Complicitate PDF

ASOCIAŢIA PROCURORILOR DIN ROMÂNIA
TEORIE ŞI PRACTICĂ
JUDICIARĂ
Nr. 3-4/2014
ISSN 2344 – 3111

ISSN-L 2344 - 3111
COORDONATOR
 CAMELIA SUTIMAN– Procuror Şef - Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică din
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
COLEGIUL DE REDACŢIE
 dr.IULIANA NEDELCU
-Procuror Şef Secţia judiciară, Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
 Conf. Univ. dr. CONSTANTIN SIMA
-Procuror şef serviciu, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
 dr.ANCA JURMA -Procuror Şef serviciu Direcţia Naţională Anticorupţie
 dr. REMUS JURJ TUDORAN
-Procuror Şef Birou Direcţia de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism
 Lector univ.dr.CEORT CĂTĂLIN -Procuror -Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică din
NICOLAE Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
 General lt.magistrat ION VASILACHE -Procuror Militar-Şef al Secţiei Parchetelor Militare
 Conf. Univ. dr.ION RISTEA -Procuror-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti
 MILITARU MARIA
-Procuror general adjunct - Parchetul de pe lângă Curtea de
Apel Bucureşti
REDACTOR ŞEF
-Secretar general al Societăţii Române de

 VASILE TEODORESCU Criminologie şi Criminalistică
Pentru a asigura şi aspectul unitar estetic al revistei, rugăm autorii să ne trimită lucrările tehnoredactate la
calculator cu litere de tipul şi mărimea celor publicate deja în revistă (respectiv Times New Roman 10) şi păstrând
dimensiunile aşezării în pagină. Fotografiile, tabelele diagramele şi alte reprezentări grafice este preferabil să fie color.
Rugăm ca lucrările să aibă în preambul un rezumat de câteva fraze şi dacă se poate să fie şi traduse în limba
engleză sau franceză. Evident că aşteptăm cu interes spre publicare şi articole integral traduse într-o limbă de circulaţie
internaţională.
Vă mulţumim.
Manuscrisele, precum şi orice corespondenţă se vor trimite pe adresa:

Vasile Teodorescu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
B-dul Libertăţii, nr. 14, sector 5, Bucureşti
Telefon: 021.319.39.28, 021.311.38.56 /1070
Fax: 021.311.34.16
E-mail: vasileteodorescu11@yahoo.com
Tehnoredactare computerizată
4
TEORIE ŞI PRACTICĂ JUDICIARĂ
Nr. 3-4 /2014
CUPRINS
TEORIE
Pag.
Tiberiu Mihail Niţu - Despre activitatea din anul 2014 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie …………………………………………………………… 9
Constantin Sima - Pluralitatea de infractori. Participaţia penală. Autoratul. Instigarea.
Complicitatea................................................................................................... 15
- Aplicarea legii penale mai favorabile………………………………………. 28
Ortansa Brezeanu - Criza represiunii penale şi drepturile omului……………………………….. 35
Augustin Lazăr - Combaterea traficului ilegal cu bunuri aparţinând patrimoniului cultural…. 52
Neculai Zamfirescu - Soluţionarea de către judecătorul de drepturi şi libertăţi a cererilor şi
propunerilor privind probele în favoare........................................................... 92
Crişan Daniel Alexandru - Comisia rogatorie în faza urmăririi penale...................................................... 109
Alin Sfetcovici - Măsurile asiguratorii instituite de organele fiscale în contextul infracţiunilor

de evaziune fiscală…………………………………………………………... 111
Gina Emilia Tache - Mijloacele de probă în sistemele de drept italian şi englez………………… 113
Florea Alexandru - Aspecte de noutate privind reglementarea generală a expertizei şi
constatării în Noul Cod de procedură penală………………………………... 116
Gina Emilia Tache - Caracteristici generale privind raportul juridic……………………………… 125
Ion Ristea - Unele consideraţii privind ocrotirea juridico-penală………………………. 128
Gabriel Ion Olteanu - Evoluţii în strategiile de anchetă penală …………………………………… 132
Ion Ristea - Consideraţii privind condamnările care nu atrag starea de recidivă în Noul
Cod penal …………………………………………………………………… 139
Anca Jurma - Infracţiunile de corupţie în lumina Noului Cod penal şi al reglementărilor
internaţionale………………………………………………………………... 143
Tănase Constantin - Starea şi dinamica recidivismului in România……………………………… 154
Minodora Cliveti - Prostituţia şi infracţiunea de prostituţie. Studiu de caz…………………….. 163
Florin Stelian Bobin - « Filozofia dreptului în România interbelică » sau radiografia susţinerii
Aura Şchiopu unei teze de doctorat………………………………………………………… 168
- Recunoaşterea reciprocă a hotărârilor judiciare de extrădare. Mandatul
european de arestare – zece ani de experienţă………………………………. 171
Florin Stelian Bobin - Propuneri în materia îmbunătăţirii instrumentelor legislative pe palierul
circulaţiei rutiere şi siguranţei rutiere……………………………………….. 193
Tudorel Ştefan - Impactul Tratatului de la Lisabona asupra cooperării judiciare în materie
penală............................................................................................................... 195
Aura Şchiopu - Exercitarea jurisdicţiei în cauzele penale privind fapte săvârşite în marea
Ştefania Stan liberă………………………………………………………………………… 199
PRACTICĂ JUDICIARĂ
Vasile Teodorescu - Decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ………………………………. 204
5
THEORY AND JUDICIAL PRACTICE
No. 3-4/2014
CONTENT
THEORY
Page
Tiberiu Mihail Niţu - The balance of activity of the public ministry in 2014……………………... 9
Constantin Sima - Plurality of offences. The criminal participation. The perpetrator. The
instigation. The complicity………………………………………………….. 15
- Appliance of the more favourable criminal law…………………………….. 28
Ortansa Brezeanu - The chrisis of criminal repression and human rights……………………….. 35
Augustin Lazăr - Fighting illicit trafficking in cultural heritage 52
Neculai Zamfirescu - Solutioning by the judge of rights and liberties of the requests and
proposals regarding the evidences in favour………………………………... 92
Crişan Daniel Alexandru - Rogatory letter in the prosecution stage…………………………………….. 109
Alin Sfetcovici - Safety measures taken by the fiscal bodies in the context of tax evasion….. 111
Gina Emilia Tache - Means of evidence in the Italian and English law systems…………………. 113
Florea Alexandru - Aspects of novelty regarding general regulation of the expertise and
findings in the new Criminal Code ………………………………………… 116
Gina Emilia Tache - General features regarding the judicial report………………………………. 125
Ion Ristea - Some considerations regarding the criminal-judicial protection……………. 128
Gabriel Ion Olteanu - Evolutions in the criminal investigation strategies ………………………… 132
Ion Ristea - Considerations regarding the convictions that do not attract the relapse state
in the New Criminal Code ………………………………………………….. 139
Anca Jurma - The corruption offences in the light of the new Criminal Code and the
international regulations…………………………………………………….. 143
Tănase Constantin - The state and dynamics of relapse in Romania……………………………. 154
Minodora Cliveti - Prostitution and the offence of prostitution. Case study …………………… 163
Florin Stelian Bobin - Philosophy of law in interwar Romania or the X-ray of sustaining a PhD
Aura Şchiopu thesis………………………………………………………………………… 168
- Mutual recognition of judicial decisions of extradition. European Arrest
Warrant – ten years of experience…………………………………………... 171
Florin Stelian Bobin - Proposals in the matter of improvement of the law instruments in the field
of road traffic and safety…………………………………………………….. 193
Tudorel Ştefan - The impact of the Lisbon treaty over the judicial cooperation in criminal
matter………………………………………………………………………... 195
Aura Şchiopu - Exercising jurisdiction over criminal acts committed on the high
Ştefania Stan seas…………………………………………………………………………... 199
JUDICIAL PRACTICE
Vasile Teodorescu - Decisions of the High Court of Cassation and Justice………………………. 204
6
THEORIE ET PRATIQUE JUDICIAIRE
No. 3-4/2014
TABLES DE MATIÈRES
THÉORIE
Page
Tiberiu Mihail Niţu - Le bilan de l’activité du Ministère Public en 2014………………………….. 9

Constantin Sima - La pluralité d’infractions. La participation pénale. La coaction.
L’instigation. La complicité……………………………................................ 15
- Application de la loi pénale la plus favorable……………………………… 28
Ortansa Brezeanu - La crise de la répression pénale et les droits de l’homme………………….. 35
Augustin Lazăr - La lutte contre le trafic illégal d’avoirs appartenant au patrimoine
culturel………………………………………………………………………. 52
Neculai Zamfirescu - Le solutionnement par le juge de droits et libertés des demandes et des
propositions sur les preuves en faveur………………………………………. 92
Crişan Daniel Alexandru - La commission rogatoire au stade de la poursuite pénale………………….. 109
Alin Sfetcovici - Le mesures provisoires instituées par les autorités fiscales dans le contexte
des infractions d’évasion fiscale…………………………………………….. 111
Gina Emilia Tache - Les moyens de preuve dans les systèmes de droit italien et anglais………… 113
Florea Alexandru - Aspects de nouveauté sur le règlement général de l’expertise et de la
constatation dans le nouvel Code de procédure pénale…………………….. 116
Gina Emilia Tache - Caractéristiques générales sur le rapport juridique…………………………. 125
Ion Ristea - Quelques considérations sur la protection juridique – pénale………………. 128
Gabriel Ion Olteanu - Evolutions dans les stratégies d’enquête pénale……………………………. 132
Ion Ristea - Considérations sur les condamnations qui n’entraînent pas l’état de récidive
dans le nouvel Code Pénal…………………………………………………... 139
Anca Jurma - Infractions de corruption dans le nouvel Code pénal et les règlements
internationaux……………………………………………………………….. 143
Tănase Constantin - L’état et la dynamique de la récidive en Roumanie………………………… 154
Minodora Cliveti - La prostitution et l’infraction de prostitution. Etude de cas………………… 163
Florin Stelian Bobin - « La philosophie du droit dans la Roumanie entre les deux guerres » ou la
Aura Şchiopu radiographie d’un thèse doctorale………………………………………….. 168
- La reconnaissance mutuelle des décisions judiciaires d’extradition. Le
mandat d’arrêt européen – dix ans d’expérience………………………….. 171
Florin Stelian Bobin - Proposition dans la matière de l’amélioration des instruments législatifs sur
le palier de la circulation routière et de la sécurité routière…………………. 193
Tudorel Ştefan - L’impact du Traité de Lisbonne sur l’entraide judiciaire en matière pénale... 195
Aura Şchiopu - Exercer la jurisdiction sur des actes criminels commis en
Ştefania Stan haute…………………………………………………………………………. 199
PRATIQUE JUDICIAIRE
Vasile Teodorescu - Décisions de la Haute Cour de Cassation et de Justice……………………... 204
7
TEORIE
8
DESPRE ACTIVITATEA DIN ANUL 2014 A PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE
CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
THE BALANCE OF ACTIVITY OF THE PUBLIC MINISTRY IN 2014
LE BILAN DE L’ACTIVITÉ DU MINISTÈRE PUBLIC EN 2014
Discursul Procurorului General al României (preluat de pe site-ul Ministerului Public)
Stimaţi invitaţi,
Dragi colegi,
1. Vă mulţumesc pentru participarea la acest moment important pentru Ministerul Public: prezentarea
Raportului de activitate pe anul 2014 şi stabilirea priorităţilor pentru 2015.
Înainte de a trece la analiza propriu-zisă, vreau să precizez câteva detalii de natură organizatorică. Prima
parte a evenimentului de azi cuprinde prezentarea sintetică a activităţii pe 2014, enunţarea obiectivelor Ministerului
Public pentru 2015 şi alocuțiunile invitaţilor. Această primă parte se desfăşoară în prezenţa reprezentanţilor mass-
media, cărora doresc să le mulţumesc pentru interesul manifestat faţă de activitatea Ministerului Public.
1. Cea de a doua parte a manifestării noastre este una tehnică, de analiză aplicată a celor mai
importanți indicatori specifici ai activităţii noastre. Am gândit acest moment sub forma unor
discuții libere și sperăm că, împreună, vom putea găsi cele mai adecvate soluții pentru creșterea
performanței în activitatea noastră.
Întâlnirea noastră este transmisă și prin sistemul de videoconferință, procurorii din întreaga țară participând
astfel la activitatea de azi. Le mulţumesc, de asemenea, colegilor noştri care au ales să participe în acest mod la această
ședință.
Vă rog să îmi permiteți să încep cu prezentarea sintetică a unora dintre cei mai relevanți indicatori.
Privitor la componenta de resurse umane: gradul de ocupare a posturilor în anul 2014 este similar cu cel din anul
anterior, aproximativ 90%. Cu toate acestea, fluctuația personalului a făcut ca în 2014 să crească numărului unităţilor de
parchet la care gradul de ocupare este sub 50%. Mai mult, a crescut și numărul parchetelor care funcţionează cu un
singur procuror, de la 4 în anul 2013 la 9 în anul 2014.
Am considerat întotdeauna managementul resurselor umane drept un obiectiv prioritar; în acest sens, s-au
făcut demersuri pentru acoperirea necesarului de personal în cadrul unităţilor cu volum mare de activitate, unităţi care fie
funcţionau cu schema incompletă, fie subdimensionată. Astfel, în cursul anului 2014 au fost delegaţi 87 procurori în
funcţii de execuţie şi au fost repartizaţi 80 de grefieri, absolvenţi ai SNG, la parchetele cu volum mare de activitate..
Și pentru că am abordat problema deficitului de personal, aș dori să menționez, dincolo de soluțiile și măsurile
manageriale, un alt factor care ne-a ajutat să funcționăm și să avem rezultate bune: media de vârstă a procurorilor din
Ministerul Public este de 41 de ani, ceea ce, evident, înseamnă o foarte mare putere de muncă, a unor persoane
aflate la deplina maturitate profesională și avînd o experiență consolidată.
Alături de această importantă resursă umană, resursa financiară a Ministerului Public a însemnat în
anul 2014 nu doar un buget superior anilor anteriori, ci și o eficientă utilizare a acestuia.
*
***
Înainte de a vă prezenta rezultatele concrete ale activității noastre, am dorit să schițez acest tablou al
resurselor și condițiilor pe care ne-am bazat în 2014, an pe care îl putem considera bun prin prisma celor mai mulți
dintre indicatori și foarte bun prin prisma evaluării făcute în ultimul raport MCV al Comisiei Europene.
În anul 2014, procurorii au avut de soluționat un număr de 1.880.309 dosare, cu 3% mai multe decât în anul
de referință.
Dintre acestea, cea mai mare parte, 96%, o reprezintă cauzele în care urmărirea penală este efectuată de către
organele de poliție, procurorilor revenindu-le doar supravegherea acestei activități; este un aspect care influențează
mult indicatorii privind operativitatea – munca procurorilor fiind dependentă de cea a polițiștilor; de aceea,
componenta de supraveghere a urmăririi trebuie tratată cu o mai mare atenție, cu creșterea gradului de implicare
a procurorului pe tot parcursul întocmirii dosarului, nu doar în etapa de finalizare a lui.
Din totalul cauzelor de soluționat, au fost finalizate 674.182 dosare, în creştere cu 6% raportat la anul 2013.
Dintre acestea - 36.604 prin rechizitoriu și acord de recunoaștere a vinovăției.
9
Din totalul cauzelor soluționate, 40,6% au fost soluționate în mai puțin de 6 luni de la sesizare, 18,2% au fost
soluționate între 6 luni și 1 an de la sesizare, 24,1% au fost soluționate în mai mult de un an de la sesizare.
În ceea ce privește numărul trimiterilor în judecată, am constatat în anul 2014 o scădere față de anul 2013.
Explicația principală a acestei scăderi este că noua legislație permite soluții de stingere a litigiului penal
în situații în care aceasta nu era posibilă sub vechea legislație: posibilitatea împăcării părților în cazul
infracțiunilor de furt și furt calificat, sau în cazul infracțiunilor de înșelăciune, a dus la adoptarea unor
numeroase soluții de clasare ca urmare a voinței părților în situații în care, sub legea veche, s-ar fi dispus
trimiterea în judecată.
Tot astfel, în cadrul trimiterilor în judecată se contabilizează în prezent și acordurile de recunoaștere a
vinovăției; or, procedura în cadrul acestora, implicând îndeplinirea mai multor acte procesuale anterior sesizării instanței,
poate, de asemenea, constitui o cauză a scăderii procentuale a acestui indicator, văzând că s-a recurs la această procedură
într-un număr foarte mare de cazuri.
Ponderea cauzelor soluționate în totalul cauzelor de soluționat a reprezentat 35,9%, față de 34,8% în anul
anterior.Deși se remarcă o ușoară creștere, este necesar să identificăm soluții pentru a îmbunătăți acest indicator.
Așa cum am mai spus și la ședințele de bilanț din țară, trebuie acționat cu mai multă implicare pentru degrevarea de
cauzele mărunte sau lipsite de finalitate judiciară, cauze care – lăsate în nelucrare - pot distrage atenția de la cauzele
importante.
În cursul anului 2014, au fost trimiși în judecată 50.342 inculpaţi persoane fizice şi 358 inculpaţi persoane
juridice.
Cât privește tipologia infracțiunilor: Pentru infracțiuni contra persoanei au fost trimiși în judecată 9462
de inculpați, iar pentru infracțiuni contra patrimoniului – 14.320 de inculpați. Dacă în privința primei categorii de
infracțiuni menționate, numărul persoanelor trimise în judecată este, în principiu, similar celui de anul trecut, în cazul
celei de a doua categorii, se observă o scădere importantă: de la aporximativ 24.000, la aproximativ 14.000; cum în
cazul unor frecvente fapte contra partimoniului (furtul și înșelăciunea) noua lege penală prevede posibilitatea
împăcării, această diferență validează observația anterioară, în sensul că și scăderea numărului de rechizitorii are
drept cauză principală această nouă posibilitate pe care o au părțile de a stinge litigiul penal. La aceasta se
adaugă, desigur, și legea mai favorabilă privind prescripția, aplicabilă multora dintre infracțiunile contra
patrimoniului.
De remarcat faptul că a scăzut numărul inculpaților trimiși în judecată pentru accidente mortale de circulație
(445) față de 760 în anul 2013.
Atrage însă atenția numărul mare de infracțiuni grave comise între membrii familiei (omor, viol, loviri
sau alte violențe și vătămare corporală), ceea ce impune cu necesitate strategii și acțiuni de prevenire din partea
autorităților responsabile.
În cadrul acestei intervenții am evitat să mă refer la cauze particulare. Cred că merită însă o privire
specială acele dosare în care, în anul 2014, pentru prima oară, s-au luat măsuri de o semnificație istorică: este
vorba, pe de o parte, de faptul că au fost deferite justiției persoane vinovate de infracțiuni contra umanității
comise în timpul regimului comunist și, pe de altă parte, de acela că au fost redeschise dosare privind fapte de
aceeași natură și gravitate spre a fi investigate tot din perspectiva crimelor contra umanității, redeschiderile fiind
confirmate și de către judecător.
Despre domeniile declarate priorități ale Ministerului Public:
Legat de corupția la nivel înalt, ofensiva Direcţiei Naţionale Anticorupţie a continuat: s-au întocmit acte de
sesizare a instanţei în 317 cauze, prin care s-a dispus trimiterea în judecată a 1.167 inculpaţi, dintre care 107 persoane
juridice. Trebuie remarcată și calitatea persoanelor trimise în judecată: parlamentari, secretar de stat, prefecţi,
preşedinţi de consilii judeţene, primari, judecători, procurori, funcţionari publici, avocaţi, poliţişti etc.
De asemenea, în ceea ce privește combaterea fenomenului numit, impropriu în opinia noastră, al micii
corupții, în realitate fenomenul cel mai larg răspândit și care afectează direct viața tuturor cetățenilor, s-au înregistrat
progrese în anul 2014.
Astfel, parchetele de pe lângă tribunale au soluţionat 2.416 cauze având ca obiect infracţiuni de corupţie, în
creştere cu 4,55% faţă de anul trecut.
10
Au fost întocmite 298 rechizitorii şi 39 acorduri de recunoaştere a vinovăţiei, prin care au fost sesizate instanţele
cu privire la 956 inculpaţi, în creştere cu peste 80% faţă de anul 2013. Dincolo de aceste cifre, este evident că
procurorii au abordat spețe din ce în ce mai dificile, în cadrul cărora au investigat fapte complexe, implicând participarea
mai multor persoane.
Şi în materia infracţiunilor de conflict de interese, asociată fenomenului corupţiei în sens larg –

un alt domeniu considerat prioritar de către Ministerul Public - rezultatele au fost pozitive faţă de 2013, fiind
soluţionate 301 dosare şi întocmite 54 de rechizitorii privind 56 inculpaţi.
Lupta împotriva criminalității organizate s-a desfășurat și în anul 2014 în parametrii buni.
Schimbările legislative și unele soluții pronunțate de instanța supremă în interesul legii au dus la o creștere
semnificativă a încărcăturii DIICOT, ca structură specializată. Cu toate acestea, structura a menținut parametrii anilor
anteriori în cauze precum traficul de droguri, traficul de persoane, criminalitatea economicăși se cuvine menționat că a
înregistrat progrese semnificative în ceea ce privește soluționarea dosarelor de criminalitate informatică (numărul
cauzelor de acest fel finalizate a crescut cu 85% față de anul anterior).
O altă prioritate pentru procurori o constituie combaterea infracţiunilor economico-financiare.

În anul 2014, la nivelul Ministerului Public, au fost soluţionate aproape 18.000 dosare având ca obiect
infracţiuni de evaziune fiscală, dintre care 1.252 rechizitorii şi 27 acorduri de recunoaştere a vinovăţiei, prin care au fost
sesizate instanţele cu privire la 1.967 inculpaţi, din care 164 persoane juridice.
În toate cauzele de evaziune fiscale au fost dispuse măsuri asigurătorii în valoare de aproximativ
136 milioane euro.
În anul 2014 au fost soluţionate peste 1900 de cauze având ca obiect infracţiuni de contrabandă,
în peste 25 % dintre acestea fiind întocmite rechizitorii. Prejudiciul cauzat prin comiterea faptelor pentru care s-a
dispus trimiterea în judecată în perioada de referinţă este de 52.000.000 lei şi 56.000 euro iar măsurile asiguratorii
dispuse în aceste cauze sunt în valoare de aproape 12.000.000 lei.
În ceea ce priveşte infracţiunile de spălare de bani, în anul 2014 a crescut numărul rechizitoriilor,
al inculpaţilor trimişi în judecată, în special persoane juridice, precum şi valoarea bunurilor sechestrate. Astfel, la
nivelul tuturor parchetelor au fost întocmite 74 rechizitorii, prin care s-a dispus trimiterea în judecată a 499 inculpaţi,
dintre care 75 persoane juridice. Măsurile asiguratorii dispuse în cauzele având acest obiect sunt în cuantum de
aproximativ 97 milioane euro.
Comparativ, în 2013 au fost întocmite 59 rechizitorii, dintre care 12 privind persoane juridice, fiind dispuse
măsuri asiguratorii în valoare de aproximativ 55 milioane euro.
Apreciez că în această materie a infracțiunilor economico-financiare există în continuare
perspectiva unor evoluții pozitive în 2015, în condițiile în care, începând de anul trecut, se lucrează în echipe
mixte prin cooptarea specialiștilor antifraudă. Este însă nevoie de o și mai mare întărire a capacității de reacție a
sistemului judiciar contra criminalității economico-financiare. În acest sens, vă reamintesc o altă prioritate a
Ministerului Public, respectiv creșterea gradului de recuperare a produselor infracțiunilor și aplicarea pe scară
mai largă a instituției confiscării extinse.
Privim optimist proiectul iniţiat de Ministerul Justiţiei referitor la crearea unei agenţii specializate şi
aşteptăm de la instituția care se va înființa să îmbunătățească semnificativ atât activitatea procurorilor, sprijinindu-i pe
parcursul urmăririi penale, cât și procesul de executare a hotărârilor definitive.
*
* *
La nivelul întregului Minister Public, în anul 2014, inculpaţii trimişi în judecată au produs prejudicii în valoare
de 4,6 miliarde de lei şi 762 milioane de euro.
Valoarea bunurilor pe care s-au aplicat măsuri asiguratorii pentru repararea acestor prejudicii
sau pentru confiscare a crescut cu 28% față de anul trecut, respectiv la aproximativ 2 miliarde și jumătate de lei.
Un alt indicator important, achitările:

Ponderea inculpaților achitați definitiv în totalul celor trimiși în judecată a fost de 2,8%.
Scăzând însă din totalul achitărilor cele 570 de cauze în care soluția a survenit ca urmare a
dezincriminării prin legea nouă a unor infracțiuni – situație conjuncturală, specifică doar tranziției la noul cod –
constatăm că procentul de achitări rămâne de numai 1,6%, inferior celui de anul trecut.
11
Restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmării penale s-a dispus de către instanțele de judecată
în 161 cauze, față de 49 în anul 2013, reprezentând 0,4% din numărul trimiterilor în judecată. Materia restituirilor nu
poate fi însă analizată decât prin observarea noii abordări legislative constând în procedura camerei preliminare:
sancțiunile distincte pentru neregularitatea rechizitoriului și, respectiv, pentru nelegalitatea probelor ori posibilitatea
procurorului de a cere el însuși restituirea cauzei reconfigurează modul în care restituirea dosarelor la procuror va trebui
abordată.
O analiză nefinalizată încă asupra soluțiilor de restituire permite o concluzie, deocamdată provizorie,
că motivele de restituire privesc, în principal, modul de întocmire a rechizitoriilor și nu nelegalitatea probelor. Vom
reveni în partea a doua a ședinței cu o discuție mai aplicată asupra acestor aspecte. Domnilor procurori generali, vă
rog să aveți aceasta în vedere, alături de indicatorul privind trimiterile în judecată.
În sectorul judiciar, activitatea procurorilor de ședință s-a menținut în parametrii privind volumul de
activitate similari celor din anul trecut; spre exemplu, procurorii au pus concluzii în peste 230.000 de cauze și au verificat
231.511 hotărâri judecătorești, cu 11% mai mult decât anul trecut. Dificultatea acestei activități a sporit însă considerabil,
în condițiile noilor dispoziții de fond și de procedură, mai ales în cauzele aflate în situații tranzitorii.
Procentul de admisibilitate a căilor de atac, și în cauzele penale și în cele civile, s-a menținut și în anul
2014 la aproape 70.
Dragi colegi,
Valorile în creștere ale unora dintre indicatorii pozitivi, scăderea unora dintre indicatorii
negativi, situațiile menținute în aceiași parametri ca în anul 2013 ne determină să apreciem activitatea în anul
2014 ca fiind bună și foarte bună. Spun aceasta pentru că unii dintre dvs. au avut rezultate absolut notabile, în
timp ce la anumite unități de parchet rezultatele sunt mai puțin convingătoare.
Ați primit déjà datele statistice și fiecare dintre dumneavoastră poate să își autoevalueze activitatea raportat
la media națională. Vă recomand însă să vă raportați nu atât la media pe țară, ci la media unității de parchet
similare ca grad şi ca număr de procurori activi care a obținut cele mai bune rezultate și să vă propuneți astfel o
țintă cât mai înaltă.
Propria dvs. evaluare și dorința de implicare, de performanță sunt însă mai importante decât orice
monitorizare pe care, evident, o vom face și noi la nivelului Ministerului Public.
*
***
Îndeplinirea recomandărilor Comisiei Europene în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare

constituie una dintre prioritățile Ministerului Public. Eforturile depuse de procurori în acest domeniu au fost recunoscute
și apreciate în ultimul raport de țară, publicat în luna ianuarie a.c., raport care a evidenţiat progresele din domeniile
aflate în responsabilitatea Ministerului Public.
După cum bine știți, implementarea noilor coduri a fost și este un obiectiv prioritar pentru Ministerul
Public, iar raportul MCV a evidențiat faptul că procesul de implementare a fost o reușită, principalele instituții
responsabile conlucrând eficace în acest scop.
Alături de eforturile deosebite făcute la nivelul parchetelor de pe lângă curțile de apel, care au desfășurat
acțiuni importante de formare profesională cu privire la noua legislație, aș dori să menționez doar câteva dintre măsurile
dispuse de PICCJ pentru implementarea noilor coduri, măsuri apreciate pozitiv de către Comisia Europeană.
Astfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a noilor coduri, s-a elaborat un material care a devenit de
referință între practicieni, nu numai procurori: analiza comparativă a codurilor penal și procesual penal.
O altă măsură care s-a dovedit de mare utilitate a fost înființarea acelei adrese de poștă electronică, la care
toţi procurorii au formulat nemijlocit întrebări și de la care s-au trimis, tuturor parchetelor, răspunsurile la chestiunile de
drept ridicate.
Periodic s-au întocmit sinteze ale acestor probleme, sinteze de asemenea transmise parchetelor şi publicate
pe pagina de internet a Ministerului Public.
Deosebit de aspectele enunţate mai sus, problemele cele mai sensibile, ridicate fie în cadrul platformei de e-
mail, fie separat, au fost tratate şi rezolvate în cuprinsul unor note de studiu, majoritatea acestora fiind accesibile şi pe
pagina de internet a Ministerului Public.
12
Modul de aplicare a celor mai importante dintre instituţiile noi a fost monitorizat şi evaluat pentru primele
perioade după intrarea în vigoare a codurilor. Rezultatele acestor prime evaluări au constituit punctul de plecare pentru o
evaluare anuală, aprofundată, preconizată a se finaliza în scurt termen.
Examenul şi îndrumările se realizează sub subordonarea nemijlocită a Procurorului General, de către Serviciul
de îndrumare şi control şi de consilierii Procurorului General.
Toate aceste măsuri au fost subsumate obiectivului prioritar al Ministerului Public, vizând unificarea
practicii judiciare, recomandare fixată și menținută în toate rapoartele MCV.
Referitor la altă preocupare constantă a PICCJ – echilibrarea volumului de activitate al procurorilor – am

