugă, îl apucă de braţ şi îi şuieră ceva.
Chelnerul se smuceşte, apoi mai mormăie ceva. Ochii lui
minusculi alunecă peste mama, aflată la masa de unde tocmai venea,
se întorc, se fac şi mai mici, şi atunci îl recunoaşte, nu, nu pe el, pe
celălalt, faţa colţuroasă şi apoi râsul, care o face să roşească pe loc.
Sufleţel îi dă un brânci şi grăbeşte pasul către doamna.
- Şpriţ de mere, vine imediat, ciripeşte el, bom apetite! apoi se
întoarce şi apucă din nou braţul chelnerului.
Dar Dima - parcă aşa îl chema, nu?, da, Dima - se uită în
continuare la mama. încă râzând, îşi ridică m âna uriaşă, strigă ceva
ce ea nu înţelege şi pe urm ă vine, de data asta chiar el, de unde, mama
Cinci copeici 327

mi şl ic, e dintr-odată acolo, la doar la câţiva metri distanţă de ea, cu


In.iţul plin de farfurii mânjite, şi o priveşte, i se uită direct în ochi, în
li mp ce stomacul ei se răsuceşte ca o cârpă când e stoarsă.
lia îşi trece mâna pe la tâmplă, încearcă să scuture furnicile care
p.n să-i alerge prin spatele capului, mâncându-i rădăcinile părului,
i ilţiirându-i-se pe ceafă, ca şi cum cineva ar fi zgârmat prin muşuroiul
Im, îşi netezeşte rochia pe care o îmbrăcase dinadins, chiar dacă
pi vl înde că nu ştia că avea să vină aici, mai umblă cu mâinile pe ici,
pe colo, dă cu cotul în pahar, în marginea mesei, apoi, în sfârşit,
muncă furculiţa pe jos. Se apleacă, vede pantofii negri din piele
iipropiindu-se de capul ei, ca atunci, la cumpărături, în timp ce pipăie
picioarele scaunului şi se ridică din nou, uitându-se la mâna lui, care
w deschide înaintea ei. Dar în loc să-i dea furculiţa în mână, de atâta
zăpăceală o împinge mai încolo pe masă, spre el, ca şi cum ar trebui
. o ridice el, ca o moşiereasă care îşi şicanează servitorii doar ca să se
bucure de inferioritatea lor.
- Cum îţi merge? întreabă el, în sfârşit, foarte liniştit, ca
întotdeauna.
- Bine, şopteşte ea, eu... ăăă, aş vrea să mănânc ceva.
- Atunci, ai nimerit bine aici.
Alex zâmbeşte, poate din nou puţin ironic. Dar de data asta este şi
ceva moale, ceva binevoitor, aproape ca şi cum s-ar bucura să o vadă.
- A, nu ştiut că tu counoşti la Alexandre al nostru, Zuvledzeel,
slrigăSufleţel.
Se apropie şi aproape că radiază de fericire, fiindcă mama nu este
i liiar singură de tot pe lumea asta.
Dima începe din nou să necheze.
Sufleţel ridică din sprâncene.
- Ce ajaa vezel, de tot râdzi mereu? întreabă el şi se uită când la
unul, când la celălalt, apoi li se alătură râzând. Adu la prietena ta
mâângareaa ei. Trebuie putere la noapte, ajaa-i? mai zice, rotind din
şolduri.
Mama îşi apasă buzele de pahar şi ia o înghiţitură de vin, care
începe să-i fiarbă în gură.
328 SARAH STRICKKR

Alex se apleacă înainte. Braţul cu farfuriile se întinde într-o parii-,


asemenea unei proteze, în timp ce, în sfârşit, ridică furculiţa.
- Mă întorc imediat, spune el, apoi o porneşte spre bucătărie în
urma lui Dima şi a lui Sufleţel, sau poate înaintea lor, sau poate cil
ceilalţi doi nici nu se duceau nicăieri, fiindcă bucuria care o cuprinde
dintr-odată pe mama este atât de copleşitoare, încât îi tulbură oria-
altă percepţie.
„Se întoarce, se gândeşte ea. Imediat. Imediat se întoarce!"
îşi mai netezeşte o dată rochia şi încearcă să se gândească la ceva
inteligent ca să spună atunci când el o să se întoarcă; sau să fie ceva
vesel? Poate o întrebare despre mâncare, ceva ce ar putea să-l facă să
mai zăbovească puţin la masa ei. Dar bineînţeles că nu-i trece nimii
prin cap; şi cum ar putea, câtă vreme nu face nimic altceva decât să se
gândească la el?
Se uită la uşă şi aproape că speră să mai rămână închisă, să dureze
ceva mai mult.
Până când îşi dă seama că durează deja îngrozitor de mult - cum
poate să dureze atâta? -, căci domnul de la masa de alături culege deja
ultimele frunzuliţe din salata lui, iar el tot nu vine. Şi, dintr-odată, o
apucă spaima că poate nici nu va mai veni. Cum ar fi să fi fost doar o
vorbă aruncată, m ă întorc imediat, cum se spune, pe curând, ne mai
vedem, la revedere?
Ridică din nou paharul, priveşte peste capetele aplecate deasupra
farfuriilor, la copiii care ţâşnesc de sub una dintre mese şi mai toi
timpul la uşa batantă, care atârnă nemişcată în balamalele ei.
Şi care, până la urmă, tot se deschide.
Broasca uşii izbeşte peretele. Dar în locul capului său ţepos - oare
mai avea ţepi?, uitase să se uite şi la asta, oare de ce nu se uitase?-,
deci în locul capului său, cea care apare în uşă este coama căruntă a
lui Sufleţel.
„Te rog, nu veni la mine, se gândeşte ea, te rog, te rog, te rog, du- le­
la altcineva."
(lirici copeici 329

Dar bineînţeles că vine la ea, cât se poate de direct, nelăsându-i


ii ido clipă să se îndoiască înainte să se năpustească spre ea şi să

depună înaintea ei o tigaie din fontă.


- Cozido â portuguesa, spune, apoi adaugă: Poftă bună,
Xuvledzeel!
Ea aruncă o privire spre talmeş-balmeşul care sfârâie sălbatic,
apoi îndoaie gâtul înapoi. Dar, în loc de uşă, îl vede pe Dima, care s-a
proţăpit lângă bar şi care, bineînţeles, râde iar, tare şi lătăreţ, astfel că
ochii lui devin două liniuţe mici de tot, ca la figurile de desen animat
laponez, când sunt foarte bucuroase sau foarte triste.
Mâinile îi cuprind perna scaunului şi simte că ameţeşte, în timp
ce dezamăgirea îi stoarce tot aerul din plămâni. Aude înfundat
vocea lui Sufleţel, „nu mai ai de băut, Zuvledzeel, uite, hop, hop, u
Vinho de casa la masa jiinj!“, apoi aude paşi apropiindu-se. Vinul
clipoceşte în paharul pe care încă îl mai ţine în mână. Piciorul
paharului îi alunecă, aproape să se verse pe pulpa ei, când, dintr-
odată, degetele lui le cuprind pe ale ei, iar ochii lui de pisică o
cuprind pe ea, şi împreună ridică paharul la buzele ei, care aproape
ating pielea lui m irosind a ţigări.
- Saude, spune el, dar din gura lui cuvântul sună cu totul altfel
decât la Sufleţel, mai dur, mai aspru, mai degrabă ca şi cum ar da un
ordin: Sa! U! De!
Apoi dă drumul mâinii ei. Braţul mamei mele începe să tremure,
ca şi cum n-ar mai putea ţine paharul fără ajutorul lui.
- Mănâncă înainte să se răcească, îi spune.
- Eu, ăăă... şi îi arată locul gol de lângă tigaie, unde încă mai
sfârâie ameninţător.
- Ah, un moment. Zâmbeşte ca şi cum şi-ar cere scuze, apoi
merge la bar. Poftim, spune el întorcându-se, după care şi deschide
un şervet înaintea ei.
Mama întinde mâna cu atenţie, ca şi cum nu ar lua o furculiţă, ci
o diademă.
Aburii îi biciuiesc faţa când se apleacă peste tigaie, ridicând
şovăielnic ceva înconjurat de un strat gros de grăsime.
330 SARAH STRICKER

- Ce e asta? întreabă ea, întreabă cât se poate de sincer, nu nimiiii


ca să spună ceva, ci şi pentru că n-are habar ce se află în faţa ei.
Degetul lui ţopăie încolo şi încoace pe deasupra tigăii.
- Vită, sângerete, picioare de porc, cartofi, varză. Apoi face un pas
într-o parte: Nu te mai uita aşa! spune el râzând.
Mama îşi acoperă faţa cu mâinile, speriată.
Corpul ei nu mai e în stare acum nici măcar să ţină pentru el
scârba faţă de câteva bucăţi de carne - oare ce secrete îi va mai
dezvălui el oare? se gândeşte.
Dar Alex continuă:
- Nicio grijă, asta mâncăm noi aici în fiecare seară, ar trebui să
încerci şi tu.
„Vrea să încerc. Vrea să încerc mâncarea pe care el o mănâncă zi
de zi“, se gândeşte ea şi bagă în gură o bucăţică.
Crănţăne între dinţi. Un gust ciudat i se răspândeşte în gură.
- Mmm, delicios, spune ea.
El o priveşte mulţumit.
împunge din nou în tigaie, o lingură pentru Alex, o lingură... toi
pentru Alex.
La masa de alături, cineva ridică mâna, apoi strigă ceva.
- O clipă, spune el din nou şi se îndreaptă repede spre oaspeţii
nemulţumiţi.
„40 de minute... nemaipomenit... mai avem azi şi altele..." aude
mama vocile. îi studiază spatele, în timp ce el suportă toate plângerile
fără să spună nimic, îi vede turul pantalonilor, apoi, dintr-odată,
ochii care i se dau peste cap în timp ce o priveşte peste umăr, ca şi
cum ar fi fost complicea lui.
La fel ca după prim a noastră noapte, se gândeşte ea, deşi, bine
înţeles, nu fusese, de fapt, o noapte, ci doar câteva minute, dar cealaltă
parte a gândului e mai importantă, aceea că fusese prima lor orice-ar
fi-fost şi că ar fi urmat şi o a doua, şi probabil şi o a treia, ceea ce îi
aminteşte că poate deja să privească în urmă, că au un trecut şi că nu
mai sunt la început. Că este doar următorul capitol al poveştii lor.
El se îndreaptă spre uşa batantă şi deschide o parte a acesteia.
finei copeici 331

- Kuhnie, davai! strigă el şi face un pas înainte.


Uşa îi izbeşte şoldul, dar în loc să meargă mai departe, el se
întoarce şi vine din nou la ea.
Mama zâmbeşte.
- Ce voiau?
- Mofturi. Dinţii îi ies de sub buza de sus. Asta faceţi voi, nemţii,
lot timpul. Râde încet, dă din nou ochii peste cap. Mâncarea e prea
rece. Mâncarea e prea fierbinte. De ce durează atâta până aduceţi
mâncarea? Repede, repede, mai trebuie să atacăm şi Polonia astăzi.
Pocneşte din călcâie şi strânge coatele pe lângă corp, în poziţie de
drepţi.
Mama observă cum buza lui superioară sare de tot în sus, în timp
cc el îşi trece mâna prin păr, da, chiar aşa, nu mai are ţepi deloc, ci păr
adevărat, pe care şi-l dă dintr-o parte într-alta înainte să-şi scoată
mâna şi să o pună pe spatele ei.
- Nu face nimic, spune el râzând şi mai tare.
Mama lasă capul în jos.
- Ă ăă... cum ziceai că se numeşte mâncarea asta? întreabă, doar
ca să spună şi ea ceva.
- Cozido â portuguesa, spune el, mâncarea naţională portugheză.
Ochii mamei mele alunecă peste obrajii lui, perfect bărbieriţi,
urmărindu-i colţurile gurii, care se întind încet pe orizontală.
- Serios? întreabă ea.
Mâna lui alunecă puţin mai jos, dar nu o îndepărtează - de ce nu
ia mâna de pe spatele ei?, te rog, nu lua mâna!
- Habar n-am, spune el. Dacă e să ne luăm după Sufleţel, fiecare
lei din meniu este mâncarea naţională portugheză.
- După cine? întreabă mama, îndreptându-şi spatele.
Buza de sus a lui Alex se ridică din nou şi se agaţă de nas.
- După proprietarul restaurantului, spune el rânjind. La un
moment dat, cineva a început să-l numească Sufleţel, pentru că aşa le
spune el tuturor, Sufleţel, bărbaţi, femei, copii, chiar şi când se referă
la el însuşi.
îi mai toarnă nişte vin în pahar, apoi pune sticla la loc pe masă.
332 SARAI-I STRICKF.R

- E singurul portughez adevărat de pe-aici. Deci nu e nimeni care


să-şi dea seama dacă povesteşte schmonzes.
Mama se gândeşte dacă să-l întrebe, dar el i-o ia înainte.
- ...dacă povesteşte aiureli, vreau să zic, şi duce mâna la frunte.
- A, deci aşa, spune ea.
încuviinţează din cap. Aşteaptă ca el să continue. în schimb, el ia
degetul mare de pe spatele ei.
- Ce chestie, singurul portughez de aici, spune ea repede.
- Âăă... da.
Degetul lui mic s-a retras şi el. Materialul rochiei rămâne lipit de
spatele ei, în timp ce el se întoarce spre uşă.
- Dar ceilalţi din ce ţări vin?
El ridică din umeri.
- Din toate ţările posibile.
- Şi... ăăă, cum ai ajuns tu să lucrezi aici?
Dinţii lui dispar din nou în spatele buzelor.
- Undeva trebuia să lucrez.
Ea dă din nou din cap, se arcuieşte, dar nici spatele ei încovoiat nu
poate opri cele trei degete rămase să se ridice, pe rând, de pe ea.
- Ai fost vreodată în Portugalia? întreabă ea nervos.
- Nu, încă nu.
Mâna lui eliberată dispare în buzunarul pantalonilor, în timp ce
privirea îi alunecă de pe ea, ajungând să fixeze peretele de vizavi.
Ea începe să scotocească în capul ei, întorcând pe toate părţile toi
bagajul idiot de cunoştinţe acumulat în 27 de ani, doar-doar o găsi o
întrebare sau o observaţie, ceva despre Portugalia, despre restaurante,
despre mâncare, m ă rog, chiar şi despre picioarele de porc.
Dar e prea târziu ca să mai spună ceva.
Iar de tăcere deja se ocupă el.
Priveşte obtuz înainte, se joacă cu papionul.
- Trebuie să fie frumos acolo, pe plajă. îşi umflă buza de sus,
împingând aerul de la dreapta la stânga. îm i lipseşte marea.
- Şi mie, spune mama.
Lirici copeici 333

- La noi acasă, toată vara eram la gârlă, înotam cu prietenii mei


până la vapoare, ajutam la docuri. Capul i se lasă într-o parte. înainte,
pi utili Odessa era cel mai important din întreaga Uniune Sovietică,
■liiar şi tătarii făceau comerţ acolo.
Mama face ochii mari.
- Tata a fost prizonier la tătari.
HI se întoarce spre ea.
- Ştii şi unde?
- La Kazan, strigă ea cu un aer triumfător.
Alex scutură din cap.
- Ăsta e la tătarii de pe Volga. La noi erau tătari de Crimeea. N-au
nimic de-a face unii cu alţii.
Priveşte peste umăr la uşă, în timp ce mama îl blesteamă pe
Iu micul. Nu putea să ajungă prizonier la tătarii ceilalţi? Trebuie să fi
Ins! ceva lagăre şi în Crimeea, dar, spre surpriza ei, Alex spune:
- Unchiul meu a fost prizonier la nemţi.
- Chiar aşa? strigă mama, entuziasmată de războiul ăsta de care
.«• puteau agăţa amândoi.
- Da, continuă el, dar numai o săptămână sau două. Pe urm ă i-au
impuşcat pe toţi evreii şi pe toţi comuniştii.
- Serios? întreabă ea din nou, de data asta nu la fel de euforic. El
i c era? Comunist sau evreu?
- Şi una, şi cealaltă, zice Alex.
- A, spune mama, asta înseamnă că şi tu eşti... ăăă, adică aparţii,
deci, de populaţia evreiască?
Alex râde din nou.
- Da, oarecum. îndeajuns pentru imigrare.
Mama vede cum se întoarce din nou spre uşa batantă şi se
gândeşte deja dacă să-i povestească istoria lui Mişa Sergheevici, când
npare în fugă Sufleţel.
- Zuvledzeel, ce face tu cu ghelnerul meu? strigă el. Ce să creadă
oaspedzii dacă vă zborovăidzi tot timpul?
334 SA RAM STRICKER

Face o faţă de bunic, bine, nu în genul bunicului meu, ci al acelui .1


care stau în balansoar, scot monede de după urechi şi împart dropsuri
Werthers Original.
- Atunci, ia-o pe prietena la tine, nu trebuie ză mănânjee zin
gurică, spune el, scuturându-şi coama ciufulită de bonom.
Mama se uită la Alex şi aşteaptă încordată o schimbare a mimicii
lui, o tresărire, un zâmbet, nişte sprâncene ridicate, ceva, orice ai
putea să evalueze pozitiv sau negativ.
Dar el doar pune tigaia pe antebraţ, ia paharul ei în mână şi sticla
la subraţ, fără să se întoarcă, în timp ce mama se ridică nesigură şi,
strângând furculiţa în pumnul năduşit ca un copil cu acadeaua lui.
porneşte în urma lui. Când uşa se închide după ei, el îi apucă braţul şi
se apleacă spre ea.
- Nu le spune că eşti măritată, bine? îi spune şoptit.
Undeva, în spate, se aude zgomot de vase şi îi e destul de greu să-l
înţeleagă.
- Cui să nu spun? întreabă ea zăpăcită.
- Celorlalţi.
îşi îndeasă cămaşa în pantaloni şi îşi trece cureaua prin găici.
- Sigur, spune mama, încuviinţând din cap.
Apoi aşteaptă ca el să meargă mai departe. Dar el nu face altceva
decât să lase capul mai jos.
- Dar de ce nu? întreabă ea, în sfârşit.
El ridică privirea, de fapt încă priveşte la ea, în jos, dar acum parc
că ea ar fi dintr-odată cea mai înaltă dintre ei, în timp ce el deschide
gura, căutându-şi cuvintele.
- Doar aşa, spune el intr-un târziu, ăştia nu trebuie să le ştie chiar
pe toate.
- Sigur, spune mama din nou, chiar dacă îi vine foarte greu să-şi
ascundă bucuria provocată de faptul că el se simţea jenat.
Mirosul de ceapă călită îi inundă nările în timp ce îl urmează în
bucătărie pe lângă mesele de metal, care arată precum cele de disecţie
de la universitate.
- Look what the cat dragged in, aude pe cineva strigând.
(linei copeici 335

Vede o bonetă de bucătar ieşind dintre etajere şi o faţă negricioasă


■nb ea.
The fucking neighbour is here!
Privirea îi aleargă peste oale, peste munţii de carne şi de legume,
iipni rămâne agăţată de cealaltă faţă, care i se pare imediat foarte
i imoscută, chiar dacă durează doar o clipă până să îşi dea seama că e
l.ila bătrână, într-atât de diferit arată, fără fard, de-a dreptul goală,
ilrşi, faţă de data trecută, e mult mai îmbrăcată. Pantaloni albi, halat
alb, bonetă albă, ca la spital. Numai peste abdomen poartă un şorţ cu
pătrăţele roşii, plin de făină.
Un băiat cu trăsături asiatice, tot cu papion şi vestă, se strecoară
pe lângă mama. îi face cu ochiul, apoi spune ceva ce declanşează un
hohot general.
Fata bătrână scoate spatula de sub sardelele care sfârâie pe foc în
l.iţa ei şi o ridică în sus, ca şi cum ar vrea să bată pe cineva, timp în
i arc zbiară întruna ceva din care mama nu înţelege decât „Saşa!“, la
xlârşit. Alex zbiară şi el la ea şi nici acum vocea lui nu seamănă deloc
i n cea pe care o foloseşte cu ea, atât de gravă şi de sonoră şi de plină
pare.
Se duce la chiuvetă şi face semn spre un taburet cu trepte. Pe
acestea se disting urmele de la o mulţime de pantofi.
Mama îşi strânge rochia pe fund şi se aşază cu atenţie pe margine.
I >inspre maşina de clătit îi zâmbeşte o femeie mai în vârstă, cu un
halat bleu tras peste umerii înguşti, aşa cum poartă cofetăresele, şi cu
părul prins într-o plasă. E încălţată însă cu sandale aurii cu toc înalt,
având cureluşe legate în cruce care îi ajung până sub genunchi.
Alex îi pune mamei tigaia în poală, pune paharul şi sticla pe jos,
lângă ea, şi se întoarce să plece.
- Nu rămâi cu mine? strigă ea speriată.
El se opreşte, o priveşte, acum din nou de sus, şi de data asta chiar
dc sus, mai de sus decât atât nici nu mai merge.
- Ai vrea să rămân? întreabă el pe un ton liniştit, ca şi cum asta
chiar ar fi o întrebare.
M 6 SARAII STRICKER

Coapsele mamei sunt tot mai calde sub tigaie. îşi înfige unghiili-
în scăunelul ei, are din nou senzaţia că e pusă la o probă, o situaţie pi'
care ea, eterna şcolăriţă, de fapt chiar o savurează. Dar, altfel decâl l.i
şcoală sau la universitate sau pur şi simplu în cazul bunicului, acum
chiar n-are nici cea mai mică idee ce răspuns se aşteaptă de la ea.
- Da, spune ea într-un târziu.
Alex dă din cap mulţumit.
- Bine, atunci rămân.
Mormăie ceva în direcţia chiuvetei. Femeia cu sandalele in
cureluşe apare din dosul unei etajere cu o găleată albastră-închis, pe
care o pune cu faţa în jos lângă taburetul cu trepte. Plasticul geme
când el se aşază.
„Deci atât de simplu e, trebuie doar să spun ce vreau şi am şi
căpătat", se gândeşte mama uimită, în timp ce el se întinde peste ea.
spre tigaie.
O bucată de sângerete dispare între buzele lui, pe care se lăţeşte im
zâmbet aproape - nu, nu aproape -, pe care se lăţeşte un zâmbet
extrem de ştrengăresc, dar cuvântul nu i se potriveşte, un zâmbet rău
tăcios, viclean, poate chiar malefic.
- Mănâncă, zice el.
Mama se apleacă înainte, dându-şi seama abia acum că rătăcise
furculiţa pe undeva. Privirea i se plimbă împrejur, căutând, în vreme
ce încearcă să-şi readucă în memorie drumul de la masă până acolo
nu a pus mâna pe nimic, dar totuşi? A luat ceva cu ea? Dar nu
reuşeşte să se regăsească în trecutul recent - chiar şi cele două, Irel
minute din urmă par de neatins, atât de mare se înalţă înaintea ei
prezentul, atrăgând atenţia asupra sa, astfel încât, până la urmii,
renunţă şi începe şi ea să culeagă din tigaie cu arătătorul şi cu degetul
mare.
El rânjeşte mulţumit în timp ce mestecă cu fălcile umflate. Mânii
i se îndreaptă spre ea, atinge, poate, sau poate că nu, genunchiul ei,
apoi apucă sticla şi îi mai toarnă o dată.
Mama duce paharul la buze şi îl goleşte dintr-o înghiţitură. Audi-
ceva căzând pe jos, pe urmă vocea femeii în vârstă.
Cinci copeici 337

îţi urează bun venit, spune el.


