Busuioc George Alexandru

Grupa 1462
AR-IFR

Metoda elementului finit – Referat

Metoda elementelor finite este, la ora actuala, cel mai r aspandit

procedeu de rezolvare numerica a problemelor ingineresti. La aplic a r e a
M EF , d o me n i u l o c u p a t d e s i s t e mu l f i z i c s u p u s a n a l iz e i
e s t e discretizat in subdomenii de dimensiune finita marginite de frontiere rectilinii
sau curbilinii. Prin aceasta operatie, sistemul real esteınlocuit cu o retea de asa-
numite elemente finite [4, 5, 8, 9, 10]. Ecuatiile diferenti a l e c a r e
d e s c r i u c o m p o r t a r e a s i s t e m u l u i v o r f i verificate in medie pe fiecare
element. Constructia matematica aelementelor finite asigura un anumit grad
de continuitate al aproximantei la traversarea frontierei dintre elemente.

Simplitatea conceptelor de bază ale metodei elementelor finite (MEF) este

unul dintre avantajele importanate ale acesteia. Importanța însuşirii şi a înțelegerii
corecte a acestora rezultă din faptul că aceste concepte includ anumite ipoteze,
simplificări şi generalizări a căror ignorare poate duce la erori grave în modelarea
şi analiza cu elemente finite (FEA). Se prezintă, în continuare, cele mai importante
dintre conceptele de bază ale MEF.

Definită astfel, noțiunea de structură implică acceptarea ipotezei secțiunii

plane, a lui Bernoulli, pentru bare şi a ipotezei normalei rectilinii, a lui Kirchhoff,
pentru plăci şi învelişuri. Acceptarea acestor ipoteze face posibilă, în MEF şi FEA
– pentru bare şi plăci - înlocuirea forțelor exterioare reale prin rezultantele interne
– eforturile N, T, M – cu care sunt static echivalente, ceea ce nu este permis în
teoria elasticității. În analiza structurilor se poate deci introduce conceptul de forță
concentrată, fără ca prin aceasta să se producă câmpuri de tensiuni, deformații şi
(sau) deplasări cu singularități, aşa cum se întâmplă în teoria elasticității, când
aplicarea unei forțe concentrate într-un punct al semispațiului elastic (problema lui
Boussinesq) duce la producerea unor tensiuni şi deplasări infinite în punctul
respectiv. De asemenea, conceptul sau noțiunea de structură, definită ca mai sus
permite stabilirea teoremelor deplasării unitate şi a forței unitate – ale lui Maxwell
– precum şi a teoremelor lui Castigliano, care au un înțeles clar în rezistența
materialelor şi în teoria structurilor, dar nu şi în teoria elasticității.
Elementul finit

Procesul de discretizare are drept urmare împărțirea modelului structurii într-

un număr oarecare de fragmente sau elemente, aşa cum, de exemplu, zidul unei
clădiri poate fi privit ca fiind format din cărămizile utilizate la construcția sa. De
exemplu, recipientul din figura 2.1, executat din table asamblate prin sudură, poate
fi descompus sau discretizat într-un număr de elemente patrulatere şi triunghiulare
- denumite elemente finite - ca în figura 2.2. Elementele finite se leagă între ele
prin nodurile comune, care sunt vârfurile patrulaterelor sau triunghiurilor (sunt şi
tipuri de elemente care au noduri şi pe laturi).
Un element finit poate fi privit ca o “piesă” de sine stătătoare,
interacționând cu celelalte elemente numai în noduri. Studiul structurii reale se
înlocuieşte cu studiul ansamblului de elemente finite obținut prin discretizare, care
devine astfel o idealizare a structurii originare şi este un model de calcul al
structurii date. Pentru ca rezultatele analizei să fie cât mai precise trebuie ca
procesul de idealizare al structurii date să fie cât mai “performant”, ceea ce implică
respectarea unor regului şi exigențe privind discretizarea, elaborarea modelului de
calcul şi - printre altele - utilizarea unor elemente finite adecvate.

Tipul de analiză. Pe o rețea de discretizare se pot defini elemente finite care au

“incluse” diverse proceduri matematice destinate unor analize diverse, ca, de
exemplu: liniar elastică, neliniară, transfer de căldură, mecanica fluidelor,
electromagnetism, electromagnetism de înaltă frcvență etc.
Rolul funcțional. Elementele finite utilizate pentru modelarea unei structuri
trebuie să poată asigura cât mai bine “rolul funcțional” al structurii date, adică, de
exemplu, o grindă cu zăbrele trebuie modelată cu elemente de tip bară, un capac
din tablă subțire trebuie modelat prin elemente de tip placă, o fundație prin
elemente de tip cărămidă etc. Din aceste considerente elementele sunt de tip punct
(element de masă sau de tip arc), de tip linie (elemente de bare drepte sau curbe, în
plan sau în spațiu) de tip suprafață (elemente de plăci plane sau curbe, groase sau
subțiri, în plan sau în spațiu, elemente axial simetrice, de membrană etc) sau de tip
volum (elemente spațiale, - 3D – pentru structuri “solide”, compozite, cu număr
variabil de noduri, pentru fluide, piezoelectrice, magnetice etc). Fiecare din
categoriile de elemente enumerate au mai multe variante, numărul acestora putând
ajunge la câteva zeci.
Forma geometrică. Elementele finite au, în general, forme simple ca, de exemplu,
linie dreaptă sau arc de cerc, triunghi, patrulater oarecare, tetraedru, hexaedru etc.
De asemenea, unele caracteristici geometrice pot fi constante sau variabile, ca
secțiunile barelor sau grosimile plăcilor.
Numărul nodurilor. Pentru unele dintre elemente, o formă geometrică dată, de
exemplu un triunghi, poate avea mai multe variante în ceea ce priveşte numărul de
noduri, deoarece în afara nodurilor din vârfuri mai pot exista noduri şi pe laturi şi
(sau) în interior. De asemenea se pot utiliza noduri şi în interiorul elementului,
pentru rezultate. Se utilizează şi elemente cu număr variabil de noduri, ca, de
exemplu, pentru plăci groase elementul poate avea între 8 şi 48 de noduri.
Numărul gradelor de libertate ale fiecărui nod. Nodurile elementelor au ataşate,
implicit, unele DOF din cele şase posibile, deci se poate opera şi cu numărul total
de DOF pentru un element, care este numărul nodurilor înmulțit cu numărul DOF
pe nod.
Gradul polinomului de interpolare. Fiecare element finit are “implementate”
polinoame de interpolare de un anumit grad, începând cu gradul întâi. Cu cât
gradul polinoamelor este mai ridicat cu atât creşte cantitatea de informații cu care
elementul operează şi deci el este, în general, mai performant.
Caracteristicile materialului. În practica FEA, materialul elementului finit poate
fi omogen şi izotrop sau cu o anizotropie de un anumit tip. De asemenea,
constantele elastice şi fizice ale materialului pot fi dependente de temperatură sau
solicitare.