discutat chiar la începutul alocuțiunii mele. Pe lângă măsura delegării în funcții de execuție, am încurajat preluarea
cauzelor în scopul degrevării unităților cu volum mare de activitate sau cu personal redus și am inițiat redistribuirea
posturilor de procurori și grefieri de la parchetele cu volum redus de activitate la cele cu volum mare de activitate.
*
***
Stimați invitați,
Dragi colegi,
La momentul de bilanț de anul trecut, anunţam principalele obiective ale Ministerului Public pentru anul
2014, care erau următoarele:
1) Continuarea luptei împotriva corupției, dinamizarea combaterii infracțiunii de conflict de interese,
intensificarea combaterii evaziunii fiscale, a contrabandei, a spălării banilor, creșterea gradului de recuperare a
produselor infracțiunilor și a valorii bunurilor indisponibilizate în vederea confiscării;
2) Continuarea demersurilor pentru echilibrarea volumului de activitate;
3) Luarea măsurilor necesare pentru implementarea noilor coduri.
Apreciez că din prezentarea datelor statistice ale activității din anul de referință, a măsurilor luate în
aceeași perioadă și, nu în ultimul rând, potrivit aprecierilor și recomandărilor făcute de ultimul raport al
Comisiei Europene reiese cu claritate faptul că Ministerul Public, în anul 2014, și-a coordonat și concentrat
eforturile în vederea obținerii de rezultate performante în domeniile asumate ca fiind prioritare.
În contextul recunoaşterii interne şi internaţionale a eforturilor și progreselor realizate de procurori în

ultimii ani, principalul obiectiv al Ministerului Public este menţinerea pe termen lung a unor rezultate pozitive,
pentru a oferi un caracter durabil şi ireversibil procesului de reformă a sistemului judiciar.
În acest moment, fiind cunoscute şi asumate aspectele perfectibile în activitatea Ministerului Public,
constatate în urma unor evaluări detaliate şi în considerarea Strategiei de dezvoltare a sistemului judiciar 2015 - 2020,
aprobată de Guvernul României la data de 23 decembrie 2014, obiectivele principale ale Ministerului Public pentru
anul 2015 sunt:
1. Intensificarea activităţilor de combatere a infracţiunilor de corupţie şi a celor asimilate infracţiunilor de
corupţie, a criminalității organizate, a infracțiunilor de evaziune fiscală şi contrabandă, a conflictului de interese, a
spălarii de bani, acestea din urmă mai ales la nivelul parchetelor de pe lângă tribunale;
2. Măsuri pentru creşterea gradului de recuperare a prejudiciilor.
3. Evaluarea impactului noilor instituţii procesual penale asupra eficienţei sistemului judiciar;
4. Uniformizarea jurisprudenţei, în limitele competenţelor noastre legale, pentru asigurarea predictibilităţii în
aplicarea legii;
5. Măsuri pentru desfăşurarea de anchete penale efective și în termene rezonabile şi evitarea încălcării celorlalte
drepturi garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;
6. Continuarea demersurilor pentru echilibrarea volumului de activitate al parchetelor.
Vom continua în anul 2015 programul privind reabilitarea și modernizarea sediilor parchetelor. Le vom
finaliza pe cele din Brașov, Vrancea și Constanța, vor continua lucrările la Tg Mureș. În clădirea noastră se va muta
PC Bucureşti, PJ – Sector 4 într-un sediul nou, astfel încât parchetele din Bucureşti, rămase în sediul din Scaune, vor
beneficia de spaţiul atât de necesar.
Ca urmare a Memorandului aprobat de guvern în decembrie 2014, facem demersuri pentru a obține finanțare
pentru consolidarea sediilor de parchet aflate în municipiile reşedinţă de judeţ.
13
Facem, de asemenea, demersuri pentru accesarea fondurilor puse la dispoziţie prin programul POCA 2014-
2020, pentru a institui în cadrul parchetelor un sistem integrat de management al înregistrărilor video și audio, față de
noile cerințe ale Codului de procedură penală în materia audierii persoanelor, care reclamă asigurarea tuturor
mijloacelor tehnice necesare unor camere de anchetă, stocare de date, arhivă electronică ş.a.md.
Studiem, de asemenea, fezabilitatea creării unei platforme care să permită accesul online al cetăţenilor în
vederea aflării stadiului dosarelor în care sunt părți.
Sper ca în ședința de bilanț de la începutul anului 2016 să putem constata că am îndeplinit aceste obiective.
Dragi colegi,
2014 a fost un an greu. A fost, în acelaşi timp, un an experimental din perspectiva intrării în vigoare a
noilor coduri. Am reuşit însă să trecem cu bine acest test.
2014 a fost şi un an în care activitatea procurorilor a fost, adesea, ţinta unor presiuni exterioare
sistemului. Aţi reuşit însă să fiţi obiectivi şi imparţiali. Vă cer să manifestați în continuare aceeaşi indepedenţă și
să dovediți aceeași fermitate şi acelaşi profesionalism în anchetele dumneavoastră. Să nu ne amăgim că în anul
2015 astfel de presiuni vor dispărea. Personal, voi reacționa prompt și ferm de fiecare dată când independența
procurorilor va fi atacată!
Vă rog să mă sprijiniţi şi în anul 2015, am nevoie de competenţa, profesionalismul şi puterea
dumneavoastră de muncă, doar împreună putem îndeplini obiectivele pe care ni le-am asumat.
Vă asigur că veţi găsi întodeauna în persoana mea un coleg şi un partener loial!
În final, aş dori să mulţumesc în mod special echipei care îmi este alături: d.lui prim-adjunct Bogdan
Licu, d.lui adjunct Codruţ Olaru, consilierilor mei, d.na Irina Kuglay şi dl. Daniel Dinu, precum şi d.nei
Alexandra Şinc, consilierul meu în anul 2014.
De asemenea, doresc să mulţumesc tuturor procurorilor, grefierilor, celorlalte categorii de personal
din cadrul Ministerului Public şi să vă doresc sănătate şi un an 2015 fructuos.
În calitate de membru al CSM, ţin să le mulţumesc colegilor din Secţia pentru Procurori, colegilor din
Plenul Consiliului – incluzându-l aici şi pe domnul ministru Cazanciuc – pentru sprijinul acordat în cursul anului
2014.
Vă mulţumesc pentru atenţie!
14
PLURALITATEA DE INFRACTORI. PARTICIPAŢIA PENALĂ. AUTORATUL. INSTIGAREA.
COMPLICITATEA
PLURALITY OF OFFENCES. THE CRIMINAL PARTICIPATION. THE PERPETRATOR. THE
INSTIGATION. THE COMPLICITY
LA PLURALITÉ D’INFRACTIONS. LA PARTICIPATION PÉNALE. LA COACTION.
L’INSTIGATION. LA COMPLICITÉ
Conf.univ.dr.Constantin SIMA
Procuror Şef Serviciu
Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie
§ 1. Noţiunea şi caracterizarea pluralităţii de infractori
Noțiunea de pluralitate de infractori. Pluralitatea de infractori este situaţia în care două sau mai multe
persoane au comis prin eforturi conjugate o faptă prevăzută de legea penală. 9
Este o situaţie simetric opusă pluralităţii de infracţiuni, când aceeaşi persoană săvârşeşte două sau mai multe
infracţiuni, în cazul pluralităţii de infractori, aceeaşi infracţiune este săvârşită de două sau mai multe persoane (concursus
plurium ad idem delictum).10
Pentru existenţa unei pluralităţi de infractori trebuie să se constate, sub aspectul laturii obiective, o contribuţie
efectivă a doi sau mai mulţi subiecţi activi la săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală, iar sub raportul laturii
subiective, voinţa acestora de a coopera la comiterea faptei respective. 11
Aşadar pluralitatea de infractori se caracterizează, pe de o parte, prin prezenţa mai multor infractori şi, pe de altă
parte, prin existenţa unei singure fapte prevăzute de legea penală.
Contribuţia fiecărei persoane în cazul pluralităţii de subiecţi activi, se înscrie în antecedenţa cauzală care a
condus la producerea urmării imediate. Fapta fiind săvârşită prin contribuţia tuturor făptuitorilor răspunderea penală a
acestora este, în general, aceeaşi. Unicitatea infracţiunii face din pluralitatea de persoane care contribuie la săvârşirea ei
o pluralitate de făptuitori, iar această pluralitate de făptuitori constituie o pluralitate de infractori în măsura în care fapta
este săvârşită cu vinovăţie în forma cerută de lege de cel puţin doi dintre făptuitori ori chiar de către un singur făptuitor
care săvârşeşte fapta cu intenţie, împreună cu una sau mai multe persoane care au acţionat din culpă sau fără vinovăţie. 12
Prin urmare, ceea ce este caracteristic pluralităţii de infractori este unicitatea faptei prevăzută de legea penală,
existenţa mai multor subiecţi activi şi voinţa comună a acestora de a contribui la săvârşirea faptei. 13
§ 2. Formele pluralităţii de infractori
Noțiunea de forme ale pluralităţii de infractori. Modul în care două sau mai multe persoane contribuie la
săvârşirea unei infracţiuni poartă denumirea de forme ale pluralităţii de infractori. Diversitatea de forme ale pluralităţii de
infractori este determinată de modul de constituire , de rolul făptuitorului în cadrul acestora şi al răspunderii penale
pentru infracţiunea săvârşită. În teoria dreptului penal se admite că pluralitatea de infractori prezintă trei forme
principale: pluralitatea naturală, pluralitatea constituită şi pluralitatea ocazională sau participaţia penală.
Pluralitatea naturală. Este acea formă a pluralităţii de infractori determinată de natura faptei prevăzute de
legea penală, care nu poate fi săvârşită decât prin contribuţia a două sau mai multe persoane. Din acest motiv pluralitatea
naturală este numită şi pluralitate necesară. 14
O primă categorie de infracţiuni săvârşite în condiţii de pluralitate naturală sunt cele care nu pot fi săvârşite
decât prin contribuţia a două persoane fizice şi din acest motiv sunt numite infracţiuni bilaterale: bigamia (art. 376),
incestul (art. 377), luarea de mită şi darea de mită (art. 289 şi art. 290 C.p.) etc.. O altă categorie de infracţiuni săvârşite
în condiţii de pluralitate naturală sunt infracţiunile ce implică cooperarea unui mai mare număr de persoane, din această
cauză fiind numite de unii autori infracţiuni colective: încăierarea (art. 198 C.p.), infracţiunile împotriva ordinii
constituţionale (art. 397 C.p.) etc. Referitor la pluralitatea naturală colectivă legiuitorul nu face nici o referire în privinţa
numărului minim de persoane care trebuie să coopereze la săvârşirea faptei. Unii autori au exprimat opinia că două
persoane sunt suficiente pentru toate formele de pluralitate naturală, alţi autori au susţinut că numărul participanţilor în
9
G. Antoniu, C. Bulai, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, op. cit.,p. 704
10
C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit.,p. 453
11
I. Pascu, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, Vol. I, op. cit.,p. 488
12
13
I. Pascu, op. cit.,p. 489
14
V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 477
15
cazul unor infracţiuni cu pluralitate naturală de infractori, ar trebui să fie de cel puţin trei persoane, dacă textul nu
precizează că este vorba de minim două persoane. 15
Caracteristic pluralităţii naturale de infractori este faptul că fiecare participant la săvârşirea faptei este privit ca
autor al infracţiunii, alături de ceilalţi participanţi şi răspunde de rezultatul produs, dar nu toţi participanţii trebuie să aibă
şi calitatea de infractori, fiind necesar ca cel puţin unul să acţioneze cu vinovăţie şi să aibă această calitate.16
Pluralitatea constituită. Este o formă a pluralităţii de infractori creată prin asocierea sau gruparea mai multor
persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni. Spre deosebire de celelalte forme ale pluralităţii de infractori, pluralitatea
constituită se caracterizează prin aceea că ia naştere prin simplul fapt al asocierii sau grupării mai multor persoane în
vederea săvârşirii de infracţiuni, indiferent dacă această asociere sau grupare a fost sau nu urmată de punerea în practică a
unuia din proiectele lor iinfracţionale. 17
Spre deosebire de pluralitatea naturală în care gravitatea faptei este apreciată în raport de ceea ce săvârşesc în
mod concret participanţii, în cazul pluralităţii constituite gravitatea faptei este determinată de simplul fapt al asocierii în
vederea săvârşirii de infracţiuni, de potenţialul criminogen al asocierii.
Infracţiunea se comite prin simplul fapt al asocierii şi este incriminată prin voinţa legiuitorului tocmai datorită
caracterului periculos al grupării, structurate, de regulă, în trepte sau nivele de comandă, cu sarcini precise, ierarhizări
exacte, disciplină şi subordonare.18
Ţinând seama de necesitatea combaterii a unor asemenea structuri infracţionale, Codul penal român în vigoare, a
incriminat constituirea unui grup infracţional organizat (art. 367 C.p.), constituirea de structuri informative ilegale (art.
409 C.p.), înţelegerea în vederea săvârşirii infracţiunii de genocid [art. 438 alin. (3) C.p.].
Dacă iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat este urmată de săvârşirea unei infracţiuni se
aplică regulile de la concursul de infracţiuni, potrivit art. 367 alin. (3) C.p.
Condiţiile de existenţă ale pluralităţii constituite sunt următoarele:
a) să existe o grupare de mai multe persoane. Art. 367 alin. (6) defineşte grupul infracţional organizat ca fiind
grupul format din trei sau mai multe persoane. În practică s-a reţinut că fapta inculpaţilor, deţinuţi într-un penitenciar, de
a se fi asociat, întocmind un plan amănunţit, cu determinarea rolului fiecăruia – pentru a lovi şi imobiliza pe angajaţii
însărcinaţi cu paza, pentru a lua uniformele, armele şi a evada, urmând ca ulterior să-şi procure alimente şi haine din furt,
întruneşte toate elementele asocierii pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzute de art. 323 alin. 1 C.p. anterior. 19
Dimensiunea grupului este determinată de scopul pe care îl urmăreşte, de natura infracţiunilor pe care şi le
propune, de împrejurările sau condiţiile în care urmează să acţioneze.
b) gruparea să fie constituită pe o anumită perioadă de timp, să nu aibă caracter ocazional.
Aceasta înseamnă că între membrii grupării trebuie să existe o înţelegere care conferă stabilitate şi durabilitate.
Instanţa supremă a stabilit că infracţiunea prevăzută de art. 323 C.p. anterior presupune o întovărăşire de
oarecare durată, în vederea realizării unui scop infracţional comun, iar nu o simplă înţelegere întâmplătoare şi spontană.
De aceea, dacă mai multe persoane dintre care una vrea să se răzbune pe un duşman al său, care se află într-un grup – au
luat hotărârea de a lovi pe cei ce alcătuiesc acel grup şi au realizat în comun hotărârea lor, fapta săvârşită constituie
numai infracţiunea de vătămare corporală, în raport cu rezultatul produs iar nu şi asociere pentru comiterea de
infracţiuni.20
c) gruparea să aibă un program şi o structură ierarhică. Numai având un program şi o structură ierarhică
gruparea poate acţiona în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni aşa cum prevede art. 367
alin. (6) C.p.
Jurisprudenţa a statuat ca 5 inculpaţi care au săvârşit împreună mai multe infracţiuni de furt calificat, nu au
alcătuit o grupare cu caracter organizat întrucât nu au avut un program de activitate şi nici nu a existat o repartizare a
atribuţiilor între membrii grupului, împrejurări ce ar denota o structură organizatorică. Chiar dacă, uneori, înainte de
săvârşirea unor fapte ei s-au întâlnit şi au discutat cum să procedeze – în timp ce alteori au acţionat la întâmplare,
stabilind, la locul infracţiunii, aportul fiecăruia, niciodată inculpaţii nu s-au întrunit în scopul asocierii pentru a planifica
şi a pregăti săvârşirea infracţiunilor, întâlnirile şi discuţiile lor având un caracter spontan, fără nicio organizare, astfel că
nu se poate reţine în sarcina lor asocierea în vederea săvârşirii de infracţiuni. 21
15
16
17
C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit.,p. 456; I. Pascu, op. cit.,p. 492
18
V. Pasca, op. cit.,p. 356
19
T.S., s.p. d. 4182/1971, C. Sima, Codul penal adnotat, op. cit.,p. 813
20
T.S., s.p. d. 2635/1971, RRD nr.9/1971,p. 163
21
T.m. Bucureşti, s. II p., d. 394/199, Dreptul nr. 5/1992, p. 9
16
Pluralitatea ocazională (participaţia penală). În majoritatea enunţurilor legale, legiuitorul se referă la „autor”
plecând de la ideea că infracţiunea este, în general, comisă de o singură persoană. În rare cazuri face trimitere la o
pluralitate de persoane.
Participaţia penală se referă, în principiu, la infracţiuni care, potrivit enunţului legal, pot fi săvârşite de o singură
persoană, dar care în realitate sunt rezultatul acţiunii conjugate a două sau mai multe persoane. Cum intervenţia acestora
se poate prezenta sub diverse forme, răspunderea penală este diferenţiată în raport cu gradul lor de participare. 22
Pluralitatea ocazională, spre deosebire de celelalte forme ale pluralităţii de infractori, cunoaştere o reglementare
amplă în legea penală şi necesită o examinare detaliată.
§ 3. Participația penală propriu-zisă (perfectă)

Noțiunea de participație penală propriu-zisă. Participația penală propriu-zisă sau perfectă reprezintă acel gen
de participație obișnuit sau comun, la care toți participanții la infracțiune (autori, instigatori, complici) acționează cu
intenție (idem animus), iar în cazul infracțiunilor de culpă toți făptuitorii (coautorii) acționează din culpă (eadem culpa).
Participația penală propriu-zisă este formă tipică și frecvent întâlnită în practică, ce constă în
cooperarea la săvârșirea unei infracțiuni a unui număr de persoane mai mare decât cel impus de lege, dintre care atât
autorul cât și ceilalți participanți acționează cu intenție.
Orice contribuție neintenționată este incompatibilă cu ideea de participație penală proprie, la
infracțiunile din culpă participația apare ca o conlucrare din culpă, a două sau mai multe persoane la săvârșirea în mod
nemijlocit a unei fapte prevăzute de legea penală.
Natura juridică. Formele participației penale proprii. Participația penală ca formă ocazională a pluralității
de făptuitori constituie, în principiu, potrivit celor mai multe din opiniile doctrinare exprimate și din soluțiile legislative
adoptate, o circumstanță in rem având ca efect agravarea regimului sancționator.
În doctrina penală s-au conturat trei concepții privind participația penală.
O primă teorie elaborată sub influența școlii clasice pornește de a existența unui singur fapt penal săvârșit prin
cooperarea mai multor persoane, unității materiale, de fapt, corespunzându-i o unitate subiectivă concretizată în
coeziunea psihică dintre participanți. Această teorie, cunoscută sub denumirea de teoria unității de infracțiune sau teoria
monistă, dominantă în doctrină, cuprinde două curente. Un prim curent susține ideea unei sancțiuni identice pentru toți
participanții (teoria parificării pedepsei), în timp ce un al doilea curent, fără a nega unitatea materială a infracțiunilor,
susține necesitatea diversificării sancțiunilor (teoria diferențierii) pornind de la contribuția diferită a fiecărui participant
la săvârșirea infracțiunii.
O a doua concepție este reprezentată de teoria pluralității de infracțiune potrivit căreia există atâtea infracțiuni
câți participanți sunt, fiecare realizând o activitate care întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni, motiv
pentru care, fiecare din acestea va răspunde ca autor al unei infracțiuni distincte (teoria autonomiei participanților). O
parte din adepții acestei teorii admiteau totuși că în cazul participației secundare (complicitatea) aceasta să fie
incriminată ca delict distinct (teoria complicității delict distinct).
A treia concepție, dezvoltată sub influența școlii pozitiviste, este teoria psihologică. Aceasta pornește
de la ideea că în orice grup de infractori există o persoană cu puternice inclinații criminogene, care exercita o puternică
influență și sugestie (incubul), asupra unor persoane ușor influențabile (sucubul), care comit infracțiuni numai datorită
influenței primului.
În această concepție participația penală trebuie să fie considerată întotdeauna o circumstanță agravantă.
În știința dreptului penal există mai multe clasificări ale participației penale.
În funcție de atitudinea psihică a participanților distingem între participație proprie, când toți
participanții acționează cu o poziție subiectivă identică, fie cu intenție, fie din culpă și participație improprie, când unul
dintre participanți (autorul) săvârșește fapta prevăzută de legea penală din culpă sau fără vinovăție, iar cealaltă –
instigatorul, complicele – determină, înlesnesc sau ajută în orice mod, cu intenție, la săvârșirea ei.
După felul contribuției participanților, putem avea participație omogenă, când toți participanții
contribuie la săvârșirea infracțiunii în aceeași calitate – coautor – și participație eterogenă, când participanții, având o
contribuție diferențiată, cooperează la săvârșirea faptei în calități diferite: autor, instigator, complice.
După felul participării există participație spontană, la care contribuția este dată de participanți în mod
spontan, în timpul exercitării faptei, fără o înțelegere prealabilă și participație preordinată, la care contribuția este dată
în urma unei înțelegeri prealabile.
În sfârșit, distingem între participație anterioară, când contribuția este dată înainte de a se trece la
executarea faptei și participație concomitentă, când contribuția are loc în timpul executării faptei.
22
J. Hurtado Pozo, Droit pénal, partie générale, Schulthess, 2008, p. 343
17
Condițiile participației penale. Pentru a reține că săvârșirea infracțiunii s-a realizat în condițiile
participației penale se cere a fi îndeplinite următoarele condiții:
a) să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală, care să întrunească elementele constitutive ale infracțiunii
pentru cel puțin unul dintre făptuitori.
Prin săvârșirea unei infracțiuni se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca
infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau
complice.
b) fapta să fie săvârșită prin contribuția mai multor persoane.
Nu are relevanță dacă aceasta a contribuit la cauzalitatea fizică a faptei săvârșite a fost directă sau indirectă,
imediată sau mediată, materială sau morală.
Această condiție este îndeplinită dacă există cel puțin doi participanți care cooperează la săvârșirea aceleiași
infracțiuni, fără ca acest număr de participanți să fie cerut de conținutul legal al infracțiunii.
c) să existe o legătură psihică între participan ți cu scopul de a coopera la aceea și faptă prevăzută de legea
penală.
Pentru existența coeziunii psihice, fără de care nu poate fi concepută participația penală, trebuie să se constate,
pe de o parte, o voință comună care presupune ca fiecare participant să fi voit să-și coreleze acțiunea sa cu acțiunea
celorlalți, în săvârșirea aceleiași fapte (identificate în privința factorului volitiv), iar pe de altă parte, aceeași conștiință,
adică fiecare participanți să fi conceput și evaluat la fel ca ceilalți urmările faptei la căror producere cooperează.
Formele participației penale proprii. Formele tipice de cooperare la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea
penală sunt următoarele:
a) efectuarea de acte prin care se realizează însăși fapta prevăzută de legea penală – acte de executare.
b) efectuarea de acte prin care se determină formarea hotărârii de a săvârși fapta și de a trece la realizarea
acestei hotărâri – acte de determinare.
c) prin efectuarea de acte prin care se ajută la săvârșirea faptei – acte de sprijinire.
În dreptul penal contribuția dată prin executarea faptei este denumită autorat sau executare iar persoana care
săvârșește astfel de acte este autor sau executant; contribuția dată prin acte îndreptate spre formarea hotărârii de a săvârși
infracțiunea este denumită instigator sau autor moral, contribuția dată prin acte de sprijinire a săvârșirii faptei poartă
denumirea de complicitate, iar persoana care a săvârșit astfel de acte este numit complice.
Autoratul. În doctrina penală străină autorul este definit ca persoana care a îndeplinit actele materiale
constitutive ale infracţiunii23 sau orice persoană care realizează în întregime sau în parte acţiunea descrisă în enunţul
faptei incriminate sau care începe punerea în executare a acesteia. 24
Doctrina penală franceză mai recentă a achiesat la definiţia legală prevăzută în art. 124-4 din Codul penal
francez: autor este persoana care comite faptele incriminate sau încearcă să comită o crimă, ori un delict, în cazurile
prevăzute de lege.25
În doctrina penală română autoratul este acea formă de participare care constă în săvârşirea de acte de executare
a faptei prevăzute de legea penală. 26
Potrivit art. 46 alin. (1) autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală.
Prin contribuţia autorului la săvârşirea infracţiunii coautoratul are un caracter esenţial şi necesar, autoratul fiind
singura formă de contribuţie la infracţiune care poate exista şi în afara participaţiei.27
Cercetarea autoratului oferă criterii pentru o diferenţiere netă de celelalte forme de participaţie, în special de
complicitatea concomitentă.
Autoratul constituie contribuţie directă la săvârşirea infracţiunii, fără interpunerea altei persoane şi totodată
constituie o contribuţie prin acte de executare.
Prin aceste trăsături autoratul se deosebeşte în mod evident de instigare, care constă în acţiunea de determinare a
unei persoane la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală şi aduce o contribuţie indirectă la săvârşirea acesteia.
În acelaşi timp, autoratul se deosebeşte şi de complicitate, care este de asemenea o contribuţie indirectă la
săvârşirea infracţiunii constând în sprijinirea sub orice formă a executării de către autor a acţiunii incriminate.
Criteriul executării acţiunii incriminate nu este suficient pentru existenţa autoratului.
Când prin norma de incriminare sunt prevăzute unele condiţii referitoare la vârstă, profesiune (funcţionar,
medic, militar, etc.) sau la relaţiile existente între autor şi victimă (ascendent, soţ, etc.) aceste condiţii trebuie să le
23
R. Merle, A. Vitu, op. cit.,p. 677
24
J. Hurtado Pozo, op. cit., p. 351
25
Y. Mayaud, op. cit., p. 420
26
C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 463
27
Ibidem, p. 463
18
îndeplinească autorul în momentul săvârşirii acţiunii (inacţiunii), fără a se lua în considerare dobândirea sau pierderea lor
după comiterea faptei.28
În cazul infracţiunilor proprii numai executarea faptei de către persona care are calitatea cerută de lege este
considerată autorat, nu şi contribuţia identică a unei persoane fără calitate. O astfel de contribuţie, săvârşită de o persoană
fără calitatea cerută de lege este considerată complicitate şi nu coautorat.
Din punct de vedere al laturii subiective, autoratul poate fi realizat cu orice formă de vinovăţie, datorită
specificului său de contribuţie esenţială constând în săvârşirea nemijlocită a faptei incriminate. 29
Coautoratul. Prin coautorat înţelegem acea formă de participaţie constând în săvârşirea în mod nemijlocit a
unei fapte prevăzute de legea penală de către două sau mai multe persoane care devin astfel coautor al acelei fapte.
Potrivit art. 46 alin. (2) C.p. coautorii sunt persoanele care săvârşesc în mod nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de legea
penală.
Coautoratul presupune existenţa unei legături subiective între persoanele care săvârşesc în mod nemijlocit fapta
prevăzută de legea penală.
În lipsa unei legături subiective între coautori, fiecare participant va răspunde în calitate de autor şi nu de
coautor la săvârşirea infracţiunii. 30
Astfel, acţiunile infractorilor, cu toate că au fost determinate de acelaşi mobil – răzbunarea – deoarece acestea
nici în acelaşi timp, nici ca urmare a unei înţelegeri de a acţiona împreună, există infracţiuni distincte cu autori diferiţi. 31
Contribuţiile coautorilor la săvârşirea infracţiunii nu trebuie să fie identice. Există coautorat chiar dacă numai
lovitura dată de un participant este mortală iar cele aplicate de ceilalţi nu. 32
Există tentativă la infracţiunea de omor comisă în coautorat, cu toate că numai unul dintre infractori a produs
cele două leziuni ce au pus în pericol viaţa victimei, din moment ce ambii inculpaţi au atacat-o simultan cu cuţitele, după
o înţelegere prealabilă.33 Faptul că numai unul dintre coinculpaţi a exercitat violenţe asupra paznicului care i-a surprins,
nu înseamnă că numai acesta se face vinovat de infracţiunea de tâlhărie, atâta vreme cât agresiunea a avut drept scop,
care s-a şi finalizat, să se asigure scăparea pentru ambii inculpaţi precum şi păstrarea bunurilor furate. 34
Condiţiile coautoratului. Pentru existenţa coautoratului se cer a fi îndeplinite anumite condiţii, unele de ordin
obiectiv, altele de ordin subiectiv.
a) O primă condiţie, de ordin obiectiv, este unitatea de faptă prevăzută de legea penală. Aceasta înseamnă că
toţi coautorii să contribuie nemijlocit la executarea aceleiaşi fapte prevăzută de legea penală, activitatea lor să fie
îndreptată asupra aceluiaşi obiect juridic, în sensul de a leza aceleaşi relaţii sociale protejate de norma de incriminare a
faptei respective.35
b) A doua condiţie, de ordin obiectiv constă în săvârşirea de către participanţi, în mod nemijlocit,
împreună, a faptei prevăzută de legea penală.
Prin acte de săvârşire nemijlocită a faptei se înţelege orice act de conduită exterioară, prin care se execută direct
acţiunea sau inacţiunea realmente periculoasă incriminată de lege. 36
Există coautorat dacă mai multe persoane au lovit victima cu un instrument apt de a ucide. 37
Este coautor la infracţiunea de omor şi acela care – prevăzând şi acceptând rezultatul letal survenit a lovit cu
muchia unui topor imobilizând-o, nu pe victimă, ci pe o persoană din apropierea acesteia care sărise să o apere pe
victimă.38
Există coautorat doar atunci când participanţii acţionează împreună prin desfăşurarea unor activităţi materiale
concordant, când ei contribuie nemijlocit la săvârşirea faptei iar acţiunile lor se află într-o unitate indivizibilă.
Simpla prezenţă fizică a unei persoane alături de inculpat, la locul şi momentul săvârşirii de către acesta din
urmă a unui omor, nu constituie coautorat.39
28
M. Basarab, op. cit.,vol. I., p. 408
29
30
A. Boroi, op. cit.,p. 363
31
T.S., c.p., d. 2123/1968, R.R.D. nr. 3/1969, p. 157
32
T.S., c.p., d. 2113/1968, R.R.D. nr. 3/1969, p. 157
33
T.S., c.p., d. 21/1976, C.D. 199, p. 1976, p. 276
34
C.A. Constanţa, d.p. 80/1944, Dreptul nr. 9/1994, p. 94
35
36
A. Boroi, op. cit.,p. 364
37
T.S., s.p., d. 1362/1983, C. Sima,Codul penal adnotat, op. cit.,p.61
38
39
19
Sunt incluse în sfera actelor de executare şi acelea care, fără a fi parte din acţiunea tipică descrisă de norma de
incriminare contribuie într-o măsură determinantă la realizarea ei, deoarece, prin contribuţia sa, coautorul înlătură
obstacolele din calea autorului şi facilitează săvârşirea faptei. 40
c) O a treia condiţie priveşte legătura subiectivă dintre coautori. În lipsa unei legături subiective între
participanţi, nu va exista coautorat, deşi între acestea a avut loc o cooperare materială. Ca urmare, fiecare persoană va
putea fi considerată autor al unei infracţiuni distincte, iar actele lor vor putea fi doar conexe.41 Astfel, legătura subiectivă
nu se realizează în caz de omor, când un inculpat a cauzat victimei o vătămare a integrităţii corporale, mai înainte ca alt
inculpat să-i fi aplicat lovitura mortală, fiindcă nu a existat o înţelegere prealabilă între ei şi nici prevederea de către
primul a infracţiunii săvârşită de către acesta din urmă. Într-o asemenea situaţie sunt două infracţiuni distincte, vătămarea
integrităţii corporale săvârşită de primul, şi omor săvârşit de ultimul. 42
Legătura subiectivă poate interveni înainte sau în timpul executării acţiunii. Astfel, când mai multe persoane –
dintre care una vroia să se răzbune pe un duşman al său – au hotărât să lovească pe cei care constituiau grupul respectiv
şi au executat în comun acţiunea, se realizează participaţia, iar legătura subiectivă s-a stabilit înainte de punerea în
executare a acţiunii.43
Dacă în timp ce inculpatul lovea victima au mai venit încă patru persoane care au început să o lovească şi ele,
unele cu cuţitele iar altele cu obiecte şi cu picioarele, acţionând simultan şi conjugat la suprimarea vieţii victimei,
legătura subiectivă dintre participanţi s-a stabilit în timpul executării acţiunii.44
În cazul în care realizarea legăturii subiective între persoanele respective are loc ulterior consumării infracţiunii
nu mai putem vorbi de coautorat. Spre exemplu, infracţiunea de furt s-a consumat în momentul sustragerii unor bunuri
din întreprindere care au fost ascunse în puţul liftului în vederea scoaterii lor, în timpul nopţii, din incinta unităţii. Dacă
ulterior inculpatul este ajutat de către o altă persoană să scoată bunurile respective, primind o parte din ele, comite
infracţiunea de tăinuire în calitate de autor, nefiind coautor la furt. 45
Infracţiuni la care coautoratul nu este posibil.