Mama se uită la halat.
E proprietara restaurantului?
Alex pufneşte pe nas.
Nu, asta chiar nu e, ea doar curăţă. Duce mâna pe jumătate la
gură. Pe vremuri, a fost dansatoare, dar asta a fost cu mult timp
înainte, însă ea încă mai crede că dintr-o clipă într-alta o să intre
i Inova pe uşă care s-o cheme înapoi pe scenă. Ridică apoi capul, iar
misele pomeţilor par să-i străpungă pielea întinsă. Aşa-i, Nadia?
Mama îi urmăreşte privirea şi vede gura bătrânei, care se încre­
ţeşte ca un trandafir veşted.
- Nu-i place deloc Nadiei noastre când se vorbeşte despre ea şi nu
înţelege, am dreptate? strigă el, dând din cap spre ea.
Bătrâna răspunde ceva. Vocea i se frânge, atât de repede vorbeşte.
I lârâie şi foşneşte, de parcă cineva ar încerca să aprindă un mănunchi
i Io cetină uscată. Sau poate chiar arde undeva ceva, mama nu-şi poate
«.Inseama prea bine. Imaginile şi sunetele ajung la ea cu viteze diferite,
unele în goană, altele cu întârzieri de secunde întregi. Şi apoi o vede
I>c bătrână venind spre ea, punând o sanda aurie în faţa celeilalte, ca
şi cum s-ar balansa pe o sârmă, până când se opreşte în faţa mamei şi
li întinde, graţios, mâna.
- Nadejda Andreievna Ponomariov, zice ea pe un ton festiv, de
ţiarcă tocmai ar fi proclamat un stat.
Apoi îşi pune degetele boţite de atâta spălat în mâna mamei mele
şi (rage aer în piept, înainte să vorbească mai departe. Dar de data
.ista sună crispat, ca şi cum s-ar chinui să împingă sunetele din gâtlej
Iu suprafaţă.
- Nu criezut le şe spuni Sania.
Duce arătătorul la tâmplă şi îl învârte înainte şi înapoi, ca şi cum
.ir vrea să dea o gaură.
Alex se ridică şi o prinde cu un braţ pe după talia halatului.
- I-am povestit doar ce mare dansatoare are înaintea ochilor,
■.pune el, iar bătrâna pare să înţeleagă asta.
338 SARA 13 STRICKKR

Ca şi cum ar avea o hoardă de fotografi de ţinut la distiin|.\,


întinde palmele, face semne de respingere cu mâna, apoi schil**»i/«i
totuşi o reverenţă cochetă. îşi duce mâna la gât şi are nevoie de ceva
vreme până când este pregătită să se rupă de admiratorii ei imaginai i
şi să i se adreseze mamei mele.
- De când, voi doi - tu şi Sania? întreabă ea, arătând cu degetul
când la unul, când la celălalt.
Mama îi urmăreşte mâna, care arată mai decrepită decât simţisr
în palmă. Pentru o clipă, chiar o invidiază pe Nadia pentru lacunele
ei de vorbire, în care ceea ce sunt ea şi Alex unul pentru celiilali
dispare pur şi simplu.
„Ce frumos trebuie să fie să nu-ţi găseşti cuvintele, când trebuie sa
te mulţumeşti să arăţi cu degetul", îi trece ei prin minte, ca o sliă
fulgerare, în timp ce caută un răspuns.
Dar Alex i-o ia înainte. Nicio secundă nu-i trebuie ca să si
gândească, înainte ca sunetele întunecate să i se rostogolească «lin
gură, trei silabe, poate patru, ca şi cum nici n-ar fi nevoie de mai ninll
ca să explice totul.
Nadia încuviinţează din cap. Pare aproape impresionată dupil
cum îşi împinge buza de jos înainte, apoi se întoarce din nou spic
mama.
- Şi voi cum întâlnit?
Găleata scârţâie din nou.
Mama îi aruncă lui Alex o privire întrebătoare, dar de data asin cl
nu pare să aibă de gând să-i sară în ajutor. Pe jumătate plin de
aşteptare, pe jumătate amuzat, o priveşte sprijinindu-şi bărbia in
palmă, în vreme ce mama trage de pieliţele de la unghii.
- La muncă, răspunde ea într-un târziu, nici ea nu ştie de ce, sau
poate pentru că ochii de pisică din metrou se împotriveau oricărei
poveşti cu cap şi coadă.
Poate pentru că se teme că un răspuns sincer ar putea atrage dup.i
sine alte răspunsuri sincere, precum un fir care destramă o ţesătura
Poate pentru că pur şi simplu se obişnuise să mintă.
Nadia ridică din sprâncene.
Cinci copeici 339

Aici?
Nu... ăăă, la mine la lucru, spune mama.
Ah, ce lucrează tu?
Mama se gândeşte la prăvălie, la universitate. Dar ambele locuri
*r potrivesc atât de puţin cu Alex, că, încât toată bunăvoinţa, nu-i
11 cce prin cap niciun scenariu credibil.
Coafeză, bâiguie ea într-un târziu, sunt coafeză.
bătrâna o priveşte nedumerită, apoi se întoarce spre Alex. Dar
in Iiii lui amuzaţi nu se desprind de mama.
lia duce mâna la cap, ia o şuviţă de păr între arătător şi degetul
mijlociu şi imită o foarfecă.
- Ăăă, i-am tuns părul şi aşa am intrat în vorbă.
Unghia degetului mare îi loveşte fruntea.
Se uită spre Alex - părul lui nu pare să fi fost tăiat de curând, ca să
im mai vorbim de firele triste de pe capul ei. Şi atunci îi vin în minte
I >ima şi fata bătrână, precum şi bucătarul negru, care o văzuseră cu
li iţii acolo sus, în apartamentul ei.
- Şi, întâmplător, mai şi locuim în aceeaşi clădire! adaugă ea cu
gura uscată, nevenindu-i a crede cât de diletant se poate comporta.
Dar Nadia aplaudă cu entuziasm. Strigă ceva, apoi duce mâna la
■cată şi îşi scoate plasa de păr, de sub care se ivesc cârlionţi bogaţi,
lilonzi-cenuşii.
- Vrea să o tunzi, traduce Alex, în timp ce Nadia îi bate darabana
Iie umăr, zice: „Ca părul lui Jane Fonda“.
- Tu poate asta? întreabă Nadia.
Ia mâna mamei mele şi o pune pe capul ei, apoi aşteaptă până
i ând, şovăielnic, mama îşi trece degetele prin părul ei, care are o
i onsistenţă infinit mai puternică decât al ei, aproape ca părul de cal.
II piaptănă cărarea dintr-o parte în cealaltă, încercând să pară cât mai
expertă, când Dima apare în fugă.
Ridică braţele în aer, astfel că acum arată chiar ca un uriaş, şi
iucepe să urle la Alex sau la Nadia. Dar singura care pare că se simte
vinovată sub avalanşa lui de vorbe este mama.
340 SARAH STR1CKF.R

Alex mormăie ceva, atât de încet încât nici nu poate să-şi »Iim
seama dacă e în germană sau în rusă. Ridică găleata şi i-o dă Nadlrl.
apoi ia tigaia, dintr-odată goală, din poala mamei.
- Trebuie să mă duc din nou la treabă.
Cu piciorul lângă taburet, aşteaptă să se ridice şi ea, apoi il
împinge în colţ. Pe urm ă se grăbeşte spre uşă, în urma lui Dima.
Mama se uită după el, ţinându-se de una dintre mesele metalice,
în timp ce bucătăria începe să se învârtă înaintea ochilor ei. Lădiţc*!.-
cu fructe se desfac ca un desen în cretă pe ploaie. Ceva se izbeşte dr
umărul ei. Băiatul asiatic se strecoară pe lângă ea, atât de încărcat i u
farfurii, că abia dacă mai poate fi văzut în spatele lor. Un şervet cade
pe jos, în timp ce turnul de pe braţele lui intră în balans.
Mama îi sare în ajutor şi sprijină farfuriile dintr-o parte, mergâin I
apoi împreună cu băiatul până când acesta, gemând, îşi depune
povara pe masă.
„Sbasiba", spune el, ştergându-şi sudoarea cu dosul palmei.
Mama zâmbeşte, fericită că măcar cuvântul ăsta l-a înţeles, apoi
începe să strângă vesela în maşina de spălat vase, fără să se mni
gândească de unde învăţase asta.
în spatele ei o aude pe Nadia protestând.
- O nimica toată, spune mama în timp ce umple primul rând; >•
deja la al doilea când braţele Nadiei intervin între ale ei şi o dau la u
parte cu hotărâre, astfel încât mama vede, în sfârşit, vasele curate dr
pe raftul de dedesubt.
Roşeşte pe loc.
- Nu-i bai, zice Nadia.
Cu trei mişcări dibace, îşi răsuceşte cârlionţii într-o coadă, pe care
o strânge într-un coc, şi trage plasa de păr deasupra. Ia o halbă dr
bere din maşină, şterge sosul şi, cu vârful sandalei, o împinge mal
încolo, lângă o găleată de gunoi.
- Acolo, tu, mizerie, mai spune.
Mama ia o farfurie din morman şi râcâie resturile de mâncare
într-o pungă. Cu coada ochiului vede cum Nadia îl încarcă pe băiai
cu patru, cinci, şase, mai merge una?, şapte halbe de bere, cum acesl.i
(!inci copeici 341

11 fi o pe lângă ea dincolo de o tejghea şi meştereşte la ceva ce pare a fi


un robinet de bere, apoi iese în fugă cu halbele pline.
Atenţăo! aude ea pe cineva strigând şi se apleacă înapoi cât
piMtedemult.
I )ar uşa spre restaurant se închide atât de repede, încât nu poate
ilrsliişi nimic dincolo de ea.
Apoi pune farfuria cu grijă în - nu, mai bine lângă - maşina de
i l.ilit şi întinde mâna după următoarea, în vreme ce capul îi sare
I>n manent să privească peste umăr.
Nadia zâmbeşte din nou.
- Vine Şura îndată, spune ea.
Mama o priveşte nedumerită.
- Vine Şura îndată, spune Nadia din nou, mai tare.
Mama dă din cap, scuzându-se.
- Cine vine? întreabă ea şi, chiar mai împăciuitoare cu mine,
încurcând priorităţile de ruşinare, adaugă: „Băusem deja ceva".
Nadia întinde capul înainte, ca o broască-ţestoasă care iese din
i iirapace.
- Vine Şura îndată, strigă ea pentru a treia oară, ca şi cum ar fi
lost doar o problemă de volum sonor.
O priveşte pe mama şi deodată se plesneşte peste frunte.
- Alexander, strigă ea clătinând din cap, nu ştim dacă din cauza
confuziei din capul ei sau a celei din capul mamei mele, vine
Alexander îndată.
- Aşa deci, Alex, spune mama, mulţumesc.
Nadia se apleacă spre ea şi o împunge uşor în coastă.
- Bărbat bun, Alexander, mult deştept.
Duce arătătorul la tâmplă, la fel ca mai devreme, chiar dacă acum
in sens invers.
Dima se năpusteşte din nou înăuntru. De data asta, începe cu
zbieretele de la uşă. Trânteşte halbele de bere lângă chiuvetă, dând
din mâini ca un sălbatic. Mama face un pas înapoi. Dar Dima tocmai
acolo voia să ajungă. O împinge mitocăneşte într-o parte, trage
ultimul pahar rămas pe etajeră şi îl ţine în sus, ca şi cum ar prezenta
M2 SAKAII STRICKKR

proba-cheie a acuzării, moment în care Nadia i se alătură ţipând, nu.


mai bine spus îi depăşeşte urletele.
Nu numai în ceea ce priveşte volumul sonor, ci şi, după ţoale
aparenţele, conţinutul cuvintelor. Deşi, bineînţeles, mama nu pricepi'
niciun cuvânt. Dar chiar şi aşa desluşeşte pauzele, sforăiturile care
umplu golul ce se cască de fiecare dată în urm a vorbelor Nadiei.
înainte ca lui Dima să-i treacă prin minte un răspuns ce întârzie
secunde întregi, apoi vede cum extremităţile Nadiei se lungesc, ca şi
cum capul i-ar fi tras în sus de o sfoară invizibilă, numai pentru ea
atunci când Dima trage aer în piept, să slobozească asupra lui o noua
salvă de vorbe; până când, într-un târziu, el se întoarce, ia halbele
murdare, pe care tocmai le pusese jos, şi se repede la robinetul de
bere.
- Mult oameni, puţin halbe, şopteşte Nadia către mama mea, care
se uită îngrozită cum Dima umple halbele murdare cu bere
proaspătă.
Dima pocneşte din degete.
- Caneca! Repede! strigă el şi probabil încearcă să facă un semn
cu capul în direcţia ei, deşi, împingându-se înainte, aduce mai mull
cu un taur furios.
Ea îi răspunde holbând ochii şi îi trebuie o clipă până să înţeleagă
că trebuie să ia paharele pe care tocmai le strânsese Nadia din maşina
de spălat şi să le ducă la tejghea. Dima i le smulge din mână şi le
împinge, la fel de grosolan cum făcuse şi cu mama, sub robinetul de
bere. Spuma se scurge peste mâna lui în timp ce berea curge în halbe,
care se umplu una după cealaltă.
Apoi le împinge în spate, la ea. Braţele ei sunt tot mai grele, încep
să tremure, şi atunci îl zăreşte pe Alex, de data asta şi el mai roşu la
faţă, cărând pe braţ o tavă de sticlă pe care se află un pepene tăiat.
- Kuhnie, davai! strigă el din nou, de data asta cu o voce de bas pe
care mama o simte până în stomac.
Trânteşte tava pe tejghea şi ia halbele din mâna mamei mele, ca şi
cum n-ar fi fost nimic deosebit, ca şi cum ea ar fi fost acolo în fiecare
Cinci copeici 343

nMtă ca să-l ajute cu băuturile, vorbind peste capul ei cu Dima, care


«• porneşte din nou pe răcnit.
- Da, da, bine, mârâie Alex, lăsând-o să-i încarce mâinile tot mai
umil înainte de a o lua din nou la picior.
Mama îşi scutură braţele şi îşi frământă încheieturile mâinilor, în
li mp ce el se opinteşte în uşă, spune ceva unui alt bărbat cu bonetă de
bucătar, după care se întoarce brusc. Ea sare într-o parte, vrând să-i
încă loc. Dar, de data asta, el se îndreaptă direct spre ea.
- Tocmai a venit un grup uriaş, e cam stresant, spune el, făcând o
l.iţă pe care, dacă te-ai strădui bine, ai putea s-o interpretezi ca pe o
expresie de scuze.
- Nicio problemă, răspunde mama, mă fac şi eu utilă pe-aici.
- Văd asta.
Plescăie din limbă şi întinde uşor degetul mic, cu un gest care îi
sugerează să-şi ia o bere. Ea trage unul dintre mânerele de pe degetul
lui şi ridică halba în aer.
- Nazdrovie, zice ea.
Alex izbucneşte în râs.
- Noroc.
Scutură din cap, astfel încât un pic de bere îl stropeşte pe mâini.
IV urmă o ia din nou la goană. Nadia îi face semn mamei să vină
înapoi la ea, în timp ce zdrăngăne vasele în apa de clătit.
- Mult mai repede cu mâna! zice ea, întinzându-i un pahar de vin
plin de spumă.
Mama ridică de pe jos prosopul pe care Nadia i-1 indicase cu
vârful sandalei şi caută o suprafaţă liberă pe care să-şi depună carafa.
Încăperea se îmbibă de mirosul puternic de lămâie al detergentului,
iar ea, dintr-odată, ameţeşte din nou. Apoi i se face greaţă. Urechile
de porc îşi fac loc spre suprafaţă, agitându-se încolo şi încoace, ca şi
cum şi-ar lua avânt să sară spre libertate. Se uită spre Nadia şi vede cu
mirare cum faţa minionă se roteşte asemenea unei spirale, ca şi cum
ar fi intrat într-un vârtej. Ochii îi alunecă într-o parte şi se cufundă în
gura care strigă deodată: „Astaroşna!“ Pe urmă simte nişte mâini
aspre care îi dau cu apă pe obraji şi o ridică în sus. Sau poate că a fost
344 SARAH STRICKF.R

invers. Poate că întâi a fost ridicatul şi pe urmă apa de pe obraji. Se


ţine de chiuvetă, simţind răcoarea care îi străbate corpul.
- Aşa bine, spune Nadia.
Mama îşi freacă ochii. înaintea lor, faţa Nadiei îşi revine în
cet-încet la normal.
- Mulţumesc, spune, apoi se întinde din nou după prosop.
Nadia o mângâie pe cap, încercând să-i explice ceva.
Sau poate că sieşi. Fiindcă nici măcar nu întreprinde vreo
încercare de a traduce ceva din ce zice. Ca şi cum i-ar fi indiferent
dacă mama pricepe sau nu vreo vorbă, îi dă înainte în ruseşte cu
încăpăţânare, arată spre uşă, spre cer, spre sine, spre mama, în timp ir
îi dă pahar după pahar, apoi duce mâna la plasa de păr şi strigă ceva
Mama o priveşte fără să înţeleagă.
- Tu tăiat părul bine? întreabă Nadia, dispusă, se vede, să o ia ilin
nou în nemţeşte.
- Coafeză, zice mama şi, poate pentru că încă se mai teme ca
Nadia ar vrea să înceapă imediat cu transformarea ei în Jane Fonda,
adaugă: Eu... ăăă, de fapt sunt încă ucenică.
- Şcoalî?
- Da, încă vreo câteva luni.
- Ah, criedieam că tu profil zice Nadia, apoi îşi scoate mâna din
păr.
- Dar... dar am luat deja o mulţime de premii, spune mama.
nefiind în stare genetic să se lase catalogată de cineva drept amatoare.
Ţine paharul pe care tocmai îl şterge ridicat deasupra capului,
mişcându-1 în sus şi în jos, ca pe o cupă, win, win!
- Şampion? întreabă Nadia nesigură.
- Da, Champion, strigă mama bucuroasă, agitând şi mai mull
paharul.
- Adică... tu bună? întreabă Nadia.
- Da, eu bună, spune mama dând din cap.
- Pi vriemuri, şi ieu şampion, ieu dansatoari, Alexandr povestii
ţie, aşa-i?
Sandalele aurii se mişcă încolo şi încoace.
( W i copeici 345

Da, mi-a povestit, zice mama.


Nadia dă din cap mulţumită.
- leu mari dansatoari, mult şampion! Duce mâinile la inimă. în
ILissia, eu star. Eu mereu bună, mereu râs. Scutură din cap. Jermania
nu bun. Mult trist.
Ah, spune mama şi, pentru că Nadia nu continuă, adaugă: Când
ii(i lost ultima oară acasă? Arată în depărtare. Când... ăăă... familie? în
vizită?
- Uoi, scutură Nadia din cap, eu nu familie, mult departe. Mult
si ump. Când acasă, tu adus cadou. Mult cadou. Eu nu bani, aşa că nu
iu asă. Pentru o clipă, faţa pare că i se întunecă, dar imediat izbucneşte
•lin nou în râs. Şi tu dansat?
Fără să mai aştepte vreun răspuns, apucă mâna mamei mele şi o
11 age în cerc, în timp ce începe să cânte ceva.
- Lasă asta! strigă mama.
Dar etajera goneşte pe lângă ea, la fel şi robinetul de bere, pe urmă
şl lata bătrână. Corpul i se încordează, rătăcind ţeapăn dintr-o parte
Iu alta, până când se loveşte de ceva tare. Ceştile din spatele ei
zornăie. Din bucătărie se aud râsete. Prin petele dinaintea ochilor ei,
vede cum Nadia se duce înapoi la chiuvetă şi bagă mâinile în apă.
Fundul i se leagănă pe sub halat, în tim p ce începe să cânte melodia
de mai devreme.
Mama se desprinde de etajeră şi ia în primire un castron. Lipită
■u burta de tăblie, ca să nu cadă din nou, usucă bucată cu bucată,
sortând tacâmurile în sertarele pe care i le indică Nadia. Abia când
şoldurile lor se ating şi strigă „nu bimi! Liu-bli-mîi!“, îşi dă seama
mama că începuse şi ea să cânte.
- Liublimii, o îngână mama.
- Îîîi, intonează Nadia şi apasă sunetul atât de tare de cerul gurii,
încât atunci când mama încearcă să facă la fel, începe să caşte fără să
vrea.
Se bate peste gură, zâmbeşte jenată şi începe din nou să cânte, în
Iimp ce Nadia bate ritmul cu piciorul.
,W> SARAHSTR1CKKR

- Care e subiectul cântecului? întreabă mama respirând din greu


şi apucând din nou halba.
Nadia o priveşte întrebător.
- Despre ce e vorba în cântec, repetă mama. Story?
- Ah, zice Nadia, liubos, apoi apasă palmele pe piept, legănându
se în stânga şi în dreapta. După câteva secunde pare să-şi amintească'
Iubirii!
- Ah, zice mama.
- Da, da, iubirii, continuă Nadia. Femeia zice la bărbat: Ti rog, i i
rog, tu iubieştii la minii. Poate eşit bărbat rău, poate, şi îşi întinde
braţul, bătându-se singură pe umăr, poate tu face la mine bum-bum,
poate tu face la mine ce vrea, dar ti rog, iubeştii la minii.
Mama ridică din sprâncene.
- Ce trist...
- Nimic trist, strigă Nadia. E iubirii bun şi e şi iubirii rău. Iubirii
rău mai bun decât nimic iubirii. Nimic iubirii, nimic viaţi, scutură ea
din cap, tu înţelege?
Mama dă din cap, lucru pe care Nadia îl interpretează ca pe o
încuviinţare.
Cel puţin, încuviinţează şi ea din cap.
- Nimic iubirii, nimic om, bate în maşina de clătit, decât maşink»,
tu înţelege? Eu mult iubit. Mult bărbaţi. Bărbaţi bun, bărbaţi rău, dai
mereu iubit. Zâmbeşte, parcă amintindu-şi ceva, apoi o atinge pe
mama pe braţ. Tu cu Şura, iubirii?
Mama priveşte într-o parte. Ridică halba şi îşi ascunde faţa în
spatele ei, păstrând înghiţitura în gură în timp ce Nadia întreabă din
nou: „Alexandr şi tu, tot iubirii?”, frecându-şi pieptul cu putere.
Mama îşi şterge spuma de la gură, ridicând din umeri ca şi cum
nu ar fi înţeles. Dar Nadia deja zâmbeşte. O mângâie pe mama pe
spate aproape cu tandreţe, apoi îi pune în braţe câteva oale.
- Tu. Kuhnie, zice ea.
- Să duc astea la bucătărie? întreabă mama.
- Da, da, kuhnie, zice Nadia, trebuie oală nou.
Cinci copeici 347

Mama se îndreaptă spre aragaz, unde îl zăreşte pe Sufleţel aplecat


I'este o tigaie uriaşă.
- Sal! strigă el în timp ce scotoceşte printre mirodeniile de
deasupra aragazului. Negrul vine în fugă. E destulă sare în mâncare,
si i igă el în portugheză, ceea ce nu pot reda în original, pentru că, spre
deosebire de mama, nu vorbesc niciuna dintre cele patru, cinci sau
t.ilc limbi ştia ea - căci, după cum spunea mama în asemenea
momente, deşi a călătorit cu mine prin toată istoria lumii, la fel cum
1 1 tăcuseră şi bunicii mei cu ea, astfel încât aş fi avut ocazia să mai

I>rind şi eu câte ceva, probabil că au intervenit aici genele tatălui meu.


în schimb, mama mea înţelege, desigur, orice.
- Căcat de curvă de căcat, zbiară Sufleţel, e atât de fadă, că nici
porcii n-o mănâncă!
- Ce te bagi, bă, ratatule? Asta-i bucătăria mea! răspunde negrul.
- Bucătăria ta? Zi mersi că nu te arunc în stradă pentru lăturile
.istea!
- N-ai decât, câştig oriunde mai mulţi bani decât îmi dai tu,
poponarule!
- Du-te să piepteni maimuţe! răcneşte Sufleţel.
- Faţă de cur, du-te tu să piepteni maimuţele! răspunde negrul
(aşa cum, cel puţin dacă e să ne luăm după mama, se înjură în limba
portugheză).
Se apropie sfioasă şi îi întinde oalele.
- A zis să vă aduc astea, spune ea, aşadar, chiar în germană,
pentru că mai are destulă minte cât să ştie că nu trebuie să arate că o
a re.
Sufleţel ridică privirea surprins.
- Mai ejti aiciea, Zuvledzeel? strigă el, apoi adaugă: A vost buuun?
Mama încuviinţează din cap, ridicând din nou braţele.
Negrul se încruntă. îi ia oalele suspicios şi le împinge sub aragaz.
- Unde e Alexandre? continuă Sufleţel, lăsat pe tine zingură-
/ingurică aiciea?
Şi, înainte ca mama să-şi dea seama, o apucă de braţ şi o trage
după el în restaurant, care, spre surpriza ei, este acum aproape gol.
348 SAKAH STRICKER

Oaspeţii dispăruseră, numai chelnerii se mai preumblau ca să dea jm


feţele de masă.
- Zuvledzeel! strigă Sufleţel repezindu-se spre colţul din fund. Tu
trebuie fii atent, aldvel Zuveldzeel o ia cu el acasă pe mica ta prietenii1
Prietena!
Clatină din nou din şolduri şi o împinge pe mama în braţele lui
Alex.
- Bună, zice ea ridicând privirea jenată.
- Bună, zice şi el.
Apoi o împinge dinspre el şi se duce la masa următoare.
Mama se ia după el.
- Parcă spuneai că e mult de lucru, zice ea, potrivindu-şi părul pi
după urechi.
Mama se uită împrejur.
- Aşa a şi fost, răspunde el.
Smulge faţa de masă în sus.
- Unde au dispărut cu toţii aşa, dintr-odată?
Din nou, acel zâmbet ştrengăresc.
- Asta a fost acum aproape trei ore.
Mama îşi freacă fruntea.
- Şi atunci, de ce mai gătesc atâta?
- Asta e pentru noi, răspunde el strângând pânza. Doar trebuie f,.‘i
mâncăm şi noi ceva, la un moment dat.
Se duce la bar - care poate că nu e totuşi un bar, altfel de ce ai
trebui să aducă toate băuturile de la bucătărie - , oricum, ia de acolo
un vraf de feţe de masă curate, apoi se întoarce brusc.
Fata bătrână e în uşă.
- Saşa, strigă ea.
El îi face un semn de respingere cu mâna şi întinde faţa de masă.
Mama o îndreaptă pe la colţuri.
- Câte nume ai tu, de fapt?
- Habar n-am. Dă capul pe spate, încercând parcă să se gândească
o clipă. Mama mă striga Alioşa, bunicul îmi zicea Senderl, cei mai
(!inci copeici 349

imil(i prieteni îmi zic Saşa sau Şura, câteodată Sania, Saniok, Saşok,
'uinircica, ridică el din umeri, pentru fiecare în parte sunt altcineva.
Ai uitat Alex, zice mama.
Iii dă din cap.
Nu, Alex nu-mi zice nimeni. Netezeşte un pliu dinspre mijloc
ipix1margine, ca şi cum degetele lui ar împinge un val. Mă rog, doar
m mfii, adaugă el apoi, ca şi cum n-ar contrazice în niciun fel
iillunaţia de mai înainte.
Mama strânge pumnul, întrebându-se din nou dacă o insultă
■(inşlient sau dacă pur şi simplu emană asemenea jigniri ca pe
Midnare sau ca pe resturile de piele.
Negrul vine în fugă, cu tigaia uriaşă de mai devreme. O pune jos,
lăsând să-i alunece mânerele din cârpe, apoi o priveşte pe mama
i ulicând din sprâncene.
- You eat too? întreabă el.
Mama scutură din cap.
- Claro că tu mănângi cu noi! exclamă Sufleţel, care dintr-odată e
ilin nou în faţa ei.
- Dar am mâncat deja, se apără mama.
Face un pas într-o parte, încercând să se strecoare pe lângă el sau
i el puţin să se uite în altă parte, dar el aproape că o forţează să se
îişeze.
- La cum arăădzi, merge şi de două ori.
îi pune în farfurie ceva ce pare să fie tot mişmaşul de vită-cârnat-
picioare de porc de mai devreme, apoi rămâne în spatele ei, cu
degetele pe omoplaţii ei precum tentaculele unei caracatiţe, strigând
lălre chelnerii care încă se perindă diverse laude, critici sau
iivcrtismente, ca un antrenor după joc, ai fost bun azi, Zuvledzeel,
mâine trebuie să te străduieşti mai mult, Zuvledzeel, auzi tu,
Zuvledzeel, altfel vine Zuvledzeel la tine şi arătat el ţie!
Fata bătrână dă la o parte arătătorul ridicat a ameninţare şi pune
pe masă o tavă de copt, în care se află ceva cam ca o pizza. Mama vede
i msta întunecată, brânza de deasupra, şi simte dintr-odată aluatul
moale între dinţii ei, chiar dacă n-are idee cum ajunsese acolo.
350 SARAH STRICKliR

Tentaculele caracatiţei se înfig şi mai tare în carnea ei, în timp ce c.t


întoarce capul încolo şi încoace. Dar, în locul ochilor lui Alcx, iu
imagine îi apar ochişorii minusculi ai lui Dima. Acesta se prăbuşr.ii
pe scaunul din dreapta ei, îşi scoate papionul de la gât şi îl vâră in
buzunarul de la piept. Un alt chelner se aşază lângă el. îşi aprinde n
ţigară, care se agită între buzele lui în timp ce îşi umple farfuria.
Pe urmă, îi pasează ţigara lui Dima şi începe să baloteze. Fumul <r
lasă peste masă, care e tot mai aglomerată, asemenea unui clopol.
Numai locul din stânga ei e încă liber.
Nadia se plimbă ţanţoşă prin încăpere, cu halatul albastru p«
jumătate descheiat, astfel încât i se poate vedea cu uşurinţă furou 11 n
dantele de dedesubt. Mama se uită spre băiatul asiatic, care probabil •
totuşi un bărbat, în timp ce discută cu femeia de lângă el într-o limbii
de care, într-un târziu, îşi dă seama că e germană. Negrul şi Sufleţti.
care o lăsase în pace în cele din urm ă şi se aşezase pe undeva, se
contrau din nou în portugheză.
- Şi? E bun?
Mâna neagră poposeşte pe umărul fetei bătrâne, care răsfoieşli'
plictisită o revistă rusească.
Sufleţel geme.
- Ce părere ai?
- Deci, nu?
- Merge.
- Da’ altfel văd că bagi în tine! zice negrul, bătând darabana pe
toba întinsă sub cămaşa lui Sufleţel.
Mama ascultă cum cei doi trec de la ponegrirea mâncării In
ponegrirea defectelor fizice ale celuilalt, ale respectivelor mame,
surori, soţii, crede că înţelege că la negru nu e vorba de fata bătrâna,
ci de nu ştiu ce „stârpitură" care îl aşteaptă acasă - oriunde ar fi asin
-, cu nişte boraci diformi, în timp ce el „babardeşte" în dreapta şi în
stânga (la care mă întreb, retrospectiv, de unde învăţase mania,
mama mea, asemenea cuvinte, dar în ceea ce priveşte traducere.i,
cum am spus, trebuie să m ă bazez pe ea). Deci ea ascultă şi chiar ai
putea să se amuze puţin, dacă ar şti şi unde a dispărut dintr-odala
(linei 351
\lrx. ( lare nu e de găsit nicăieri. Băiatul sau bărbatul asiatic se ridică
*i »i- inloarce cu o sticlă. Ţuica umple paharele, care trec din mână în
111it 11ii.
Asta e bine! strigă Nadia, punându-i mamei mele un pahar în
llhlllii.
Nu-i dă drumul până când ea nu-1 duce la buze. Votca, dacă e
■ nii ă, pentru că mama nici nu ştia ce culoare are, darămite gustul
■miIr gâtlejul.
Mai dă-mi unul, îi zice Sufleţel negrului, trântind paharul lângă
*t li Iii, trebuie să clătesc gustul ăsta de tot rahatul.
Acu’ chiar că m-am săturat, urlă negrul. Nu te obligă nimeni să
m.ii mănânci!
Ii ia farfuria din faţă şi îi dă un brânci de se duce până în partea
>r.daltă.
Ce te aprinzi aşa? strigă Sufleţel. Doar nu e vina mea că tu nu
iii II să găteşti, boule.
- Eu nu ştiu să gătesc? Tu eşti ăla care nu ştie să gătească, măi,
Mlulule!
Eu, ratat? Tu eşti ratat, cine crezi că o să mănânce lăturile astea?
- Mie mi se pare gustoasă, spune mama deodată, de fapt „eu acho
■|i ic 6 delicioso" sau ceva în genul ăsta, de ce tocmai acum, nu ştie nici
r,i. poate pentru că nu mai suportă toată ciorovăiala sau, şi mai
probabil, pentru că nu suportă să creadă cineva că nu ştie ceva.
Negrul şi Sufleţel se holbează la ea.
- Sigur, nu sunt o expertă, continuă ea în portugheză, dar mie îmi
place.
Sufleţel îşi plesneşte obrajii şi rămâne cu gura căscată. Dar vocea
■urc întreabă: „De unde ştii tu portugheza?" nu este a lui. Privirea
unor ochi galbeni o străfulgera de pe scaunul până mai adineauri
liber, aproape zgâriind-o pe faţă.
- De fapt, ăăă... chiar aşa, bine... chiar aşa de bine nu ştiu, se
bâlbâie mama.
- Mie m i s-a părut că din contră.
352 SARA 11 STR1CKKR

Cracul pantalonului lui Alex se freacă de rochia ei în timp i r »


aşază lângă ea.
- Doar aşa, puţin, ce am mai învăţat şi eu... ăăă, prin concedii.
Sufleţel radiază şi mai tare.
- Unde anume? o întreabă el.
Mama îşi aminteşte de sătuleţele minuscule, departe de orin
staţiune turistică, unde îşi aveau depozitele furnizorii bunicului mm
- Păi nu mai ştiu atât de bine, spune ea, undeva, la mare. Şi aşa, ilr
siguranţă, adaugă: Iubesc marea!
Alex se apleacă peste ea ţinând mâna întinsă, până când chelncml
de lângă Dima pune în ea o ţigară.
- Şi ai prins-o aşa, din zbor? o întreabă.
Mama îşi muşcă buzele şi se gândeşte repede: ce e mai râu,
copil-minune sau tocilară?
- Deci, un pic am învăţat şi eu, recunoaşte ea într-un târziu
Mi-am cumpărat o carte din aia, adică am găsit-o... de fapt, o prietenă
a găsit-o în timp ce eu eram la plajă. Şi, ca şi cum n-ar fi fost de ajun-v
adaugă: De la şcoala de coafură, o prietenă de la şcoala de coafură.
- Tot respectul! strigă Sufleţel.
Pune mâna pe sticla de votcă sau pe ceva asemănător şi începe să
umple păhărelele de ţuică.
- Pentru Zuvledzeel! strigă el aruncând braţele în aer.
Mama îi urmăreşte mişcarea şi simte cum paharul lui Alex sr
ciocneşte de-al ei, dintr-o parte.
- Nazdrovie, spune ea, apoi bea.
Usturimea care o apucă o face să strângă pleoapele şi vede ca prin
ceaţă cum Alex râde din nou.
- Vorbejti şi ruseşte, Zuvledzeel, strigă Sufleţel făcând ochii şi mai
mari, eşti un adevărat jeniu!
Mama se miră gândindu-se cât de repede vechea ei viaţă - da, în
momentul ăsta deja aşa îi spune în gând - , deci cât de repede vechin
viaţă se face simţită în noua ei viaţă. însă atunci Alex spune:
- Nu, nu vorbeşte!
(!inci copeici 353

IIuza lui superioară se ridică atât de tare spre nas, că dintre dinţii
Iul se vede iţindu-se o bucată de cârnat.
Mama dă mai departe bricheta pe care i-o întinsese celălalt
ilu lner, dar Alex făcuse deja rost de undeva de un pachet de
1 Iuluituri şi se întoarce cu spatele la ea, începând să vorbească cu fata

Ii.il l ână, care lasă imediat revista jos, ascultându-1 cu atenţie.