Există infracţiuni la care coautoratul nu este posibil.
a) Infracţiunile cu autor unic. În cazul acestor infracţiuni acţiunea tipică nu poate fi realizată decât de un singur
autor: mărturie mincinoasă (art. 273 C.p.), uciderea şi vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă (art. 200 C.p.),
conducerea unui vehicul fără permis (art. 335 C.p.), absenţa nejustificată (art. 413 C.p.), dezertarea (art. 414 C.p.), etc.
b) Infracţiunile omisive. Aceste infracţiuni nu pot fi săvârşite în forma coautoratului întrucât elementul lor
material constă în îndeplinirea unor obligaţii impuse de lege şi care au un caracter personal că, de exemplu, nedenunţarea
(art. 266 C.p.) omisiunea sesizării (art. 267 C.p.), abuzul în serviciu prin neîndeplinirea unei atribuţii de serviciu [art. 297
alin. (1) C.p.], abandon de familie [art. 378 alin. (1) lit. c) C.p.] etc.
c) infracţiuni cu subiect calificat. În cazul infracţiunilor la care legea cere ca subiectul nemijlocit să aibă o
anumită calitate (funcţionar public, cetăţean român, militar, gestionar, administrator etc.) pentru existenţa coautoratului
este necesar ca cei care au săvârşit în mod nemijlocit fapta trebuie să aibă această calitate.
B. Instigarea
Noțiunea de instigare și caracterizarea instigării

Instigarea este o formă a participației penale constând în fapta unei persoane – instigator – care, cu intenție,
determină, prin orice mijloace, pe oaltă persoană – instigat – să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală 46.
Ceea ce caracterizează instigarea este faptul că instigatorul este cel dintâi care ia hotărârea de a săvârși
infracțiunea, dar nu trece la săvârșirea faptei ci transmite această hotărâre unei alte persoane, care, determinată să comită
fapta prevăzută de legea penală, trece ulterior, în mod concret, la săvârșirea ei47.
Instigatorul este cel care, fără a participa fizic la infracțiune, a sugerat autorului material să o comită.
Instigatorul este una din cauzele generatoare ale infracțiunii și poate fi considerat ca autor moral sau intelectual48.
Acțiunea de instigare are un caracter complex, presupunând o activitate psihică și alta fizică, fără a putea fi
asimilată cu executarea nemijlocită a faptei de către autor.
40
I. Pascu, op. cit., p. 325
41
M. Basarab, op. cit.,p. 412
42
T.S., c.p., d. 877/1965, C.D. 1965, p. 328
43
T.S., s.p., d. 2635/1971, R.R.D. nr. 9/1971, p. 163
44
T.S., c.p., d. 32/1977, R.R.D. nr. 9/1977, p. 63
45
T.J. Timiş, d. 521/1975, R.R.D. nr. 2/1976, p. 68-69
46
C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 467.
47
V. Papadopol, în Codul penal comentat și adnotat, op. cit., p. 170.
48
R. Merle, A. Vitu, op. cit., p. 690.
20
Instigarea este posibilă la oricare dintre faptele prevăzute de legea penală la oricare faptă ce poate avea autor,
care poate concepe el însuși fapta sau poate să fie determinat de o altă persoană să o săvârșească.
Subiecții instigării. Instigarea, ca formă a participației penale, presupune existența a două persoane: o primă
persoană care desfășoară activitatea de instigare denumită instigator sau autor moralși o a doua persoană, asupra căreia
se exercită acțiunea de instigare, denumită instigat sau autor material49.
Instigator poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile de vârstă și responsabilitate cerute de lege pentru a
putea fi subiect al unei infracțiuni50.
Dacă în cazul infracțiunilor proprii, autorul material trebuie să aibă calitatea cerută de lege, instigatorul sau
autorul moral nu trebuie să aibă calitatea cerută de lege autorului infracțiunii.
Instigarea este posibilă la oricare dintre faptele prevăzute de legea penală: la infracțiunile intenționate ca și la
cele din culpă (în acest caz fiind vorba de participație improprie sau imperfectă) la infracțiunile comisive ca și la
infracțiunile omisive51.
Instigarea poate fi săvârșită de mai multe persoane simultan sau succesiv determinând aceeași persoană la
săvârșirea aceleiași infracțiuni.
Într-o asemenea situație există coinstigare iar persoanele care o săvârșesc sunt coinstigatori, dacă acestea au
acționat potrivit unei înțelegeri, cu voința de a coopera. În cazul în care între instigatori nu a existat înțelegere,
realizându-se întâmplător acte de instigare a aceleiași persoane, la săvârșirea aceleiași fapte prevăzute de legea penală,
suntem în prezența unui concurs de instigări și nu a unei coinstigări52.
Există coinstigare în cazul unei instigări imediate, atunci când o persoană determină pe o altă persoană, care la
rândul acesteia să determine o altă persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală. În acest caz există instigare
imediată din partea primului instigator și imediată din partea celui de-al doilea.
Dacă instigatorul săvârșește acte de executare alături de actele de instigare, participând și ca autor la săvârșirea
acelei infracțiuni, contribuția de instigator se absoarbe în aceea de autor53.
Referitor la persoana instigată nu se cere să se îndeplinească condițiile de responsabilitate și vârsta cerute de
legea penală. În cazul neîndeplinirii acestor condiții participația va fi improprie.
În cazul infracțiunilor proprii, instigatorul trebuie să aibă calitatea cerută de lege autorului infracțiunii.
Instigarea adresată unei singure persoane este denumită instigare individuală iar instigarea unui număr
nedeterminat de persoane este instigare colectivă.
Condițiile instigării. Pentru existența instigării este necesară îndeplinirea următoarelor condiții:
a) să existe o activitate de determinare din partea unei persoane (instigator) asupra altei persoane (instigat) la
săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală. Acțiunea de determinare îl diferențiază pe instigator atât de autor, care
săvârșește în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală cât și complice, care înlesnește sau ajută la săvârșirea faptei
prevăzută de legea penală54.
Hotărârea de a săvârși infracțiunea trebuie să aparțină instigatorului, care prin acțiunea de determinare o
transmite autorului. Este posibil ca ideea săvârșirii infracțiunii să fi preexistat în mintea autorului dar el să nu fi luat
hotărârea de a săvârși infracțiunea decât în urma îndemnurilor și stăruințelor instigatorului.
În practică s-a reținut că determinarea înseamnă luarea efectivă a hotărârii de către cel instigat, indiferent de
împrejurarea dacă o pune sau nu în executare55.
Dar nu există instigare, în cazul așa-numitei „instigări aparente”, când cel asupra căruia s-a efectuat
determinarea nu a luat hotărârea de a comite fapta 56 sau a lăsat doar impresia instigatorului că a fost determinat, anunțând
ulterior victima și organele competente57.
Numai începerea executării acțiunii sau inacțiunii demonstrează că instigatul a fost determinat și doar din acest
moment instigarea are semnificația unui act de participație penală58.
49
V. Dongoroz, Drept penal, București, 1939, p. 513.
50
V. Papadopol, în Codul penal comentat și adnotat, op. cit., p. 171.
51
C. Bulai, B. N. Bulai, op. cit., p. 468.
52
V. Papadopol, op. cit., p. 170.
53
54
55
T.S., s.p., d. 2809/1972, RRD nr. 2/1973, p. 166.
56
L. Plașovin, Despre așa-zisa instigare aparentă și incriminarea acesteia ca infracțiune de sine stătătoare,
Legalitatea Populară nr. 2/1959, p. 13.
57
M. Zolyneak, op. cit., vol. II, p. 380.
58
M. Basarab, op. cit., vol. I, p. 420.
21
Pentru existența instigării se cere ca determinarea să se refere la o faptă concretă, prevăzută de legea penală.
Actele de instigare pot fi realizate prin cuvinte, prin scris, prin gesturi sau orice alte acte cu semnifica ție neîndoielnică.
Întrucât legea penal nu face nici o referire la mijloacele prin care se realizează instigarea se înțelege că acestea
pot fi multiple și variate, de la simple sfaturi, îndemnuri, rugăminți sau insinuări până la constrângere sau corupere59.
În raport cu mijloacele folosite în activitatea de determinare totuși există deosebire între instigarea simplă la
care se folosesc mijloace imateriale de determinare a voinței instigatului (rugăminți, îndemnuri persuasive, insinuări) și
instigare calificată, la care se folosesc mijloace cum ar fi promisiuni de daruri sau alte foloase, sau exercitarea de
presiuni prin diferite forme de constrângere asupra instigatului, direct sau indirect 60.
Ordinul superiorului, dacă este contrar legii și subordonatul îl execută, deși este conștient de ilegalitatea
acestuia, constituie instigare61.
Nu este posibilă instigarea negativă, în care instigatorul îi spune instigatului să nu comită o infracțiune contând
tocmai pe contrariul. Într-un asemenea caz există instigare pozitivă cu caracter ascuns, insidios.
Nu poate fi reținută ca instigare prin omisiune lipsa dezaprobării ideiisăvârșirii unei infracțiuni din partea celui
care avea obligația legală de a face aceasta (părinte, profesor, conducător al locului de muncă etc.) 62.
Activitatea de instigare poate fi săvârșită direct asupra persoanei ce urmează să săvârșească fapta prevăzută de
legea penală (instigare imediată) sau asupra unei persoane ce urmează să determine la rândul său pe cel ce va săvârși
fapta prevăzută de legea penală (instigare mediată)63.
Obiectivul activității de determinare trebuie să îl constituie o faptă prevăzută cu legea penală, altfel neputând fi
vorba de participație penală.
Fapta trebuie să poată fi săvârșită de cel instigat iar în cazul infracțiunilor proprii instigarea trebuie să se
îndrepte asupra unei persoane care are calitatea cerută de lege pentru autorul infracțiunii64.
b) inexistența unei hotărâri anterioare a instigatului de a săvârși fapta prevăzută de legea penală. Activitatea
instigatorului trebuie să fie anterioară hotărârii autorului de a săvârși fapta prevăzută de legea penală.
Nu există instigare în cazul în care îndemnul a fost adresat unei persoane care luase deja hotărârea de a săvârși
fapta prevăzută de legea penală. Într-un astfel de caz se va putea vorbi de o complicitate morală, dacă acțiunea
desfășurată asupra psihicului autorului a fost de natură să întărească rezoluția infracțională65.
Jurisprudența a reținut că nu constituie instigare faptul de a striga persoanelor care loveau victima cu pariică
aceasta „trebuie omorâtă”, deoarece un asemenea îndemn nu a avut un efect determinant în dezlănțuirea agresiunii66și,
de asemenea, nu constituie instigare la avort dacă îndemnul de a întrerupe sarcina nu a avut caracter determinant, ci doar
a întărit hotărârea autorului de a comite fapta; în acest caz va exista complicitate la avort, mai ales că cel care a exercitat
întreruperea de sarcină i-a procurat autorului unele substanțe și instrumente necesare intervenției67.
Între activitatea de instigare și luarea hotărârii de către cel instigat trebuie să existe un raport de cauzalitate68.
c) activitatea de determinare să se efectueze cu inten ție. Activitatea de instigare implică intenție din partea
instigatorului întrucât instigarea presupune luarea unei hotărâri pe care să o transfere altei persoane. Instigatorul are
reprezentarea faptei pe care o va comite autorul și este conștient că prin activitatea sa îl determină la comiterea acesteia 69.
Dispozițiile art. 47 din Codul penal impun condiția intenției numai în ceea ce privește activitatea
instigatorului nu și a instigatului, a cărui activitate poate îmbrăca fie forma intenției, fie a culpei, ori chiar a lipsei totale
de vinovăție70.
Instigarea fiind o formă de participație care se săvârșește numai cu intenție, nu și din culpă, s-a ridicat
problema dacă este posibilă la infracțiunile praeterintenționate71.
În doctrină s-a precizat că rezultatul mai grav în cazul infracțiunilor praeterintenționate constituie o
împrejurare reală care se răsfrânge și asupra instigatorului în măsura în care a cunoscut-o sau a avut posibilitatea să o
cunoască72.
59
I. Pascu, op. cit., p. 470.
60
61
T.S., s.p., d. 1253/1977 (apud M. Basarab, op. cit., p. 420).
62
M. Basarab, op. cit., p. 419.
63
T.S., s.p., d. 126/1971, RRD nr. 11/1972, p. 171.
64
C. Bulai, B. N. Bulai, op. cit., p. 470.
65
66
T.S., s.p., d. 7357/1970, RRD nr. 10/1971, p. 176.
67
T.S., s.p., d. 802/1977, G. Antoniu, C. Bulai, Practică judiciară penală, Ed. Academiei, București, 1988, vol. I,
p. 95.
68
69
M. Zolyneak, op. cit., p. 381.
70
71
T.S., s.p., d. 7357/1970, RRD nr. 10/1971, p. 176.
72
22
În acest sens s-a pronunțat și jurisprudența care a stabilit, în cazul infracțiunilor complexe
praeterintenționate, că atunci când instigatorul determină pe autor să săvârșească o tâlhărie, fără a prevedea că victima va
deceda în urma exercitării actelor de violență, având însă posibilitatea de a prevedea un astfel de rezultat, iar autorul
tâlhăriei ucide victima cu intenție, fapta celui dintâi constituie instigare la infracțiunea de tâlhărie urmată de moartea
victimei, iar fapta autorului constituie infracțiunea de omor deosebit de grav prevăzute de art. 176 alin. (1) lit. d) din
Codul penal anterior. Instanța a reținut, ca formă de vinovăție, intenția depășită în cazul instigatorului și intenția în cazul
autorului infracțiunii73.
d) activitatea de determinare să fie urmată de executare. Instigarea implică cu necesitate ca autorul să fi dat
curs instigării fie prin săvârșirea faptei în formă consumată fie a unei tentative pedepsibile. Nu se realizează instigarea ca
formă de participație, în situația în care instigatul, care a luat hotărârea de a săvârși fapta, nu a pus-o în executare și a
efectuat doar un act de pregătire, fără relevanță penală ori a început executarea faptei care a rămas în stadiul tentativei pe
care legea nu o incriminează74.
Activitatea de instigare fiind anterioară săvârșirii infracțiunii, instigatorul nu poate face parte dintre persoanele
care săvârșesc împreună o infracțiune astfel că nu este aplicabilă circumstanța agravantă a săvârșirii faptei de trei sau
mai multe persoane împreună75.
În cazul în care instigarea s-a referit la o infracțiune mai ușoară iar instigatul a săvârșit o infracțiune mai gravă,
instigatorul va răspunde pentru infracțiunea la care a instigat iar instigatul va răspunde pentru infracțiunea comisă76.
Dacă autorul comite o faptă mai ușoară decât cea la care a fost determinat, instigatorul va răspunde în raport cu
fapta săvârșită și nu cu cea la care a instigat77.
În situația în care inculpatul comite atât acte de instigare cât și de autorat, va răspunde numai ca autor78 iar în
situația în care săvârșește concomitent acte de instigare și de complicitate privitor la aceeași infracțiune, va răspunde
numai pentru instigare79.
Pentru existența instigării nu interesează mobilul sau scopul urmărit de instigator și, din acest motiv, există
instigare și în cazul agentului provocator care instigă în scopul de a prinde pe cel instigat în momentul începerii
executării80.
Forme ale instigării. Instigarea se prezintă sub mai multe forme:

a) În funcție de numărul persoanelor față de care se efectuează activitatea de determinare se face deosebire între
instigare individualăși instigare colectivă.
Instigarea individuală se adresează unei sau unor persoane determinate în timp ce instigarea colectivă se
adresează unui număr nedeterminat de persoane și este incriminată distinct sub denumirea de instigare publică (art. 368
din Codul penal).
b) În raport cu modul cum este comunicată ideea infracțională, distingem între instigare explicită sau
deschisăși instigare ascunsă sau insidioasă81.
c) După modul direct sau mediat de determinare a autorului la săvârșirea faptei în doctrină se face diferență
între instigare mediatăși imediată.
În cazul instigării mediate instigatorul recurge la o altă persoană care să-l determine la rândul său pe autor, în
cazul instigării imediate, instigarea are loc nemijlocit de la instigator la autor.
d) După criteriul mijloacelor folosite de instigator pentru determinarea autorului, distingem între instigare
simplăși instigare calificată.
În cazul instigării simple, instigatorul folosește mijloace simple ca rugăminte ca rugăminți, îndemnuri,
prezentarea unor argumente.
Spre deosebire de aceasta, instigarea calificată presupune oferirea de daruri sau avantaje, exercitarea de presiuni
morale etc.
e) După cum sunt sau nu definite exact fapta și condițiile în care urmează să fie săvârșită, facem distincția
între instigare determinată, când instigatorul precizează fapta și condițiile în care urmează să fie comisă și instigare
73
T.S., c.7., d. 23/1987, Culegere de decizii pe anul 1987, p. 305.
74
75
76
C. A Craiova, s.p., d. 483/2001 în I. Pascu, op. cit., p. 335.
77
I. Pascu, S. Ivan, Tâlhăria, aspecte de teorie și practică judiciară, Editura Ministerului de Interne, București,
1992, p. 27-30.
78
T.S., s.p. d. 128/1971, RRD nr. 11/1972, p. 171; T. J. Constanța, d.p. 554/1979, RRD nr. 2/1980, p. 61.
79
T.S., s.p., d. 278/1974, RRD nr. 8/1974, p. 71; T. S., s.p. d. 2073/1972, RRD nr. 1/1973, p. 165.
80
C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 472; V. Dongoroz, op. cit., p. 198.
81
23
nedeterminată când instigatorul îndeamnă la diverse fapte prevăzute de legea penală și lasă persoanei instigate
posibilitatea alegerii faptei ce urmează a fi săvârșită82.
f) În funcție de forma de vinovăție cu care autorul săvârșește fapta distingem între instigare proprie sau
perfectăși instigare improprie sau imperfectă.
Instigarea proprie sau perfectă se caracterizează prin concordanță, sub aspect subiectiv, între instigator și
instigat, atât instigarea cât și fapta fiind săvârșite cu intenție.
Instigarea improprie sau imperfectă are ca specific o acțiune de determinare cu intenție și o faptă prevăzută de
legea penală săvârșită din culpă sau fără vinovăție.
g) Ținând seama de efectul obținut, distingem între instigare cu efect pozitiv (reușită, urmată de executare) și
instigare cu efect negativ (nereușită, neurmată de executare)83.
C. Complicitatea
Noţiune. În doctrina penală complice este orice persoană care, cu intenţie, acordă asistenţă autorului pentru a
comite o crimă sau un delict 84 sau persoana care ajuta pe autor să săvârşească o infracţiune, fără a îndeplini ea însăşi
actele constitutive ale infracţiunii85, ori persoana care nu a comis elementele obiective şi subiective ale infracţiunii, astfel
cum sunt definite de lege, dar care a participat, în anumite condiţii la săvârşirea acesteia86 sau, cel care nu a realizat
elementele infracţiunii, ci doar a cooperat cu intenţie la săvârşirea acesteia printr-un act material distinct de elementul
material al infracţiunii.87
În doctrina penală română complicitatea este definită ca formă a participaţiei penale ce constă în fapta persoanei
care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută cu orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală, ori promite, înainte
sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după
îndeplinirea faptei prevăzută de legea penală promisiunea nu este respectată. 88
Complicitatea reprezintă o contribuţie indirectă la săvârşirea infracţiunii întrucât complicele nu determină, nici
nu realizează în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală ci înlesneşte autorului această realizare.
Actele de complicitate, spre deosebire de cele de coautorat, nu fac parte din conţinutul legal al infracţiunii, ci din
cel concret. Ca atare, complicitatea nu are un caracter infracţional propriu, ci îl „împrumută” de la acţiunea sau
inacţiunea autorului.89
În raport cu autoratul sau cu instigarea, complicitatea apare ca o participaţie secundară sau accesorie 90 şi din
acest motiv complicitatea ca formă de participaţie secundară este absorbită de instigare ca formă de participaţie
secundară.91
Fiind o contribuţie la săvârşirea faptei, complicitatea se inserează însă în antecedenţa cauzală a acesteia, alături
de celelalte contribuţii, atrăgând calitatea de participant a complicelui. 92
Complicele cooperează prin activitate indirectă de natură a sprijini latura obiectivă – complicitate materială –
sau latura subiectivă – complicitate morală şi aceasta conferă contribuţiei sale caracter de participaţie accesorie,
secundară.
Chiar atunci când intervine în cursul executării – complicitate materială concomitentă – îşi păstrează caracterul
de contribuţie indirectă, care facilitează săvârşirea faptei. Activitatea complicelui, destinată pregătirii condiţiilor
săvârşirii faptei are loc, de regulă, înainte de începerea executării – complicitate anterioară.
Complicitatea este posibilă, în general, la toate infracţiunile, chiar şi la cele la care nu sunt posibile unele forme
de participaţie, cum ar fi coautoratul sau la infracţiunile cu subiect special, fără a se cere complicelui calitatea impusă de
lege autorului infracţiunii.93
Condiţiile complicităţii.
Pentru a se reţine complicitatea ca formă a participaţiei penale trebuie să se constate îndeplinirea cumulativă a
următoarelor condiţii: a) să se fi săvârşit în mod nemijlocit, de către o altă persoană, o faptă prevăzută de legea penală; b)
82
83
M. Basarab, op. cit., p. 425; I. Pascu, op. cit., p. 337.
84
J. Hurtado Pozo, op. cit., p. 375.
85
J. Pradel, Droit pénal général, op. cit.,p. 385.
86
F. Desportes, F. Le Gunehec, op. cit.,p. 494.
87
G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op.cit., p. 278.
88
C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit.,p. 472.
89
M. Basarab, op. cit., vol. I, p. 429.
90
91
V. Papadopol, St. Daneş, Notă la T.S., s.p. d. 2355/1984, C. Sima, Codul penal adnotat, op. cit., p. 68.
92
93
24
să se fi efectuat de către complice acte de înlesnire sau de ajutor la săvârşirea acelei fapte; c) contribuţia complicelui să
fie efectivă, adică să se fi folosit, în fapt, la săvârşirea de către autor a infracţiunii; d) actul de complicitate să fie efectuat
cu intenţie.
Săvârşirea de către autor a unei fapte prevăzute de legea penală. Ca formă de participaţie accesorie,
complicitatea nu este de conceput fără săvârşirea în mod nemijlocit, de către o altă persoană, a unei fapte prevăzută de
legea penală.94 Fapta trebuie să corespundă laturii obiective a unei infracţiuni consumate sau cel puţin unei tentative
pedepsibile.95
Dacă fapta constituie contravenţie, sprijinul dat la săvârşirea acesteia nu constituie complicitate. 96
Dacă după efectuarea activităţii ce intră în conţinutul complicităţii persoana ce trebuie să execute nemijlocit
fapta, nu mai procedează la săvârşirea ei, actele de complicitate nu se mai pedepsesc. 97
Dacă autorul săvârşeşte o faptă mai gravă decât aceea cu privire la cares-a înţeles cu complicele, acesta va
răspunde numai pentru fapta la care a intenţionat să-l ajute pe autor, în cazul în care nu a cunoscut sau prevăzut
posibilitatea comiterii de către autor a faptei mai grave. Dimpotrivă, dacă autorul a săvârşit o faptă mai puţin gravă decât
aceea la care se refera înţelegerea, complicele va răspunde pentru fapta săvârşită de autor şi nu pentru fapta mai gravă
care făcuse obiectul înţelegerii.98
Săvârşirea de către complice a unor acte de sprijinire a săvârşirii faptei. Complicele poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale pentru a fi subiect activ al infracţiunii. La săvârşirea infracţiunii pot
contribui unul sau mai mulţi complici, în funcţie de complexitatea faptei prevăzute de legea penală, fie că ne aflăm în
prezenţa unor infracţiuni cu autor unic, fie că sunt infracţiuni cu pluralitate naturală sau constituită de subiecţi activi.
Complicitatea presupune săvârşirea de către complice a unor acte de sprijinire a săvârşirii faptei de către autor. 99
Actele de sprijinire pot fi acte de înlesnire sau de ajutor în vederea realizării laturii obiective a faptei prevăzute
de legea penală (complicitate materială) sau acte de înlesnire sau de ajutor în vederea realizării laturii subiective
(complicitate morală).
Legea noastră penală, ca majoritatea legislaţiilor penale, a indicat numai modalităţile generale ale complicităţii,
fără a determina fiecare act de complicitate, urmând ca judecătorii să aprecieze în concret, în fiecare caz în parte, dacă
sunt întrunite condiţiile complicităţii.
Art. 48 C.p. prevede două modalităţi de complicitate:
a) înlesnirea sau darea de ajutor, în orice mod, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală;
b) promisiunea de tăinuire a bunurilor provenite din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, sau
promisiunea de favorizare a făptuitorului, chiar dacă această promisiune nu este îndeplinită.
Înlesnirea se referă la acte îndeplinite anterior începerii executării sau la acte preparatorii constând în procurarea
de mijloace, luarea de măsuri sau crearea unor condiţii de natură să faciliteze săvârşirea faptei prevăzută de legea
penală.100
Ajutorul se referă la actele îndeplinite de complice chiar în cursul realizării de către autor a acţiunii incriminate.
Aceste acte pot consta în înmânarea armei cu care autorul să săvârşească infracţiunea, asigurarea pazei, deschiderea unei
uşi prin care autorul să-şi asigure scăparea, înlăturarea sistemului de alarmă etc. Actele de ajutor constituie aşa numita
complicitate concomitentă.101
Promisiunea de tăinuire sau de favorizare constituie un mijloc de întărire a hotărârii infracţionale luate de altă
persoană şi un sprijin de care autorul are nevoie după executarea faptei. Acest sprijin poate consta fie în tăinuirea
bunurilor, fie în favorizarea infractorului, adică în fapte care, atunci când sunt săvârşite fără o înţelegere prealabilă ori în
timpul săvârşirii faptei, constituie infracţiuni de sine stătătoare: tăinuirea (art. 270 C.p.) şi favorizarea infractorului (art.
269 C.p.).102
Contribuția complicelui să fi servit efectiv la săvârșirea faptei prevăzută de legea penală. Contribuția
complicelui, în oricare dintre modurile prevăzute în art. 48 C.p. trebuie să fie efectivă și să fi folosit efectiv autorului la
săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.
94
V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 201.
95
C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 474; T.j. Bacău, d.p. 734/1973, R.R.D. nr. 2/1974, p. 165.
96
T.S., s.p., d. 3696/1970, C.D. p. 288.
97
T.j. Hunedoara, d.p. 354/1974, R.R.D. nr. 5/1975, p. 69.
98
I. Pascu, op. cit.,p. 340.
99
C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit.,p. 474.
100
101
I. Pascu, op. cit.,p. 340.
102
Ibidem, p. 340.
25
Dacă ajutorul nu este dat întrucât complicele este împiedicat să-l dea, sau, deși l-a dat, acest ajutor nu este
folosit, fiind considerat impropriu sau de prisos, contribuția astfel dată rămâne o simplă tentativă de complicitate, fără
relevanță penală.103
Atât în cazul în care contribuția înlesnitoare a fost considerată improprie, cât și în cazul în care această
contribuție nu a fost utilizată de autor, nu există complicitate deoarece între contribuția prestată și rezultatul infracțional
survenit nu se poate stabili un raport de cauzalitate, astfel că elementul material al complicității este absent.
Cu toate acestea, trebuie să se examineze cu atenție dacă actul de complicitate materială a avut totuși valoarea
unui sprijin intelectual, constituind astfel o complicitate morală.104 Astfel, cel care procură autorului o armă sau un
instrument pentru comiterea infracțiunii săvârșește un act de înlesnire materială, dar în același timp, întărește hotărârea
infracțională a autorului. În doctrină, s-a apreciat că chiar dacă autorul a folosit alte mijloace decât cele puse la dispoziție
de complice, actul acestuia din urmă, deși nu constituie complicitate materială, în măsura în care a reprezentat un sprijin
moral, ar putea constitui complicitate morală. 105
Actul de complicitate, în oricare dintre modurile în care s-a manifestat, trebuie să fie efectuat cu intenție.
Sub aspect subiectiv complicele trebuie să cunoască acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material al
infracțiunii ce urmează a fi comisă de autor, urmările acesteia și că actul său se alătură acțiunii autorului. Astfel, dacă a
cunoscut că tâlhăria la care a înțeles să contribuie cu acte de ajutor, va fi comisă prin punerea victimei în stare de
inconștiență ca urmare a folosirii de narcotice, contribuția sa va constitui complicitate la tâlhărie chiar dacă autorul a
săvârșit sustragerea folosind violența, deoarece a cunoscut că infracțiunea va fi săvârșită în una din modalitățile
alternative de realizare a laturii obiective a tâlhăriei și a participat la comiterea acesteia. 106
Sprijinul acordat de complice poate fi cu intenție directă sau indirectă și evidențiază legătura psihică dintre
acesta și autor.107
Aceasta legătură poate fi bilaterală, când se manifestă sub forma unei înțelegeri exprese sau tacite, prealabilă
sau concomitentă ori unilaterală, când se stabilește de la complice la autor.
De esența complicității nu este reprezentarea din partea autorului a ajutorului dat de complice, ci voința
complicelui de a-și uni contribuția sa cu activitatea autorului, indiferent dacă acesta are sau nu cunoștință de ajutorul
dat.108
Formele complicității. Complicitatea este susceptibilă de numeroase variațiuni în raport cu natura sprijinului
acordat de complice, cu momentul și modul în care este dat acest sprijin.
a) În funcție de natura ajutorului acordat complicitatea poate fi materială sau morală.
Complicitatea materială presupune o activitate de ajutorare, înlesnire sau sprijinire materială a pregătirii sau
executării faptei săvârșite de autor.
Aceasta presupune procurarea pentru autor a unor instrumente sau mijloace cu ajutorul cărora acesta săvârșește
fapta penală, ajutorul material dat în timpul comiterii faptei sau în general în orice acte pozitive sau negative care servesc
autorului la executarea unor acte incriminate, fără a avea caracter de executare nemijlocită a acțiunii constitutive a
acestuia.109
Astfel, fapta proprietarului autoturismului care, în baza unei înțelegeri prealabile cu cei doi inculpați, i-a
asigurat transportul la locul faptei, le-a asigurat paza și apoi i-a transportat din nou cu mărfurile furate, constituie
complicitate la infracțiunea de furt și nu infracțiunea de tăinuire.110
Tot astfel, fapta celui care atrage de-o parte, după o înțelegere prealabilă cu alții, o persoană ce însoțea victima,
în scopul de a o lăsa singură, pentru a putea fi atacată și deposedată de bani, urmată de participarea la împărțirea banilor,
constituie complicitate materială la tâlhărie. 111
Complicitatea morală. Un ajutor sau sprijin care vizează latura subiectivă a faptei săvârșite de autor presupune
acte de natură să consolideze rezoluția infracțională a autorului, să confere acestuia siguranța în săvârșirea faptei.
Activitatea unor persoane de a însoți, înarmate cu diferite obiecte contondente, pe inculpat – care a comis fapta de omor
– cunoscând intenția lui, constituie complicitate, deoarece, deși nu a avut o contribuție materială în timpul agresiunii,
acele persoane au înlesnit realizarea faptei prin întărirea și întreținerea hotărârii autorului de a săvârși acțiunea.112
103
104
105
Ibidem, p. 185.
106
T.S., s.p d. 2762/1974, R.R.D. nr. 7/1975, p. 73.
107
108
M. Zolyneac, op.cit, p. 391.
109
I. Pașcu, op.cit., p. 342.
110
C.S.J., s.p.d 1142/1996, Dreptul nr. 11/1997, p. 126.
111
C.S.J., s.p., d. 209/1999, RDP nr. 2/2001, p. 184.
112
T.S., s.p., d. 2250/1973. C. Sima, Codul penal adnotat, op. cit., p. 75.
26
Constituie complicitate morală la săvârșirea infracțiunii de omor fapta inculpatului care, văzând – în timp ce el
se certa cu victima – că autorul s-a înarmat cu un par, spre a lovi pe victimă, l-a strigat în ajutor.113
b) În raport de momentul în care este realizată contribuția complicelui, se face distincție între complicitatea
anterioară și complicitatea concomitentă.
Complicitatea anterioară, materială sau morală, se caracterizează prin aceea că actele complicelui sunt efectuate
înainte de executarea faptei de către autor și constau în pregătirea condițiilor de săvârșire a acesteia.
Complicitatea concomitentă, materială sau morală, presupunea efectuarea de acte de ajutor de către complice în
timpul comiterii infracțiunii de către autor, cum ar fi paza locului faptei, încurajarea autorului la săvârșirea infracțiunii,
așezarea unei arme la îndemâna autorului etc. 114
c) În funcție de forma în care se prezintă ajutorul dat autorului există complicitate prin ac țiune și complicitate
prin inacțiune.
Complicitatea prin acțiune constă în desfășurarea unor acțiuni de înlesnire sau ajutare la săvârșirea faptei de
către autor.
Ajutorul dat la suprimarea vieții copilului nou născut,115 asigurarea pazei în timp ce autorii sustrăgeau bunuri
dintr-o locuință,116 sau oferirea de relații privind bunurile deținute de persoanele vătămate și particularitățile locuinței
acestora117 constituie tot atâtea forme de complicitate prin acțiune.
Complicitatea prin inacțiune presupune neîndeplinirea de către complice a unor activități pe care avea obligația
să le îndeplinească și prin aceasta ajută la săvârșirea de către autor a faptei prevăzută de legea penală.
În practică, s-a stabilit că fapta inculpatului de a nu fi intervenit în timp ce concubina sa aplica fiicei sale minore
lovituri repetate care au dus la moartea acesteia nu constituie complicitate prin inacțiune întrucât inculpatul nu i-a sugerat
concubinei să-și omoare fiica și nici nu a întărit în vreun fel hotărârea acesteia de a-și ucide copilul.118
Posibilitatea tragerii la răspundere a unei persoane pentru complicitate negativă prin neîmpiedicarea unei
infracțiuni s-a dezbătut în doctrina penală, susținându-se variate puncte de vedere. Între acestea, s-a argumentat că, într-
un asemenea caz, există o coeziune morală între cel ce asistă și făptuitor, iar, obiectiv, neintervenția ar însemna o
contribuție la realizarea faptei.119
Doctrina dominantă a rămas la părerea că acela care asistă și nu împiedică săvârșirea unei infracțiuni, nu
înseamnă că automat a făcut acte de sprijinire a autorului faptei, nu cooperează prin aceasta la comiterea faptei. 120
d) După modul direct sau indirect în care este dată contribu ția complicelui la săvârșirea faptei se face
diferența între complicitate mijlocită și nemijlocită.
Există complicitate nemijlocită sau imediată când sprijinul a fost acordat de complice direct autorului
infracțiunii.
Există complicitate mijlocită sau mediată când sprijinul este acordat de complice autorului prin intermediul altui
complice.
Jurisprudența a statuat că, din moment ce complice este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice
mod la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală înseamnă că este complice și persoana care ajută la săvârșirea
unui act de complicitate.121
113
T.S., s.p. d. 1876/1976, C. Sima, Codul penal adnotat, op. cit., p. 76.
114
I. Pașcu, op. cit. 343.
115
T.S., s.p. d. 2873/1983, C. Sima, Codul penal adnotat, p. 76.
116
T.S., s.p. , d. 1127/1989, Dreptul nr. 6/1990, p. 77.
117
T.S., s.p., d. 365/1989, Dreptul nr.1-2/1990, p. 76.
118
C.A. Bacău, d.p. 27/1995, RDP nr. 4/1996, p. 111.
119
B.A. Sârbulescu, Complicitatea prin omisiunea de a interveni, R.D.P. nr. 4/1996, p. 109.
120
V. Dongoroz, Drept penal, București, 1939, p. 544.
121
T.S., s.p., d. 5214/1974, C. Sima, Codul penal adnotat, op. cit. p. 77.
27
„APLICAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE”
APPLIANCE OF THE MORE FAVOURABLE CRIMINAL LAW
APPLICATION DE LA LOI PÉNALE LA PLUS FAVORABLE
-prima parte-
În ziua de 14 octombrie 2014 a avut loc în sala „Constantin Stere” a Senatului României dezbaterea
științifică cu tema „Implicații teoretice și practice în legătură cu aplicarea legii penale mai favorabile”.
Dezbaterea a fost organizată de Uniunea Juriștilor din România – publicațiile „Dreptul”, Senatul
României, Înalta Curte de Casație și Justițieși Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al
Academiei Române.
Organizarea acestei manifestări a fost motivată de faptul că aplicarea legii penale mai favorabile este
unul dintre cele mai dezbătute subiecte în doctrina și practica judiciară care au urmat intrării în vigoare a noului Cod
penal în luna februarie 2014, iar aspectele supuse controverselor ivite sunt departe de a fi clarificate.
Publicația „Palatul de Justiție” și-a propus să oglindească – în acest număr al revistei și în cel următor
– principalele probleme ridicate în cadrul acestei dezbateri, în speranța că ele vor contribui la clarificarea unor importante
probleme de drept material.
La dezbatere au participat numeroși practicieni ai dreptului, judecători și magistrați asistenți de la
Î.C.C.J – Secția penală, șefi de secții penale ai unor curți de apel, universitari, conducători ai unor instituții juridice. Au
fost prezenți Călin Popescu Tărinceanu – președintele Senatului României, Adrian Bordea – președintele Consiliului
Superior al Magistraturii, Livia Stanciu – președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, Robert Cazanciuc – ministrul
justiției, Tudorel Toader – judecător la Curtea Constituțională, Codruț Olaru – prim-adjunct al procurorului general al
României, Mircea Duțu - directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române
și Ovidiu Predescu - directorul publicațiilor „Dreptul”, care au rostit alocuțiuni în legătură cu tema supusă dezbaterii.
Moderatorul dezbaterii a fost dl. dr. Ioan Chelaru, vicepreședinte al Senatului României, președintele Uniunii
Juriștilor din România.
*
Au prezentat comunicări științifice: prof. univ dr. Tudorel Toader, dr. Rodica Aida Popa, judecător
la Înalta Curte de Casație și Justiție, prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca – Universitatea „Nicolae Titulescu” din
București, conf. univ. dr. Norel Neagu – avocat, conf. univ. dr. Ioan Rusu – Universitatea „George Bacovia” din Bacău.
Comunicările prezentate în fața auditoriului reprezintă o parte din „dosarul tematic” care va apărea în numărul 11/2014 al
revistei „Dreptul”. Moderatorul acestei părți a reuniunii a fost conf. univ. dr. Mirela Gorunescu, redactor al revistei
„Dreptul”. Au urmat dezbateri.
Prezentăm, în sinteză, prima parte a lucrărilor dezbaterii (pag. 4-5)
Dl. Chelaru: Doamnelor și domnilor, stimați și distinși invitați, dragi colegi. În calitate de președinte al Uniunii
Juriștilor din România îmi revine deosebita onoare de a vă ura un călduros bun-venit la seminarul consacrat dezbaterii
„Implicații teoretice și practice în legătură cu aplicarea legii penale mai favorabile”. Organizat cu sprijinul Înaltei Curți
de Casație și Justiție, al Senatului României, al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române, simpozionul
științific de astăzi se desfășoară într-un cadru deosebit, cel al sălii „Constantin Stere” a Senatului, oferit nouă pentru
această ocazie specială de către președintele Senatului, domnul senator Călin Popescu Tăriceanu, căruia țin să-i adresez
mulțumirile noastre, atât pentru prezența dumnealui astăzi aici la această manifestare științifică, precum și pentru
sprijinul manifestat în susținerea inițiativelor noastre. Salut prezența la întâlnirea noastră de astăzi a domnului Adrian
Bordea - președintele CSM, a doamnei Livia Stanciu - președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, a domnului Robert
Cazanciuc – ministrul justiției, a domnului Codruț Olaru – adjunctul procurorului general, a domnului judecător Toader
Tudorel – judecător la Curtea Constituțională, profesor universitar, reprezentantul României la Comisia de la Veneția, a
domnului profesor Mircea Duțu – directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei
Române, precum și a domnului profesor universitar Ovidiu Predescu – directorul publicațiilor „Dreptul”. De asemenea
salut prezența la manifestarea de astăzi a doamnei Rodica Aida Popa – judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, a
domnului profesor Mihai Adrian Hotca – de la Universitatea „Nicolae Titulescu” din București, a domnului conferențiar
universitar Norel Neagu – avocat, a domnului conferențiar universitar Ion Rusu – Universitatea „George Bacovia” din
Bacău. Nu în ultimul rând mulțumesc pentru participare la acest simpozion tuturor celor prezenți. Tema simpozionului
este în opinia noastră una extrem de generoasă, motiv pentru care sper ca intervențiile din cadrul manifestării să ofere
ocazia unor dezbateri care să se constituie în premisele unor viitoare soluții pentru rezolvarea unora dintre problemele cu
care se confruntă atât justiția, cât și justițiabilii. Prezenta dezbatere științifică își propune să evidențieze implicațiile
teoretice și practice pe care le presupune aplicarea unui principiu de drept care a evoluat de la un principiu legal la unul
constituțional, respectiv principiul aplicării legii penale mai favorabile. Este evident pentru noi, juriștii, faptul că valoarea
și actualitatea acestui principiu sunt incontestabile și de notorietate, orice atenuare a sa semnificând o suprimare sau
limitare a drepturilor și libertăților umane. Astfel, față de principiul constituțional potrivit căruia legea produce efecte
juridice numai pentru viitor, s-au impus în practica judiciară și în legislație două mari excepții, anume cea privind
aplicarea legii penale mai blânde, cum se spunea pe vremuri, mai favorabile, cum spunem noi astăzi și cea privind legile
28
interpretative. Observând sistemul de drept românesc în evoluția și actualitatea sa constatăm că alineatul 2 al articolului
15 din Constituția României statuează excepția legii penale și contravenționale mai favorabile. Actualitatea acestui
principiu de drept consacrată atât în Constituția României, cât și în legile penale, consecințele de ordin teoretic și practic
ce rezultă din jurisprudența instanței noastre supreme de contencios constituțional, din practica judecătorească, dar și din
opiniile doctrinare se constituie într-o temă de mare importanță pentru teoreticieni și mai ales pentru practicienii
dreptului. Din aceste motive succint prezentate considerăm că simpozionul de faţă se constituie într-o oportunitate cu
totul specială, atât de a comunica între noi cu privire la problemele noastre ca profesioniști puși în slujba dreptului, dar și
de a discuta deschis din perspectiva experienței profesionale despre soluțiile pe care le întrevedem pentru realizarea unui
act de justiție cât mai profesionist pus în slujba justițiabilului, a respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale
cetățeanului. În speranța unor intervenții și dezbateri pertinente și utile pentru noi toți, declar deschise lucrările
dezbaterii științifice cu tema „Implicații teoretice și practice în legătură cu aplicarea legii penale mai favorabile”.
Dl. Călin Popescu Tăriceanu: Permiteți-mi să salut inițiativa organizării acestei dezbateri pe o temă de mare
importanță și actualitate pentru sistemul juridic românesc și tocmai prin acest fapt atât de necesar. În calitatea mea de
președinte al Senatului vă pot asigura de determinarea mea și a colegilor mei parlamentari în construirea unui cadru
legislativ cât mai eficient. Iar eficiența legislativă înseamnă asigurarea reglementărilor așteptate de societate la un
moment dat, caracterul cât mai complet și cât mai clar al acestor reglementări și adecvarea lor cât mai exactă la realitățile
sociale. Actul legislativ este unul de succes numai dacă este rezultatul unor comunicări corecte între factorul politic și
societate. Factorul politic reprezentat de legiuitor este cel care creează norma deoarece legea nu poate fi doar un act
juridic, ea este și un act de politică aplicată. Calitatea ei, gradul în care este acceptată și în care va constitui o soluție la
problemele sociale sunt însă în directă legătură cu măsura în care legiuitorul ascultă și înțelege mesajele venite dinspre
societate. Iar aici barometrul reprezintă în primul rând sistemul judiciar, pentru că prin el se verifică dacă soluția
legislativă este corectă și dacă ea are lacune. Consecințe ale legii care nu sunt atât de evidente în momentul adoptării
normei pot deveni supărătoare în momentul aplicării ei. Iată de ce asemenea dezbateri sunt importante nu numai pentru
lumea juridică, dar și pentru legiuitor, care primește astfel un feed-back la soluția normativă aleasă de el. Am
certitudinea că în această privință gândim la fel, ceea ce îmi oferă ocazia de exprimare a gratitudinii mele pentru invitația
de a mă adresa acestei onorante adunări. Cred că în ultimii ani principala modalitate de creare a unui cadru legislativ
modern în concordanță cu cerințele societății românești în această etapă istorică, precum și cu evoluțiile din țările