Mama se uită la ţigara din mâna lui, care urmează suişurile şi
■oborâşurile poveştii lui. Fumul rămâne agăţat de punctele culmi-
ii.mlc, formând un model punctat, în timp ce el îi dă înainte cu acea
voce frumoasă, plină, pe care probabil că o rezervase doar pentru
limba rusă.
„Dacă ar vorbi şi cu mine aşa“, se gândeşte ea.
„Măcar dacă ar vorbi cu mine“, se gândeşte apoi.
„Măcar dacă m -ar băga în seamă“, îşi zice în final.
- Nazdrovie! răcneşte Nadia, facându-i cu ochiul mamei mele.
Dar ea nu mai îndrăzneşte să răspundă de data asta.
Privirea îi alunecă de la vârful ţigării la toracele lui, plimbându-se
pe vesta lui, spre curea. Capul i se lasă în jos, e tot mai greu, până
când se smulge din ţâţâni asemenea unui sertar prea plin şi îi cade în
piept. Se holbează în propriul decolteu, simte cum o gâdilă părul,
.ipoi mâna lui, care îşi face loc între picioarele ei. Ca şi cum locul ei ar
li acolo, se culcuşeşte în nişă, se face comodă, în timp ce mama, de
sperietură, uită să şi respire. Stă ca împietrită şi vede prin paharul de
plică pe care cineva i-1 pune în mână cum Sufleţel sare în sus şi ia
i Iii tara de la bar. Pielea de sub dresurile ei se contractă. Se mişcă un
pic pe marginea scaunului, încercând să-l aducă mai aproape. Dar
degetele lui rămân acolo unde sunt. Votca din corpul ei se aprinde
din nou. Apoi simte o pereche de mâini pe umerii ei, care o zgâlţâie
.ilât de tare, încât cea dintre picioarele ei se desprinde de ea.
- Zice să cânţi, aude ea vocea lui Alex, ca şi cum ar veni de foarte
departe.
Cu greu ridică bărbia şi vede într-un târziu cămaşa descheiată,
pata de pe claviculă pe care, până acum, nu o observase, mai mică
decât cea de pe spate, dar păroasă, ca o tufă jumulită în vârful unui
354 SA li AH STRICKKR

deal. Privirea îi urcă de-a lungul nasturilor, în sus, pe gât, dar înainli-
să ajungă pe faţa lui, buzele fremătânde ale Nadiei se bagă între ei.
- Tu mare cântăreaţă! Cântă tu, e bine!
Mama face un semn de respingere sau, cel puţin, încearcă, dar în
loc de asta mâna ei loveşte marginea mesei, ceea ce Sufleţel
interpretează probabil ca pe o încercare eşuată de a se ridica. O trage
în sus şi se clatină în faţa ei cu o chitară în mână.
- O que queres cantar?
- Cum?
Mama strânge din pleoape şi le apasă cu falangele degetelor.
- Ce vrei tu ză cândzi? repetă Sufleţel, ciupind câteva corzi.
Mama ia mâinile de la ochi.
- Asta nu ştiu.
- Dar ce jtii?
- Habar n-am.
Se uită în jur căutând ajutor şi vede nenumăratele perechi de ocli i
care sunt toate îndreptate spre ea, în afară de una.
Ca şi cum ea nu l-ar interesa deloc, se întreţine mai departe cu
fata bătrână, în timp ce mama se chinuie să-şi amintească vreo
melodie. Se gândeşte la toate cântecele din copilărie, care bineînţeles
că nu erau cântece pentru copii, ci opere, se gândeşte la piesele
învăţate la orele de canto, dar nu-şi aminteşte nici măcar două suncle
care să se potrivească. Privirea îi aleargă printre rânduri şi rămâne o
clipă agăţată de Dima, care tocmai cojea de piele un sângerete, pânii
când începe să şoptească: „Her name was Lola.
- „...she was a showgirl!" strigă Sufleţel cu entuziasm, apoi
începe să zdrăngăne.
„With yellow feathers in her hair“, cântă mama mai departe,
auzind cu surprindere cât de puternică îi devenise vocea, după ce
timp de ani întregi o ţinuse încuiată. Sunetele îi cresc în gâtlej, ieşind
puternic şi clar printre buzele ei, „across a crowded floor, they
worked from eight to four“.
Cu coada ochiului o vede pe Nadia, care bate din palme, în timp
ce ea se îndreaptă, tot mai sigură pe ea, spre refren, „they were young
Cirici copeici 355

and they had each other, who could ask! For! More! At the C opa..
IVintre sunetele chitarei aude pe cineva strigând: „Co!“ în urmă,
..(iopacabana!" apoi îl vede pe Sufleţel dansând agitat în jurul ei. Din
nou, o ia ameţeala. Dar în loc să se apere de ea, începe să se învârtă
împreună cu încăperea. Se roteşte ca un titirez, loveşte cu mâinile în
rochia ei care flutură în aer, se leagănă în ritmul muzicii şi atunci îl
vede şi pe Alex cum o priveşte consternat, entuziasmat, admirativ, în
li mp ce un braţ i se încolăceşte peste talie şi o trage în sus, pe masă.
Timp de o secundă zdrăngăneala se opreşte, dar pe urmă Sufleţel, în
spatele ei, în picioare, cântă mai departe la chitară. Chelnerii, la
picioarele ei, încep şi ei să bată din palme. Mama cântă mai tare,
sunete înalte şi joase de care habar n-avea că le poate atinge. Vocea i
sc dezlănţuie, face tumbe, salturi, se lasă cu greu îmblânzită, până
când Sufleţel o lasă mai încet, iar ea, cu o mână în şold, şopteşte:
„Don’t fall in love“. întoarce capul spre Alex şi mai formează o dată
clin buze ultimele cuvinte, ca un ecou mut. Apoi nu mai aude decât:
- Zuvledzeel, zuvledzeel, strigă Sufleţel, tu es maravilhosa!
Picioarele ei lovesc tava de copt în timp ce el o ridică de pe masă
şi o depune lângă Alex.
- Svisda, strigă Nadia, tu ... pocneşte din degete, tu Star, mare
Star!
Mama se lasă pe spătar şi îşi ia paharul, în timp ce Sufleţel
pescuieşte sticla de pe masă. Dar în afară de un strop obosit, nu mai
curge nimic.
- Trebuie adus zdiclă nou, spune el.
Mama trage adânc aer în piept.
- KUHNIE! Davai! răcneşte ea, fără să se gândească prea mult, la
lei de grav şi de imperativ ca Alex mai înainte.
El se întoarce spre ea şi îi zâmbeşte preţ de o jumătate de secundă,
cam la fel de frumos ca Anna lui din fotografie. Băiatul cu aspect
asiatic aduce o sticlă nouă de la bar şi îi toarnă mamei mele, în timp
ce Nadia strigă, ţopăind, Kalin, ka-Ka-lin, ka-Ka-lin, ka-ma-ia.
( Ceilalţi ruşi încep şi ei să cânte, unul mai tare decât celălalt, până
când gălăgia devine atât de mare, încât mama trebuie să strige: „Ce?“
356 SARA11 STRICKKR

- sau ar putea să strige, pentru că, de fapt, înţelesese de prima oară.


Buzele lui se apropie de ea până îi ating lobul urechii, în timp ce el
mai şopteşte încă o dată „fierbinte". „Vrea oare să spună că suni
transpirată sau altceva" se gândeşte ea, da, altceva, dar nu mai poale
reflecta la posibilitatea asta, fiindcă în clipa următoare tropăial.i
ritmică îngroapă şi acest gând.
Mama cântă cu ei, umplând pasajele în care nu intră nici „ka“, nici
„lin" cu o boscorodeală oarecare. Se leagănă pe scaun, împinge
spătarul înapoi, urlă în toată regula, până când rămâne fără suflare,
iar Sufleţel începe să cânte un cântec mai liniştit, un cântec portughez,
spune el. Dar, dacă e să ne luăm după el, orice cântec portughez e un
cântec popular. Cel puţin, aşa susţine Alex. Iar negrul, care - devenii
acum mai prietenos - se prezintă drept Româo, nume care sună în
gura lui precum miorlăitul unei pisici în călduri, Rrromiaaao, nu
poate nici confirma, nici infirma spusele lui Sufleţel.
E de fel din Uganda. Ba nu, Angola, bineînţeles că din Angola,
fostă colonie portugheză - ştii doar! N-ai fost atent la şcoală?
Fata bătrână îşi înfăşoară braţele în jurul cefei lui, atârnând ca o
togă peste burta lui, în timp ce el îi povesteşte mamei cum sau, având
în vedere tărăboiul, doar că venise în urmă cu câţiva ani din
Portugalia, în căutare de muncă, ajungând cumva tocmai la Berlin.
- Le-am făcut rost de slujbe ăstora doi, strigă el, bătându-se cu
pumnii în piept, în timp ce privirea îi trece de la Alex la Dima, fără
mine ar fi fost tot în construcţii.
Fata bătrână îi alunecă cu totul în poală şi o priveşte mai întâi pe
mama, pe urm ă pe el, pe urmă din nou pe mama, aruncându-i o
căutătură atât de rea, încât îi povesteşte repede ultimele propoziţii în
engleză. La care ea traduce totul în ruseşte pentru Nadia, care se pare
că e mama ei. Sau poate mătuşa ei. Babilonia limbilor vuieşte în
urechile mamei aproape liniştitor, ca zgomotul traficului sau ca un
televizor lăsat să meargă. Apoi dintr-odată, se află pe stradă şi vede
din nou puncte luminoase în dosul draperiilor, ca şi cum el ar fixa-o
cu privirea din toate colţurile.
Cinci copeici 357

Cântând mai departe - sau din nou merge poticnindu-se de-a


lungul bordurii, în mijlocul unei mulţimi gălăgioase. Votca îi
i ascoleşte pieptul. Vede limba roz care linge faţa fetei bătrâne, pe
urină coada de la şaormerie, care se rupe în două, „aşa, de faţă cu
loată lumea, fără pic de ruşine!"
- What do you care? îl aude răcnind pe Româo, apoi vocea ei, cu
aceeaşi forţă de nestăvilit ca mai înainte: Vezi-ţi de tre-tre-treaba ta!
- Haide, zău aşa, nu se poate, se aude din spate, aşa, în public!
Mama se întoarce imediat.
- Cum ajaa? ţipă ea. Doar nu-i interjjjis!
Simte din nou cum pământul se clatină sub picioarele ei şi vede
pavajul repezindu-se spre ea. Mâna lui o apucă e a ei, strivindu-i
degetele în pum n în timp ce o trage după el.
- Hei, Jid! răcneşte Dima.
Alex strigă un răspuns şi grăbeşte pasul. Mama încearcă să-şi
ridice capul şi să deschidă ochii.
- Tot o prescurtare de la Alexander, Jid?
Din gâtlejul lui Alex izbucneşte un hohot răutăcios.
- Nu, asta chiar nu.
Mama trage din nou de pleoape şi reuşeşte, în sfârşit, să şi le ţină
deschise câteva secunde.
- D ă atunci ce-i?
Alex îşi trece mâinile prin păr.
- Cam cum e „nigger“, dar pentru evrei, zice el râzând şi mai tare,
în timp ce... ba nu, fiindcă mama se face din nou roşie ca racul.
îl împunge pe Romăo, care tocmai îi depăşeşte, dându-i drumul
letei bătrâne ca să caute cheia în buzunarul din spate. Abia acum îşi
dă seama că se aflau în faţa casei lor.
- You coming?
- In one minute, răspunde Alex, iar în engleză sună dintr-odată
foarte ruseşte.
Silabele se rup unele de altele, ca şi cum le-ar lovi cu toporul.
Ceilalţi se împleticesc pe lângă ei, dispărând în intrarea casei.
358 SARAH STR1CKKR

Pumnul din jurul degetelor ei e tot mai strâns, în timp ce spinarea ii r


zgâriată de tencuială.
- Nu, aşa ceva nu exista în Uniunea Sovietică, o smulge bmsi
vocea lui din somn - chiar dormise, cum naiba să fi putut dormi?
îşi dă seama că trebuie să-i fi pus o întrebare şi duce mâna la
frunte, ca şi cum cuvintele ar mai putea zace pe acolo, dar el continua
- Bunicul vorbea cu noi acasă doar în idiş, aşa că n-a fost piva
greu s-o învăţ.
- Ah, spune ea, apoi dă din cap atât de tare, încât el e nevoit să o
ţină.
Sau poate că el doar o ţine strâns. Prin fanta îngustă a ochilor ei,
recunoaşte faţa care se desprinde de gâtul lui, apropiindu-se de ca şi
oprindu-se dintr-odată la un centimetru de gura ei. Simte gulerul tir
blană pe obrazul ei, îi vede buzele care se fac tot mai mari, până cânii
ocupă tot locul dintre pleoapele ei. Şi atunci o sărută - sau ea pe el, nu
ştie foarte bine. Şi asta e probabil cel mai frumos. Ochii lui îi pătruml
până în stomac, ungându-i-1 pe dinăuntru cu unt, în timp ce buzele
lui pe ale ei şi ale ei pe ale lui şi limba lui şi limba ei şi mâinile lui şl
pielea ei pe pielea lui...
Mama se dezechilibrează dintr-odată pe treptele pe care se află,
adică pe care se afla, şi îi cade în braţe.
- Tu întâi, zice el şi o împinge uşor de la pieptul lui.
Mama încuviinţează din nou din cap. Forţându-se să nu para
beată, ceea ce o făcea să pară foarte beată, se duce la uşă şi
scormoneşte în poşetă. Se uită peste umăr, sperând că el va mai spune
ceva, va mai face ceva, va mai vrea ceva de la ea. Dar el pare că nu
vrea nimic. Cu obişnuita lui expresie inexpresivă, priveşte în gol, în
timp ce ea străbate grăbită curtea, urcă şi deschide uşa.
Ea se extrage din pantofi, strecurându-se în vârful degetelor de a
lungul holului. Intră în camera de lucru. Se caţără pe birou. Se uită pe
fereastră, vede curtea interioară în beznă, lumina din casa din faţă,
apoi, în sfârşit, pe el, cu o ţigară în colţul gurii, care îi face faţa să
pâlpâie roşiatic.
Cina copeici 359

Degetele ei apucă atât de repede marginea rochiei, că nu-i mai


Insă nicio şansă să le oprească. Cusăturile icnesc atunci când, în
grabă, şi-o trage peste cap. îşi smulge ciorapii de pe picioare, deschide
sutienul, trage chiloţii în vine. Pieptul i se loveşte de ivărul ferestrei.
Vede cum el se opreşte lângă pubelele de gunoi, cu capul dat pe spate,
ea şi cum ar vrea să privească stelele, cum ochii lui îi urmăresc
degetele, care scormonesc în părul ei pubian şi apoi intră cu totul în
ea. Ca o muscă strivită corpul ei se lipeşte de fereastră. Un fir de salivă
se formează de la buzele ei deschise în jos, în timp ce ea se uită în
continuare afară; îl vede venind mai aproape şi, pe urmă, e atât de
îngrozită de ce face, încât îşi muşcă singură mâna, ca să înăbuşe
ţipătul. Dar avea să observe asta abia a doua zi, când tata îi atinge
speriat sângele uscat, iar ea acuză repede: „Un dog german, ceva în
genul ăsta, în staţie. Pur şi simplu a venit să m ă muşte".
- Zi mersi că nu ţi-a muşcat-o de tot, avea el să zică, iar ea avea
să adauge că „N-a fost nimic serios, voia doar să se joace", înainte să
coboare grăbită scările pentru o nouă întâlnire cu Wedekind, iar
două minute mai târziu să le urce în goană, pentru ca Alex să
desăvârşească ceea ce începuseră ochii lui.
C ^cp ifib lu L 14

Oricât de multă atenţie ar fi acordat bunicul descoperirii


talentelor mamei, cel mai mare talent al ei tot nu a reuşit să descopere:
minciuna. Nici ei nu-i venea să creadă cât de pricepută era la asta,
chiar dacă multă vreme îşi neglijase potenţialul. Cu atât mai mult se
grăbea acum să-şi testeze capacităţile, să testeze câte minciuni putea
să ducă o dată fără să se prăbuşească sub povara lor. E inutil să
spunem: mult, mai mult, cel mai mult. De parcă şi de data asta ar li
fost vorba de impresionarea unui public, îşi căuta mereu noi pro­
vocări, minţea aici o propoziţie, fără să-i cunoască rezultatul, aluneca
pe sub o sprânceană ridicată dincolo, descoperea mereu noi fire de
înnădit, până când ajungea să ţină în mână atât de multe fire, încâl
oricare altul s-ar fi încurcat - oricare, cu excepţia mamei. Din orgoliu
începu să îmbine minciunile pentru tata, cele pentru Alex şi cele
pentru prietenii săi, încercând să lase lumile să se apropie şi să
funcţioneze atât de aproape una de alta, încât aproape că se atingeau,
precum trei sosuri de culori diferite pe o farfurie în care (de fapt, în
care Sufleţel, altminteri de unde brusc asocierile despre gătit în
poveştile mamei, care nu punea mare preţ pe mâncare?), înainte de
servire, desenezi cu o scobitoare un model marmorat, astfel încât o
linie clară să ducă de la o baltă la alta, fără ca acestea să se reverse
unele în celelalte. în decurs de câteva zile, ameninţătoarea Wedekind -
„cum? Am crezut că e vorba de un el“, „nu, nu, trebuie să fi înţeles
greşit, e o ea“ - se dezvoltă din profesoara fără chip într-o posibilă
prietenă, „cel puţin aşa trebuia să creadă ea, altminteri îşi folosea
Cinci copeici 36 1

supcrcontactele pentru altcineva!" ba chiar într-o altă Anna, „nu


(i am spus? Ba da, da, acum ne tutuim", care era răspunzătoare cam
pentru orice. în zilele bune în care mama uita să-şi şteargă la timp
zâmbetul de pe buze, Anna îi lăudase munca, o invitase la masă, îi
nlcrise nu doar un job, ci şi doctoratul. în zilele proaste, Anna o
punea să verifice până la epuizare diverse surse şi nu era nicicum
mulţumită. Apoi, într-o noapte, când mama ajunse acasă târziu după
miezul nopţii şi descoperi chipul schimonosit al lui Arno între perne,
Anna se certase brusc cu soţul ei, pe care mama, devenind tot mai
curajoasă, ba chiar îndrăzneaţă, îl num i Alex. Le inventă o relaţie cu o
a doua femeie care tot încerca să-i despartă, urlete, uşi trântite şi, în
cele din urmă, vocea plânsă a Annei la telefon, care o implora pe
mama să vină la ea de îndată, de îndată!, astfel încât nici nu-i mai
i îimânea timp să scrie un bilet, să nu te superi, bine?
Bietul tata o credea, desigur. Ba chiar se ruşina un pic pentru
reproşurile pe care nici măcar nu i le făcea. Iar următoarea dată, pe
când mama se uita la Româo cum eviscera sardele, salonul de coafură
se alese şi el cu o Anna, o clientă fidelă care nu se lăsa tunsă „decât" de
ca, tunsoare paj, onduleuri naturale greu de stăpânit, viitoare
medicinistă, făcea cercetare pentru identificarea proteinelor
interacţionând cu HMGA2, orice ar fi însemnat asta, haha, la asta nu
mă pricep deloc.
Dar mama îi dedica primei Anna cel mai mult timp şi cea mai
mare energie. Chiar dacă nu mereu de bunăvoie. Mai mult, din cine
şlie ce motive, Alex părea să se intereseze foarte tare de fiica ei. De
liecare dată când mama apărea la uşa lui, întreba prima dată unde era
Anna. Dacă îi merge bine. Să nu o fi lăsat singură acasă, „să nu i se
Iacă frică!"
Frică? în Kazan îi aruncau pe toţi cei care erau mai înceţi într-un
lund de pivniţă cu şobolani şi îi lăsau acolo până începea să pută, asta
numesc eu frică, îi trecu mamei prin cap în timp ce mormăia: „Nu,
nu, e toată după-amiaza la bunici".
Câteodată o lăsa pe Anna să-şi viziteze câte o prietenă, din astea
avea numeroase, da, da, era foarte îndrăgită, tot timpul suna câte una
362 SARAH STRICKKR

sau alta să o invite pe la ea, iar când mama îl prindea pe Alex seara,
prietenele voiau ca Anna să stea şi peste noapte, astfel încât ea nici nu
băga de seamă că mama ei, adică a mea, era atât de puţin acasă.
Dar chiar dacă reuşea să alunge astfel îndoielile lui Alex, el tot nu
se lăsa înmuiat să umble la nasturii ei până când nu îi mai spunea
câteva poveşti.
- Ce vrei să ştii?
- Habar n-am, zise el, ce vrei tu, şi acum, fiind în poziţia de a o
ajuta pe ea, adăuga: Ce face? Cum vorbeşte? E aşa ca tine?
„Cum sunt eu?“ ar fi vrut mama să întrebe, dar mormăi doar: „Ce
drăguţ!"
Alex se încruntă.
- Drăguţ?
- Da, p ăi... nu doar drăguţ, drăguţ. Vreau să spun că toată lumea
o place.
Fruntea i se încruntă şi mai tare.
- Ah, e o frumuşică cu care vor toţi să se împrietenească?
- Ei, nu! strigă mama şi, pentru că reacţia iniţială i se păru prea
aspră, adăugă: Sigur că e frumoasă, dar nici chiar aşa...
- Atunci cum, cercetă Alex perseverent mai departe, e foarte
deşteaptă sau aşa?
„De parcă asta ar fi ceva foarte atrăgător pentru oameni", se gândi
mama cu amărăciune. îşi răsuci o şuviţă pe deget, trăgând de
rădăcină.
- Deci e genul... aşa, ştii tu, îi vin mereu idei, reuşi să spună în
sfârşit.
- Jocuri sau altele?
- Da, şi jocuri. Dar vreau să spun mai degrabă că îţi istoriseşte
cele mai ciudate poveşti, ştii?
Alex dădu din cap de parcă ar fi ştiut într-adevăr, de parcă ar li
fost un răspuns convingător.
- Da, exact, răspunse mama fericită, îşi construieşte lumea după
cum vrea, inventează tot felul de lucruri.
- Cam ce?
finei copeici 363

- Ah, ultima oară s-a prefăcut o săptămână întreagă că e o


prinţesă şi nu răspundea decât dacă i te adresai cu „înălţimea
Voastră".
Alex dădu din nou din cap, proptindu-şi bărbia în palmă.
- Iar altă dată, continuă mama, altă dată a declarat canapeaua
drept navetă spaţială şi s-a prefăcut că e astronaut.
- Serios?! exclamă el şi îşi deschise larg ochii galbeni. Când eram
mic, voiam şi eu să mă fac astronaut, ceea ce, dacă presupunem că
Alex avea cam vârsta mamei, iar copilăria lui coincisese cu data
primelor zboruri ale astronauţilor pe lună, nu era o mare surpriză.
Dar mama nu-şi strica entuziasmul cu astfel de fineţuri.
- Ce tare! strigă ea şi îi atârnă imediat Annei un model de Sputnik
pe perete.
Agitată, alergă de colo până colo prin camera copilului, lăsă o
coajă de banană să atârne din coş, „la voi nu erau deloc?", aruncă o
pătură croşetată pe pat, pentru ca Annei să nu-i fie frig, chiar dacă
lemperaturile de aici în comparaţie cu cele din ţara lui erau o glumă,
nu?, adăugând tot mai multe fundiţe şi legături în speranţa că Alex se
va prinde în ele.
Dar el doar dădu din cap, evident nefiind dornic să contribuie la
conversaţie. Abia când mama îi puse Annei în mână o foarfecă cu
care aceasta, fiind în faza poveştilor cu cavaleri, tăie o gaură în pătura
croşetată, comentă:
- Grozav! Imaginaţia este foarte importantă!
- Ah, serios? întrebă mama surprinsă.
- Sigur, altfel cum să rezişti în lumea asta?
- Da, sigur. însă uneori mă întreb ce o să facă pe viitor, zise ma­
ma, fie pentru că nu-i trecea nimic altceva prin cap, fie pentru că, în
încercarea de a o face pe mama, apela de nevoie la bunica, genul care
- în afară de griji - nu oferea o paletă prea largă de acţiuni.
Cum să plătească o chirie cu toate aiurelile din capul ei.
- Cum adică aiureli? Cine zice că nu poţi face nimic cu poveştile
astea? Poate o să devină o scriitoare renumită şi va câştiga mai mulţi
bani decât îţi poţi închipui tu în salonul tău de coafură.
364 SARAH STUICKliR