membre ale Uniunii Europene a fost adoptarea noilor coduri în materie civilă și penală. Parlamentul a susținut acest
complex proces de modernizare și este hotărât să continue eforturile pentru perfecționarea continuă a cadrului legislativ
pe care noile coduri îl reprezintă. Vechea legislație penală în vigoare de aproape o jumătate de secol devenise de ceva
timp depășită. Spiritul însuși al legii din regimul comunist era în conflict deschis cu principiile unei justiții democratice.
Primatul opresiv al interesului statului socialist asupra oricăror drepturi individuale, nehotărârea sistematică a prezumției
de nevinovăție care făcea din fiecare cetățean un prezumtiv infractor, absența oricăror bariere legislative care să apere
drepturile fundamentale ale omului, toate aceste elemente care vă sunt cu mult mai bine cunoscute dumneavoastră,
specialiști eminenți ai domeniului, făceau din vechea legislație un impediment în calea proceselor democratice. Cu atât
mai grav cu cât, din păcate, unii din reprezentanții structurilor de ordine publică sau chiar ai justiției au prelungit până
foarte aproape de noi mentalitățile generate de acest sens distorsionat al legalității, uneori cu ecouri nedorite în
comportamentul unei părți a cetățenilor. Nu am decât să amintesc reacția vehementă a opiniei publice în favoarea unei
măsuri care ar trebui să fie și să rămână excepțională, cea a arestului preventiv, dovedind că pentru ei sancțiunea este mai
puțin un act de justiție și mai mult unul de răzbunare. Aceste fapte, precum și condamnarea repetată a României de către
Curtea Europeană a Drepturilor Omului au dus la promovarea unor noi coduri adaptate societății moderne pe care ne-am
propus să o construim după 1989. Dincolo de faptul că adoptarea lor a fost o obligație asumată prin procesul de
monitorizare, ea rămâne dovada internalizării de către societatea românească a normelor și valorilor democratice pe care
se întemeiază Uniunea Europeană. Consider că justiția din România este în fața unei provocări al cărei precedent nu
poate fi regăsit în istoria țării noastre decât în secolul XIX, când s-a trecut brusc de la o justiție voievodală la instituțiile
și legile moderne de tip european. Din nou acum justiția este chemată să asigure aplicarea unei noi legislații, foarte
diferită ca natură de legislația respectată atâția ani de generațiile succesive de juriști și foarte densă, fiind vorba de
coduri, și nu de simple legi care intervin în materie civilă și penală. Atât de mult așteptata intrare în vigoare a noului Cod
penal nu putea să nu aibă un profund impact asupra societății românești în general și asupra mediului juridic în special,
sub mai multe aspecte. Unul dintre acestea vizează interpretarea într-o formă unitară a noilor dispoziții pentru o bună
administrare a actului de justiție în folosul cetățeanului. Specialiștii domeniului ne spun că prin noul Cod penal se
introduce o multitudine de noi instituții și reglementări, unele dintre ele având chiar un impact mult mai extins, cu
valențe constituționale, așa cum este și aplicarea legii penale mai favorabile în timp. Cum știți prea bine, articolul 15
alineatul 2 din Constituție admite o singură excepție de la principiul aplicării unei legi doar pentru viitor, și anume doar
în cazul legii penale sau contravenționale, care pot deveni retroactive atunci când oferă soluții mai favorabile persoanei
care suferă de rigorile legii. Pornind de la principiul fundamental al nonretroactivității legii care garantează
predictibilitatea acesteia, noul Cod penal, prin articolul 5, confirmă aplicarea legii mai favorabile în mod excepțional
doar în cazul unui conflict între reglementări penale succesive. Astfel formulate, lucrurile par destul de simple la o primă
vedere. Practicienii dreptului însă ne spun că ele sunt ceva mai complicate. Înalta Curte de Casație și Justiție, ca și
29
Curtea Constituțională s-au pronunțat și asupra acestei chestiuni prin decizii de referință, lămurind în mare măsură
lucrurile și asigurând o aplicare unitară a noului Cod penal. Fără îndoială că interpretarea acestor decizii, implicațiile lor
în soluționarea concretă a unor cauze și modul în care ele se armonizează se vor afla în miezul discuțiilor
dumneavoastră. Tema dezbaterii este, așadar, nu numai una de mare importanță și actualitate, dar și una de larg interes.
Ea vizează, desigur, în primul rând pe juriști, iar din rândul acestora pe specialiștii dreptului penal. Dar ea atinge în egală
măsură, prin conținutul și concluziile dezbaterii, aspecte care interesează nu doar pe constituționaliști, ci și pe politicieni,
nu doar justiția, ci și legislativul. Iată de ce astăzi sunt alături de dumneavoastră. Am convingerea că dezbaterile de
astăzi, concluziile pe care le vor genera vor contribui la clarificarea unor probleme importante de drept și la o mai bună
administrare a actului de justiție.
Dl. Adrian Bordea: Tema supusă dezbaterilor simpozionului de astăzi nu este nouă, dar este actuală.. Ceea ce
doresc eu să transmit acestei reuniuni științifice este ideea unității de rezolvare a aplicării legii mai favorabile, a
extraactivității legii penale în dreptul pozitiv. În silogismul juridic în general doctrina pune de multe ori în mod ideal
ipoteze, face demonstrații și concluzionează asupra soluțiilor. De aceea ea este un factor dinamizator, cu preponderență
vizionară, dar se referă de multe ori la situații pe care relațiile sociale încă nu le-au atins. De aceea, ca factor dinamizator,
este absolut necesară societății. Jurisprudența însă reprezintă factorul esențial al realității relațiilor sociale. De aceea în
aplicarea legii îi revine rolul uniformizării, ce presupune soluții care să dea eficiența actului normativ. În acest sens nu
numai pregătirea profesională de care se face răspunzător și CSM, dar și disciplina jurisdicțională sunt pârghiile cele mai
utile pentru ca unitatea de soluții să fie dată așa cum societatea o așteaptă. Nu mai puţin, simpozionul de astăzi va lămuri
negreșit și alte câteva aspecte practice, incluzând și pe acelea legate de competența instituțiilor abilitate prin
reglementările constituționale cu interpretarea și aplicarea unitară a legii. Am convingerea succesului acestei reuniuni și
doresc ca dezbaterile să se desfășoare într-un mod pe care cu toții îl dorim.
Dna Livia Stanciu: Este un privilegiu pentru mine să fiu astăzi prezentă la această dezbatere științifică,
dezbatere care din punctul meu de vedere, prin tema propusă, prin deosebita probitate profesională a tuturor celor care
sunt convinsă că se vor implica în dezbaterea problemelor ce vor fi aduse în discuție, sunt sigură că se va înscrie cu
succes pe linia tuturor dezbaterilor care vizează diverse instituții ale dreptului penal. Ea va reprezenta un reper pentru
teoreticienii și practicienii dreptului penal din țara noastră în lungul proces pe care fiecare dintre noi îl avem înainte. Mă
refer la acel proces de cunoaștere, de profundă înțelegere, de aprofundare a sensurilor avute de textele noilor legiuiri în
materie penală. Vreau de asemenea să vă mărturisesc că interesul meu pentru tema supusă dezbaterii de astăzi este cu atât
mai mare, cu cât acesta se manifestă dintr-o dublă perspectivă: din perspectiva președintelui Înaltei Curți de Casație și
Justiție, a președintelui celui mai înalt for jurisdicțional din această țară, care potrivit legii fundamentale are principalul
rol în asigurarea aplicării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești naționale. În același timp mă interesează și
din perspectiva judecătorului Stanciu, a omului Stanciu, care și-a dedicat întreaga viață profesională unei mari pasiuni,
dreptul penal, și mai ales înfăptuirii justiției penale. Adoptarea unui nou Cod penal, a unui nou Cod de procedură penală
desigur că reprezintă fără nicio îndoială un eveniment istoric de mare anvergură nu numai pentru lumea juridică din țara
noastră, ci pentru întreaga națiune. Puține generații de juriști au șansa de a fi contemporane cu adoptarea unei opere
legislative de amploarea și importanța acestor două mari coduri. Puține generații de juriști au avut șansa de a face, de a-
și pune amprenta pe primele interpretări și aplicări ale acestor două mari legiuiri în materie penală și de procedură
penală. Sper ca aceste două coduri, a căror poartă a fost deschisă de noul Cod civil urmat apoi de Codul de procedură
civilă, să dăinuie la fel de mult ca și vechile coduri și îmi doresc de asemenea ca indiferent de numărul “bătăliilor
profesionale”, pe care fiecare dintre noi le vom fi purtat sau le vom purta cu privire la interpretarea textelor din aceste
două mari legi, la final să avem sentimentul victoriei izvorât din gloria câștigată de aceste două mari coduri. Revenind la
tema dezbaterii noastre de astăzi vreau să punctez doar câteva lucruri pe care le consider esențiale. Am totala convingere
că, indiferent de evoluția științifico–doctrinară și mai ales practică a instituției aplicării legii penale mai favorabile, nicio
lucrare de specialitate, nici un studiu doctrinar care va fi scris în perioada imediat următoare nu vor putea să facă
abstracție de decizia care a fost pronunțată de instanța de contencios constituțional a României. Aici mă refer la Decizia
nr. 265/2014. Nu vor putea să facă abstracție de această decizie pentru că, din punctul meu de vedere, decizia aceasta
aduce rezolvarea disputei doctrinare asupra modului de interpretare a prevederilor art. 5 din Codul penal, cel care vizează
aplicarea legii penale mai favorabile în cazul faptelor nedefinitiv judecate. Această decizie reprezintă un instrument de
certă valoare juridică imposibil de ignorat ori de câte ori fiecare dintre noi am dori să realizăm o înțelegere profundă a
modalității de transpunere în practică a principiului aplicării legii penale mai favorabile. Desigur că implicațiile teoretice
și practice ale acestei decizii istorice a Curții Constituționale vor rămâne deschise dezbaterilor doctrinare. Dovada este
conferința organizată astăzi. Iată de ce aș dori să vă rețin atenția doar cu câteva scurte observații cu privire la acest
subiect. Le voi exprima din perspectiva practicianului interesat în mod direct de cunoașterea profundă a sensurilor legii
penale, a normelor din legea penală și din perspectiva, de asemenea, a judecătorului chemat să realizeze aplicarea legii
diferitelor situații ivite în practica judiciară. Apreciez că pronunțarea acestei decizii de către Curtea Constituțională
prezintă o relevanță deosebită științifico-juridică, din cel puțin două mari perspective: pe de o parte, din perspectiva
dreptului penal prin aceea că a dat dezlegarea, spun eu definitivă, asupra modului de aplicare a legii penale mai
favorabile, aplicare globală sau pe instituții autonome, iar pe de altă parte din perspectiva, desigur, a dreptului
constituțional și nu este deloc de neglijat acest lucru. Vreau să fac două remarci. Cred că în problematica definirii
30
conceptului de lege penală mai favorabilă ar trebui întotdeauna să plecăm de la interpretarea respectivelor dispoziții
legale prin raportare la întregul ansamblu normativ din care acele dispoziții fac parte. Desigur, prin raportare și la
regulile logicii formale, având în vedere și aceste reguli, având în vedere, nu în ultimul rând, și regulile care se desprind
din conținutul unor principii fundamentale de drept. Am aici în vedere principiul legalității incriminării și pedepsei,
precum şi principiul clarității și previzibilității normei juridice în general și a normei penale în special, principiul
egalității cetățenilor în fața legii, și nu în ultimul rând principiul separației puterilor în stat. O a doua idee pe care aș dori
să o transmit este cu privire la acest concept care a fost vehiculat, și anume conceptul de instituție autonomă. Acest
concept este unul nenormat, este un concept pe care nu-l găsim în legea penală. Nu vom găsi în legea penală nici măcar o
regulă prestabilită cu ajutorul căreia instanța să poată determina dacă are în față o normă ce poate face obiectul unei
aplicări independente față de celelalte norme care alături de ea compun un singur corpus iuris. Față de această
împrejurare cred eu că în aplicarea legii penale mai favorabile pe instituții autonome nu putem susține că aceasta își are
izvorul în lege. Nu putem susține că ea nu vine în contradicție cu un principiu fundamental constituțional de drept,
respectiv principiul legalității incriminării și al sancțiunilor, principiu despre care îmi amintesc că regretatul profesor
George Antoniu spunea: „Principiul legalității, incriminării și sancțiunilor - din acest titlu se desprind reguli
fundamentale, reguli care în ansamblul lor dau conținut și semnificație acestui principiu”. Or, în condițiile în care în
legea penală nu avem nici măcar o definiție a instituției autonome, în condițiile în care în legea penală nu găsim o
indicare, nici măcar exemplificativă, a unei astfel de instituții autonome, în condițiile în care în legea penală nu găsim
niciun criteriu clar de determinare a instituțiilor autonome, în aceste condiții ca practician mă întreb cum ar putea o
instanță să aibă convingerea că modalitatea aleasă de ea de combinare a legilor succesive, în privința dispozițiilor penale
mai favorabile, este cea legală. Mai mult, m-aș putea întreba cum ar putea avea o asemenea certitudine toți cei care într-o
formă sau alta ar putea deveni subiecții unei astfel de aplicări a legii penale. Câte soluții de unificare a practicii judiciare
ar trebui să fie adoptate de către instanța supremă până când față de tăcerea legii în această privință am putea avea
sentimentul că factorul aleatoriu este exclus din interpretarea și aplicarea legii penale mai favorabile?! Cred cu tărie că
cea mai gravă problemă a oricărui sistem judiciar și desigur că și a sistemului nostru judiciar este lipsa de predictibilitate
a actului de justiție, în principal determinată de lipsa de predictibilitate și de uniformitate a practicii judiciare. În fața
unei astfel de realități cred că avem cu toții datoria de a acționa concret, respectiv de a alege acele soluții juridice care
conduc la siguranța, la claritatea și predictibilitatea actului de justiție. Chiar dacă pentru aceasta ar trebui să nu ținem
cont de variante care din punct de vedere doctrinar sau teoretic ne încântă pe noi ca juriști prin prospețimea ideilor, prin
originalitatea sau chiar prin ineditul ideilor. Am convingerea că prin punctele de vedere care vor fi exprimate, prin
materialele care vor fi prezentate vom aduce multe clarificări unor probleme sau poate unor false probleme pe care ni le
punem și suntem datori să ni le punem cu privire la această importantă instituție a dreptului penal, aplicarea legii penale
mai favorabile.
Dl. Robert Cazanciuc: Aș începe scurta mea intervenție prin a spune că intrarea în vigoare a noilor coduri a
fost, spunem noi, un real succes. A fost și ultima etapă din complicatul proces de reformare a legislației, de elaborare și
punere în aplicare a tuturor celor patru coduri fundamentale. Marele merit al acestui succes revine sistemului judiciar în
ansamblul său, judecătorilor, procurorilor, avocaților, cei care aplică în fiecare zi aceste noi prevederi. Aș adăuga,
evident, cu modestie și specialiștii din Ministerul Justiției, experții parlamentari, mediul academic ce au susținut acest
proces. Intrarea în vigoare a trei noi coduri în mai puțin de un an de zile, noul Cod de procedură civilă, și noile coduri
penale, dar și a legilor secundare, este în sine un succes, iar România poate să se mândrească cu această performanță
unică în spațiul european. Din fericire, așa cum spuneam, acest demers a fost un real succes și asta în ciuda previziunilor
unor specialiști care încercau să amâne intrarea în vigoare a codurilor penale, speriind țara că vor fi mii de deținuți liberi
pe străzile României. Instanțele nu au fost blocate, procesele nu au trenat și asta pentru că fiecare categorie profesională
și-a făcut datoria cu prisosință. Evident, orice lege nouă, mai ales un nou cod, nu are cum să nu ridice întrebări
specialiștilor, una dintre ele fiind și cea supusă astăzi dezbaterii. Dar practica judiciară a demonstrat faptul că mixtio lex
este cu precădere o chestiune de aplicare și de interpretare a legii, mai degrabă decât una de ordin normativ. Cu toate
acestea, Ministerul Justiției a elaborat la solicitarea sistemului un proiect de lege care să aducă clarificările necesare,
proiect care a fost înaintat de altfel Parlamentului. Chiar și în această situație în care ministerul a înaintat un proiect nu
am reușit să găsim la nivel semioficial o unitate, un singur punct de vedere pentru a-l transpune într-un proiect de act
normativ. De la momentul trimiterii către Parlament au intervenit două decizii. Una a Înaltei Curți de Casație și Justiție
și o alta a Curții Constituționale. În lumina acestor decizii textul propus de Ministerul Justiției care se află acum la
Camera Deputaților spre dezbatere urmează a fi eliminat sau nu în urma dezbaterilor. Independența justiției, consolidarea
instituțiilor de aplicare a legii, o legislație modernă, spiritul de cooperare care este în momentul de față între Ministerul
Justiției, CSM, Ministerul Public, Înalta Curte, dar mai ales capacitatea sistemului judiciar de asimilare și soluționare a
eventualelor probleme au fost remarcate de partenerii europeni și prezintă de asemenea un plus pentru România. În mod
evident, în cazul în care se va aprecia că este nevoie în viitor de o intervenție normativă pentru reglarea unor mecanisme
în urma analizei instanțelor și parchetelor, Ministerul Justiției va susține aceste demersuri. Profit de acest moment și de
prezența distinșilor reprezentanți ai Parlamentului pentru a le adresa din nou rugămintea de a susține în continuare
sistemul judiciar și Ministerul Justiției, pentru că atunci când cele trei puteri ale statului colaborează în folosul cetățenilor
31
avantajele se văd imediat, iar cel mai bun exemplu este recentul adoptat act normativ prin care degrevăm instanțele de
judecată de anumite proceduri în materia executării silite. Sper că astfel de exemple vor fi și în viitor, iar cetățenii, cei pe
care îi slujim, indiferent de puterea din care facem parte, vor resimți beneficiile unei justiții independente, rapide și
corecte.
dl. Codruț Olaru: Vreau în primul rând să subliniez faptul că îmi face o deosebită plăcere și sunt deosebit de
onorat să particip la această întâlnire, întâlnire care supune atenției noastre, a tuturor celor angrenați în mod constant în
procesul de aplicare a legii, un subiect deosebit de interesant și actual și mă refer aici la tema propusă, respectiv
„Implicații teoretice și practice în legătură cu aplicarea legii penale mai favorabile”. Din această perspectivă a temei
propuse, dar și a modului efectiv de organizare a acestei întâlniri, și mă refer inclusiv la solemnitatea acestei întâlniri,
consider că sunt în asentimentul tuturor celor prezenți că inițiatorii și organizatorii acestei sesiuni, și mă refer la Senatul
României, la Academia Română, la Înalta Curte de Casație și Justiție și nu în ultimul rând la Uniunea Juriștilor din
România, merită toate aprecierile noastre. Anvergura recunoscută a acestor instituții a organizatorilor coroborată cu
gradul de reprezentativitate deosebit de ridicat al participanților și al alocutorilor fac posibil din punctul meu de vedere
ca întâlnirea de astăzi să poată fi considerată una din cele mai importante întâlniri care a fost organizată cel puțin după
intrarea în vigoare a noilor coduri. Tema supusă dezbaterilor este de interes actual și constant, deopotrivă pentru
instituțiile angrenate în procesul complex de înfăptuire a justiției, indiferent dacă discutăm de faza de urmărire penală,
dacă discutăm de judecarea propriu-zisă a cauzelor sau indiferent dacă avem în vedere abordările instituționale sau
personale ale magistraților judecători sau procurori, ale avocaților și ale profesiilor juridice în general spus. Cred însă că
preocuparea constantă a tuturor celor amintiți anterior în găsirea unor soluții și principii unitare de interpretare și aplicare
a dispozițiilor corespondente instituției legii penale mai favorabile a fost substanțial facilitată de intervenția promptă și
fermă a judecătorilor Curții Constituționale care, odată cu adoptarea deciziei de care a amintit și doamna Stanciu, cred eu
că au adus plusul de calitate și acuratețe juridică pe care legiuitorul nu a reușit să îl asigure în procesul legislativ
premergător adoptării noilor coduri. Asumarea acestei decizii de către Curtea Constituțională, nelipsită însă de criticile
celor care împărtășeau varianta aplicării legii penale mai favorabile din perspectiva teoriei instituțiilor autonome, dar din
fericire aflată la adăpostul principiilor obligativității aplicării sale, a fost dublată de practica constantă a instanței
supreme care cel puțin după luna mai a acestui an, odată cu judecarea și emiterea de hotărâri prealabile pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept, și mă refer la 475 Cod de procedură, a aplicat în mod constant decizia Curții și inclusiv pentru
probleme de drept derivate din problema principală supusă atenției noastre astăzi. Decizia Curții Constituționale cred eu,
cum era și normal, a generat și o preocupare constantă la nivelul Ministerului Public și a generat unificarea abordării
instituționale pe care am fost obligați să o instituim, și când spun acest lucru mă refer pe de o parte la asigurarea unei
practici constante și unitare de aplicare a acestei decizii la nivelul tuturor unităților de parchet din cadrul ministerului, iar
pe de altă parte prin promovarea și susținerea la instanța supremă prin procurori specializați cu ocazia trimiterii acelor
hotărâri prealabile a unor argumente juridice fundamentate științific și, cred eu, menite a consolida această interpretare.
Mai mult decât atât, din perspectiva Ministerului Public, deși considerăm că odată cu pronunțarea deciziei Curții
Constituționale s-a ieșit practic din blocajul instituțional creat anterior și s-au eliminat, dacă îmi este permis, tendințele
de scindare a teoreticienilor și practicienilor dreptului, credem că se impune modificarea legislativă a actualelor norme
ale Codului penal pentru asigurarea unei coerențe teoretice și a unei posibilități reale de creare a unei practici unitare,
inclusiv pe această cale legislativă. Sunt convins că dezbaterile de astăzi vor supune atenției și alte aspecte teoretice și
practice derivate din subiectul principal supus analizei, iar concluziile astfel rezultate sunt convins că vor constitui repere
viitoare semnificative pentru teoreticienii și practicienii dreptului.
32
„APLICAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE”
APPLIANCE OF THE MORE FAVOURABLE CRIMINAL LAW
APPLICATION DE LA LOI PÉNALE LA PLUS FAVORABLE
-a doua parte-
Continuăm, în acest număr al revistei Palatul de Justiție, publicarea luărilor de cuvânt privind tema
supusă dezbaterii “Implicaţii teoretice şi practice în legătură cu aplicarea legii penale mai favorabile” care a avut loc în
Sala „Constantin Stere” a Senatului României, în ziua de 14 octombrie 2014.
Amintim că, în partea a doua a lucrărilor reuniunii, au prezentat comunicări științifice: prof. univ. dr.
Tudorel Toader, judecător la Curtea Constituțională, și dr. Laura Tutunaru, magistrat asistent la Curtea
Constituțională – Controverse referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile; dr.Rodica Aida Popa, judecător la
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală – Dispozițiile referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile
prevăzute în art.5 și 6 din Codul penal în vigoare – obiect al sesizărilor instanței supreme în vederea asigurării unei
practici judiciare unitare; conf. univ. dr. Norel Neagu – Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă
a cauzei; prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotcă – Aplicarea legii penalede dezincriminare și conf. univ. dr. Ion Rusu –
Unele opinii critice referitoare la competenţa Curţii Constituţionale potrivit dispoziţiilor art. 14b lit. d) din Constituţia
României.
Toate aceste comunicări s-au publicat integral în revista Dreptul nr. 11/2014.
Prof. univ. dr. Mircea Duțu, directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al
Academiei Române: Modul în care s-a tranșat problema de principiu a aplicării legii penale mai favorabile, apărută în
urma intrării în vigoare, la 1 februarie 2014, a noului Cod penal (Legea nr. 286/2009), în sensul determinării operării
sistemului aplicării globale ori a celei pe instituţii autonome, prin decizie (interpretativă) a Curţii Constituţionale (nr. 265
din 6 mai 2014), aferent temei care face obiectul dezbaterii ştiinţifice de faţă, îmi oferă prilejul de a formula câteva
observaţii asupra unui subiect mai larg, dar nici el străin cu totul, ci, dimpotrivă, deosebit de actual în anumite privinţe în
relaţia cu cele discutate aici: raportul dintre Drept şi Politică în timpuri postmoderne.
Printr-o fericită coincidenţă, aspectele fundamentale ale discuţiei sunt legate de ideile şi opera lui Hans Kelsen
(1881-1973), unul dintre marii gânditori jurişti ai epocii moderne.
Invocarea operei lui Kelsen în contextul dezbaterilor noastre revine din perspectiva faptului că modelul
european de justiţie constituţională, căruia îi aparţine şi Curtea Constituţională a României, este denumit şi „kelsenian”,
din cauza faptului că filosoful dreptului a argumentat teoretic teza şi înscris în Constituţia Austriei din 1920 pentru prima
dată instituţia unei curţi constituţionale, menită, pe de o parte, să soluţioneze conflictele de competenţă care apăreau între
statul federal şi statele federate, iar, pe de alta, să facă din Constituţie cu adevărat legea supremă în stat.
Primele curţi constituţionale stabilite în Austria şi în Cehoslovacia în perioada interbelică au fost înlăturate de
hitlerism, dar în anii care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial, cea mai mare parte a ţărilor din Europa
occidentală s-au dotat cu o instanţă asemănătoare, iar în statele central şi est-europene foste comuniste şi revenite la
democraţie, după 1990.
Rolul cel mai frecvent invocat pentru instanţa constituţională este acela de a evita dominaţia excesivă a unei
majorităţi parlamentare şi de a garanta drepturile omului. Dar garanţiile de independenţă rămân încă reduse la statutul
juridic al judecătorilor, iar competenţele, uneori difuze, dar asumate cu temeritate, favorizează neprevăzutul, dacă nu
chiar arbitrariul: o consecinţă implacabilă a naturii mixte politico-jurisdicţionale a curţii constituţionale înseşi.
Parafrazându-l pe Montesquieu, am fi tentaţi să considerăm că Hans Kelsen, cel care de-a lungul întregii sale vieţi a
refuzat cu hotărâre dreptul natural, în orice formă ar fi fost el promovat de-a lungul istoriei, a făcut în mod paradoxal
tocmai din judecătorul curţii constituţionale la bouche qui prononce le droit naturel, astfel că o lege declarată
neconstituţională este prin aceasta exclusă din ordinea juridică: lex injusta non est lex.
Faptul că de-a lungul vremii, inclusiv în statele cu tradiţie democratică îndelungată, curţile constituţionale şi-au
asumat de facto rolul de decident ultim în toate marile probleme de drept ţinând de identitatea constituţională a societăţii
este greu de contestat, mai mult: ca şi în cazul aşa-numitei „norme fundamentale” (Grundnorm), natura de drept natural a
deciziei înseşi nu poate fi exclusă din niciun sistem de drept, însă ea poate şi trebuie redusă la nivelul care să poată
asigura coeziunea necesară păstrării unităţii politice a unui popor. Politica şi-a dorit şi revendicat permanent un surplus
de abordare ştiinţifică, iar dreptul şi-a accentuat caracterul de tehnică şi artă a aranjării modului de desfăşurare a
raporturilor sociale; în plus, nu putem ignora nici faptul că, avizi de recunoaştere oficială şi de autoritate socială, anumiți
specialişti au impus unele transgresiuni între cele două domenii, acreditând deja legitimitatea lor. Chiar şi în aceste
condiţii însă poziţiile tradiţionale rămân posibile, cu unele amendamente. Prima perspectivă, şi în care cred, o reprezintă
continuarea poziţiei ferme a respectării exigenţelor unei epistemologii a separării ştiinţei (dreptului) de politica
(legislativă), cel puţin în cadrul cercetării ştiinţifice fundamentale, la nivelul atitudinii fiecărui autor, aceasta rămânând o
opţiune personală. Cea de-a doua, la care asist, într-un fel inevitabil, aici, presupune denunţarea amestecului de genuri,
dar acceptarea intersectării parţiale, sub condiţia relevării explicite a părţii politice exprimate în evaluarea teoretică.
33
Desigur, această din urmă orientare s-a dezvoltat mai ales după momentul în care a devenit evidentă importanţa ştiinţei şi
a tehnologiilor în luarea deciziei politice şi rămâne mai ales apanajul doctrinei juridice.
În concluzie: chiar dacă organizarea politică a societăţii noastre nu mai permite considerarea juriştilor – implicit
şi a magistraţilor – ca reprezentanţi direcţi ai poporului în materie de drept, lor trebuie să le fie lăsată în continuare
competenţa exclusivă a interpretării legilor pe care curtea constituţională nu le socoteşte injusta din perspectiva
concordanţei lor cu Constituţia, iar cele două tipuri fundamentale de jurisdicţie – judiciară şi constituţională – să se
respecte şi să se completeze reciproc ca o garanţie a integrităţii certe şi a refuzului de a proiecta concepţiile politice în
numele ştiinţei dreptului. Cu asemenea preliminarii teoretice, mi se pare că discuţia problematicii legii penale mai
favorabile reprezintă ocazia, iar modul cum a fost ea tranşată poate constitui cauza iniţierii unei dezbateri mai largi, dar
mult mai importante pentru viitor: cea a rolului ştiinţei, doctrinei şi jurisprudenţei judiciare şi constituţionale în analiza şi
interpretarea, după caz, şi/sau aplicarea legii într-un veritabil stat de drept.
Prof. univ. dr. Ovidiu Predescu, directorul publicațiilor „Dreptul”: Anul acesta, la 8 mai, în locul unde ne aflăm
acum, cu sprijinul conducerii Senatului României, UJR, prin publicațiile „Dreptul”, a organizat dezbaterea științifică
intitulată Constantele dreptului și revizuirea Constituției României. A fost prima dintr-o serie de asemenea manifestări
științifice care preced publicarea în cunoscuta revistă „Dreptul” a unor dosare tematice prin care redacția își propune să
aducă în atenția cititorului, spre informare, dezbatere, dar și prin propuneri de lege ferenda, teme care vizează probleme
fundamentale și de actualitate din dreptul român ca știință, doctrină și jurisprudență. În acest context, venim azi, aici,
împreună cu ceilalți organizatori – Senatul României, ICCJ și ICJ – cu o nouă temă, cel puțin la fel de interesantă, sub
aspectul implicațiilor teoretice și practice pe care le generează. Așa cum era de așteptat, după intrarea în vigoare a noilor
coduri – penal și de procedură penală – la data de 1 februarie 2014, cel mai intens dezbătut subiect în doctrina și
jurisprudența penală a fost și încă este cel referitor la aplicarea legii penale mai favorabile. Studiind doctrina dezvoltată
în perioada care a urmat intrării în vigoare a unor noi coduri penale, constatăm că și atunci subiectul a născut puncte de
vedere diferite, atât în favoarea sistemului aplicării globale a legii penale identificate ca fiind mai favorabilă, cât și în
susținerea sistemului de aplicare a legii penale mai favorabile prin utilizarea conceptului de instituții autonome. Cu toate
acestea, legiuitorul noului Cod penal, cel din 2009, a lăsat – și de această dată – ca respectivul act normativ să intre în
vigoare fără să prevadă în cuprinsul său sau în acela al legii de punere în aplicare un text care să evite toate chestiunile
care s-au ivit după momentul intrării în vigoare. De asemenea, conceptul de situație tranzitorie continuă să fie tratat
superficial sau deloc. Nu este menirea mea să intru în detalii aici și acum în legătură cu implicațiile teoretice și practice
privind aplicarea legii penale mai favorabile. Au făcut-o cu rigoare științifică autorii – practicieni și teoreticieni ai
dreptului penal – care au contribuit la elaborarea dosarului tematic având ca subiect tema aceasta, care, prin opiniile
exprimate în articolele și studiile lor, au relevat aspecte de principiu sau punctuale, referitoare la aplicarea legii penale
mai favorabile, remarcându-se prin profunzime, diversitate iar, uneori, și prin contrarietate. De asemenea, apreciez că o
contribuție semnificativă la succesul dezbaterii științifice de astăzi o veți aduce dv. – distinși reprezentanți ai profesiilor
juridice și ai învățământului juridic superior – prin intervențiile pe care veți binevoi a le avea cu acest prilej. În încheiere,
dați-mi voie să adresez călduroase mulțumiri conducerilor Senatului României – gazda noastră de azi -, ICCJ și ICJ –
coorganizatori ai evenimentului – și, nu în ultimul rând, magistraților și universitarilor care au contribuit prin studii și
articole la realizarea dosarului tematic. Totodată, consider că asemenea manifestări științifice, dublate de elaborarea unor
dosare tematice publicate în revista noastră în scopul informării la timp și cât mai corect cu putință a cititorului asupra
unor chestiuni de drept de interes maxim, trebuie să devină o practică și o datorie atât pentru redacția revistei „Dreptul”,
cât și pentru colaboratorii ei valoroși – juriști de prestigiu – fără a căror muncă de creație juridică, noi – ca publicație
juridică – nu am exista, iar dezvoltarea și afirmarea dreptului românesc în contextul actual al regionalizării și chiar al
mondializării dreptului ar avea mult de suferit. La rândul meu, doresc succes deplin lucrărilor dezbaterii științifice de
astăzi.
34
CRIZA REPRESIUNII PENALE ŞI DREPTURILE OMULUI
THE CHRISIS OF CRIMINAL REPRESSION AND HUMAN RIGHTS
LA CRISE DE LA RÉPRESSION PÉNALE ET LES DROITS DE L’HOMME
-Documente şi Recomandări internaţionale cu opţiuni nonrepresive –
Conf.univ.dr.Ortansa Brezeanu
Cercetător ştiinţific onorific - Institutul de Cercetări Juridice
„Andrei Rădulescu” al Academiei Române
Motto:
„Se poate vorbi de un drept al celui mai înţelept, dar nu de un drept al celui mai puternic"
(Jaubert)
„Forja trebuie pusă în serviciul dreptului, iar nu dreptul la voia forjei"
(V. Causin)
1. Un nou început. Privarea de libertate - ca efect al închisorii, una din cele mai controversate sancţiuni de drept
penal prin nocivitatea ei - a intrat în atenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cum am mai arătat, în anul 1950, având ca
punct de referinţă Declaraţia Universală a drepturilor Omului, adoptată şi proclamată de Adunarea Generală, prin
Rezoluţia 217A(III), la 10 decembrie 1948.
Fără a minimaliza importanţa ideilor, a drepturilor şi libertăţilor dezvoltate înainte de această dată în opera unor
renumiţi enciclopedişti, jurişti ori iluminişti, sau pe plan legislativ 114, influenţând la vremea lor unele demersuri
ştiinţifice şi practice - cel puţin pe linia îmblânzirii anumitor pedepse - Documentul Internaţional în speţă este primul
care marchează începuturile unei etape ce vizează o concepţie comună despre drepturile şi libertăţile omului ocrotite
sub autoritatea legii. Acestea pot fi limitate dar numai în scopul securităţii datorate recunoaşterii drepturilor celorlalţi şi
pentru asigurarea moralităţii ordinii publice şi bunăstării caracteristice unei societăţi democratice. Orice limitare trebuie
prevăzută în lege.
Deşi teoretic guvernele au acceptat Declaraţia, practic, abia în 1980 (deci după 32 de ani), cele mai multe dintre
ele şi-au dat acordul, ceea ce nu înseamnă că au şi întreprins măsuri efective pentru a proteja drepturile şi libertăţile
respective.
Pe fondul acestor inconsecvenţe şi chiar indiferenţe au apărut din rândul societăţii civile - a comunităţilor-
numeroase organizaţii şi asociaţii neguvernamentale naţionale şi internaţonale, unele dintre ele fiind cunoscute astăzi în
toată lumea pentru activităţile desfăşurate în domeniul ce-1 abordăm115.
Nu este mai puţin adevărat că opiniile despre libertate, pedeapsă şi chiar despre bine şi rău a oamenilor din
diferite părţi ale globului sunt diferite, chiar şi în zilele noastre, ca să nu mai vorbim şi de metodele utilizate de
114
De ex. Magna Carta din 1215 în Anglia dezvoltată în 1989 în actele Habeas Corpus şi Bill of Rights, care
stabileau în altele şi dreptul la eliberare pe cauţiune; Constituţia Federală americană din 1787, (în anul 1789, s-a adăugat
ca un amendament la aceasta, Declaraţia de independenţă a coloniilor engleze din America, adoptată la 4 iulie 1776 Ia
Philadelphia, îndreptată împotriva dominaţiei Angliei coloniile devenind Statele Unite ale Americii); Declaraţia
Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 26 aug. 1789, a revoluţiei franceze etc. (vezi pentru detalii, Ion Diaconu,
Drepturile Omului, IRDO, Bucureşti, 1993, p.4-27).
115
Notăm cu titlu de exemplu :Amnesty International, Organizaţie mondială, fondată în Anglia în 1961 cu scopul
de a-i ajuta pe cei care au suferit din cauza încălcării drepturilor umane ; Penal Reform International (PRIj, creată în
1989, la Londra, care, între altele, urmăreşte şi promovează măsuri alternative la detenţie. Organizţia, publică un
„Buletin de informaţii" privind asistenţa tehnică în domeniile de care se ocupă; Centrul Internaţional de Studii şi cercetări
Sociologice, Penale şi Penitenciare (INTERCENTER), creat în 1987 de către Universitatea din Messina - Italia, este un
organism neguvernamental, cu statut consultativ pe lângă ONU, UNESCO şi Consiliul Europei. Grupul de la Milazzo din
Sicilia, la care participă specialişti în drept, psihologie, genetică, etică, biochimie etc. din peste 40 de ţări şi având ca
publicaţie ofcială „Revista internaţională de birotică", este o secţiune autonomă a acestui centru.
Unul dintre organismele internaţionale valoroase prin experienţă şi prestigiu prin influenţa pe care o are asupra
politicii penale este „LIGA HOWARD pentru REFORMA PENALĂ" - organizaţie neguvernamentală britanică,
înfiinţată în anul 1860. Organizaţia reuneşte profesori universitari, Consilieri ai Reginei, cercetători, magistraţi,
funcţionari ministeriali cu rang înalt, inclusiv de la BBC etc. Are peste 1000 de membri cotizanţi. între temele dezbătute
menţionăm . Securitatea şi cotrohil penitenciar" (abordare comparativă Anglia-Olanda, Anglia- Germania), „Legislaţie şi
cultură în justiţia penală", „Problema excluderii sociale a infractorilor" şi altele. In Coferinţa anuală a Ligii (12-13
septembrie 1995, Oxford, Anglia), s-a pus în discuţie „Sistemul penal în criză".
35
guvernanţi. în acelaşi timp, nici Organizaţia Naţiunilor Unite nu poate anula legile locale ale unei ţări şi nici forţa să se
respecte articolele pe care le conţine Declaraţia. De aceea, chiar şi în condiţiile adoptării de către acest organism a unor
instrumente juridice cu privire la asamblul drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (Declaraţia nefiind un
document juridic)116, guvernele, în marea lor majoritate nu au dinamizat prea mult procesul de reformă, cel puţin în sfera
funcţiei represive a statului. De altfel, şi O.N.U. a intervenit târziu - problemă la care vom mai reveni - respectiv după 21
de ani de la înfiinţarea sa (în 1945) şi la 18 ani de la adoptarea Declaraţiei (1948). Facem aceste menţiuni pentru a fi mai
bine înţeleasă evoluţia reacţiilor faţă de criminalitate.
Observăm că statele membre ale Consiliului Europei au fost mai operative în sensul că doar la un an şi jumătate
de la înfinţarea acestuia (5 mai 1949), respectiv la 4 noiembrie 1950, au încheiat, la Roma, Convenţia Europeană privind
protecţia drepturilor omului şi libertăţlor fundamentale, care a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953 117. Prin Convenţia
menţionată, - completată printr-un număr de 9 protocoale, între care şi abolirea pedepsei cu moartea au fost create o
Comisie Europeană şi o Curte Europeană a Drepturlor Omului 118.
La 18 octombrie 1961, a fost instituită şi Charta Socială Europeană la Turin, a intrat în vigoare în 1965, şi a
fost semnată de România iniţial la 4.X.1994, apoi semnată, după revizuirea sa din 1997 119.
De reţinut, că acest document include noi categorii de drepturi ale omului, aşa-zise „de nouă generaţie", care
face mai substanţială noţiunea de egalitate - cum aprecia Alice Marangopoulos, într-un amplu studiu prezentat la al 42-
lea Curs Internaţional de criminologie (Atena, 18-22 decembrie 1989), intitulat „Pedeapsa privativă de libertate în optica
drepturilor omului"120).
2. Esenţa şi intensitatea noilor (şi vechilor) forme de reacţie la pedeapsa închisorii : interacţiuni, interferenţe.
Pentru a pune mai bine în evidenţă evoluţia preocupărilor Irrteffiafionale pe _lînîâ înlocuirii sau diminuării detenţiei, vom
prezenta în cele ce urmează - pe cât posibil cronologic - principalele Documente ale Naţiunilor Unite şi ale Consiliului
Europei, care se referă la sancţiuni şi măsuri neprivative de libertate, precum şi anumite studii de interes internaţional
care au abordat tema în discuţie. Dispunerea în ordinea succesiunii în timp a Documentelor celor două organisme, ne
oferă posibilitatea să cunoaştem atât unele dintre elementele care au influenţat politica penală a ţărilor europene şi
extraeuropene cât şi modul în care Consiliul Europei a reacţionat la recomandările ONU pe linia adaptării acestora la
cerinţele europene.
Facem menţiunea că, problematica generală pe care o reflectă documentele examinate, se constituie, în
structura lucrării, drept contextul internaţional în care ţările membre ale celor două organisme - între care şi ţara
noastră - încearcă să-şi modernizeze şi adapteze legislaţia reflectând, fiecare în parte, dimensiunea interesului faţă de
acest gen de măsuri.
116
Este vorba de două pacte internaţionale, adoptate de Adunarea generală în unanimitate prin Rezoluţia
2000/XX din 16 decembrie 1966 care au intrat în vigoare în anul 1967. Primul se referă la drepturile economice, sociale
şi culturale care în 1990 avea 97 state părţi iar al doilea priveşte drepturile civile şi politice care la aceeaşi dată (1990)
avea 92 state părţi.
117
A Tost ratificată în aceeaşi zi de către 25 din cele 27 de ţări care făceau parte din Consiliul Europei (Polonia,
în anul 1992 încă nu ratificase Convenţia). Ţara noastră a semnat Convenţia la 7.X.1993 şi a ratificat-o prin Decretul
nr.40/1994 inclusiv dispoziţiile facultative ale Curţii Europene ale Drepturilor Omului instituită în 1959. Deşi semnată şi
ratificată târziu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a produs unele efecte şi în ţara noastră încă de la adoptarea
ei. Astfel, potrivit Hotărârii nr.809 a Cosiliului de Miniştrii din 4 iunie 1954 (publicată în Colecţia de Hotărâri şi
Dispoziţii ale Consiliului de Miniştrii nr.32 din 4 iunie 1954) se crează mai multe tipuri de instituţii care prin scopurile
vizate configurează un sistem complex de protecţie juridică a minorului, în ansamblul căruia şi ocrotirea prin mijloace de
drept penal capătă anumite caracteristici. Este de menţionat în acest sens HCM nr.817 din 25 mai 1957, în baza căreia s-
au înfiinţat şi în coloniile de reeducare pentru minori şcoli profesionale de ucenici pentru minorii ce depăşeau vârsta de
14 ani.
118
Vezi Conseil de L'Europe, Buletin d'information sur Ies droits de l'homme, no.58, nov.1999 - feb. 2000, p.47-
48. De menţionat că Consiliul Europei are ca activitate specifică domeniile juridic şi politic şi sediul la Strasbourg
(numără 46 de state) iar Uniunea Europeană care datează din 1957, când Tratatul de la Roma instala o Europă a celor 6
(Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda), ce devin membre fondatoare, are preocupări economice şi
sociale şi sediul la Strasbourg, numără 27 de state.
119
Ibidem.Vezi şi „Conseil de L'Europe et la protection des Droits de L'Homme, Strasbourg, decembrie, 1992,
p.6 şi urm. Vezi şi Charte sociale Europeenne, La Charte, des protocoles, La Charte revisee, Conseil de L'Europe 1997.
Este în interesul unei analize comparative, mai ales pentru epoca pe care o vizează să menţionăm că doar la un an de la
instituirea Chartei Sociale Europene - deci înainte de intrarea acesteia în vigoare - respectiv la 13 decembrie 1962,
Consiliul de Miniştrii al României, a adoptat Hotărârea nr. 1051 (publicată în Colecţia de Hotărâri şi Dispoziţii ale
Consiliului de Miniştrii al RPR, nr. 37 din 3.XII 1962, p.239), în legătură cu repartizarea în muncă a persoanelor puse în
libertate de la locurile de deţinere, şi obligativitatea întreprinderilor de a crea condiţiile necesare în acest scop (art.61).
120
Studiu tradus în RSP nr. 1-2/1993, p.57-75.
36
Primul Congres al O.N.U. cu privire la prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor, care a fost organizat în
1955 (22 aug. - 5 sept.) în Palatul Naţiunilor de la Geneva121, a adoptat un Minim de Reguli pentru tratamentul
deţinuţilor. Aceste Reguli, din care rezultă că lipsirea de libertate nu trebuie să fie asociată cu o suferinţă în plus, au
devenit, după aprobarea lor de către Consiliul Economic şi Social al ONU prin Rezoluţia nr.663 (XXIV) din 31 iulie
1957 şi mai ales prin Rezoluţia sa nr.2076 (LXII) din 13 mai 1977, prototipul pentru elaborarea de modele, reguli,
norme şi principii internaţionale referitoare la justiţia penală. Documentul reflectă în fond şi îngrijorări pentru pericolul
pe care-1 prezintă situaţia din închisori inclusiv în privinţa creşterii recidivei 122. La Congres s-a adoptat o rezoluţie şi cu
privire la „Aşezămintele penitenciare şi corecţionale deschise", ca instituţii autonome în principiu, anexate însă în caz de
nevoie la un aşezământ de alt tip123.
Al II-lea Congres, s-a tinut la Londra în anul 1960 (8-19 aug)124. între temele înscrise pe ordinea de zi s-au
aflat: închisoarea de scurtă durată, munca penitenciară şi reinserţia în viaţa colectivităţii a deţinuţilor puşi în libertate.
în anul 1965, a avut loc la Stockholm al 111-lea Congres al ONU125 al cărui temă generală a inclus - între altele -
politica probaţiunii, combaterea recidivei şi măsuri speciale pentru prevenire şi tratamentul tinerilor adulţi.
Din problematica abordată de Congresul al IV-lea, organizat la Kyoto (Japonia) în anul 1970 (17-26 aug.), în
prezenţa a 998 de participanţi, reţinem în sprijinul analizei noastre doar tema „Organizarea cercetărilor privind politicile
de apărare socială şi de prevenire la nivelul colectivităţilor". Fiind în interesul orcărei cercetări să se cunoască cum
Organismele internaţionale organizează şi asigură eficacitatea practică a documentelor pe care le adoptă, recomandă şi în
anumite limite le impun, facem menţiunea că la Congres s-a pus în discuţie prima anchetă, realizată în statele membre
ale ONU, cu privire la modul în care a fost aplicat Minimul de Reguli pentru tratamentul deţinuţilor, adoptat, în urmă cu
un deceniu şi jumătate (primul Congres, 1955).
Rezultatele obţinute, pot fi deduse din faptul că prin rezoluţiile nr.2858 (XXV) din 20 februarie 1971, 3144
(XXVIII) din 14 decembrie 1973 şi 3218 (XXXIX) din 6 noiembrie 1974, Adunarea generală a ONU a recomandat din
nou statelor membre să-şi adapteze legislaţiile naţionale la principiile Ansamblului de reguli minime (vezi Anexa 1 a
Documentului de lucru pregătit de Secretariatul Congresului intitulat „Tratamentul delincvenţilor în închisori şi în
colectivitate").
în acest context, este adoptat la 30 decembrie 1972, Decretul nr.545 126 devenit Legea nr. 13/1973 - privind
executarea măsurilor educative a internării minorilor într-un centru de reeducare, prevăzută în Codul penal român intrat
în vigoare în anul 1969, Decretul este valabil şi în prezent.
Sunt importante, pentru spiritul vremii, mai ales acele prevederi care fac posibile atât instruirea şi calificarea
minorilor, din centrele de educare în şcolile profesionale sau în cadrul cursurilor de calificare ale întreprinderilor sau
comitetelor executive ale Consiliilor populare (art. 10) cât şi prezentarea celor merituoşi la examenul de admitere la orice
liceu din localitate, frecventarea unor astfel de cursuri, inclusiv studii superioare şi după liberare, pe cheltuiala statului
(art. 18). Reglementarea din cadrul aceluiaşi act normativ a sistemului de patronare a centrelor de reeducare de către
întreprinderile în care se calificau minorii127, reflecta, într-o anumită măsură, şi o schimbare de concepţie, sau, cel puţin
de orientare conjuncturală, în politica noastră penală 128.
121
Au asistat 512 persoane din 61 de ţări şi teritorii în calitate de observatori şi reprezentanţi a numeroase
organizaţii interguvernamentale şi nonguvernamentale precum şi 235 persoane cu titlu individual. Vezi, pentru detalii,
Nations Unies, Ouzieme Congres des Nations Unies pour la prevention du crime et la justice penale, Banckoc, 18-25
avril 2005.
122
.......................................... Cât de anevoios s-a născut Documentul internaţional sus menţionat, ne-o spune
faptul că încercările de la primul proiect elaborat în 1929 de către Comisia Internaţională şi Penitenciară, revizuit în anul
1933 şi ratificat de Liga Naţiunilor Unite (creată după primul război mondial), în 1934, şi până la forma sa finală,
realizată după o nouă revizuire ce a avut loc imediat după al doilea război mondial (când Liga Naţiunilor a fost înlocuită
cu ONU) se întinde pe o perioadă de 26 de ani. Este perioada ce coincide şi cu dezvoltarea în cadrul ONU a primelor
mecanisme vizând interpretări specifice (prevenire, control, tratamentul delincvenţilor etc.) cum este de pildă ECOSOC -
organ principal al ONU (creat în baza Chartei acesteia, elaborată în 1945, când s-a elaborat şi Statutul Curţii
Internaţionale de Justiţie cu atribuţii în domeniul dreptului penal şi al justţiei penale). Vezi pentru informaţii privind
evoluţia ulterioară a Minimului de Reguli nota 34 din lucrare).
123
Cum legea asupra închisorilor şi institutelror preventive adoptată în 1929 (M.Of. nr. 167 din 30 iulie 1929) în
România care crează instituţii corecţonale pentru minori dar şi Colonii de muncă cu regim deschis, precede hotărârea
Congresului, este uşor de înţeles că în conţinutul Rezoluţiei intră şi experienţa românească
124
Au participat 1046 de persoane din 70 de ţări.
125
Au participat 1094 persoane din 74 ţări.
126
Bul.Of.nr. 162/30 dec. 1972.
127
De exemplu, Centrul de reeducare a minorelor Bucureşti, era patronat de Fabrica de Confecţii şi Tricotaje
Bucureşti, unde se realiza calificarea în două meserii (confecţii şi tricotaje). Centrul de reeducare a minorilor din
Tg.Ocna (băieţi) era patronat de întreprinderea de Utilaj Chimic din localitate, unde, de asemenea, erau înscrisi minorii
pentru calificare. Vezi, pentru contextul problemei, G. Antoniu, Pedepsele neprivative de libertate şi rolul lor în practica
37
Un an mai târziu legea nr.6 pentru modificarea Codului penal (B.Of. P.I. nr.49 din 6 aprilie 1973), introduce ca
alternativă la pedeapsa închisorii (inclusiv pentru minorii infractori cu vârste peste 16 ani) munca corecţională cu regim
de executare în libertate pentru aproximativ 90 de fapte penale sancţionate cu pedeapsa închisorii de până la 2 ani 129.
Congresul al V- lea al ONU a avut loc la Geneva în 1975 (1-12 septembrie), în prezenţa a 909 delegaţi.Acesta a
aprobat, în cadrul temei sale generale „Prevenirea Crimei şi controlul - provocarea ultimului sfert de veac",
„Declaraţia pentru protecţia tuturor persoanelor de a nu fi supuse terorii şi altor tratamente crude sau degradante", la
al cărui conţinut vor face referire numeroase documente internaţionale ulterioare 130.
La punctul 8 de pe ordinea de zi a figurat problema găsirii unor substitutive ale pedepsei închisorii, cel puţin
pentru infractorii care nu pun în pericol pacea şi securitatea publică. Acest sens îl are şi Decretul nr.218/1977 (publicat
în B.Of. nr. 71 din 17 iulie 1977) prin care România a înlocuit în fapt pedeapsa cu închisoarea, aplicabilă minorilor
infractori până atunci, cu măsura educativă a Şcolii Speciale de Muncă şi Reeducare (act normativ care, deşi tranzitoriu,
a rămas în vigoare timp de 15 ani). Răspunsul ţării noastre devine şi mai semnificativ în momentul în care aflăm că el
anticipează solicitările Adunării Generale ale ONU, din 8 decembrie 1977, exprimate în Rezoluţia 32/59 cu privire la
punerea în practică prin orice măsuri posibile a concluziilor Congresului.
În anul 1980 (25 august-6 septembrie), a avut loc la Caracas (Venezuela), cel de al VI-lea Congres ONU, pentru
prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor 131. Tema generală a acestuia „Prevenirea crimei şi calitatea vieţii" - a
permis o abordare mai complexă a fenomenelor avute în vedere.
O importanţă deosebită s-a acordat discutării, în cadrul temei menţionate, a problemei tratamentului judiciar al
tinerilor, înainte şi după trecerea la delincventă precum şi a chestiunilor legate de jurisdicţiile pentru minori,
considerate a fi instrumente principale de prevenire şi tratament.
Pentru prima dată ONU a prezentat la un asemenea Congres un studiu cu privire la răspândirea mondială a
crimei. Acesta, s-a bazat pe informaţiile primite de la 65 de state membre şi cuprinde perioada 1970-1975132.
Un alt document, foarte important pentru tema pe care o abordăm, primit cu interes în Congres, s-a referit la
tratamentul în afara stabilimentelor penitenciare şi consecinţele pentru deţinutul rezidual" 133.
penală a statului român, în SCJ nr.3, 1973, p.399 şi urm.; Conseil de L'Europe, Traitement des delinquents en grupes et
en communaute, Strasbourg, 1974 şi Conseil de L'Europe, Le travail penitentiare, Strasbourg, 1976.
128
O analiză sumară a datelor statistice privitoare la sancţiunile aplicate minorilor delincvenţi, imediat după
intrarea în vigoare a noului Cod penal, relevă aplicarea excesivă a sancţiunilor privative de libertate la minori -
închisoarea, până la 1 an cu preopnderenţă (60,15% dintre minorii condamnaţi în anul 1970, 63,7% în 1971, 75% în anul
1972) - vezi Anuarele statistice D.G.P. Nici după adoptarea Deciziei de îndrumare nr.9 a Plenului Tribunalului Suprem
din 16 dec. 1972, cu privire la unele probleme referitore la soluţionarea cauzelor penale cu minori (publicată în RRD
nr.5/1973, p.91-103), închisoarea - contestată în cazul unor infracţiuni mai puţin grave - nu a scăzut. Dimpotrivă, şi
proporţia pedepselor de la 2-5 ani creşte de la 2,6% în 1972 ia 8,7% în 1973 (vezi Anuarul statistic D.G.P.). Vezi, pentru
contextul problemei şi Conseil de L'Europe, Traitement des delinquents en groupes et en communaute, Rezoluţia 7324,
1974, p.48-71.
129
Publicată în B.Of., P.I nr.49 din 6 aprilie 1973. Vezi pentru informaţii pe această temă Nicoleta lliescu,
Munca corecţională în dreptul penal român, în SCJ nr.4, 1973, p.557 şi următ.
130
Declaraţia a fost aprobată de Adunarea generală - la 9 decembrie prin Rezoluţia Nr.3452(XXX), iar în anul
1984, aceasta a adoptat o Convenţie pe aceeaşi temă, care a intrat în vigoare în anul 1987. Ţara noastră a aderat la
Convenţie, incriminând apoi prin Legea nr.20/1990, infracţiunea de tortură (Codul penal, art.267 1). vezi şi Cinquieme
Congres des Nations Unies pour la prevention du crime et le traitement des delinquants (publications des Nations Unies,
numero de vente : 56.IV.4), Reamintim că tortura, cunoscută în vechime a fost desfiinţată în Ţările Româneşti, prn
Regulamentele Organice de la 1831 (Ţara Românească) şi 1832 (Moldova).
Au participat 920 de delegaţii din 65 de state.
132
Reamintim că şi la al IV-lea Congres (1970), s-a prezentat un studiu, însă acesta se referă la modul în care
ţările membre ale ONU au aplicat Ansamblul de Reguli minime cu privire la tratamentul deţinuţilor, adoptat de primul
Congres (1955). Interesant este faptul că deşi abordează subiecte diferite, cele două studii menţionate au o continuitate în
timp : primul se încheie în anul 1970 iar cel de al doilea începe în acest an. Acesta din urmă, reprezintă în parte un
rezultat al informaţiilor colectate de către Secretariat graţie Serviciului de consultanţă şi a reuniunilor de experţi pe plan
regional (A.CONF.87/7). Vezi în detaliu în legătură cu aceasta, „Solution de rechange a 1'incarceration", în Nation
Unies, Rev. Intern de Politique Criminelle N.36/1980, p.3-72. Vezi şi Roger Merle, Sanctions privatives et non privatives
de liberte - comunicare prezentată la a VI-a întâlnire juridică franco-română (Bucureşti - Tulcea, 25-30 mai, 1980).
Noţiunea de „deţinut rezidual" nu a fost încă clarificată - sau nu s-a ajuns la un punct de vedere comun. S-a atras
atenţia că odată cu dezvoltarea aplicării diverselor formule de tratament în afara închisorilor, populaţia acestora se va
reduce şi va fi compusă numai din delincvenţi dificili, primejdioşi, recalcitranţi, încurabili şi alţi criminali învederaţi, fapt
ce implică programe adecvate. Este vorba de asigurarea unui mediu înconjurător în închisoare care să contribuie la
umanizarea lor inclusiv prin folosirea timpului de o manieră constructuvă şi motivantă. Vezi pentru unele informaţii utile,
38
Argumentele în favoarea tratamentului în libertate au fost divers formulate. Unii delegaţi au remarcat că anumite
cerinţe ce decurg din documentele prezentate nu se pot aplica în ţările lor. Cei mai mulţi au afirmat că exista deja bogate
tradiţii autohtone de tratament în cadrul comunităţii, estimând că participarea populaţiei la sistemul judiciar rămâne
elementul cel mai durabil al tratamentului în afara stabilimentelor penitenciare. în unele ţări, astfel de programe implică
adesea relaţii prealabile şi continui cu sindicatele, şi nu în ultimul rând cu media care dealtfel, în cele mai multe opinii,
joacă un rol vital în materie de informare a membrilor societăţii asupra valorii soluţiilor de tratament în libertate. în fond,
aducerea justiţiei în mediul comunitar, reflectă ideea că sancţiunile trebuie să fie restitutive mai mult decât represive,
apelându-se în astfel de cazuri cu prioritate la comunitate ş nu la procedurile formale.
Recomandările înserate în Rezoluţia nr. 8 a Congresului, adresate Statelor membre - cu privire la evitarea, pe
cât posibil, a pedepsei închisorii, dezvoltarea soluţiilor existente (probaţiunea şi munca în folosul comunităţii), şi lărgirea
gamei acestui gen de intervenţii, întregesc orientările iniţiale.
Prin Rezoluţia nr. 4, adoptată de Congres, s-a cerut să fie elaborat un ansamblu de reguli cu privire la
administrarea justiţiei pentru minori şi la tratamentul acestora, care să poată servi drept model statelor membre (asupra
acestei probleme vom reveni).
Se poate spune ca Declaraţia de la Caracas - adoptată la finele lucrărilor Congresului al VI-lea - constituie
primul document mondial mai cuprinzător care oferă informaţii importante cu privire la eforturile umane legate de
prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor (după 35 de ani de la înfiinţarea ONU, 32 de ani de la adoptarea
Declaraţiei Universale a Drepturilor Fundamentale ale Omului şi 25 de ani de la primul Congres - 195 5)134.