- Ce ştii tu? strigă mama, prea mândră ca să accepte chiar şi o


reducere a unei cariere fictive de către o fiică fictivă. Aiurelile asle.i
par drăguţe acum, dar ce om cu scaun la cap şi-ar construi viaţa pe
baza unor lucruri inventate? Dacă o să vrea într-adevăr să scrie, m.u
bine să se facă jurnalistă, măcar rămâne la fapte. Dar scriitoare....
- Doar pentru că un lucru e inventat nu înseamnă că nu e ade
vărat, o întrerupse Alex.
Mama scutură nedumerită din cap.
- Ba sigur că asta înseamnă.
Alex rânji.
- Poate că fantezia a moştenit-o de la taică-su! zise el, ridicând
colţurile gurii într-atât de sus, încât mama o lăsă repede pe Anna .1
ei/a lui să se urce pe un acoperiş şi să-şi închipuie că e o pasări',
pentru a o face apoi să aterizeze la spital cu mai multe oase ruple.
doar ca să-şi dovedească faptul că el nu avea dreptate.
Abia când ajunse seara acasă - şi ea cu oase îndurerate - observa
că viaţa ei reală se simţea tot mai ireală. Se prefăcu mai întâi că sc
bucură la vederea tatei, că îl sărută, că discută cu el despre nuntă, in
timp ce buzele ei rosteau cuvinte pe care nu le auzea. Se prefăcu apnl
că spală vasele, că se duce la baie să se spele pe dinţi, care erau
murdari şi rămaseră murdari de la bărbatul străin care se slobozise in
gura ei şi al cărui gust nu se lăsa spălat. Se prefăcu apoi că se dezbrai ă
şi stă goală în faţa lui, că se întinde lângă el în pat şi apoi că e prea
obosită ca să o facă şi cu el.
Nici la universitate nu era mai bine. Avea impresia că e o actriţă,
că doar se prefăcea că învaţă, că îşi ia notiţe, că urmăreşte prelegerea
asta dacă se mai ducea. Locul din primul rând rămânea liber atât de
des, încât profesorii începuseră să sune la ea acasă ca să întrebe unde
era eleva lor model.
- La magazin, zicea mama, din păcate se aflau în pragul
falimentului.
- La universitate, le spunea bunicilor, din păcate se apropia
examenul.
Linei copeici 365

La părinţii mei, îi zicea lui Babsi, din păcate se aflau din nou în
pianul colapsului.
1)ar adevărul era că, în cea mai mare parte a timplui, nu numai că
iui era acolo unde ar fi trebuit să fie, dar nu era nici cu el. în schimb
Măi ea pe pervaz, cu fruntea lipită de fereastră, şi aştepta. Aştepta ca el
>ă vină acasă. Aştepta ca el să se ducă la culcare, aştepta ca el să se
l i ezească din nou, aştepta să treacă suficient timp ca să se ducă sus şi
-,ă vadă dacă femeia din fereastră mai era acolo.
în amintirea ei nu era vorba de mai mult de câteva zile în care se
simţise aşa, în care întorcea spatele cotidianului, în care, pentru
prima dată, înmugurea în ea speranţa că ar putea totuşi să fugă într-o
.tllâ viaţă. în realitate trebuie să fi fost vorba de săptămâni, chiar luni,
i.irc permiseră dezamăgirii tatei cu privire la fuga, dispariţia,
1 1 «.-atenţia ei să se dezvolte în disperare, în care grijile bunicii legate de

uiinportamentul ei ciudat ajunseră atât de puternice, încât până şi


bunicul deveni atent şi o chemă de mai multe ori în birou „la un
«uvinţel", apoi „la o discuţie serioasă"; iar ea găsea mereu scuze,
lipsind chiar şi de la inaugurarea acoperişului, pentru că prefera să se
lase ţintuită sus de patul supraetajat.
Doar că de data asta salteaua lui era deja ocupată. Chiar şi în patul
«le sus se afla cineva. La fel ca şi pe podeaua dormitorului sau pe
podeaua sufrageriei, abia dacă aveai loc să păşeşti fără să te împiedici
«Ic vreun geamantan sau de vreun picior care, aşa cum îi explică
I )ima mai mult prin gesturi şi cu puţina lui germană, aparţineau
lamiliei sale, două femei, patru bărbaţi, toţi cu aceleaşi capete pătrate,
■liiar şi cel mai mic, care se pare că era cumnatul lui Dima, nefiind
deci rudă de sânge.
- Poate mâine, spuse Alex şi chiar păru să regrete.
Dar când deschise a doua zi trezoreria, pe mama o izbi în faţă
gălăgia. Iar în ziua următoare, rudele lui Dima erau tot în sacii lor de
dormit, nedând vreun semn că ar vrea să părăsească locuinţa.
- Too hot, gemu mama lui Dima, here more good, apoi se
întoarse imediat la televizor.
366 SARAH STRICKKR

Se pare că erau foarte entuziasmaţi de faptul că puteau recepţioiui


programe ruseşti atât de departe de casă. în cea mai mare parte .1
timpului, nu făceau altceva decât să se holbeze la ecran. Dacă m
plictiseau prea tare, bărbaţii jucau cărţi, iar cele două femei încerr .11 1
hainele aduse cu ele, plimbându-se în pantofi cu toc pe coridor sau
aranjându-se una pe alta în faţa oglinzii din baie, până când Dim.i
venea acasă şi ei îi smulgeau pungile de la restaurant ca nişte lii|<i
înfometaţi.
- But this is Portuguese food! Have you already tried a 1v.1 l
German Bratwurst? întrebă mama, încercând cu disperare să Ir
momească afară cumva, însă Alex o lămuri că era prea scump.
- Doar pentru cadourile pe care le-au adus au cheltuit deja două
salarii.
- Care e treaba cu ruşii şi cu cadourile? întrebă mama şi.
îngrijorată că l-ar fi putut jigni, adăugă: Te întreb pentru că şi N.ulhi
zicea la fel.
Alex ridică din umeri.
- Aşa e la noi. Când vii în vizită, aduci ceva. Şi, cu cât ţii mai mult
la cineva, cu atât e mai frumos cadoul. în felul acesta persoan.i
respectivă ştie că şi tu o iubeşti, chiar dacă o vreme nu ai fost lângă im
Se uită la ţigara care se afla ca întotdeauna între degetele lui.
- Şi apoi, au fost nevoiţi să cumpere şi biletele. Pentru cârnaţi nu
a mai rămas nimic.
Dar se pare că banii au fost de ajuns pentru toată băutura asta, se
gândi mama, lăsându-şi privirea să alunece peste sticlele care se
rostogoleau între farfuriile de aluminiu goale. Dar se mulţumi s;i
spună doar:
- îmi lipseşti.
- Ştiu, zise Alex.
- Când te mai văd?
El închise un ochi.
- Dar mă vezi chiar acum, zise el, dezvelindu-şi câţiva dinţi.
- Nu, aşa ca lumea, insistă mama, singur.
Cinci copeici 367

1.1 se uită în pământ şi împinse cu vârful piciorului pantofii care


uiiii acum şi mai numeroşi.
,.(,um rezistă oare să stea pur şi simplu, să aştepte şi să tacă?“ se
mii cilii ea, aproape un pic impresionată de cât de neimpresionat era
-I ilr toată tensiunea ei.
S -ar putea ca în weekend să se ducă să danseze, mormăi el în
>•-Ir din urmă.
Atunci, să trec vineri?
Vineri seară trebuie să lucrez.
Atunci sâmbătă?
I'J ridică din umeri.
Vino când vrei. Dacă nu merge, nu merge.
Mi-e teamă mereu să nu mă vadă cineva când urc, zise mama.
1.11 clacă mă întorc după câteva minute, poate să sară în ochi.
( lăută un alt argument cu care să îl convingă să-i ofere un pic de
«Iguranţă, ceva de care să se poată agăţa. Dar, spre surprinderea ei, el
■>făcu oricum.
- Atunci, mai bine sună înainte să vii.
Se duse la măsuţa telefonului, scoase un plic vechi, găsi un pix.
Mina apăsă hârtia în palma lui goală, în timp ce el, oprindu-se mereu
«Aîncălzească pasta cu respiraţia, scrise ceva pe dos.
Mama luă plicul şi îl băgă în buzunarul de la spate.
- Mulţumesc, aşa o să fac, zise ea, apoi alergă jos, trecând pe lângă
itila, care îi strigă din birou cu ochi trişti: „Aştept!", în timp ce se aplecă
111.11 de tare peste masă, încât strivi cartonaşele cu nume de pe ea.
- Imediat! răspunse ea, alergând la baie.
i nchise uşa. Se aşeză pe closet şi apoi scoase plicul din buzunar,
ilrspăturindu-1 cu grjiă, de parcă numărul de pe el ar fi putut să cadă
tl.ică îl apuca prea tare. Se uită la cifrele de un albastru-închis, la
im mele lui de dedesubt. Degetele ei trecură peste scrisul care încă nu
tivea încredere în literele latine, în jurul literei A tremurate, apoi spre
■ele două opturi care formau un X, aşa cum înveţi la şcoala generală,
i liiar şi cifrele păreau străine, de parcă ar fi făcut parte dintr-o altă
limbă.
368 SARAH STR1CKHR

Rosti de mai multe ori numărul, iar şi iar, până când fu sigurii i .1 I
învăţase pe dinafară. Apoi rupse hârtia şi o aruncă în closet, Inlg.tml
apa după. Doar pentru ca cinci minute mai târziu să se ducă la teiciim
şi să salveze numărul în secret. Pentru orice eventualitate, cum îşi /Wr
mama, care după 30 de ani încă mai ştia codul poştal al oraşului In
care ar fi trebuit să facă acea practică în străinătate. Şi nici măcar a%i>i
nu îi fu de ajuns.
- „Anna“, tastă ea în câmpul pentru nume, bucurându-se
propriul tupeu, nu, mai bine ar fi: de faptul că, fără să ţină eoni <l<
tata, care - cu ochii şi mai mari, dar cu vocea tot mai mică m
văicări: „Voiam doar să discutăm ordinea la masă", se băgă în pui
pentru a putea privi în linişte cu ochii minţii chipul lui Alex.
Reuşi să nu sune timp de 24 de ore. Nu, timp de 24 de ore reuşi
închidă mereu înainte să apuce cineva să răspundă. Apoi el răspuns
imediat după prima sonerie, aproape de parcă ar fi aşteptat telefonul
ei, chiar dacă vocea îi era adormită ca de obicei.
- Bună, eu sunt, zise mama cu plapuma peste cap, deşi tata era Iu
serviciu. Aşteptă câteva secunde înainte să adauge: Ă ăă... vecina.
- Da, ştiu.
- Voiam doar... deci voiam să întreb dacă... dacă familia colegului
tău mai e acolo.
-D a .
- Adică, dacă sunt acum acolo.
- Da, zise el din nou.
- Ah, zise mama, simţind că limba i se îngreunează. Atunci la li iu
nu se poate?
-N u .
- Şi dacă... ăăă, ne-am întâlni la mine?
- în patul în care dormi cu bărbatul tău? întrebă el. Nu, n-iv;
putea.
îl auzea respirându-i în ureche. Apoi îşi drese glasul. Strigă ccv;i
în ruseşte. Dar nimeni nu răspunse. Mama se întrebă dacă nu cumva
o minţea, dacă nu cumva familia lui Dima nu era de fapt acasă.
(jrici copeici 369

Îşi dădu plapuma de pe cap şi se uită pe fereastră. Dar draperiile


■6 |ie partea sa erau trase.
Am putea să şi plecăm, zise el brusc.
Mama se retrase din nou în ascunziş.
( Aim să plecăm? şopti ea. Unde vrei să mergi?
Nicăieri, zise el. Cheltuim bani inutil. Hai să luăm o cameră de
liniei în apropiere. Ceva ieftin. Doar pentru o noapte.
OK? spuse ea încercând să sune ca o întrebare, de parcă ar fi
11 v11 1 nevoie de mai multe informaţii, dar în realitate abia mai putea

(Ine receptorul de agitaţie.


I;,l strigă din nou ceva şi de data asta i se păru că aude un bărbat în
Iundai.
De cât timp ai nevoie ca să organizezi ceva pentru Anna?
mormăi el într-un târziu.
„Două minute", ar fi vrut să spună mama.
- Două zile, zise ea.
- Bine, îi răspunse el, eu mă ocup de hotel.
închise atât de brusc, încât mama mai ţinu ceva timp receptorul
(luind la ureche, înainte să se ridice şi să pună telefonul la loc în hol.
„încă două zile", se gândi ea, tremurând de fericire.
„Doar două zile", se gândi ea tremurând de nerăbdare. Cum avea
v.i reziste până atunci? O zi ar fi fost de ajuns. Până la urmă, oricum o
II imitea pe Anna la bunici, cât ar fi putut dura să dea un telefon?
„Doar două zile", se gândi ea trem urând de teamă. Cum se putea
pregăti atât de repede pentru o noapte întreagă cu el? Şi, mai ales,
rum putea să devină frumoasă în decurs de numai 48 de ore?
Plecă de acasă şi se duse într-un centru comercial, de unde îşi
cumpără o rochie, prima din viaţa ei care nu era de la Mode
Schneider, şi apoi o a doua, pentru că i se păru totuşi prea îndrăzneaţă
cealaltă. Apoi urm ă şi o a treia, pentru că a doua i se păru prea puţin
Îndrăzneaţă. îşi cumpără ciorapi fini şi lungi de mătase cu portjartier,
ceea ce în copilăria ei, pe când ciorapii de mătase erau o noutate, ar fi
lost consideraţi foarte demodaţi. însă acum vânzătoarea îi cataloga
370 SARA11 STRICKliR

drept ultimul răcnet, iar cămaşa de noapte aleasă de mama se numc.i


neglijeu.
îşi cumpără două sutiene superbe, sutiene scumpe din danielii,
care pe vremea aceea încă nu o iritau. Mai cumpără un halat din sal in
şi pantofi cu toc cui. Şi apoi cumpără cosmetice, tuburi şi cutiuţe şi
sticluţe despre care habar n-avea ce conţineau, ca să nu mai vorbim
despre cum se foloseau.
- Mă gândeam că pentru nuntă aş putea măcar să le încerc, zise ea
şi, trecând pe sub bannerul „Nu plecăm! Poliţaii n-au acces!", intră în
locuinţa lui Babsi.
- De ce nu întrebăm expertul? Doar când eşti coafeză înveţi să şi
machiezi! strigă Babsi euforică, apoi o împinse pe mama în baie: Jule,
ia vino încoace!
- Asta nu ştiam! zise mama şi îşi notă ideea în gând.
Când Jule sosi, studie materialele, atât pe cele din pungi, cât şi pe
cele de la bunici, şi începu să-şi facă de lucru cu mama.
Ea închise ochii, auzind cum Jule îi explica flecare pas pentru
folosirea ulterioară, cum aplica „fardul de pleoape" ca să îi făc u
„smokey eyes", cum aplica „fondul de ten", estompând urmele de l.i
„concealer", cum mai accentua câte ceva şi „ascundea" altceva,
încercă să reţină vocabularul, în timp ce punea încontinuu întrebări
- „cât durează pregătirea?", „ce mai învăţaţi acolo?", „ah, serios, şi
pedichiură?", „ce e mai exact pedichiura?", „ah, desigur din latină,
pedis, picior, evident", „şi ce întrebări vi se pun la examen?"
- Ce noroc ai că Jule a decis să chiulească tocmai azi, exclamă
Babsi, plimbând oglinda de colo până colo în faţa abdomenului, până
când mama privi chipul care nu mai avea nimic de-a face cu cel caic
o urmase de la o cabină de probă la alta.
- Nu e un pic exagerat? întrebă ea ezitant.
- Nu! Doar e un eveniment special, trebuie să exagerezi! strigă Jule,
- Arată într-adevăr foarte bine, şopti şi Babsi, acum un pic im
presionată, ceea ce făcu buzele roşii din oglindă să zâmbească totuşi
un pic.
- Când e ziua cea mare? întrebă Jule.
Cinci copeici 3 7 1

Mama se uită la ceas.


- încă nu e sigur, zise ea, cât de curând. Apoi, adăugă în timp ce
încerca să-şi înăbuşe un chicotit: Câteodată am impresia că va fi chiar
poimâine.
- Eşti emoţionată?
- Şi încă cum, exclamă mama ducându-şi mâna la inimă, care
Inlr-adevăr îi bătea sălbatic.
Babsi lăsă oglinda în jos. Adună fardurile, le puse la loc în pungi
şi ridică privirea brusc, surprinsă.
- Ai făcut ceva cumpărături!
- Ah, doar câteva lucruri, se apără mama, dar Babsi avea deja în
mână un ciorap.
- Uhu! exclamă ea. Aproape la fel de frumos ca pe vremuri,
cineva are planuri, zise ea, fluturând ciorapul ca pe un lasou.
- Wow, toate astea simt pentru noaptea cea mare? întrebă Jule,
scoţând următoarea piesă.
Mama întinse mâna după pungă.
- Pentru ce altceva?
Jule duse palmele la buze ca pe un megafon.
- ARATĂ! ARATĂ!
Mama le făcu semn că nu, îndesându-şi în grabă la loc bretelele
care atârnau pe afară.
- Ei, haide, interveni şi Babsi, e distractiv!
- Nu, nu, trebuie să plec, zise mama ducându-se spre uşă, dar Jule
şi Babsi i se aşezară în cale şi o conduseră râzând înapoi în casă, până
când fu de acord să probeze măcar halatul.
Jenată, strânse materialul la piept şi se învârti în jurul propriei
axe, în timp ce ele exclamau admirativ la unison.
Cele două bătură din palme, de parcă s-ar fi aflat pe un stadion,
incurajând-o pe mama până când, devenind ceva mai încrezătoare,
ca începu să păşească în sus şi în jos pe hol, cu mâna în şold, în timp
ce Babsi urla: „You can leave your hat on!“ - ba chiar, la un moment
ilat, halatul îi alunecă un pic într-o parte şi îi dezveli un umăr, în timp
ce ea clipea din genele rimelate.
372 SAUAH STRICKEU

- Fierbinte! strigă Jule şi chiui atât de tare, încât mama ajunse şi r.i
să creadă şi mai făcu încă o tură.
Dar când păşi într-un târziu pe stradă, tot mai rămâneau 44 de
ore de umplut. Se plimbă fără ţintă pe lângă magazine, îşi legănă un
pic fundul, în timp ce oamenii de pe trotuar fie o ocoleau, fie se
opreau şi priveau după ea. Sau poate că asta era doar în imaginaţia ei.
Se duse în parc şi se întinse la soare. Simţi iarba gâdilându i
spatele, căldura de pe piele.
Era deja întuneric când băgă cheia în uşă, atât de tâmpă de
fericire încât abia dacă îşi aminti să arunce pungile în dulap înainte ea
tata să sosească în goană, exclamând:
- Unde ai fost atâta vreme?!
îşi aminti de machiajul de pe faţă, care acum i se părea din nou
teribil de ridicol.
Dar Arno nu păru să bage de seamă.
- Ştii cât e de târziu? strigă el în schimb.
- îmi pare rău, zise ea, ducându-şi mâna la nas şi la gură. Nu
m-am uitat la ceas.
Arno păşi în spatele ei, ca să o ajute să se dezbrace de haină.
- N-ai idee ce griji mi-am făcut! Ba am sunat-o şi pe Anna!
Mama se răsuci brusc şi se holbă la el, cu jacheta dezbrăcată dom
pe jumătate.
- Ce a zis?
- A răspuns prietenul ei. Arno îi scoase jacheta şi o atârnă în
cuier. Ai promis că în seara asta ascultăm trupa despre care ne a
povestit Max!
- îmi pare rău! mormăi mama. îşi dădu părul pe după urechi şi
trase aer în piept. Ai vorbit cu el?
- Da, sigur că da, a spus că putem să mergem în weekend să-i
ascultăm, atunci vor cânta încă o dată într-un club în Kreuzberg, ne
pune pe lista de...
- Nu, vreau să spun, cu prietenul Annei...
- Ăăă... doar foarte scurt.
- Ce a spus?
(linei copeici 373