La 15 decembrie 1980, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia nr.35/177, prin care se conferă celei de a
Vl-a Comisii, dreptul de a elabora proiectul,.Ansamblului de Principii pentru protejarea tuturor persoanelor supuse unei
forme oarecare de detenţie sau de încarcerare™0. Proiectul a fost aprobat în a 76-a Sesiune plenară din 9 decembrie
1988.
În spiritul Documentului susmenţionat, se încadrează şi Decretul nr.64 din 1981 (Buletin Of. Nr. 17/25 martie
1981) prin care legiuitorul român repară o lacună de reglementare, prin introducerea în Decretul nr.218/1977, a unui text
nou (art.4) care permitea încetarea condiţionată a măsurii trimiterii într-o Şcoală de Muncă şi Reeducare după executarea
unei părţi din durata măsurii educative al cărei maxim era 5 ani.
Într-o formulare mai ambiguă şi Adunarea Legislativă a Consiliului Europei (CE) a recomandat în 1981 statelor
membre „să înlocuiască pedepsele cu închisoarea pe termen scurt cu alte măsuri, care sunt la fel de eficiente şi fară efecte
negative".
Convenţia Europeană asupra Compensării Victimelor Infracţiunilor cu violenţă din 24 noiembrie 1983 -
precedată de Rezoluţia (77) 27 a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei asupra compensării victimelor
infracţiunilor, oferă informaţii utile în planul discuţiei noastre.
În conformitate cu Rezoluţia nr.4, despre care am amintit mai sus, între 14-18 mai 1984, s-au desfăşurat la
Beijing (China) lucrările Reuniunii interregionale pentru pregătirea celui de al VII-lea Congres ONU, având ca obiect
definitivarea proiectului Ansamblului de Reguli Minime cu privire la justiţia pentru minori 135.
Aceste Reguli, denumite „Regulile de la Beijing", au fost adoptate de Congresul al VII- lea al ONU, care s-a
ţinut la Milano (Italia) între 26 aug-6 sept.!985i2 având ca temă generală „Principiile directoare referitoare la prevenirea
crimei şi la justiţia penală în contextul dezvoltării şi a unei noi ordini economice internaţionale" şi aprobate apoi, de
către Adunarea Generală a ONU, prin Rezoluţia 40/33 din 29.X1.1985 în a 96-a sesiune plenară.
Potrivit recomandărilor făcute de ONU prin Ansamblul de Reguli.... , în soluţionarea cazurilor cu infractori
minori trebuie să se recurgă, de regulă, la mijloace extrajudicare, apelându-se, cu preponderenţă , la serviciile
comunitare, ori la servicii competente în a evita efectele negative ale procedurilor judiciare asupra minorilor. Protecţia se
extinde şi asupra altor categorii de fapte ale acestora precum şi asupra tinerilor adulţi delincvenţi cu limita de vârstă
fixată de fiecare legislaţie naţională136.
Recomandarea nr. R (82) 17 a Comitetului de Miniştrii a Statelor membre cu privire la deţinerea ţi tratamentul deţinuţilor
periculoşi.
134
Vezi pentrru informaţii ample : Documentul pregătit de către Secretariat pentru al VI Congres ONU - Distr.
Generale A/Conf./87/l 1,10 iulie 1980; Raport du Sixieme Congres des Nations Unies pour la prevention du crime et le
Traitement des delinquents Caracas (Venezuela), 1980, document stabilit de Secretariat (Publicaţie a ONU, n° de
vânzare, F.81, 14,4), capitolul I, Secţiunea B.
durata mandatului oferă garanţiile posibile de competentă, imparţialitate şi independentă (vezi RDP nr.4, 1992,
p.13).
Vezi Raportul Reuniunii Internaţionale preparatorii - « Les jeunes, la criminalite et la justice», Beijing, 14-18
mai 1984).
136
Vezi, Regies de Beijing - Ensamble de regies minimes de Nations Unies concernant 1'administration de la
Justice pour mineurs, Nations Unies, Departement d'information New York, 1986. Menţionăm că aceste Reguli au fost
menţionate şi în preambulul Convenţiei cu privire la Drepturile Copilului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 1
noiembrie 1989. România a ratificat Convenţia prin legea ne.18 din 28 sept.1990. în anul 1993, s-a creat Comitetul
39
Alte recomandări rezultă din rezoluţia nr. 16 care se referă la reducerea numărului de deţinuţi şi promovarea
alternativelor la detenţie în vederea unei mai bune reintegrări sociale a infractorilor.
Documentul final al Congresului al VII-lea - „Planul de acţiune de la Milano pentru întărirea cooperării
internaţionale în prevenirea crimei şi în transformarea justiţiei penale" - conţine elementele unui adevărat program
mondial pentru prevenirea crimei şi pentru transformarea justiţiei penale menit să influenţeze demersurile ulterioare în
domeniile vizate.
La 21 mai 1986, Consiliul Economic şi Social a adoptat Rezoluţia 1986/10, cu privire la măsurile alternative la
detenţie urmând ca Secretarul General să întocmească un raport despre această problemă pentru următorul congres.
Ţinând cont de orientările ONU dar mai ales de problemele europene, la 12 februarie 1987, Comitetul de
Miniştrii al Consiliului Europei, a adoptat în cea de a 404 a şedinţă a miniştrilor deputaţi, Recomandarea Nr.R(87)3, care
cuprinde Regulile europene pentru penitenciare. Este vorba de o versiune europeană - după o revizuire şi adaptare - a
Ansamblului de Reguli Minime pentru tratamentul deţinuţilor, adoptat de primul Congres (195 5)137.
Cum astfel de reglementări ca şi altele, de altfel, nu pot fi statice în contextul apariţiei unei filozofii moderne a
tratamentului în închisori şi în general în politica penală, Comitetul European pe Probleme de Infracţionala ate—
Consiliul pentru Cooperare Penologică - (PC-CP) - a aprobat pe 5 noiembrie 2004(Strasbourg)în urma unei noi
reevaluări, o variantă revizuită şi adăugită a Regulilor penitenciare europene, în a căror preambul se menţionează
(printre altele) că privarea de libertate trebuie să constituie o măsură excepţională 138.
Regulile penitenciare reactualizate şi posibilitatea elaborării unei Carte europene a penitenciarelor s-au bucurat
şi de sprijinul Miniştrilor de Justiţie din Europa, care prin rezoluţia nr.4 adoptată de către aceştia cu prilejul celei de a 26 a
Conferinţă, ce s-a ţinut la Helsinki, în zilele de 7 şi 8 aprilie 2005, cu tema „Aspecte sociale ale justiţiei", invita
Comitetul de Miniştrii să le adopte139. Rezoluţia reflectă, în conţinut, şi conştientizarea fenomenului de creştere a
numărului proceselor la Curtea Europeană a Drepturilor Omului din domeniul dreptului execuţional penal.
Precizăm că ultimele reevaluări şi demersuri au fost influenţate foarte mult de Recomandarea Nr. R(89)12,
privind Educaţia în Penitenciare, adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei la data de 13 octombrie,
1989140.
Naţional pentru Protecţia Copilului având atribuţii de supraveghere şi promovare a aplicării Convenţiei iar în perioada 2-
4 iunie 1994, Guvernul în colaborare cu CNPC şi Organizaţia „Salvaţi Copiii" a organizat o Conferinţă cu participare
internaţională având ca temă „România şi Convenţia ONU cu privire la drepturilor copilului". Vezi şi, Conseil de
L'Europe, Reaction sociale ă la delinquence juvenile, (Recomandation no. (87)20), Strasbourg, 1989, Colette
Somerhousen, Mineurs delinquants et modeles d'intervention etatique, în Cahiers de defense sociale, 1988, p.78-95.
137
încă din 1968 (vezi pentru informaţii ce preced această dată, nota 17 din lucrare), Comitetul European pentru
probleme Penale (înfiinţat în 1957) a hotărât să revizuiască Minimul de reguli, în perspectiva de a găsi un „numitor
comun european" care să fie mai liberal dar şi mai ambiţios, să înlesnească contactele dintre deţinuţi şi comunitate, să
facă mai flexibile criteriile de îmbunătăţire a condiţiilor de detenţie. în anul 1973, în contextul unui curent de opinie mai
puternic pe această linie de preocupări,Comitetul de Miniştrii a adoptat Rezoluţia (73)5 privind Standardul Minim de
Reguli pentru tratamentul deţinuţilor (conţinea 95 de recomandări). S-au efectuat apoi două controale, în 1978 şi 1983,
statele membre ale Consiliului Europei fiind invitate să dea informaţii asupra nivelului la care se află aplicarea acestuia şi
să includă cu această ocazie şi sugestii pentru revizuirea Regulilor. La scurt timp după aceste demersuri a intervenit şi
ONU prin Consliul Economic şi Social, organism care a aprobat în a 25 a sa şedinţă plenară din 25 mai 1984, Dispoziţiile
cu privire la asigurarea aplicării efective a Ansamblului de Reguli Minime pentru tratamentul deţinuţilor (1984/47) pe
care le-a dat Adunarea generală prin Rezoluţia 39/118, cu recomandarea de a fi informat Secretarul General de către toate
statele implicate, despre progresele realizate, la fiecare 5 ani. Au contribuit la evoluţia reglementărilor în discuţie şi
Conferinţele Directorilor Administraţiilor Penitenciare din Europa care, începând din 1973, au avut loc din 2 în 2 ani.
Vezi, pentru informaţii ample privind activitatea Consiliului Europei în problemele ce vizează în esenţă pedeapsa
închisorii, comunicările prezentate de Marguerite Sophie Eckert şi Keneth Neale - Director şi respectiv expert al
Directoratului Afacerilor Judiciare al Consiliului Europei, prezentate la reuniunea de la Bucureşti, organizată de Consiliul
Europei (23-25 aprilie 1991) cu tema „Regulile penitenciare europene, organizarea deţinerii şi metodele de tratament ale
persoanelor deţinute", în RSP nr.3-4/1991, p.42-57.
138
Hotărârea a fost precedată şi de unele Recomandări ale organismelor europene cu privire la asumarea,
reevaluarea şi la elaborarea unei Carte Penitenciare Europene care să includă reguli specifice pe diferite subiecte cum
sunt : Recomandarea Adunării Parlamentare nr. 1656(2004) şi Recomandarea nr.2003/2188, a Parlamentului European
către Consiliului Europei.
139
Vezi, pentru tot ce precede, revista Administraţiei Penitenciarelor din România, nr.2(14), 2005, p.3-23.
140
Pentru transpunerea în practică a Recomandării R(89)72, a luat fiinţă, în 1991, „European Prison Education
Asociation" (Asociaţia pentru educaţie în penitenciare - EPEA), cu statut participativ la Consiliul Europei - având ca
mcfdel „Corecţional Education Asociation" (Asociaţia pentru Educaţie corecţională) din SUA. în prezent EPEA are peste
800 de membrii din 40 de ţări şi editează semestrial un buletin informativ - EPEA NEWSLETTER.
40
Cel puţin în aceeaşi măsură au dat sens şi substanţă Regulilor Penitenciare Europene şi Documentele celui de al
VIII lea Congres al ONU pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor, care şi-a desfăşurat lucrările în capitala
Cubei (Havana)141. Obiectivul general al Congresului a fost „Cooperarea internaţională pentru prevenirea crimei şi pentru
justiţia penală în perspectiva secolului XXI".
Intre temele majore aduse în prin planul discuţiei reţinem ca fiind de departe cea mai importantă pentru analiza
noastră „Minimul de Reguli ale Naţiuniulor Unite cu privire la sancţiunile neprivative de libertate'". Regulile de la
Tokyo142, adoptate de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 45/110 în cea de a 68 a sesiune plenară din 16
decembrie 1990143. Susţinem observaţia fiindcă deşi nu este o temă nouă 144, pentru întâia oară sunt consacrate în mod
expres într-un document internaţional sancţiunile şi măsurile comunitare.
Acest fapt care clarifică atât cadrul juridic al reglementărilor pe plan internaţional cât şi locul pe care-1 ocupă
Drepturile Omului în actuala filozofie penală contemporană constituie, de altfel, un pas important al ONU în reforma
justiţiei penale.
Regulile de la Tokyo se aplică tuturor persoanelor ce fac obiectul urmăririlor penale, al unui proces sau al
executării unei sentinţe în toate stadiile administrării justiţiei145- înscriindu-se astfel în cadrul eforturilor de depenalizare
şi de decriminalizare (Regula 2.5 - Anexa).
Fermitatea ce se degajă din conţinutul Rezoluţiei 45/110, ar putea fi pusă şi pe seama rezultatelor obţinute în
timp prin aplicarea unor soluţii nonrepresive în anumite jurisdicţii, dar şi pe neobţinerea acestora la nivelul aşteptat. Un
studiu bibliografic cu privire la măsurile alternative la pedeapsa închisorilor stabilit de UNICRI la cererea ONU pentru
Congresul al VIIIlca pare să reflecte ambele supoziţii146.
O altă hotărâre importantă a Congresului - pentru a ne opri doar la aceste două - se referă la „Regulile Naţiunilor
Unite pentru protecţia minorilor privaţi de libertate" aprobată de Adunarea Generală a ONU, prin rezoluţia 45/113, în
aceeaşi sesiune (a 68-a din 14 decembrie 1990).
141
Au participat 1127 delegaţi din 127 de ţări.
142
După localitatea în care au fost elaborate.
143
Vezi www.un.org/recs/45/110.în Adunarea Generală s-a stabilit ca începând din 1994, Secretarul
General al ONU să prezinte Comitetului pentru prevenirea crimei Ia fiecare 5 ani un raport cu privire la
modul
cum s-au aplicat Regulile de la Tokyo.
144
Reamintim documentele menţionate şi în cuprinsul lucrării: Rezoluţia nr.8 al celui de al VI lea Congres ONU
(1980) referitoare la soluţiile de înlocuire a închisorii ; Rezoluţia 16 al celui de al VII les Congres (1985) referitoare la
reducerea numărului de deţinuţi şi Rezoluţia 1986 /10 din 21 mai 1986; adoptată de Consiliul Economic şi Social cu
privire la măsuri alternative la detenţie
145
Asemenea persoane sunt denumite „delincvenţi" fie că este vorba de suspecţi, acuzaţi sau condamnaţi.
146
Studiul care a fost realizat de Anna Alvazzi, Del Frate, Maria Luisa Fornare şi Andeay Siemeska, pe o
perioadă de 10 ani (1980-1989) arată un interes destul de scăzut pentru cercetarea reacţiei nonrepresive într-un sistem
penal represiv. De altfel, publicaţiile cuprinse în această bibliografie (care grupează 3599 de teste despre măsurile
alternative la închisoare, aplicate în timpul şi după judecată), provin din 62 de ţări, cel mai bine reprezentate fiind ţările
occidentale (SUA, 45,5%, marea Britanie 13,2%). Practic, doar cca 40% din bibliografie, aparţine celor 60 de ţări din
totalul de 62.
Dintre măsurile alternative prevăzute la condamnare, pe primul loc în bibliografie se găseşte „probaţiunea"
(30%) - ca sancţiune principală distinctă sau în caz de susăendare condiţionată a pedepsei. Aproape 11% din publicaţii
(majoritatea anglo-saxonă) abordează munca în folosul comunităţii - 2,2% consemnarea sau arestul la domiciliu.
Bibliografia reflectă interesul constant pentru alternativele la pedeapsa închisorii care prevăd măsuri de plată a daunelor,
de restituire şi compensare. Principiul plăţii de daune din care derivă principiul restituirii şi cel al compensării, nu este
decât foarte rar examinat în bibliografie. Majoritatea autorilor sunt împotriva aplicării pedepsei cu închisoarea în caz de
imposibilitate de plată a amenzii. Problema alegerii delincvenţilor pe diferite tipuri de măsuri alternative este evocată în
14% din publicaţiile recenzate. Rolul voluntarilor în domeniul analizat a fost, de asemenea, subliniat (vezi RSP nr. 1-2,
1993, p. 94-99).
Rezuftatele acestui studiu confirmă faptul că nu întâmplător prin una dintre Regulile de la Tokyo (23.1) se
recomandă promovarea cooperării ştiinţifice între ţări în domeniul tratamentului delincvenţilor în mediul liber, întărirea
schimburilor între statele membre asupra măsurilor neprivative de libertate, fie că este vorba despre cercetare, despre
pregătire, asistenţă tehnică sau informare prin intermediul instituţiilor Naţiunioor Unite, realizarea de studii comparative
şi punerea de acord a dispoziţiilor legislative pentru lărgirea gamei de opţiuni noninstituţionale şi pentru aplicarea
acestora şi dincolo de graniţele naţionale. Ultima recomandare poate fi pusă în practică în baza tratatului tip de protecţie a
acordurilor bilaterale, referitor la transferul de supraveghere a delincvenţilor care beneficiază de o amânare a executării
pedepsei ori a unei liberări condiţionate, adoptat de Congresul al VIII, care a primit girul Adunării Generale prin
Rezoluţia 45/119 adoptată în cea de a 68a sesiune din decembrie 1990.
41
Dacă analizăm Regulile de la Tokyo prin prisma principiilor, a valorii şi conţinutului lor, aflăm că acestea
completează Regulile de la Beijing147 - adoptate de Congresul precedent (din 1985)- care, în anumite limite, anticipează
sancţiunile şi măsurile neprivative de libertate148.
În sprijinul documentelor ce preced se înscrie şi Conferinţa Internaţională pe tema „Alternative la detenţie în
Europa Centrală şi de Est" - organizată de PRI în cooperare cu Fundaţia română pentru o societate deschisă, ia
Bucureşti, în perioada 10-11 septembrie 2001149.
În acelaşi spirit a acţionat şi legiuitorul român atunci când prin adoptarea în 1992 a Legii 104 (public. în M.Of.
nr. 224 din 1 octombrie acelaşi an), a introdus în Codul penal două alternative la detenţie şi anume : Pedeapsa la locul de
muncă (înlocuieşte reglementarea privind munca corecţională introdusă în 1973, prin Legea nr.6) şi „suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere", după modelul francez al suspendării executării pedepsei cu punere la probă
(sursis avec mise a l'epreuve) - este o formă de probaţiune150.
La data de 15 octombrie 1992, Comitetul de Miniştrii al Statelor membre ale Consiliului Europei a adoptat la
cea de a 482a reuniune a Delegaţiilor Miniştrilor, Recomandarea R(92) 16 cu privire la sancţiunile şi măsurile
comunitare.
Aceste Reguli sunt concepute ca o paralelă la Regulile Penitenciare Europene din 1987, formând mai degrabă un
corpus de exigenţe menite să asigure o aplicare mai satisfăcătoare a sancţiunilor sau a măsurilor comunitare. Astfel,
potrivit Regulei 3, adoptarea şi aplicarea sancţiunilor şi măsurilor neprivative de libertate trebuie să fie prevăzute în
dispoziţiile legale.
Din Regula 42 rezultă că autorităţile de executare151 vor trebui să dispună de resurse financiare adecvate luate
din fondurile publice. Terţe persoane, pot aduce o contribuţie financiară sau oricare alta dar autoritatea de executare nu
va trebui să depindă niciodată financiar de acestea.
O altă regulă (44), care în esenţă o complineşte pe cea precedentă, se referă la informarea publicului (persoane
fizice, organisme şi servicii publice şi private interesate de sancţiuni şi măsuri comunitare) pentru ca acesta să înţeleagă
temeiul unor astfel de soluţii şi astfel să le consdere drept răspunsuri adecvate şi credibile la anumite comportamente
infracţionale152.
Este important de reţinut că în aplicarea regulilor trebuie să se aibă în vedere menţinerea unui echilibru necesar
şi de dorit, între exigenţele apărării societăţii în dublul său aspect : de protecţie a ordinii publice şi de reparare a
prejudiciului cauzat victimelor şi nevoile delincvenţilor în procesul inserţiei lor sociale.
Şi Recomandarea nr. 1257 (1995), adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, la 1-II-1995 (în a
5-a şedinţă) cu privire la condiţiile de detenţie în statele membre 153vine în sprijinul valorificării şanselor deschise de
Congresul al VUI-lea ONU pe linia multiplicării alternativelor la pedeapsa închisorii, cu perspectiva reducerii, pe cât
posibil, cel puţin a duratei acesteia.
Vom nota doar trei dintre sarcinile pe care le recomandă Adunarea Parlamentară a Consiliului European pentru
probleme criminale (CDPC); noi studii, de data aceasta, cu privire la tipurile de infracţiuni care s-ar preta mai bine la a fi
înlocuite cu sancţiuni şi măsuri administrative şi economice sau cu supraveghere electronică şi intensivă. Să se studieze
147
Vezi, pentru unele informaţii, http:// www unhchr. c.h./html.
148
Vezi, pentru detalii, Onzieme Congres des Nations Unies pour la prevention du crime at la justice penale,
(Bangkoc, 18-25 avril 2005). A/CONF.203/15 Distr.Generale 24 mars 2005.
149
La doar 5 zile după încheierea lucrărilor Consiliul Europei a organizat o Conferinţă a Directorilor
Administraţiilor penitenciare (16-18 sept. 1991), în Polonia (Popowo) în cadrul căreia s-au discutat probleme legate de
penitenciarele europene şi de măsurile comunitare. Acestea au fost observate prin prisma ameliorării raportului cost-
benefîciu insistându-se asupra participării societăţii la gestionarea pedepsei şi a perfecţionării penitenciarelor (Vezi, RSP
nr.1-2, 1992, p.26 şi urm. Vezi şi, Pierre-Henri Bolle, La politique criminelle europeene, fusion on confusion, l'oeuvre
neconnue, mais essentielle du Conseil de L'Europe,în Cahiers de defense sociale 1990/1991, p.202; Hans Kerner, Les
sanctions penales classiques et leur alternation dans Ies Politiques criminelles - referat la al XLIV-lea Curs Internaţional
de Criminologie, 6-10 mai 1991, San-Marino, Doc.Seminar; R. Screvens, Le travail de I'interet general, sanction penale,
in Revue de droit penal et de criminal nr.1/1992, p.7.
150
Pentru detalii, vezi Ortansa Brezeanu,Repere de probaţiune în dreptul comparat, în Dreptul comunitar şi
dreptul intern, op.cit., p. 192-207.
151
Prin „Autoritatea de executare", se înţelege potrivit R (92) 16, orice organism abilitat şi responsabil în primul
rând de executarea, de punerea în practică a unei sancţiuni sau măsuri aplicare în comunitate. în numeroase ţări este
vorba de serviciul de probaţiune care îndeplineşte acest rol.
152
Vezi Recomandarea R (92)16, din 15 oct. 1992, în RSP nr.3-4, 1995, p.73-97. UNICRI, a organizat în
colaborare cu Ministerul Italian de Interne şi Ministerul de Justiţie din Ţările de Jos, o Conferinţă Internaţională (s-a
desfăşurat la Roma în perioada 18-20 noiembrie 1992), cu tema „A înţelege criminalitatea, experienţe în materie de
crimă şi luptă contra criminalităţii". Vezi şi, Dominique Gaillard,Les sanctions penale alternatives, în Revista
Internaţională de Drept comparat nr.2/1994, p.2.
153
Vezi, RSP nr.2/1996, p. 158-160.
42
condiţiile în care se desfăşoară detenţia preventivă şi să se facă unele cercetări complementare cu privire la efectele
închisorii asupra familiei şi copiilor deţinuţilor. Nu sunt trecute cu vederea nici de data aceasta „Regulile penitenciare
europene", în sensul că se recomandă completarea lor cu „un catalog al drepturilor deţinuţilor". Această preocupare, până
la urmă excesivă, lasă să se vadă îngrijorarea organismelor europene şi nu numai, cu privire la consecinţele eşecului pe
care-1 înregistrează pedeapsa închisorii, reflectat în recidivă. Dar ea se poate datora şi faptului că multe din
recomandările adresate statelor membre nu sunt respectate uneori nici de către instituţile specializate care le-au întocmit,
cum este şi cazul catalogului solicitat. Acesta, nu a apărut - cel puţin în forma recomandată - nici în cea mai recentă
variantă a regulilor, ce a fost aprobată la Strasbourg (după o nouă reevaluare a acestora) de către Comitetul pentru
Cooperare Penologică (PC-CP) pe 5 noiembrie 2004, cum am mai arătat.
De altfel, mai toate demersurile care au urmat întocmirii de către ONU în 1991, a Noului său Program de activitate,
despre care am amintit în debutul lucrării cuprind analize, observaţii şi informaţii cu privire la lipsa de eficacitate a
măsurilor întreprinse în procesul de reformă şi modernizare a justiţiei penale pe plan mondial.
În acest context, şi-a desfăşurat lucrările la Cairo (Egipt) în perioada 28 aprilie - 8 iunie 1995) cel de al IX-lea Congres al
ONU cu privire la prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor.
Deoarece a coincis cu aniversrea a 50 de ani de la înfiinţarea ONU, acesta s-a remarcat prin amplasare (aproape 2000 de
delegaţi). Dintre documentele adoptate, reţinem Rezoluţia cu privire la Gestionarea Justiţiei penale în cadrul
responsabilităţii administraţiei publice şi a dezvoltării durabile. Aici se încadrează foarte bine tot ce s-a spus la
Congresele anterioare. Credem că s-a structurat chiar o platformă în acest sens.
Congresul al X-lea, plasat la răscrucea dintre milenii (Viena, 10-17 aprilie 2000), a încercat să consolideze şi, totodată să
perfecţioneze noua manieră de lucru a ONU. însăşi teama acestuia „Crima şi justiţia în faţa provocărilor secolului al
XXI-lea" sugerează necesitatea adaptării demersurilor din sfera justiţiei penale la realităţile unui alt deceniu dintr-un nou
secol şi mileniu. Ea sugerează în plus că nu vom mai putea folosi mult timp aceleaşi metode şi mijloace - oricât de
moderne şi de rafinate ar fi ele - împotriva unui fenomen aşa de dinamic, de agresiv şi de puţin receptiv la măsuri de
combatere şi prevenire, cum este criminalitatea.
Congresul al Xl-lea al ONU, s-a ţinut la Bankok în perioada 18-25 aprilie 2005. Unul dintre atelierele organizate potrivit
rezoluţiei 58/138, a Adunării generale (atelierul nr.2 - din totalul de 6) a avut ca obiect al discuţiilor „Intensificarea
reformei justiţiei penale, mai ales înfuncţie de reparare ».
Putem spune în încheierea acestui capitol că sancţiunile şi măsurile neprivative de libertate nu reprezintă o noutate în
sfera reacţiei sociale faţă de criminalitate - aşa cum pare – sau mai bine zis, cum se doreşte să se înţeleagă mai ales
atunci când intră în discuţie reforma dreptului şi a justiţiei penale. Dimpotrivă, acestea fiind strâns legate de dreptul
fundamental la libertate şi la siguranţă conferite persoanei umane 154, apar în forme incipiente într-un trecut destul de
îndepărtat155 - multe din ele devenind deja tradiţie.
Ne aflăm aşadar în faţa unei varietăţi de concepţii, de abordărilegislative şi experimente practice, de măsuri în domeniul
restrângerii treptate a reacţiei represive care le alimentează conţinutul şi le măreşte diversitatea încât devine dificil sau
aproape insuportabil să realizăm o clasificare clară a sancţiunilor în speţă sub raportul eficacităţii lor.
Ele s-au dezvoltat şi se dezvoltă încă în cadrul unui proces mai larg şi complex care include şi răspunsurile ce trebuie să
le găsească, oricine este interesat, în privinţa respectării drepturilor omului - dar şi cele care ţin de asigurarea respectării
legii, a liniştii şi securităţii publice.
De altfel, soluţiile de înlocuire a pedepsei sau a detenţiei - „programe de reglementări extrajudiciare", cum mai sunt
denumite - ţin de resursele materiale din fiecare ţară dar şi de modul în care este educată comunitatea în sensul de a
accepta să se ocupe şi de delincvenţii ei156.
Oricum, dinamica demersurilor internaţionale pe ceastă linie de preocupări - pe care le vom aborda în capitolul următor
trădează în fond un interes deosebit din partea tuturor ţărilor indiferent de poziţia lor geografică (Est sau Vest) sau de
nivelul lor economic (ţări bogate orisărace) cel puţin pentru diminuarea imaginii negative pe care a generat-o eşecul
închisorii în politica penală la scară mondială.
154
Vezi, Jean Loup Charrier, Code de la Convention europeenne des droits de I 'homme - 2000 - comente et
annote, Litec - Paris, p. 52.
5
" Ortansa Brezeanu,Repere de probaţiune în dreptul comparat, op. cit.
156
Pentru contextual problemei, a nu se pierde din vedere ceea ce a sesizat Ph.Robert, (Sociologie et creation de
la loi penale , în Onati Proceedings (3), La creation de la loi et ses Acteurs, 1991, p.208-209) că, de regulă creanţa,
modificarea ori abrogarea unei legi se derulează pe o scenă politico-legislativă care are propria sa regulă a jocului,
cucerirea sau conservarea puterii politice. A face o lege, susţine acest autor, este pentru guvernanţi unul din mijloacele
cele mai economicoase de a afirma că se ocupă de o problemă. Vezi şi V. Dongoroz, «Reforma legilor penale - realităţi
şi dificultăţi», în Revista de Drept penal şi Ştiinţă penitenciară, Bucureşti, 1932, p.39
43
III. Practici şi experienţe europene nonprivative de libertate ca răspuns la eşecul închisorii 157
1. In realizarea scopului ce rezultă din analizele anterioare, vom prezenta, pe scurt, în capitolul de faţă, doar
acele sancţiuni de drept penal şi măsuri neprivative de libertate care evoluând în contextul interesului declanşat în
climatul politic penal al anilor 80 şi începutul anului 1990158 - pot constitui surse de inspiraţie şi pentru alte ţări, prin
rezultatele obţinute în cadrul experimentării lor practice mai mult sau mai puţin îndelungate. Nu vor fi neglijate nici
unele dintre măsurile ce sunt mai puţin comentate dar care în anumite condiţii ar putea fi folositoare cel puţin în
combinaţie cu alte sancţiuni.
Pe primul loc, între sancţiunile introduse în sistemele de drept penal contemporan ca substituit al pedepsei - se situează
Munca în folosul comunităţii care poate fi : sentinţa principală - cum se întâmplă în Anglia şi Ţara Galilor (din 1974),
Olanda după o perioadă de experimentare (1982-1989), Norvegia (experimentată 1984-1989), Finlanda, după o
experimentare (1991-1996); condiţie (cum este în Olanda) care se pune în cazul suspendării acuzării de către procurori, a
medierii între victimă şi infractor, a suspendării sau a condiţionării sentinţei, a eliberării condiţionate sau şi una şi alta
(sentinţa principală şi condiţie) - cazul Franţei . în cazul ultimei formule, munca în folosul comunităţii se constituie ca
parte sau ca o combinaţie de sentinţe (amenda plus condamnare la muncă în folosul comunităţii, amendă plus
condamnare la muncă în folosul comunităţii, plus tratament etc.). Maximum 240 de ore, minim 20 de ore în Olanda şi
Finlanda, 30 în Danemarca, şi 40 în Anglia şi Ţara Galilor, Franţa, Norvegia, Irlanda.
Deoarece, sancţiunea de drept penal, în discuţie - deşi acceptată şi susţinută, a fost aplicată diferit în ţările care
au introdus-o sau sunt pe cale să o facă ori, dimpotrivă, să renunţe la ea chiar dacă cele mai multe dintre ele au
experimentat-o pe o perioadă de la 2 la 10 ani înainte de a fi generalizată la nivel naţional, se înţelege că rezultatele sunt
diferite dată fiind şi multitudinea de factori implicaţi între care şi rersursele materiale.
A doua posibilitate de a se evita închisoarea s-au chiar procedurile penale o reprezintă medierea! compensarea!
restituirea.
2. Evoluţia sancţiunilor menţionate şi a altor soluţii în unele legislaţii europene.