- Nimic. Doar că ai plecat deja acasă. Părea foarte drăguţ. Privirea


i se îndreptă spre dulap. Nu părea genul care să îşi înşele soţia.
Cine a vorbit despre înşelăciune? se gândi mama. Oare bănuia
ceva? O testa? Sau începuse să piardă evidenţa minciunilor?
- Ah, şi cum sună unul care îşi înşală soţia? întrebă ea,
prefăcându-se că tuşeşte ca să acopere râsul un pic piţigăiat.
- Nu ştiu, un pic mai ascuns. Tata se uită încă o dată la dulap, dar
nu zise decât atât: Unde ai fost atâta vreme?
- Ah, într-o cafenea. Ea trecu de el şi se îndreptă spre baie. Anna
voia să discute ceva cu mine şi, cum prietenul ei avea musafiri, ne am
dus în altă parte.
- Ce să discutaţi? se interesă Arno venind după ea.
- Aăă... Mama dădu drumul la robinet şi îşi puse mâinile sub jetul
de apă. Mi-a oferit să o însoţesc la conferinţa din Statele Unite şi să ţin
prelegerea împreună cu ea. Cea mai mare parte a studiului e oricum
lăcută de mine, aşa că a zis că ar fi cinstit să am şi eu partea mea de
glorie.
- Şi încă cum! strigă Arno. Luă prosopul din cuier şi i-1 întinse. Şi
când o să aibă loc?
Mama ridică din umeri.
- Cândva după examen. în august sau cam aşa ceva.
Prosopul căzu la pământ.
- în august? strigă tata. Ridică palmele goale ca un cerşetor. Cu o
lună înainte de nuntă? Vrei să zbori în America cu o lună înainte de
nuntă?
în burta mamei începu agitaţia.
- Ah, da, mormăi ea, de asta uitasem.
- Ai uitat că vrem să ne căsătorim? strigă tata.
- Sigur că nu, doar că m ă gândeam că încă nu am stabilit data.
Se aplecă după prosop şi i-1 întinse lui Arno. Dar, în loc să i-1 ia, el
lovi brusc în palmă cu pumnul.
- Am zis de la bun început, după examen, înainte de deschiderea
outletului. Astfel rămân primele trei săptămâni din septembrie. Ce e
neclar în asta?
374 SARAH STRICKHR

- Da, ai dreptate, sigur, se bâlbâi mama, pur şi simplu am înclin .ii


datele. Aruncă prosopul în coşul de rufe şi îşi şterse mâinile ude de
pantaloni. Poate că sunt prea tensionată. Tu singur ai spus că am cam
multe pe cap în acest moment.
îşi lăsă capul într-o parte.
- Doar câteva luni, nu mai ştii?
Am o îşi încrucişă braţele.
- îmi pare rău, zise mama încă o dată, atunci rămân aici.
- Nu despre asta e vorba, zise Arno apoi bătu cu piciorul în podea
Ieşi pe coridor şi deschise uşa de la dormitor cu atâta forţă, încăl
aceasta se trânti bubuind de perete.
Mama se duse după el.
- Ce ai? îl întrebă ea, atingându-1 tim id pe braţ. D oar asta
doreai, nu?
- Mi-aş dori să vrei şi tu! strigă Arno, dându-i mâna la o parle
Am vrut ca nunta noastră să fie suficient de importantă pentru tine
încât să nu-ţi vină ideea de a călători pe un alt continent cu o săplii
mână înainte. Am vrut să te implici un pic, speram ca după examen
să ajuţi la planificare, dacă acum fac singur totul... Dar se pare că am
vrut prea multe.
- Sigur că nunta e importantă pentru m ine...
- Te pricepi foarte bine să o ascunzi! strigă Arno. Tot ce te intere
sează e această Anna! Toată ziua nu e vorba decât de ea, Anna în sus,
Anna în jos!
Mama trase adânc aer în piept.
- Asta doar pentru că are super...
- Da, da, contacte, îi tăie vorba Arno. Deja nu mai pot să aud asia!
Cine ştie dacă va ieşi ceva?
- Sigur că o să iasă ceva! strigă mama. Doar vezi! Nu mi-ar li
propus să merg la conferinţă dacă nu mi-ar aprecia munca.
- Când ziua e lungă, poţi să propui multe! zbieră tata.
- Ce mai înseamnă şi asta, întrebă mama speriată, crezi că cineva
ar vorbi aşa într-o doară?
(!inci copeici 375

- Ce ştiu eu? Se lăsă să cadă pe pat. Tot ce ştiu este că te mono­


polizează cu totul cu studiul ăsta şi cu viaţa ei privată dereglată...
- Are nevoie de mine!
- Doamne Sfinte, doar nu eşti maică-sa! strigă Arno.
Mama se aşeză pe marginea patului.
- Eu... ei bine, o să-mi dau mai multă osteneală, zise ea. Promit.
- Osteneala nu o să fie suficientă, mormăi Arno, apoi se răsuci pe
partea cealaltă.
Mama rămase o vreme aşezată lângă el, gândindu-se ce ar fi putut
să spună ca să-l îmbuneze. Dar, în afară de un al treilea „îmi pare rău“,
la care el reacţionă doar pufnind, nu-i mai trecu nimic altceva prin
minte, astfel că într-un târziu se dezbrăcă şi se întinse lângă el.
Se trase mai aproape şi îl mângâie de la umăr peste piept până la
burtă, ceea ce de obicei îl făcea să toarcă mulţumit. Dar de data asta el
nu reacţionă, nu se apără, dar nici nu dădu vreun semn că ar vrea să-i
întoarcă atingerea.
Poate că cel mai bun lucru era să facă amor cu el, îi trecu ei prin
cap. Cât de rău ar fi putut să fie? înăuntru, afară, la cât de furios era,
n-avea să dureze mult.
Dar, înainte să se poată convinge pe sine să-şi ducă degetele sub
elasticul de la pantaloni, simţi ridicarea şi coborârea regulată a
abdomenului sub palma ei, astfel încât gândurile i se îndreptară
uşurate în sus. îşi imagină cum Alex avea să vină să o ia, cum se vor
duce în staţie şi vor studia orarul, ca doi turişti într-un oraş străin. îşi
imagină cum se vor duce împreună la recepţie, vor cerceta camera,
vor deschide dulapurile, baia, îşi vor apăsa degetele în saltea ca să vadă
dacă e prea tare sau prea moale. Şi, pentru prima dată, se vor găsi
amândoi pe un teren necunoscut, vor cerceta împreună ceva nou.
Dar, în realitate, mama cunoştea prea bine hotelul a cărui carte
tle vizită o găsi a doua zi în cutia poştală, deja destul de nervoasă că
poate tata avusese dreptate şi propunerea nu fusese serioasă. Era la
nici zece m inute de mers pe jos de la apartamentul lor şi atât de
demolat, încât chiar se întrebase cu câteva săptămâni în urmă,
376 SARAH STRICKER

trecând pe lângă el, cine ar vrea să-şi petreacă concediul într-im


asemenea loc.
Dar dezamăgirea avu timp să se instaleze doar o jumătate de cluj
înainte de a face loc bucuriei anticipării, căci mama descoperi pe
dosul cărţii de vizită literele lui Alex. Scrisese cu creionul exacl in
mijlocul adresei hotelului, astfel încât, dacă tata ar fi găsit-o, să mi
bage de seamă nimic. Dar, dacă te uitai atent, puteai citi „Vin. ora 1“
lucru pe care mama îl remarcă imediat, iar asta însemna că între
convorbirea telefonică şi întâlnire erau mai puţin de 48 de ore.
„Probabil că abia la ora unu putem intra în cameră şi el nu ar vrea
să piardă nici măcar un minut“, se gândi ea. Şi se gândi atât de mult şi
de concentrat încât - de atâta bucurie şi entuziasm - îl trezi pe tata c 11
un sărut de bună dimineaţa.
Dar lui Arno încă nu-i trecuse supărarea.
- Nu m -am spălat încă pe dinţi, bombăni el, punându-şi mâna
pe gură.
- Nu-i nimic, strigă mama şi-l mai sărută încă o dată pe dosul
palmei.
îşi apăsă bărbia în oasele degetelor lui, clipind din gene cum
făcuse cu o zi în urmă pe holul lui Babsi.
- Ai avut dreptate! Ar fi trebuit să refuz imediat treaba cu Statele
Unite!
Buzele subţiri se strânseră.
- Da, aşa ar fi trebuit, zise Arno şi încercă să-i arunce o privire
severă.
Dar mama îşi puse braţele în jurul şoldurilor lui şi şopti:
- Ştiu că în ultima vreme a fost greu, dar acum o să fie totul mai
bine, cu siguranţă. Apoi adăugă: Ce zici dacă de dimineaţă m ă duc la
facultate şi după-amiază vin cu tine la birou?
Se gândea că oricum nu putea face nimic altceva acasă în afară de
a înnebuni aşteptând.
Cu cartea de vizită în buzunar, merse pe lângă tata şi-l întrebă
despre aranjamentele florale, despre invitaţii, despre ofiţerul amabil de
(!inci copeici 377

In starea civilă pe care îl amintise deunăzi - nu-i aşa? dând din cap la
toate atât de radioasă, încât el nu mai putu rezista bunei ei dispoziţii.
- E frumos că avem din nou un pic de timp pentru noi, zise el
st rângându-i mâna.
Mama radia şi mai tare.
- Ţi-am zis că o să-mi dau osteneala.
- Da, văd asta, răspunse Arno.
Iar bunicul observă şi el.
- Se pare că s-a trezit cineva din comă, comentă el când mama
veni înapoi la lucru şi, o oră după aceea, îi trânti pe masă primul
teanc de comenzi înregistrate, căci acum, când nu trebuia să mai
spere sau să se mai îngrijoreze, acum când ştia cum şi unde şi mai
ales când avea să-l revadă, putea să se concentreze din nou.
Cu o energie pe care nu o mai avusese de mult, alergă prin
depozit, găsi o livrare dispărută, alergă înapoi în magazin, conduse
un client după altul la casă, al cărei clopoţel nu mai înceta să sune.
Când bunica încercă pentru prima dată să servească masa de prânz,
ca ridică privirea speriată spre ceas şi îl rugă pe tata să suporte în
locul ei faza cu „atunci când n-o să mai fiu“, ceea ce acesta acceptă
atât de iute, încât se simţi cel puţin vinovată, răspunzând la al său „pe
diseară!" cu „da, pe curând!" Dar să-i mărturisească imediat că avea
să-şi petreacă noaptea în altă parte nu i-ar fi S cut decât să-i dea
ocazia de a pune întrebări, de a ridica obiecţii, mai rău, ar fi putut să
o oprească. Era mai bine să-l sune mai târziu de la un telefon public şi
să-i servească o explicaţie dramatică în timpul oferit de 30 de pfenigi.
Se duse acasă, scoase geamantanul de sub pat şi îşi azvârli în el
cumpărăturile. Apoi găsi că era exagerat de mare pentru o singură
noapte şi căută în dulap până când îşi aminti de geanta de înot a lui
Arno. Mută lucrurile, puse deasupra o periuţă de dinţi de voiaj, pastă
de dinţi, o carte. Pe aceasta din urm ă o scoase. Se cremui din cap
până în picioare, îşi puse desuuri noi, apoi scoase fardurile şi încercă
să lase pensulele şi creioanele să alunece la fel de uşor peste faţa ei
cum o făcuse Jule. Dar rezultatul o făcu mai degrabă să arate de parcă
n-ar fi avut chip, de parcă machiajul era cel relevant, iar chipul
378 SARAH STRlCKliR

caraghios de dedesubt era doar pictat. Ochii de sub fardul de pleoape


păreau transparenţi, obrajii de sub fardul roşu chiar şi mai pali/l.
chiar şi cele două dungi de un roşu-închis păreau doar să aralc i a
nişte buze, în vreme ce gura cea adevărată se ascundea timidă înlir
nas şi bărbie.
Agitată, se duse Ia baie şi se spălă pe faţă. Apoi o luă de la începui
Dădu jos şi a doua tentativă. O luă din nou de la capăt, până când Iu
atât de târziu, dar într-adevăr atât de târziu, încât - mulţumită sau nu.
dar: desigur că nu! - ieşi alergând din casă.
însă când ajunse în holul hotelului fără suflu, în afară de un
bărbat obosit aflat în spatele recepţiei nu mai era nimeni altcineva.
Ceasul de deasupra uşii arăta ora unu şi zece minute.
Ea se aşeză pe una dintre canapelele deşelate. Studie pereţii. Se
gândi ce să spună când va veni el. Se gândi cum să se uite când vn
veni el.
Dacă va veni.
Dar sigur că va veni. De ce îţi faci iar griji? Au trecut doar zece
minute. Unsprezece. Unsprezece şi jumătate. Unsprezece şi patruzec i.
Cincizeci. Douăsprezece.
Se aşeză picior peste picior şi îşi apăsă mâinile deasupra.
încercă să zâmbească.
Şi apoi o lăsă baltă.
Se duse la uşă. Privi pe stradă.
Se plimbă pe lângă fereastră în sus şi în jos.
Se uită la picioare. Se uită din nou la ceas, dar acesta arăta deja şi
paisprezece, ba nu, şi treisprezece minute, apoi totuşi unu şi paispre­
zece minute.
Şi se gândi după aceea că el ar putea fi deja în cameră.
Se duse la recepţie şi aşteptă până când bărbatul obosit îşi ridicii
privirea.
- Se poate ca ... adică, vreau să spun, e posibil ca un cunoscut al
meu să se fi cazat acum câteva minute?
- Nume? întrebă bărbatul.
finei co|>cici 379

Alexander, începu mama, apoi îşi aminti că încă nu-i cunoştea


numele de familie. Ăăă... eu nu sunt foarte sigură cu m ...
Bărbatul făcu un semn dispreţuitor din mână.
Nu vă mai osteniţi, nu am pe listă niciun Alexander, zise el şi îşi
plecă din nou privirea.
Mama se sprijini de tejghea.
- Ăă... aţi putea să-mi spuneţi poate, dacă nu cumva încalcă
i egulile confidenţialităţii, sub ce nume aveţi rezervări...
- Losch, Umlauff, citi bărbatul fără chef, Wandt, McCoy, Piecek,
von Hauff, Schneider...
- Asta e! îl întrerupse mama. Asta sunt eu!
Simţi cum i se face cald din nou. De unde ştia Alex numele ei de
l.imilie? Doar nu i-1 spusese niciodată. Oare o spiona? Nu, ajungea,
desigur, ca în drum ul spre ieşire să se oprească şi să citească eticheta
de la sonerie. Dar cel puţin asta însemna că Alex îşi dăduse osteneala,
i ii nu doar el era în capul ei, ci şi ea în mintea lui.
Bărbatul căută pe undeva, apoi puse o cartelă de plastic pe masă,
nisă o trase înapoi când mama întinse mâna după ea.
- La noi se plăteşte în avans.
- Ah, da, desigur.
Mama scoase portofelul din geantă, scoase la grămadă câteva
bancnote şi i le întinse.
- O noapte? întrebă el sceptic.
Mama aprobă din cap.
Bărbatul luă câteva bancnote, părând să mediteze scurt, apoi
impinse restul spre ea.
- Micul dejun e până la zece, la douăsprezece eliberaţi camera,
altfel mai plătiţi o noapte. Distracţie plăcută.
- Mulţumesc, zise mama şi întinse tim id mâna după cartelă.
Urcă cu liftul şi căută camera, apoi bătu în uşă.
Dar înăuntru nu reacţionă nimeni.
Mai bătu încă o dată şi în cele din urmă folosi cartela. Uşa scârţâi ca
înlr-un film de groază, atunci când intră criminalul şi o surprinde pe
380 SARA 11 STR1CKUR

blondina de sub duş. Dar duşul era gol. Şi restul camerei era tot gol. I In
pat, o pătură de lână maro deasupra, o masă, un televizor şi atât.
Poate că adormise, se gândi ea. Dacă astăzi are liber, sigur a lucr.il
ieri mai mult. Plus vizita lui Dima! Poate că a fost atât de obosit, incAl
a mai rămas un pic în pat.
Deschise fermoarul genţii şi se gândi că ar putea să despachelr/r
câteva lucruri.
îşi puse în schimb ciorapii cu portjartier.
Se întinse pe pat şi îşi ridică braţul deasupra capului. Alunei .1
într-o parte, pentru a-şi verifica poziţia pe ecranul negru. îşi îndoi
picioarele. Rămase aşa un minut. Două. Zece. împinse pătura aspră şi
se întinse pe cearşaf.
Porni televizorul, mai întâi foarte încet, pentru a putea auzi dai .1
Alex bătea la uşă, apoi mai tare, ca să nu audă şi să se lase surprinsă.
Puse un picior peste celălalt, îşi aruncă părul pe spate, apoi simţi
cum tensiunea din corp îi dispare, cum muşchii i se relaxează, lăsând
peretele abdominal să coboare, iar în timp ce respiraţia ei agitată ii
răsuna în palmă, auzi, simţi şi mirosi însăşi slăbiciunea în dulcea) . 1
înţepătoare a sudorii generate de frică, gustă sarea de pe buzele ei, o şl
văzu, văzu lacrimile care se împingeau printre degetele ei, curgând
necontenit pe cearşaful pe care se formă o baltă murdară.
^ e p i t e t u l 1a>

Apoi simte brusc o mână pe umăr.


Se trage înapoi şi se loveşte cu capul de tăblia patului, în timp ce
dinţii lui galbeni sclipesc în faţa ei.
Palma ei apasă pe um ărul lui.
lîl râde.
- Te-am speriat? întreabă el închizând un ochi.
Mama alunecă într-o parte.
Aerul şuieră în gura lui.
- Ce avem aici?! exclamă el apleacându-se în faţă.
îi simte respiraţia între sâni, pe burtă, apoi, dintr-odată, limba,
i are alunecă pe coapsele ei, atât de brusc încât îşi strânge din greşeală
genunchii.
- Au! Cu degetele la tâmple, el se îndreaptă şi o loveşte supărat
peste picioare. Ce-a fost asta?
Mama se ridică speriată.
- îmi pare rău, n-am vrut, strigă ea şi întinde mâna după el.
Dar, înainte să-l poată atinge, el îi apucă braţul şi i-l răsuceşte la
spate. Mâna lui liberă alunecă în jos, conturându-i buricul. Nedu­
merită, se uită la el cum se joacă cu portjartierul, cum plesneşte elas-
l Icul de la ciorapi, cum rânjeşte la ea.
Şi apoi, brusc, pe faţă i se citeşte îngrijorarea.
- Te simţi bine? o întreabă el ridicându-se.
îi dă la o parte părul de pe frunte.
382 SARAII STRICKER

- Aăă... da, sigur, mormăie mama întorcându-se într-o parte,


de grea îi simte privirea.
Alex se aşază pe călcâie.
- De când eşti aici?
- Un pic înainte de unu, şopteşte mama.
- De ce ai venit atât de devreme?
- Doar asta ai vrut.
- Nu, la trei, zice el scuturând din cap.
- Dar pe cartea de vizită scria unu.
- Nu e adevărat, insistă el, părând aproape furios, aşa că ea adaug.i
repede:
- Ei bine, nu contează, acum eşti aici.
Apoi încearcă să-l sărute. Dar el scutură din cap şi sare de pe pal
- Mai ai cartea de vizită?
Mama îşi ridică bretelele de la sutien.
- Aăă... cred că da.
Priveşte în jur, se duce în baie, scoate portofelul din geanta spori.
El vine după ea şi îi ia cartea de vizită din mână, ţinând-o atât de
aproape de ochi de parcă ar fi aproape orb.
- Uite, ora cincisprezece! strigă el triumfător.
Mama îi urmăreşte degetul, vede într-adevăr un cinci înghesmi
lângă unu, atât de strivit între stradă şi codul poştal, încât e aproape
de nerecunoscut.
- Ah, şopteşte ea ruşinată.
Pune cartea de vizită la loc, se moşmondeşte la fermoar, se ridic, ă
cu greu. Şi îşi vede pentru prima dată faţa în oglindă, care acum, nu
mai există vreo îndoială, e a ei. Priveşte îngrozită dârele murdare pe
care lacrimile le-au lăsat pe suprafaţa bejulie. îi reconturea/.a
trăsăturile ca un raster, se lipesc de nasul înroşit, descriu un aiv
rotund pe pomeţi, apoi o iau în jos, direct spre bărbie, în a cărei
gropiţă se adună pudra. Din rujul roşu nu se mai vede decât o
margine roşie, care arată ca nişte alge uscate în jurul gurii ei. Rimelul
i s-a şters de pe gene şi s-a adunat sub formă de steluţe în jurul
ochilor, care din mijlocul negrelii strălucesc ca două lămpiţe verzi.
(îinri copeici 383

Şocată, îşi pleacă privirea. Dar şi aici durerea şi-a făcut bine
11 (’iiba. Precum un sculptor, ea i-a conturat bine corpul, scoţând deni­
velările şi prevăzând părţile moi cu dâre roşii.
Mama se năpusteşte la chiuvetă, îşi dă cu apă pe faţă, se freacă pe
obraji, în timp ce gândul că tot corpul ei este încă expus privirii lui o
laie să îi fie greaţă. Smulge un prospop şi şi-l înfăşoară în jurul
pieptului, auzind prin foşnetul apei râsul lui, care răsună răutăcios în
baia mică.
- Na, na, face el, de parcă totul ar fi o mare distracţie.
Apoi o apucă de talie.
- Nu, zice mama aplecându-se peste chiuvetă, dar buzele lui o
mângâie necontenit pe spate, o sărută pe ceafă, o ating de-a lungul
marginii prosopului, în tim p ce trage în jos de el.
- Nu, strigă ea încă o dată, apoi apucă bine capetele cu ambele
mâini, smulgându-se de lângă el.
Fuge în cameră, îşi caută rochia prin faldurile păturii şi şi-o trage
pe ea.
- Ce ai? strigă el în urm a ei.
- Nimic, eu... ăă, aş vrea să mergem să mâncăm ceva înainte,
încearcă să-şi controleze trem urul din glas. Nu am mâncat de prânz.
- Unde? întreabă el ieşind din baie, brusc nemaifiind pus pe şotii.
- Nu contează, important e să mănânc ceva, mai am puţin şi leşin
de foame, spune mama ducându-şi mâna la burtă. Putem să ieşim şi
să mergem până dăm de un restaurant.
El îşi trece m âna peste frunte.
- Mai costă şi asta ceva!
- Plătesc eu, strigă mama repede.
Dar Alex scutură vehement din cap.
- Asta ar mai lipsi!
- Dar de ce nu? protestează ea. Doar eu vreau să mănânc.
- Bărbatul plăteşte, spune el. Haide, să mergem, adaugă apoi.
Tonul lui e atât de categoric, încât pe moment mama are impresia
t ă ar glumi.
Dar el se află deja pe coridor şi ţine nerăbdător uşa deschisă.
384 SA RAM STRICKKR

Ea îl urmează la lift şi nu are de ales, se simte măgulită. Şocul.i.


revoltată, dar înainte de toate măgulită, căci doar „bărbatul plăteşte',
ceea ce implică, desigur, că ea e femeia, o femeie adevărată, care un
nevoie să fie protejată, care se bazează pe un bărbat. Iar asta nu sima
doar dispreţuitor, ci şi foarte, foarte frumos.
Cu chipul ridicat spre el, ca un căţel care aşteaptă următoare-.i
comandă, merge alături, pregătită să se lase complet pe mâna lui
mână care acum nu o mai vrea deloc. Cu coatele împinse în afară, de
parcă ar fi nevoit să menţină o distanţă de siguranţă, îşi îndeasă
degetele în buzunare şi scoate un pachet de Gauloises dintr-o parte şl
o brichetă din cealaltă parte. îşi duce o ţigară între buze şi îşi apleacă
înainte corpul, având dificultăţi să o aprindă. Mama îi sare în ajut oi,
încercând să protejeze flacăra de vânt. Dar, în loc să folosească
protecţia oferită de mâinile ei, el se întoarce în cealaltă parte, se
cocoşează până aproape de pământ, până când în sfârşit se îndreaptă
cu ţigara aprinsă şi porneşte cu paşi mari mai departe.
Mama aleargă după el, văzându-1 literalmente cum se învăluie
într-un cocon.
- Ce vreme! strigă ea neajutorată.
- Hm, zice el - sau poate nici măcar asta, dar măcar se opreşte în
dreptul unei cafenele.
- Sigur, zice ea, de parcă el ar fi pus o întrebare. Arată bine.
El se duce spre singura masă liberă şi se aşază, în timp ce ea se
împiedică de picioarele întinse din spatele lui, murmurând:
„Permiteţi?, scuze, da?, mulţumesc" Apoi îşi trage un scaun de la
masa vecină şi se înghesuie între masă şi scaun.
Stau tăcuţi unul în faţa celuilalt, aşteptând până când chelneriţa le
pune în faţă două meniuri.
- Arată bine, spune mama încă o dată, apoi se preface că studiază
oferta.
Dar el nici măcar nu mai aprobă din cap; îşi mai aprinde o ţigară
şi se uită fix înainte, iar chelneriţa se întoarce, el comandă o cafea pe
un ton atât de prietenos, încât mama nu mai e în stare decât să arale
mută spre meniu, ca să nu izbucnească din nou în lacrimi.
(lirici c«|>cici 385

îşi aminteşte cât de frumos îşi imaginase ea lucrurile, bucurându-


'.c că avea să petreacă mai mult timp împreună cu el. Şi acum? Nu a
11 m i t nici măcar o jumătate de oră de la sosirea lui şi deja nu mai au
nimic să-şi spună.
Chelneriţa se întoarce şi aşază o farfurie în faţa ei. Mama se
holbează la mâncare, simţind cum disperarea îi apasă cerul gurii,
i iim îi desface maxilarul, ca şi cum cineva i-ar împinge un pum n în
pură; apoi aude scâncetul care îşi face loc printre buzele ei, atât de
.imărât, dar mai ales atât de tare, încât el o întreabă, în sfârşit:
- E totul în ordine?
Mama îşi duce mâna în dreptul feţei.
- Ah, da, sigur, sunt doar un pic îngrijorată.
- Ah...
Capătul ţigării se aprinde din nou.
Presiunea din cerul gurii ei devine tot mai acută.
- Da, deci îmi fac griji din pricin... ăăă, examenului meu de
iibsolvire.
Alex îşi lasă capul pe spate şi suflă fumul în sus. îl priveşte relaxat,
i .1 un copil care a înălţat un balon.
- O să fie bine, zice el în cele din urmă, cât se poate de concis.
Nu se coboară să folosească nici măcar un substantiv, ca să nu
mai vorbim de un pronume care să facă referire la ea. Dar, în acest
moment, acest lucru e suficient ca să facă paharul să se reverse.
Fie de emoţie, căci e foarte drăguţ din partea lui să o încurajeze,
lic de disperare, pentru că asta e într-adevăr toată drăgălăşenia pe
i-are i-o poate oferi, mama începe brusc să plângă. Lacrimile i se
rostogolesc pe faţă şi îi scutură corpul, de parcă ar sta pe spinarea
unui cal care încearcă să o arunce pe jos.
- Nu e doar asta, răbufneşte ea, pentru că teama de un examen nu
i se pare totuşi un motiv suficient pentru o astfel de izbucnire.
Alex scutură scrumul pe marginea mesei.
- Vreau să spun că e foarte mult de învăţat. Cei mai mulţi nu ştiu
osia, dar noi facem mai mult decât să tundem. Trebuie să şi machiem,
386 SARAH STRICKliR

să facem şi manichiură. Şi pedichiură, continuă ea căutând un


şerveţel, dar în afară de asta...
- Ce e? întreabă el, aproape un pic interesat.
Mama îşi despătureşte şervetul şi îşi suflă nasul, în timp ir
încearcă disperată să-şi imagineze câteva probleme existenţiale.
- Nici eu nu ştiu.
- Ce nu ştii?
- Nu ştiu dacă... ăăă, dacă... să fiu coafeză este meseria potrivit.'i
pentru mine, izbucneşte mama într-un târziu, poate un pic prea tare,
într-atât de mult se bucură de noua idee.
Alex scutură din cap.
- E o meserie foarte bună.
Mama îl priveşte surprinsă.
- Serios?
El îşi dă capul pe spate.
- Sigur. în principiu, eşti ca un medic. Oamenii ajung la tine urâţi,
iar tu îi faci din nou frumoşi.
Mama râde amar.
- Da, iar ăsta e cel mai important lucru în viaţă.
- Ei, ţie ţi-e uşor să vorbeşti, strigă el aproape supărat.
-C e?
Dar Alex îi întoarce spatele din nou. Ridică braţul şi cere o
scrumieră, astfel încât doar chelneriţa poate vedea uimirea din ochii
mamei, care îşi duce iute la gură o înghiţitură din mâncarea de-acum
rece, mestecând concentrată, până când tremuratul din bărbir
încetează.
- Haide, să mergem înapoi la hotel, şopteşte ea în sfârşii,
încercând să dea vocii un ton cuceritor.
Dar Alex vrea acum să întreprindă ceva.
- Minunat, exclamă mama atât de tare, încât dezamăgirea nu
poate trece neobservată.
încearcă să-i zâmbească, dar Alex nu se uită la ea, ci puni'
mormăind pe masă câteva bancnote pentru mâncarea de care ca
oricum abia dacă s-a atins.
(Jitiei copeici 387

- Abia dacă ţi-ai atins mâncarea, zice el, iar mama se înroşeşte
prompt, plină de remuşcări.
Cu capul înfierbântat, îl urmează într-un cinematograf, priveşte
împreună cu el un film de acţiune şi de fapt nu-1 vede decât pe el, se
uită pe întuneric la mâna lui de pe cotieră, care nu se apropie nici
măcar un milimetru de a ei, se holbează la genunchiul lui, care pare
chiar să se îndepărteze un pic de ea, şi îşi doreşte doar să se termine
filmul. Dar, după ce a explodat şi ultimul zgârie-nori, Alex descoperă
brusc că are poftă de ceva. Se duc să mănânce o îngheţată, adică el
mănâncă, iar mama se uită la el; după aceea fumează o ţigară,
plimbându-se fără ţel sau doar evitând un ţel, într-o doară, pe stradă,
până când ea nici măcar nu se mai teme să-şi împingă corpul în faţă.
- Trebuie să merg la toaletă, spune ea.
Alex îi face semn cu capul spre parc.
- Du-te în tufe.
- Hotelul e la două minute distanţă, de ce nu putem să ne în­
toarcem?
- Cum vrei, oftează el, apoi porneşte plictisit în urma ei spre
liotei, spre lift, în camera lor.
Dar când mama iese din baie - unde de fapt şi-a spălat mâinile de
ccl puţin trei ori, fără să aibă nevoie la toaletă - , el nu mai e acolo.
I)oar pieptul lui gol stă întins pe pat, cu braţele încrucişate deasupra,
ca un cadavru într-un sicriu deschis.
Ea se opreşte în uşă, ascultându-i respiraţia regulată. îi ridică
tricoul de jos şi îl pune pe spătarul scaunului. Se aşază pe marginea
patului. Aşteaptă. în cele din urm ă se întinde lângă el şi îl sărută pe
obraz.
- Sunt complet dărâmat, mormăie el, ieri a trebuit să lucrez o tură
dublă ca să-mi pot lua liber azi. Iar fraţii lui Dima fac aşa o gălăgie...
Pe buzele ei apare un zâmbet pasager. Se propteşte în cot şi îl
mângâie pe braţ.
Dar Alex adoarme sub atingerea degetelor ei.
„Poate are nevoie de un pui de somn", se gândeşte ea.
îşi încordează muşchii fesieri.
388 SA RAM STIUCKER

îi relaxează.
îşi priveşte propriul piept, care se ridică şi coboară de două im
mai repede decât al lui.
Se ridică. Umblă prin cameră. Observă că bagajul lui coiim.i
într-o pungă de plastic. Desface mânerele şi vede o pereche de chiloţi,
o pereche de şosete, alte două pachete de Gauloises, dar mai ales im
morman de prezervative.
Ceea ce la început o bucură.
Apoi o întristează.
Şi apoi o bucură din nou.
Sau o îngrijorează? Ce spune asta despre felul în care o vede d?
Oare are impresia că ea se bagă în pat cu oricine?
Dar oare chiar n-ar vrea ca el să creadă asta? Nu încearcă ea toi
timpul să-l convingă cu privire la depravarea ei?
Sau poate că e invers. Poate că nu se protejează pe sine de ea, ci |iţ­
ea de el. Cine ştie cu câte femei face sex? Poate că vine în fiecare
săptămână la acest hotel ca să şi-o tragă cu o altă mamă care se simit-
singură.
Ei, măcar dacă ţi-ar trage-o, aude mama o voce interioara
ironizând-o şi simte imediat cum o cuprinde panica, apoi se gândeşti-
că e la fel ca bunica; observă cum panica îi sporeşte şi se duce la
fereastră, la uşă, după care se sperie atât de tare la gândul că poate d
nu doarme, ci o supraveghează pe ascuns, încât se întinde iar lângă d
şi îl observă pe furiş; se leagănă în ritmul părului din nasul lui încolo
şi încoace, îşi pune capul pe umărul lui şi închide ochii ca să se
concentreze asupra bătăilor şi să încerce să adoarmă, dar nu poale,
face eforturi să se calmeze măcar un pic şi nu poate şi petrece cea mai
îngrozitoare noapte din viaţa ei. „Da, da, mai rău decât la petreceri-,
eşti mulţumită acum, isteaţo?"
Dar desigur că şi noaptea asta se termină la un moment dat. lai
spre oroarea mamei, nu se termină cu el trezindu-se, ci cu ca
deschizând ochii, care la un moment dat trebuie să i se fi închis. îşi
lasă privirea să alunece peste pat, dar el este deja la fereastră, fumând.
(!im:i copeici 389

I >c fiecare dată când trage câte un fum, razele soarelui se înghesuie pe
sub axilele lui.
Mama se întoarce pe burtă.
O noapte întreagă, îi trece ei prin minte, încă înainte să se
dezmeticească de tot, am avut o noapte întreagă pentru noi şi tot ce
mu făcut a fost să dormim.
îşi îndeasă faţa în pernă, care se umezeşte imediat. Apoi simte
mâinile lui pe glezne.
El o apucă de şolduri şi o răsuceşte dintr-o mişcare, de parcă ar
întoarce o clătită.
- Bună dimineaţa, şopteşte el, apoi îşi apasă gura cu miros de
ţigară peste a ei, în tim p ce o trage în sus atât de abrupt, încât ea
aproape că-şi pierde echilibrul.
îi trage rochia peste cap, îi desface sutientul fără ca măcar să se
uite la dantelă. Mama se clatină într-o parte, vede negru în faţa
ochilor din cauza ridicării prea bruşte, apoi vrea să-l roage să se
oprească un pic. Dar îi vede ochii galbeni care alunecă pofticioşi
peste corpul ei, aşa că se întinde repede. îşi ridică braţele, îi ciufuleşte
părul, de parcă de atâta pasiune şi-ar pierde minţile, încearcă să
Ireacă peste toate celelalte femei cu care probabil că el a mai fost aici,
în timp ce se uită mereu speriată la el, ca să se asigure că nu adoarme
din nou. Dar de data asta apariţia ei pare să-i placă. Cu degetele
înfipte în fundul ei, îşi împinge bazinul în sus şi în jos, îşi dă capul pe
spate, apucă brusc halatul ei. Scoate cordonul rânjind, îl înfăşoară în
jurul tăbliei, o ţintuieşte. Şi mama? Voia atât de tare să se elibereze,
încât se lasă legată de bunăvoie.

Privirea ei trecu un pic pe lângă mine şi se fixă undeva în gol,


unde avea spaţiu să despăturească din nou imaginile prăfuite. Dar
limpui pe care şi-l lua ca să-şi încălzească în gură cuvintele nu
schimba cu nimic răceala care le însoţea, nici brutalitatea lor, nu
putea dezlega contradicţia dintre Cum şi Ce.
390 SARAI-I STRICKKR

M-am întrebat adesea la început de ce îmi povestea toate accsli-


lucruri. De ce trebuia să le ştiu? De ce ar trebui să ştie cineva aseim-
nea lucruri despre mama sa?
Dar, cu cât povestea înainta, cu atât mai mult înţelegeam cA
tocmai acele aspecte pe care nu le puteai asocia cu ea simţea mam.i
nevoia să le povestească, să le pronunţe cu voce tare, ca să se convingă
că femeia care trăise în toţi acei ani doar în memoria ei nu fusese doai
o invenţie. Ca să verifice dacă trecutul poate să ţină piept realităţii,
Ascultarea mea trebuia să-i certifice amintirea. Iar eu i-am făcui
această favoare. Am ştampilat totul, fiecare scenă în parte. Cum se
zvârcolea în legături. Cum urla. Cum se lovea cu capul de tăbli.i
patului în timp ce rânjetul lui devenea tot mai strâmb.
Abia apoi, când stătea întinsă lângă el, văzu pachetul tic
prezervative desfăcut, chiar dacă nu-şi putea aminti când îşi pusese
unul. îşi înălţă capul, îi urmări părul, care ducea ca un marcaj între
picioarele lui, şi văzu într-adevăr un inel în jurul penisului său
Cauciucul se strânsese ca o cârpă udă.
- Ah, Doamne! exclamă ea.
Alex deschise ochii şi se uită în jos.
- Ah, s-a rupt? întrebă el, aparent deloc îngrijorat sau preu
interesat.
Mama scutură nedumerită din cap.
- Dar poate să se rupă aşa?
- Se mai întâmplă, mormăi el ştergându-se pe faţă, atunci când
lucrurile sunt mai năvalnice.
- Ah, a fost într-atât de năvalnic? întrebă mama cu inimii
bubuind.
Alex ridică din umeri.
- Destul.
- Ţi s-a mai întâmplat asta vreodată?
- Se prea poate, o dată sau de două ori, rânji Alex, apoi adăugă:
Nicio grijă, Buba, tu eşti cea mai bună.
Mama tresări.
Cinei copeici 39 1

- Â ă... nu am, nu pentru că... se bâlbâi ea, apoi întoarse capul


lut r-o parte.
Dar de data asta, el veni după ea. Degetele îi mângâiară părul şi
Imuţea, trecând pe lângă urechi în jos şi din nou în sus, ca pe un
leagăn.
- Mi-e foame, zise el în sfârşit, apoi îi desfăcu nodurile de la
Încheieturi.

Mergeau pe lângă magazine fără să vorbească, dar asta era mult


oricum în comparaţie cu alte dăţi.
- Mulţumesc pentru tot, îi scăpă ei pe când aşteptau la un stop,
aşa de uşoară se simţea dintr-odată.
Abia când el nu răspunse începu ea să aibă dubii, gândindu-se că
poate îndrăznise să meargă prea departe - aşa că adăugă:
- Vreau să spun, pentru că m-ai liniştit ieri când eram îngrijorată
ilin pricina examenului.
Alex dădu din cap.
- Nici măcar nu ştiu de ce m -am agitat aşa, continuă ea şi, pentru
că el tot nu spunea nimic, iar mama era totuşi mama, adăugă: Până
ncum am luat unu la toate testele.
El se întoarse spre ea, părând un pic nedumerit.
- Ah, uit mereu că aici unu e o notă bună, scutură el din cap. La
noi, în Uniunea Sovietică, cinci era nota cea mai bună.
- Ah, serios? se miră mama.
El dădu din cap.
- înainte de câte un examen important, bunica îmi punea mereu
0 monedă de cinci copeici sub pernă. Se spune că asta aduce noroc.
Mama văzu cum chipul lui căpăta din nou acea expresie
1lostalgic-nebuloasă.
- Cum o chema? întrebă ea repede, înainte ca el să uite din nou.
Pe bunica ta, vreau să spun.
El trase adânc aer în piept, de parcă ar fi avut nevoie de toată
răsuflarea pentru a da un răspuns.
392 SARAH ST1UCKKR

- Volodia Ivanovna, spuse el cu frumoasa lui voce rusească şi


chiar păru să ofteze un pic.
- Ah, acesta e numele de familie, Ivanovna?
- Nu, Ivanovna este numele tatălui. El îşi aprinse o ţigară. IV
străbunicul meu îl chema Ivan, de aceea numele de tată al bunicii er.i
Ivanovna.
- Ah, serios? întrebă mama din nou. Există şi nume de mamă?
Alex scutură din cap.
- Ah, asta înseamnă că dacă noi, de exemplu, am avea un copil, el
ar primi doar numele tău?
El se îndepărtă cu un pas de ea.
- De ce ar trebui să avem un copil?
- Vreau să spun doar teoretic, se grăbi ea să adauge. Aşadar, dacă
am fi căsătoriţi şi am avea un copil, s-ar numi de pildă Anna
Alexan...
- Ai uitat că eşti deja căsătorită? îi tăie el vorba.
- Nu, desigur, nu, încercă ea să râdă. Voiam doar să spun... adică,
dacă n-aş fi...
Alex se opri abrupt.
- Ce prostii vorbeşti acolo?
Sprâncenele i se lipiră într-o singură linie. Trase un fum lung şi îşi
întoarse capul dinspre ea.
- Nici atunci nu ne am căsători.
Mama simţi că o cuprinde ameţeala.
- De ce nu? zise ea, încercând zadarnic să pară că întreabă din
pură curiozitate.
Alex privi fumul, în timp ce scrumul se aduna în vârful ţigării lui.
O aruncă apoi pe jos, deşi mai rămăsese din ea cel puţin un
centimetru.
- Pentru că nu eşti evreică, zise el în sfârşit.
Râsul din gura mamei deveni rânced.
- Nu ştiam că eşti o persoană religioasă.
fîinci copeici 393

- Religios? râse el tare. Ultima dată când am văzut o sinagogă din


interior a fost la sărbătoarea mea de Bar Mitzvah. Şi am participat
doar pentru că am primit cadouri. Nu, nu, eu sunt ateu.
- Şi eu, strigă mama entuziasmată, fiindcă, în sfârşit, lipsa de
credinţă îi era de folos.
Dar Alex nu voia să audă nimic despre ura faţă de popi a
bunicului.
- Asta n-are legătură cu credinţa, spuse el iritat, apoi porni din
nou.
- Cu ce? întrebă ea în timp ce alerga după el.
El trase aer printre dinţi, şuierând.
- I-am promis mamei înainte să moară.
„O mamă moartă, se gândi ea, cum aş putea să concurez cu o
mamă moartă?"
Casele de pe marginea străzii începură să se învârtă în jurul ei.
- Şi ce-ar fi dacă m-aş converti?
Alex scutură din cap.
- Asta nu e valabil.
- Cum adică nu e valabil?
- Tot nu ai fi evreică, nu pentru mine. El grăbi pasul şi mai tare,
căutând din nou în buzunarul pantalonilor. E posibil să găseşti un
rabin care să spună altceva. Dar dacă nu te-a numit nimeni „scroafă
evreică", dacă nu ai fost întrebată în şcoală de ce familia ta nu a ajuns
în cuptor, dacă nu a trebuit să asculţi în fiecare seară la masă poveşti
despre holocaust, atunci nu eşti o evreică adevărată. Nu contează câte
lumânări aprinzi vinerea.
Mama se uită în pământ - abia dacă mai putea vorbi de atâta
tristeţe, de amărăciunea de a nu fi avut o copilărie tristă, de a nu fi
trebuit să sufere. Şi chiar credea asta.
El scoase pachetul de Gauloises şi pescui încă o ţigară din el.
- Cunoşti multe evreice adevărate? întrebă mama apoi cu voce
tremurată.
- Nu prea. Nu e foarte uşor să găseşti una în Germania. Pe chip îi
trecu un zâmbet. Oamenii tăi au făcut treabă bună.
394 SARAH STRICKF.R

Mama simţi cum vocea i se sugrumă.


- Atunci de ce nu te duci într-o sinagogă? reuşi ea să rostească
Acolo sigur există mai multe.
Alex râse din nou, dar cel puţin se opri şi îşi coborî privirea spic
ea. îi mângâie faţa, mai întâi cu ochii, apoi cu degetul arătător îndoit,
pe care îl lăsă să alunece peste obrajii ei.
- Pentru că prefer să mă hârjonesc prin hoteluri cu urmaşa unoi
nazişti, zise el şi o împunse în gropiţă.
Casele începură să se învârtă tot mai tare, lăsând o trenă în urma
lor. Apoi, el zise brusc:
- Mi-aş dori să mai avem o noapte.
- Atunci, haide să mai stăm o noapte! îi scăpă ei.
El se încruntă.
- Cum rămâne cu Anna?
- Ea e oricum la bunici până duminică, strigă mama, bucuroasa
că minciunile îi alunecau atât de repede de pe buze.
Alex se frecă în creştet.
- Şi soţul tău?
Mama făcu o mişcare dispreţuitoare.
- Lui o să-i povestesc eu ceva, zise ea şi nici măcar nu observă că
avea să trebuiască oricum să facă asta.
Dar Alex încă nu era convins.
- Sigur? întrebă el sceptic. Să nu regreţi mâine.
Mama scutură cu tărie din cap, în timp ce maxilarul i se deschidea
într-un căscat.
- Ce naiba e cu tine? întrebă el râzând. Am dormit aproape
unsprezece ore!
Ea îşi trecu mâna peste gură, căutând un răspuns, dar nu putea
să-i spună că stătuse trează jumătate de noapte şi îl privise şi nici nu
voia să-i dea înapoi frumosul „noi“.
- Sigur, zise ea în schimb, apoi se întoarse şi alergă înainte.
Dar realitatea era că uitase de mult ce înseamnă de fapl
remuşcarea. La fel şi ziua de mâine. Abia reuşea să gândească spre
viitor timp de o secundă sau două. Ca şi cum ar fi răsfoit printr-un
Cinci copeici 395

leanc de imagini polaroid, văzu mâinile lui Alex care o prinseră şi o


lipiră de el, văzu buzele lui care o sărutau la acel stop verde, unde abia
reuşiră să treacă, apoi la stopul roşu, unde nu mai reuşiră să treacă,
ost fel încât se sărutară şi mai mult. Iar când ajunseră în sfârşit la hotel,
Iar el îi şopti în ureche că nu va reuşi să doarmă nici în noaptea aceea,
rând o lovi peste fund în timp ce ea traversa strada, când râseră de
umbrele pe care corpurile lor lipite le aruncau pe peretele de vizavi, ea
se gândi că nu mai voia să se gândească nici la trecut, că acest lucru
era prea frumos pentru a surprinde ceva în memoria ei, că nu era
pregătită să împartă aceste momente cu trecutul. Se lăsă să cadă,
se afundă complet în moment. Abia când ajunse acasă a doua zi
după-amiază începură rotiţele din mintea ei să se învârtă încet
înainte şi înapoi, atât de încet încât abia după treizeci de minute de
holbat la jumătatea goală a dulapului pricepu că tata plecase.
^ ^ p p 'd M u l 1 b

- Cum adică a plecat? am întrebat eu.


- Aşa cum se pleacă.
- Vrei să spui că te-a părăsit.
- Doamne Sfinte, la tine totul este atât de dramatic, zise ca
dându-şi ochii peste cap, în continuare cu acea atitudine de „nu-mi
pasă" cu care reacţionase şi atunci, adică, „aproape deloc".
Primul lucru pe care îl făcu fu să ia pantofii tatei, despre care
acesta îi explicase într-un bilet, folosit de data asta pentru mesaj, şi nu
pentru a-şi exprima sentimentele, că avea să-i ia mai târziu, „când nu
avea să mai doară aşa de tare", căci nu încăpuseră în geamantan, şi
să-i pună în faţa uşii - ceea ce, la o primă privire, pare destul de crud.
Iar la o a doua privire, pare şi mai crud.
- Cum ţi-a venit ideea asta? strigă ea surprinsă când i-am reproşai
că ar fi putut măcar să-l primească încă o dată în casă. Sigur că ar fi
avut voie să intre. Voiam doar ca Alex să vadă pantofii.
- Dar de ce?
- Ei, ca nu cumva să observe ceva! Trebuia să creadă că acolo
locuia în continuare un bărbat, zise ea şi m ă privi de parcă aş fi fost
mânjită pe faţă.
Puse aşadar pantofii în faţa uşii, în aşa fel încât cel care trecea pc
acolo să se împiedice direct de ei. Nu se dădu în lături să strige ceva
despre „tălpi împuţite" şi „aerisire", ca toate debutantele în minciuna
absurd de paranoică, de parcă ar fi trebuit să înşele vigilenţa unui grup
întreg de agenţi secreţi, şi nu atenţia unui rus, ascuns la distanţă de
Cinci copeici 397

două trepte în spatele unei uşi metalice, înconjurat de ruşi fascinaţi de


iclcvizor, de altfel un flegmatic care era atent doar din când în când.
IVntru că nu găsi şi alte dovezi de masculinitate, mai scoase o bluză
ilc-a ei, atât de decoltată încât putea trece drept maiou bărbătesc, şi o
iilârnă pe sfoara de rufe înainte să se simtă suficient de sigură încât să
i iţească scrisoarea care o aştepta pe masa din bucătărie.
„Te voi iubi mereu", scria pe plic, de parcă cele şase pagini pline de
jurăminte de iubire din interior nu ar fi fost îndeajuns. El se gândise
mult. Ultimele săptămâni fuseseră grele, cele mai grele din viaţa lui,
dar în timp ce o aştepta ieri (care între timp devenise alaltăieri) în
clubul din Kreuzberg şi ea nu venise nici de data asta ca să asculte
t rupă pentru nuntă, înţelesese tot - ceea ce, din păcate, nu se reflecta
in talmeş-balmeşul nesfârşit de cuvinte. La fiecare virgulă, care
introducea o altă propoziţie secundară, caracterizată la rândul ei de o
sumedenie de adjective irelevante, inutile, redundante, folosite
evident în scopul de a oferi fiecăruia, dar absolut fiecăruia o şansă să
o lovească drept în inimă, mama nemaiştiind unde începuse de fapt
Iraza, ea devenea tot mai iritată, până când, în cele din urmă, sări
direct la final.
„Evident, cariera ţi-e mai importantă decât bărbatul pe care îl
iubeşti. Asta va trebui să accept."
Ca să evite să se întâlnească la serviciu, el le povestise bunicilor
mei că nunta îi trezise dorinţa să se împace cu mama, care fugise de
acasă; de aceea se hotărâse să plece în Vest să o caute, „decide tu dacă
le spui adevărul, eu nu am putere. Al tău, Arno".
Ia te uită, se gândi mama, poate că Anna a moştenit într-adevăr
chestia cu fantezia de la el.
- Asta e o glumă acum, nu? am întrerupt-o eu, iar când s-a uitat la
mine cu o privire goală, am adăugat: Ţi-e destul de clar că pe acea
Anna ai inventat-o?
- Da... ăă, sigur, mormăi ea nesigură.
îşi trase buza de sus înăuntru cu dinţii şi începu din nou să se
scarpine. Cu cât înaintau metastazele, împiedicându-i ficatul să
lucreze, cu atât mai puternică devenea mâncărimea. Cu toate astea,
398 SARAH S'l'RICKER

eram destul de sigură că în clipa aceea îşi mişca agitat degetele încolo
şi încoace, mai mult din nedumerire decât din pricina cancerului, tic
parcă le-ar fi trecut peste corzile unei chitare.
- Doamne, tocmai fusesem părăsită, am voie să mă confuze/,
puţin! strigă ea în sfârşit şi, de supărare, făcu stativul cu infuzii să sc
clatine.
- Ah, acum, aşa deodată! am răspuns eu pe un ton obraznic.
Aşa că am fost din nou exilată din cameră pentru câteva ore.
Dar când puse deoparte cartea pe care se prefăcea că o citeşte şi
îmi dădu voie din nou să intru, când, ceva mai binedispusă, se
interesă de bunica şi taxă răspunsul meu - cum că am explicai
absenţa îndelungată a mamei printr-o călătorie la furnizori din India,
de unde nu putea decât să trimită mailuri, nu să şi sune - cu ti
aprobare aproape mândră din cap, când începu să chicotească în
timp ce îi povesteam cum am convins-o pe bunica să renunţe la
„achiziţionarea unui astfel de internet", spunându-i că, dacă
telefoanele mobile sunt atât de cancerigene, atunci îşi poate închipui
cât de rea e situaţia cu internetul, cu care poţi să contactezi pe ţoală
lumea, când am folosit confidenţialitatea dintre noi ca să o întreb
foarte prevăzătoare dacă plecarea tatei nu o afectase nici măcar un
pic, tot ce făcu fu să scuture doar din cap.
Bunicii erau un pic supăraţi pe Arno fiindcă îşi găsise „tocmai
acum“ să plece în cercetare, aşa că mama veni în primele zile mai des
la birou ca să rezolve şi treburile lui. Babsi sunase de câteva ori ca să o
convingă să iasă în oraş, „cât mai eşti singură de tot". Dar, în realitate,
mama nu se simţea nici singură şi nici însingurată. Nici măcar nu era
rănită în mândria ei, deşi în alte situaţii se simţea lezată din mult mai
puţin. Separarea o lăsa complet rece. Nu, asta ar fi fost prea mult spus,
nici măcar nu se gândea la asta. Ca un copil care învaţă să meargă pe
bicicletă şi, de frică să nu cadă, se uită atât de fix la ghidon, încât nici
nu observă că mâna care îl ţine nu mai e acolo de mult şi astfel se
îndepărtează tot mai departe de casă, ea pedala fără oprire. Şi, având
în vedere că pedala pentru prima dată fără rotiţe ajutătoare, făcea o
treabă surprinzător de bună.
Cinci copeici 399

Deşi acum Arno cel plângăcios nu mai era ca să-i consume


timpul, se forţă să nu se ducă sus mai des ca înainte. O dată chiar
reuşi să anuleze o întâlnire stabilită anterior, pentru că tata voia,
susţinea ea, să o scoată în oraş, iar a doua zi îi povesti lui Alex până în
i de mai mici detalii unde mâncaseră, ce mâncaseră şi cât de frumoşi
erau trandafirii pe care i-i dăruise Arno. Concentrându-şi toate
puterile, reuşi să reziste tentaţiei de a se întâlni cu Alex în locuinţa ei,
lucru pe care acesta, pentru că familia lui Dima nu dădea niciun
semn că ar vrea să plece, nu-1 mai găsea chiar atât de deplasat.
- Doar foarte scurt, când soţul tău e la serviciu, încercă el să o
convingă.
Dar mama evită şi capcana aceasta, ba chiar supralicită, într-atât
ilc tare se bucura că reuşise să reziste tentaţiei.
Şi nu observă că se îndrepta direct spre prăpastie.
Nu, probabil că observa şi se gândea că era puţin cam abruptă.
Nu, probabil că vedea şi asta, dar se gândea că ar fi fost distractiv să
coboare pe acolo - putea să-l antreneze şi pe Alex în coborâre, să se
iirunce împreună în adânc. De unde să ştie cât de periculos putea fi
să-ţi dai frâu liber sentimentelor? Dar trebuie să fi bănuit cel puţin.
Altfel nu şi-ar fi lăsat atât timp la dispoziţie.
Prima dată când aproape că îi spuse fu la câteva zile după ce tata
îşi încălcase promisiunea de a nu mai lua legătura cu ea şi îi pusese în
cutia poştală o ilustrată cu noua sa adresă, „doar în caz de ceva“,
chestie care o enervă pe mama atât de tare încât - în m od excepţional
se duse pur şi simplu sus, fără să mai sune, şi bătu la uşă.
Din fericire, musafirii încă erau acolo, însă dormeau din cauza
unei beţii nocturne şi erau mult prea obosiţi ca să monopolizeze ca
de obicei paturile, fiind răspândiţi de-a lungul şi de-a latul podelei
ilin sufragerie. Chiar şi Dima zăcea în poziţie fetală între fratele şi
cumnatul său, iar Româo era la lucru, astfel încât avură dormitorul
i loar pentru ei, ceea ce deja le era de ajuns.
Mama îl privi pe Alex împingând uşa în cadrul ei, apoi îi scoase
11 icoul şi deodată, cuvintele i se revărsară în gură, ca o mâncare grasă
400 SARAII STRICK11R

care îţi vine înapoi. Reuşi taman la vreme să-şi lipească buzele de .iii
lui, astfel încât ele se topiră în gâtlejul lui.
A doua zi le simţi în gât încă de pe casa scărilor, acre, de parcă i .u
fi stat în stomac toată noaptea.
Şi din acel moment lucrurile deveniră tot mai rele. Maxilarul
începu să o doară serios de la orele şi zilele şi în cele din urmă de la
săptămânile în care strânsese din dinţi, ca să-şi reţină cuvintele.
Chiar şi atunci când el nu era acolo, cuvintele se înghesuiau să se
reverse, se strecurau pe o ureche de măgar a unei comenzi sau pr
marginea unui ziar şi clipeau ghiduş spre mama, fără ca ea să şi
amintească să le fi scris, chiar dacă evident ţinea arma crimei in
mână.
Mai plăcut era atunci când o aşteptau la radio sau pe unul dintir
„cedeurile“ bunicului, astfel încât putea să fredoneze fără griji I lovi-
you, Je t’aime, Ti amo, important era ca textul să nu fie în germana,
ceea ce în anii 1990 oricum nu era o problemă. Aşa, într-o limba
străină, în care înţelegea ceea ce spunea, dar simţea doar parţial,
putea să se apropie fără teamă de margine, fără să se năpustească în
necunoscut. Abia după ce exersă o vreme în felul acesta se simţi
suficient de curajoasă încât să o împingă în prăpastie cel puţin pr
clienta fidelă Anna şi să se mărturisească unei vechi iubiri „în
mijlocul salonului!", cum le povesti mama mai întâi lui Sufleţel şi
câtorva chelneri, ca să încerce să vadă în protecţia restaurantului dacă
vorbele ei vor supravieţui şi în afara gâtlejului.
Doar atunci când se întâlnea cu Alex nu spunea nimic. Nici acel
lucru şi nici altceva. Nici măcar nu reuşea să gândească altceva. Atâl
de tare se umflase propoziţia în mintea ei, încât alături nu mai aven
loc nicio altă remarcă, oricât de pasageră. Stătea şi-şi apăsa bărbia în
palmă, cu degetele deasupra, pentru ca nu cumva să răbufnească
ceva, în timp ce se aştepta în orice moment ca el să o chestioneze cu
privire la comportamentul ei ciudat.
Dar pe Alex tăcerea ei nu părea să-l deranjeze.
în schimb, începu pentru prima dată de când îl cunoştea să
povestească despre el atât de mult, încât mama începu să se întrebe
Cinci copeici 40 1

•i iios dacă nu cumva el nu era, de fapt, atât de încuiat şi dacă nu


■umva ea, cu panica ei de a evita momentele de tăcere, pur şi simplu
im i dăduse nicio şansă să vorbească.
Subiectul lui favorit era munca. Căci în Germania nu exista nimic
.ilticva. Muncă, muncă, muncă. Cu excepţia lui. Pentru unul ca el,
iIcsigur că nu exista nicio muncă în afară de cea de jos, pe care niciun
|icrman nu voia să o facă, asemenea celei din restaurant sau de pe
*.mlicrul unde lucrase înainte, sau celei anterioare acesteia de la
mlubritatea oraşului, unde trebuia să înceapă la trei dimineaţa, ca
măturător, ceea ce însemna că trebuia să măture pungile de
McDonald’s pe care copiii bogaţi le aruncau la coş până în centrul
Iml uarului, ca să poată fi adunate de maşina de măturat.
- Copii germani bogaţi, spuse el, doar pentru cazul în care ultima
parte nu fusese destul de clară.
Câteodată se mai întâlnea pe drum cu câte un alt măturător şi
nimici măturau o vreme împreună - sau nu. Câteodată îşi puneau
măturile deoparte şi mai povesteau - sau nu. La ora nouă se duceau
i ii toţii pentru masa de prânz la Andalou, un fastfood turcesc, şi
mâncau o supă turcească cu un gust îngrozitor. Apoi trebuia să
măture în continuare.
După toate săptămânile în care Alex abia dacă deschisese gura,
mama devenise atât de însetată după vorbele lui, atât de dornică să-i
nudă glasul, încât asculta atentă chiar şi dacă o mare parte dintre
poveştile lui constau într-un desfăşurător al zilei în care nu se mişca
nimic în afară de timp. Cealaltă parte a poveştilor era rezervată
imnplet furiei sale. Furiei împotriva germanilor, furiei împotriva
nngajatorului său, furiei împotriva tuturor oamenilor care îl trataseră
prost, dar care erau cu toţii germani, pentru că în Ucraina lumea se
purtase frumos cu el, chiar şi cei care îl înjurau pentru că era evreu; şi
«la, da, uneori îl pândeau după ore ca să-l bată, aşa cum recunoscuse
Iară voie la întrebarea timidă a mamei, nici aceia nu erau oameni răi
i u adevărat, căci cel puţin erau cinstiţi.
402 SARAH STRICKlîR

- Nu ca germanii care se dau mereu prietenoşi. Dacă la noi ciiu \ «


nu te poate suferi, cel puţin îţi spune asta în faţă, îi explică el pe im li >n
care refuza orice critică.
El refuza oricum orice critică. Orice încălcare a acestei reguli o i
pedepsită cu o nouă furie, din care se pare că acumulase po;.i*
măsură.
Dar mama oricum ajunsese de mult în punctul în care slăbiciuni li
nu fac decât să întărească iubirea, în care părţile rele sunt prefer.ii»
celor bune, pentru că sunt părţile lui rele, pe care doar tu ai privilegiul
de a le ierta. Părţile bune aparţin tuturor, în schimb cele rele diuii
îndrăgostiţilor.
Şi astfel, de fiecare dată când el se enerva, când spunea ceva ilogii.
când nu cunoştea cele mai banale informaţii sau o ignora, dorinţa di
a-i vorbi devenea foarte puternică. Dar aici, în camera lui, unde m
orice secundă putea intra cineva să îşi caute şosetele, cel puţin asta ei .1
ceea ce îi traducea Alex, chiar dacă cel care întreba nu părea să m
intereseze de şosete, aici nu era locul potrivit. Nu, voia să aştepte erl
puţin până când aveau să fie singuri.
Dar ocazia se oferi mai repede decât se aştepta.
- Nu plecăm decât pentru trei zile, spuse bunicul, care acceptaşi
invitaţia la nunta prietenului său bijutier, care, aşa cum se cuvenea
unui bărbat de rangul lui, îşi părăsise între timp soţia şi voia să si
căsătorească în schimb cu fata din căsuţa cu grădiniţă din Toscana,
fără să se consulte cu bunica.
- Tocmai acum! se văicări aceasta. Acum, când e şi Arno plecaţi
- Ce legătură are, m ă rog, una cu cealaltă? strigă bunicul, apni
adăugă: Doamne, cât o să mă bucur de un capuccino adevărat!
Tot ce trebuia mama să facă era să se ocupe de