AUSTRIA . între sancţiunile şi măsurile noi reglementate în legea penală se remarcă :
„Compensarea extrajudiciară" (mediere victimă-infractor), sancţiune de care se ocupă lucrătorii sociali din
Asociaţia de asistenţă a probaţiunii austriece. „Oprirea provizorie a procedurilor,, sau „Probaţiune combinată cu un
ordin al tribunalidui de un anume fel" sunt alte două soluţii neprivative de libertate.
„Serviciu pentru comunitate", este un fel de activitate pe termen scurt (prin lege să nu depăşească 60 de ore)
care să aibă o anumită relevanţă pentru conflictul pus în discuţie (de exemplu, muncă la spital pentru infractorii care au
produs vătămări corporale). Ordinile de plată,
în mare măsură primite ca un substituit pentru amenzi, sunt făcute de obicei către o organizaţie caritabilă. Nici
una din măsurile de mai sus nu sunt trecute în cazierul infractorului. Menţionăm că probaţiunea se aplică în mod obişnuit
însă după executarea a jumătate din pedeapsă159.
ANGLIA. în Anglia şi Ţara Galilor, în momentul emiterii sentinţei, instanţa poate decide, în funcţie de
gravitatea infracţiunii, o serie de sancţiuni fără privare de libertate cum sunt : amenzi, daune plătite victimelor
infracţiunii sau într-zm ordin de punere în libertate sub supravegherea poliţiei, la care se poate adăuga o listă de condiţii
privind domiciliul j condamnatului fa activităţile pe care acesta va fi obligat să le îndeplinească, printre care munca în
folosul comunităţii, sau un ordin mixt, care să cuprindă atât punerea în libertate sub supraveghere cât şi munca în folosul
comunităţii160. în 1996, 301.000 infractori au fost condamnaţi pentru infracţiuni pasibile de pedeapsă. Dintre aceştia, mai
157
Prin formularea titlului capitolului încercăm să evităm discuţii mai largi pe care Ie deschide ambiguitatea
terminologică cu privire la alternativele la pedeapsa închisorii sau la detenţie (vezi supra cap.II) în favoarea punctării
avantajelor sancţiunilor neprivative de libertate — indiferent de modul şi denumirea sub care apar în doctrină.
158
Pentru informaţii ce precede această etapă, a se vedea, Ortansa Brezeanu, Repere de probaţiune în dreptul
comparat, op.cit. Pentru a nu ne repeta, nu vom aborda în capitolul de faţă probaţiunea.
159
Vezi Claudia Fenz, Sistemul Tribunalului pentru tineri în Austria - comunicare prezentată la seminarul
internaţional de la Viena, 30 oct. - 4 noiembrie 1994, cu tema Aplicarea standardelor drepturilor omului, copiilor şi
tinerilor aflaţi în detenţie", în RSP nr.3-4, 1995, p.36-43.
160
în anul 1970, o Comisie guvernamentală din Anglia, a atras atenţia în cadrul unui raport prezentat în legătură
cu justiţia penală, că munca în folosul comunităţii ar putea îndeplinii câteva din scopurile condamnării, care în opinia lui
Anne E.Mace (ofiţer de probaţiune West Yorkshire U.K.) exprimată la Conferinţa Internaţională pe tema „Alternative la
detenţie în Kazastan" (octombrie 1999) ar fi : Pedepsirea - privarea infractorului de timpul său liber; Compensaţii -
infractorul trebuie să plătească pentru răul comis; Reabilitare - munca îi poate ajuta pe infractori să- şi descopere noi
abilităţi, să-i pună în contact util cu cetăţenii care respectă legea, care supervizează munca prestată în cadrul comunităţii;
Ruşinea, reintegratoare - comunitatea este informată şi vede pedepsirea, dar infractorul are o şansă să-şi reclădească
reputaţia (vezi file : // D:experienţa_ internaţională /europa/letonia 2002/html.
44
mult de 18% au fost eliberaţi, 28% au fost amendaţi şi 29% au fost obligaţi să presteze muncă în folosul comunităţii,
22% au fost trimişi în închisoare161. Legea penală din 1992 reprezintă standardul naţional pentru supravegherea
delincventului în comunitate. Mai ales în ultimele decenii, în Anglia, această activitate s-a desfăşurat pe baza unor
programe specializate („practici întemeiate pe dovezi")162. Din 1993, Anglia promovează şi o politică penală ce sprijină
detenţia163.
BELGIA. Munca neremunerată în folosul comunităţii a fost introdusă în anul 1965 pentru minori, lege ce a fost
pusă în aplicare prin anii '80. Pentru adulţi, această sancţiune a fost introdusă în anul 1994, în cadrul unei legi de
procedură numită „de mediere penală", precum şi în cadrul legii privind amânarea, suspendarea pedepselor şi
probaţiunea. Tranzacţia şi procedura de mediere - ce pune capăt acţiunii publice prin plata unei sume de bani - sunt două
măsuri numite alternative care ilustrează puterea crescândă a Ministerului Public. Munca în folosul comunităţii, în cele
două cadre juridice, reprezintă o condiţie pentru stingerea acţiunii penale (prin mediere penală) respectiv o condiţie la
aplicarea probaţiunii (suspendare sau amânare). în anul 2002, legea a fost modificată, noţiunea de muncă în folosul
comunităţii dispărând progresiv în favoarea noţiunii de pedeapsă la muncă. în prezent, acest tip de sancţiune se găseşte
alături de «celelalte două - amenda şi pedeapsa închisorii - în art.7 din Codul penal.
În 1993, a început înjt$elgia la Leuven, un experiment cu privire la mediere. Aici medierea este folosită şi în cazul unor
infracţiuni grave şi este dusă paralel cu procedura penală formală. Rezultatele medierii se anexează la dosarul juridic iar
procurorii iau în considerare aceste rezultate atunci când solicită instanţei o pedeapsă. În scopul medierii intră şi
îmbunătăţireastatutului victimei în cadrul sistemului de justiţie penală şi influienţarea sentinţei în sensul evitării detenţiei.
Restituirea şi compensarea nu sunt nicidecum legate exclusiv de mediere. Din contră, ele au devenit măsurile
unui sistem formal de justiţie penală în ultimele decenii.
În unele jurisdicţii ordinele de compensare sunt sancţiuni non-custodiale cu drept deplin. In Australia, instanţa
poate solicita ca infractorul să plătească victimei compensaţii pentru pierderi sau stricăciuni, împreună cu alte penalităţi.
în caz de neîndeplinire se poate impune o pedeapsă suplimentară. în Germania, compensaţia este făcută ca o sancţiune
multiplă, ca o condiţie pentru renunţarea la acuzaţii.
FRANŢA. Legea din 10 iunie 1983, a instituit un nou tip de sancţiune în Codul penal: munca în folosul
comunităţii, (inspirată din aşa-zisele „Comunity service" din Marea Britanie) care are un obiectiv dublu; să constituie o
alternativă la o pedeapsă cu închisoarea de scurtă durată şi să faciliteze integrarea infractorului (peste 18 ani) sau a
minorilor (între 16-18 ani) în societate.
în 1985, s-au dat mai mult de 3.600 de sentinţe pentru ca în anul 1994, numărul acestora să ajungă la 21.127,
reprezentând 5% din numărul total de condamnări. De altfel, la data de 1.1.2004, 17.990 de condam,naţi la muncă în
folosul comunităţii au fost preluaţi de Direcţia serviciilor penitenciare metropolitane de integrare şi probaţiune.
Munca în folosul comunităţii poate fi pronunţată în Franţa în cadrul mai multor regimuri juridice :
- ca pedeapsă principală",
- sub forma unei obligaţii particulare a suspendării condiţionate;
- ca obligaţie specifică în cazul transformării unei pedepse cu închisoarea de scurtă durată în munca
neremunerată în folosul comunităţii.
Legea din 19 dec. 1997 permite executarea unei pedepse privative de libertate sub supraveghere electronică.
Un deţinut are în plus posibilitatea, potrivit legii, să solicite :
- plasarea în exterior;
- semi-libertatea şi libertatea condiţionată.
La 1 ian. 2004, statisticile arată o scădere a numărului sancţiunilor aplicate în mediul deschis. Munca în folosul
comunităţii a scăzut, între 1.1.2003 - 1.1.2004, cu 5,8%, numărul suspendărilor condiţionate cu 2,4% şi cel al
controalelor judiciare şi amânărilor condiţionate, în schimb numărul liberărilor condiţionate au crescut cu 6,1%.
OLANDA. Abia din 1995 există o preocupare mai mare pentru introducerea unor forme alternative la pedeapsa
închisorii deşi munca în folosul comunităţii a fost introdusă în 1987 după o lungă perioadă experimentală (o foloseau
iniţial în locul amenzilor sau a pedepsirii cu suspendarea). Acum, se cere condamnatului ca în loc de detenţie să
desfăşoare anumite actvităţi pentru o perioadă definită de timp în interesul comunităţii (activităţii de curăţenie, întreţinere
şi îngrijire în casele de bătrâni). Responsabilitatea pentru organizarea şi executarea acestui gen de pedeapsă a fost
atribuită Organizaţiei de reabilitare din Olanda. Dacă persoana nu-şi îndeplineşte sarcinile trebuie să efectueze un termen
de detenţie de minimum 6 luni.
Este important de ştiut că în Olanda există case de detenţie în care sunt deţinute persoanele suspecte de a fi
comis o infracţiune gravă, pedepsită cu cel puţin 3 ani de detenţie. Suspectul stă în casa de detenţie pe timpul judecăţii,
161
Buletinul informativ al Ministerului de Interne 16/17, Avertismente, proceduri judecătoreşti şi sentinţe,
Anglia şi Ţara Galilor, 1996 (Londra 1997).
162
Vezi file : // D: /resurse/internationale/europe/UK/Anglia_2002 html.
163
Reamintim în acest context, că dată fiind severitatea politicii penale engleze, pedeapsa cu spânzurarea a fost
abolită în Anglia abia în anul 1969 (vezi Ministerul de Interne, cetrul de informare şi documentare, Oficiul de informare
documentare, 13 aprilie, 1977).
45
până când sentinţa devine definitivă, după care este transferat la o închisoare în funcţie de durata pedepsei. în închisoare
nu se află decât persoane a căror condamnare a rămas definitivă 164.
SUEDIA. încă din 1948 se practică în Suedia un sistem alternativ la pedeapsa cu închisoarea cunoscut sub
numele de AMENDĂ ZILNICĂ" - (zile amendă). Ideea că mărimea amenzii ar trebui să fie fixată potrivit venitului zilnic
al celui sancţionat a fost emisă la începutul secolului trecut de către profesorul CARL TROP în Danemarca şi John
Nhyren în Suedia. Totuşi, prima ţară Nordică în care a fost adoptat sistemul „amenzii zilnice" a fost Finlanda, urmată de
Suedia şi Danemarca165.
Munca neremunerată în folosul comunităţii a început cu o dezbatere în 1980, fiind testată mai întâi în 5 locaţii
pilot, apoi introdusă la nivel naţional în anul 1993. Se adresează infractorilor cu vârste între 16 şi 24 de ani.
În ultimul deceniu al secolului XX au fost introduse alte două reforme ale sistemului sancţionator, cu scopul de
a reduce numărul de deţinuţi în închisorile din Suedia în mod special al celor care exercitau pedepse scurte.
- Prima, se referă la introducerea supravegherii electronice intensive ca modalitte de executarea condamnării la
închisoare între 1-3 luni.
Cea de a doua posibilitate, de a combina o pedeapsă condiţionată cu o pedeapsă de muncă în folosul comunităţii
a intrat în vigoare la 1.1.1999.
Probaţiunea asociată cu munca neremunerată în folosul comunităţii a fost aplică ca formă de tratament încă din
1993.
Munca în folosul comunităţii poate fi executată doar în cadrul organizaţiilor nonprofit, instituţiilor religioase,
sportive sau alte asociaţii de voluntari. Autorităţile locale şi administraţiile publice pot accepta plasamente dar munca
prestată nu trebuie să implice sarcini de serviciu personalului permanent al instituţiei. Plasamentele către instituţiile
private, instituţii de profit sau persoane fizice nu sunt permise.
De altfel, sistemul suedez este considerat cel mai uman.
FINLANDA. Începând încă din 1960, în Finlanda s-a mers pe o politică de reducere a aplicării închisorii prin
introducerea unor alternative. Din 1975 există în această ţară, colonii deschise, concediu penitenciar, supraveghetori
femei la închisori de bărbaţi, activităţi comune pe timpul zilei cu deţinuţi de sexe diferite. Şi în Danemarca se
promovează în anul 1975 închisori mixte (bărbaţi şi femei). Potrivit |^cretului Custodiei penale nr.431, proclamat la
Helsinki, în 13 iunie 1975, condamnatul poate să execute sentinţa într-o instituţie deschisă însă este obligat la o
compensaţie pentru costurile instituţiei de menţinere în conformitate cu prevederile Ministerului Justiţiei. Suma nu poate
depăşi a 5-a parte a unui salariu orar obişnuit şi este folosită doar pentru hrănire şi alte haine asigurate de instituţie decât
cele instituţionale.
În anul 1990, 90% din sentinţele pronunţate pentru anumite infracţiuni săvârşite implicau o formă sau alta de
sancţiuni alternative.
Pedepsele clasice au făcut Ioc, între altele, şi muncii în folosul comunităţii care a fost introdusă în legislaţia
penală în anul 1991, ca alternativă la pedeapsa cu închisoarea până la 8 luni. Sancţiunea, a fost generalizată însă în toată
ţara în anul 1994, după experimentarea ei timp de 3 ani în patru jurisdicţii districtuale 166.
În aplicarea muncii în folosul comunităţii, tribunalul utilizează o procedură în două ^repte. întâi hotărăşte
pedeapsa, tară a lua în considerare posibilitatea folosirii alternativei Susmenţionate în locul gjpesteia. Apoi, dacă durata
pedepsei depăşeşte 8 luni şi persoana 'condamnată este de acord şi este capabilă să îndeplinească munca în folosul
comunităţii, alternativa poate fi aplicată 167. în acest mod, se evită ca alternativa să nu fie aplicată la altă alternativă - la
amendă de exemplu. Până acum rezultatele arată că 9 din 10 cazuri, serviciul în folosul comunităţii reprezintă o adevărată
alternativă.
KAZASTAN. În octombrie 1999, kazastan a găzduit Conferinţa Internaţională pe tema Alternativelor la
Detenţia din Kazastan.
Recomandările de la sfârşitul Conferinţei :
- să aplice pe scară largă, ca pedeapsă penală, munca în folosul comunităţii în locul detenţiei, cu condiţia ca
aceasta să fie îndeplinită fără plată;
- să impună o cantinate de muncă corecţională în plus sau ca parte a serviciului în folosul comunităţii cu
posibilitatea ca această muncă să fie executată nu doar la locul de muncă ci şi la domiciliul persoanei condamnate.
164
Vezi C.M. Boeij, Sistemul de detenţie din Olanda, comunicare prezentată la Simpozionul Internaţional de la
Poarta Albă (27-30 sept. 1994) în RSP nr. 1/1995, p.28-48. Vezi şi J.G.A. Van Den Brand, Sistemul penal în Olanda, în
RSP nr.1/1995, p.48-51.
165
Vezi, I. Hurdubaie, Alternative la pedeapsa închisorii în Ţările Nordice, în RSP nr. 1 -2/1992, p.81 -84.
166
Pentru informaţii ample, vezi Inkleri Atila, Le system de travail utile ă la communaute en Finlanda, în
Rev.Internationale de Pshilosophie penale et criminal de l'Act, nr.5-6/1994, p.213-219.
167
Vezi Tapio Lappi - Seppala, Discuţie pe tema supra-aglomerării în închisorile din Finlanda, Lucrare pentru
Proiectul Nord Bait privind închisorile, Stockholm, 22-24 oct. 1977, p.7 (PRI, Informativ pack).
46
LETONIA - In Letonia munca în folosul comunităţii a fost introdusă ca pedeapsă în anul 1999, odată cu
intrarea în vigoare a noului Cod penal (40 la 280 de ore). Aceasta poate fi aplicată doar pentru 87 din cele 496 infracţiuni
enumerate în codul penal în timp ce detenţia pentru 470 din acelaşi total.
înaintea noii legislaţii, tribunalele recurgeau cel mai adesea la amenzi, detenţie sau sentinţe condiţionate cu
suspendare.
Letonia rămâne însă printre primele ţări din Europa în ce priveşte ratele înalte ale detenţiei 168.
Medierea în fazele succesive ale procedurii juridice penale este posibilă chiar şi în etapa executării pedepsei.
Pentru o orientare generală, vom prezenta, ca exemplu de reformă într-o ţară est europeană - Modelul Cehiei.
Republica CEHĂ. Modificările aduse Codului penal prrin Legea nr.292/1993 - intrată în vigoare la 1.1.1994 - şi
legea nr. 152 adoptată la 1 septembrie 1995, ca şi numeroase alte demersuri ale unor organisme guvernamentale 169 şi/sau
nonguvernamentale170 ce s-au implicat în reforma dreptului şi a justiţiei penale, au deschis calea adoptării unor soluţii şi
metode moderne de sancţionare neptivative de libertate şi a instaurării unui sistem de reconciliere între victimă şi
infractor.
Tipurile de sancţiuni alternative pe care le vom enumera în continuare reflectă aceste caracteristici.
1. încetarea condiţionată a urmăririi penale (art.307-308 C.pen.) sancţiune ce poate fi aplicată în cazurile în
care pedeapsă maximă pentru infracţiunea săvârşită nu depăşeşte 5 ani, infractorul îşi recunoaşte vina şi este de acord să
compenseze victima pentru orice prejudiciu implicit iar situaţia infractorului şi circumstanţele concrete ale cazului
justifică folosirea acestei proceduri. După ce procedura de urmărire penală este oprită infractorul este pus sub
supraveghere în cadrul probaţiunii pentru o perioadă între 6 luni şi 1 an.
2. Suspendarea pedepsei (art.24 C.pen.) care este posibilă doar în cazul unor infracţiuni minore, dacă
infractorul şi-a manifestat regretul şi vrea să remedieze consecinţele acţiunilor sale. Judecătorul poate lua în considerare
şi garanţia unei asociaţii sau a altei persoane credibile în numele infractorului că acesta se va îndrepta. Judecătorul are
astfel posibilitatea să nu dea nicio pedeapsă iar cazierul infractorului să rămână curat;
3. Suspendarea condiţionată a pedepsei cu supraveghere(art.26 C.pen.). Aceasta, este similară cu suspendarea
pedepsei, cu excepţia că suspendarea condiţionată va fi asociată cu o perioadă de supraveghere, în cadrul probaţiunii, de
până la 2 ani. Dacă infractorul se comportă bine în perioada de probaţiune şi respectă toate restricţiile impuse de tribunal
va evita pedeapsa; altfel, judecătorul va decide o pedeapsă adecvată.
4. Suspendarea detenţiei (art.73 din C.pen.) - care în terminologia cehă poartă numele de „ajutor timpuriu" -
presupune lucrul în comun al agentului de probaţiune şi inculpat înainte de condamnare. în anumite cazuri, aceasta este o
alternativă fie la trimiterea condamnatului din nou în arest, fie la acordarea libertăţii depline. Pentru a putea oferi un
astfel de „ajutor timpuriu", agentul serviciului de probaţiune analizează familia şi situaţia socială a inculpatului,
redactând în colaborare cu clientul său, un raport pe care îl înaintează instanţei în vederea luării unei hotărâri.
5. Eliberarea condiţionată (Eliberarea condiţionată cu supraveghere). Potrivit art.59/2 al Codului penal,
instanţa poate hotărî eliberarea condiţionată a condamnatului pentru o perioadă între unu şi cinci ani, cu impunerea
anumitor restricţii rezonabile prin respectarea cărora aceasta poate dovedi că duce o viaţă corectă. Eliberarea cu
supraveghere este o astfel de restricţie.
6. Munca în folosul comunităţii a fost reglementată iniţial în anul 1995 (art.45, 45 a C.pen. şi art. 335-340
C.p.p.) a început să fie pusă în aplicare la 1.1.1996, însă ca formă independentă de sancţionare a fost introdusă în legea
penală în anul 1997. Sancţiunea care consta în prestarea unui număr de 50 până la 400 de ore în decurs de un an, poate fi
aplicată, fară consimţământul infractorului pentru infracţiuni pedepsite cu închisoarea pe o perioadă de până la5ani. În
caz de neexecutare în întregime sau în parte a acesteia, Ia sesizarea ofiţerului de probaţiune, munca în folosul comunităţii
se poate transforma în închioare (pentru fiecare două zile neexecutate, o zi închisoare).
168
într-o ţară cu o populaţie de 2,4 milioane, erau în anul 2000 375 de deţinuţi la 100.000 de locuitori. Sunt 15
penitenciare şi 8800 de deţinuţi. Vezi, Amhelita Kamenska, Programul pentru reforma Penitenciarelor şi a
Poliţiei - Fundaţia Soroş, Letonia, comunicare prezentată la Conferinţa internaţională Bucureşti, 10-11 septembrie 2001,
cu tema : Alternative la detenţie, organizată de PRI în cooperare cu Fundaţia pentru o societate deschisă - România, p.45-
51 din volum.
6b
Ordonanţa Guvernului Ceh nr.341 adoptată în 1994, autorizează Ministerul Justiţiei să organizeze un serviciu
de probaţiune în cadrul « Programului de prevenire socială a încălcării legii; situaţia actuală şi principalele direcţii
pentru 1996 » - existent. Ca urmare, la 1.1.1996, Ministerul Justiţiei a stabilit diverse funcţii în cadrul serviciului de
probaţiune în toate instanţele locale - personalul (socotit administrativ) fiind angajat al acestor instanţe şi plătit de către
Ministerul Justiţiei. După un an - rrespectiv în anul 1997 - diferenţele de procedură ale instanţelor şi alte neajunsuri, au
condus la îmbunătăţirea serviciului de probaţiune. La 14 iulie 2000, a fost adoptată legea referitoare la oficiul de libertate
supravegheată şi mediere. în interesul influienţării conceptuale şi metodice a activităţii Oficiului, s-a înfiinţat Consiliul
pentru libertate supravegheată şi mediere ca organ consultativ al Ministerului Justiţiei (art. 12 alin.l). La 1 ianuarie 2001,
a fost adoptată noua lege a Serviciilor de Probaţiune şi Mediere (S.P.M.). în activitatea concretă se au în vedere şi
posibilităţile şi practica din Justiţia Restaurativă. în cadrul Ministerului de Justiţie funcţionează şi un Serviciu de
eliberare condiţionată. (D:/resurse/experienta-internationala/europa/cehia/html.
47
Datele disponibile arată că în anul 1996 - primul an de aplicare a noii soluţii - tribunalele din Cehia au hotărât
muncă în folosul comunităţii în 728 de cazuri, în anul 1997 numărul acestora a fost mai mult decât dublu iar în anul
1999, tribunalele au pronunţat sancţiunea în discuţie în 3214 cazuri, reprezentând 5,1% din toate sentinţele.
7. Tranzacţia judiciară (sau reconcilierea) reglementată în articolele 309-314 din Codul penal (1995), este o
metodă nouă de a îndepărta pe inculpat de sistemul penal. Condiţiile de realizare sunt similare cu cele prevăzute pentru
încetarea condiţionată a urmăririi penale. Dacă se găseşte o rezolvare în afara tribunalului, infracţiunea în cauză nu va
apărea în cazierul infractorului.
Ca sursă de documentare şi inspiraţie - dar şi pentru eventualele învăţăminte - atrage atenţia experienţa cehă în
aplicarea ultimelor două alternative la care ne-am referit mai sus - respectiv Munca în folosul comunităţii(art. 45, 45 a
C.p. - 1995) şi Tranzacţia judiciară (art.309-314 C.P. - 1995)171.
171
1 .Munca în folosul comunităţii. La doi ani după reglementare, Institutul de Criminologie şi Prevenire Socială
din Praga, a organizat şi realizat un studiu cu privire la eficienţa noii sancţiuni. Au fost investigate în acest sens, 335 de
dosare penale şi analizate rezultatele a 699 de chestionare completate de judecători, oficiali ai statului şi oficiali de
probaţiune implicaţi în Munca în folosul comunităţii. Din concluziile cercetării :
- Munca în folosul comunităţii a fost aplicată cel mai adesea pentru infracţiuni contra proprietăţii,
inclusiv furt;
- Cei mai mulţi dintre infractorii cărora li s-a aplicat o astfel de sancţiune erau fie tineri adulţi, fie minori;
- Celor mai mulţi dintre infractorii adulţi condamnaţi la muncă în folosul comunităţii li s-a cerut să
desfăşoare cel mult 200 de ore de muncă în folosul comunităţii iar minorilor li s-a cerut în general sub 100 de ore;
- Rareori tribunalele au impus condiţii restrictive celor care executau o astfel de sancţiune;
- Autorităţile nu au acordat atenţie suficientă confirmării faptului că infractorii cărora li s-a aplicat
Munca în folosul Comunităţii - în loc de pedeapsa închisorii - erau suficient de sănătoşi pentru a face munca repartizată.
Recomandările făcute de institut în privinţa îmbunătăţirii programului de muncă în folosul comunităţii în Cehia :
Dat fiind faptul că o componentă importantă a locurilor unde se desfăşoară munca în folosul comunităţii este
aspectul lor public — adesea infractorii desfăşoară munca ce le-a fost repartizată, în văzul publicului de aprobarea şi
respectul căruia depinde în mare măsură şi şansele de aşi schimba comportamentul - institutul a ajuns /Ia concluzia că o
mare parte a publicului nu este familiarizată cu programele de muncă în folosul comunităţii. Ca urmare, se impun în
primul rând eforturi pentru conştientizarea publicului în vederea implicării active a acestuia în derularea programelor.
în al doilea rând, institutul referindu-se şi la experienţa altor ţări, a recomandat ca legea penală să fie modificată
în sensul de a se aplica munca în folosul comunităţii doar cu acordul infractorului.
în al treilea rând, participanţilor la munca în folosul comunităţii trebuie să Ii se repartiezeze o muncă pe măsura
abilităţilor şi la nivelul lor de educaţie. Codul penal, oferea - la data cercetării - puţine îndrumări în acest sens, punând
accentul exclusiv pe locuri de muncă manuale şi care cer un nivel scăzut de calificare. (în opinia noastră o asemenea
rezolvare pare a fi chiar o nedreptate deoarece vrând să-1 reabilitezi îl privezi pe infractor de posibilitatea de a dovedi şi
ceea ce ştie el mai bine să facă.)
în al patrulea rând, tribunalul trebuie să-şi folosească mai mult posibilităţile de a impune condiţii suplimentare
de restricţii participanţilor la munca în folosul comunităţii. Aceste condiţii, inclusiv interzicerea asocierii cu anumite
persoane şi obligaţia de a se înscrie în programul de tratament, pot fi extrem de benefice pentru resocializarea
infractorului.
Dr.Jana Valkova, de la Institutul de Criminalistică din Praga - citată de Vivien Stern (în Extras din „Alternative
la detenţie în ţările în curs de dezvoltare" - PRI/ICPS 1999), susţine, în baza experierr&tului din Cehia că următoarele
măsuri ar fi vitale pentru introducerea sancţiunilor alternative : în primul rând, este necesară o investiţie considerabilă în
campanii publicitare, care să explice „scopul, ţinta şi avantajele sentinţelor care nu presupun detenţia". în al doilea rând,
trebuie depuse eforturi pentru implicarea populaţiei". „Nu trebuie trecută cu vederea implicarea voluntarilor". în al treilea
rând, să se dispună de personal bine pregătit iar problemele practice să fie rezolvate. Să se stabilească cine este
responsabil în stabilirea unei asigurări pentru toate părţile implicate. Conchide cu observaţia că absenţa oricărei strategii
de implementare a sancţiunilor alternative, acestea au fost rar aplicate.
2. Tranzacţia extrajudiciară (sau reconcilierea), reglementată în art. 309-314 din C.penal,, la finele anului 1995.
De menţionat că această măsură nu s-a folosit pe scară largă. în 1996 tribunalele au recurs Ia tranzacţia
extrajudiciară în 105 cazuri, în 1997 în 242 cazuri, în 1998 în 140 de cazuri iar în anul 1999 în 212 cazuri. Cercetarea
efectuată de Institutul de Criminologie şi Prevenire Socială - la care ne-am referit mai sus - pune în evidenţă următoarele
avantaje şi dezavantaje ale tranzacţiei extrajudiciare.
Avantaje: Victimele primesc relativ repede compensări pentru prejudiciile cauzate; Victimele au posibiliitatea
de a se implica în procesul penal; Infractorul trebuie să facă efort pentru a repara prejudiciul cauzat; Infracţiunea nu este
înscrisă în cazierul infractorului; Procedurile, ca întreg, sunt mai puţin antagoniste şi conflictuale; iar acordul final este
rezultatul cooperării dintre toate părţile participante.
Dezavantaje : Nu există recomandări suficiente cu privire la cazurile în care poate fi folosită o tranzacţie
extrajudiciară; Publicul larg continuă să fie destul de neinformat în legătură cu posibilitatea aplicării uneiqstfel de măsuri.
48
Este corect să menţionăm în încheiere şi faptul că multe din aspectele la care ne-am referit până acum sunt
strâns legate şi de activitatea Asociaţiei pentru dezvoltarea activităţilor sociale în domeniul procedurilor penale (în limba
cehă „SPJ")172.
4. Şi sistemul represiv din ţara noastră se află într-o criză destul de greu de gestionat în contextul în care la ora
actuală acesta este chemat să asigure mijloacele necesare îndeplinirii obligaţiilor postmoderne în domeniu. Ori, legislaţia
represivă (C.p. şi C.p.p.) - în vigoare de patru decenii (1969) - este măcinată din interior nu atât de vechimea ei şi de
numeroasele retuşuri, modificări, adaptări etc., operate în decursul anilor, cât mai ales de punctele vulnerabile, defectele
şi insuficenţele sale care nu mai pot fi acoperite şi stăpânite prin motivaţiile cunoscute173. Stă la îndemâna oricui să
observe că actualul model de politică penală (de control social) - instalat confortabil în ultmele 3-4 decenii - este mai
mult represiv decât preventiv sau mai prudent spus, pune accentul pe prevenirea generală. în mod paradoxal, modelul
este bazat şi pe frică (se arestează cu multă uşurinţă) dar şi pe banalizarea ei deoarece această formă de reacţie represivă
nu este ultima soluţie - aşa cum pretind Organismele internaţionale - ci prima utilizată, de multe ori, abuziv deoarece
multe din asemenea acţiuni în forţă se finalizează cu neînceperea urmăririi penale. Transpare din păcate, din problematica
amintită şi o anumită relaxare în privinţa apărării drepturilor omului, cu perspectiva riscului de a se consolida dacă nu se
preconizează măsuri în consecinţă.
De altfel, sistemul sancţionator din Codul penal - chiar în condiţiile introducerii unor substitutive (suspendarea
condiţionată cu cele două forme ale ei, libertatea supravegheată sau executarea pedepsei la locul de muncă, care servesc
la individualizarea pedepsei) poate fi apreciat ca fiind unul în esenţă punitiv. Practic, pentru toate infracţiunile prevăzute,
în legislaţia noastră este stabilită pedeapsa cu închisoarea. Pe aceeaş linie conservatoare se înscr£ şi faptul că în Codul
penal sunt prevăzute doar două pedepse principale - deşi ar fi fost de aşteptat ca după o experimentare de trei ani şi o
aplicare în alţi şase ani, cu sprijin de specialitate şi material englez şi spaniol, măcar probaţiunea să-şi fi putut ocupa locul
cuvenit.
5. Faptul că primul nou Cod penal care conţinea unele prevederi moderne, nu a mai ajuns să intre în vigoare, ca
de altfel nici al doilea sau următorul - dacă nu chiar următoarele noi proiecte - ridică un semn de întrebare ? Cum ar putea
fi interpretată, sau cui foloseşte şi de ce această tărăgănare, care întâmplător sau nu coincide cu perioada când se aştepte
ca statul nostru - de data aceasta în calitate de membru al Uniunii Europene - să ofere un model de politică penală realist
şi necesar şi totodată potrivit cu esenţa dreptului românesc ce se dezvoltă în contextul modernităţii.
Până vom afla un alt răspuns vom cita ceea ce a spus V. Dongoroz cu privire la reforma legilor penale în statele
europene şi extraeuropene în urmă cu 77 de ani. „Dacă examinăm cu atenţie numeroasele anteproiecte, proiecte
în consecinţă, Insitutul a recomandat : • desemnarea unor oficiali guvernamentali cărora să li se acorde puterea de a
aproba tranzacţii extrajudiciare în afara procedurilor judiciare; • să nu i se pretindă infractorului să desemneze anumiţi
beneficiari care vor primi despăgubirea în bani convenită. Infractorului ar trebui să i se ceară să depună suma într-un fond
iar administratorul fondului ar urma să fie responsabil pentru împărţirea sumei, organizaţiilor comunitare în funcţie de
nevoi; • să se extindă rolul serviciului de probaţiune şi să se asigure utilizarea la maximum a* ofiţerilor de probaţiune.
Din concluziile cercetării rezultă că adevăratul potenţial al alternativelor depinde de adaptarea lor atât la
infractor cât şi la infracţiunea respectivă (Vezi, pe larg, „Research of The Institution of Out - of - Court Settlement",
Prague - ian.\999j,vezi şi Zdanec Karabec, Alternative la detenţie, comunicare la Conferinţa Internaţională, „Alternative
la detenţie în Europa centrală şi de Est", Bucureşti, 10-12 sept. 2001., p.31 şi urm. din volum.
172
S.P.J., este o asociaţie socială nonguvernamentală, înfiinţată în anul 1994 de către o serie de studenţi şi
profesori din cadrul Departamentului de activităţi sociale al facultăţii de Filosofie a Universităţii Charles din Praga.
Activitatea Asociaţiei se concentrează asupra implementării unor noi metode alternative şi modalităţi de lucru cu
condamnaţi pentru diferite infracţiuni. încă de la înfiinţare SPJ a cooperat cu organizaţii de stat pentru a găsi soluţii
satisfăcătoare pentru toţi cei implicaţi în discuţii şi negocieri. Asociaţia a realizat şi un transfer de cunoştinţe din alte ţări
europene, cum ar fi Austria, Danemarca, Germania, Olanda, Norvegia şi Elveţia. între alte activităţi - ce decurg din
realizarea a patru proiecte finanţate de Phare (Primele trei lansate sub titlul general „Dezvoltarea activităţilor sociale în
justiţie, răspândirea noilor direcţii, verificări experimentale, instituţionalizare", şi cel de al IV-lea „Reconcilierea ca
alternativă în rezolvarea conflictului"), Asociaţia informează sistematic pe specialişti cu privire la metodele alternative
pentru rezolvarea cazurilor penale şi cu privire la aplicarea muncii sociale într-un proces penal. Pentru a dezvolta
interesul organizaţiilor societăţii civile (CSO) în direcţia aplicării unor alternative la pedeapsa închisorii, SPJ a iniţiat în
anul 2002 un proiect cu activităţi infoirmaţionale lansat în cooperare cu serviciile de probaţiune şi Mediere în trei regiuni
ale Republicii Cehia, între care : extinderea posibilităţilor de executare a sancţiunilor la munca în folosul comunităţii;
informarea publicului cu privire la sancţiunile şi măsurile alternative şi dezvoltarea relaţiilor de lucru între guvern şi
sectorul ONG-eurilor. La acea dată erau înregistrate în Cehia 44 organizaţii ale societăţii civile (CSO), inclusiv fundaţii,
asociaţii civile şi religioase - funcţionând pe principiile unei societăţi civile deschise (vezi file : //D:/resurse/experienta-
internationala/europa/cehia/cehia-justitia restaurativa- 2002.ht
173
Codul penal din 1969, în vigoare, are performanţa de a fi asigurat prin mijloace caracteristice timp de două
decenii (1969-1989) trecerea de la capitalism la socialism şi în alte două (1989 - 2009) procesul invers : trecerea de la
socialism la economia de piaţă şi statul de drept, în esenţă, la capitalism.
49
preliminare, proiecte şi contraproiecte ce s-au elaborat în ultimii l5 ani (este vorba de perioada 1917-1932) nu va fi greu
să remarcăm că o evidentă şi continuă ezitare subliniază aceste încercări imprimându-le caracterul de schiţe - provizorii
create tocmai pentru a primii serioase retuşări. Adesea, ante-proiectele şi proiectele preliminare, se succed în ediţiuni cu o
linie atât de sinuoasă, schimbătoare şi reveniri atât de proeminente încât sfârşim prin a nu reţine decât ezitarea, continua
ezitare"174. Dacă observaţiile autorului citat nu s- ar potrivi aşa de bine cu realităţile zilelor noastre în domeniul examinat,
ne-ar fi greu să recunoaştem că în multe privinţe nu suntem prea departe de ceea ce au atenţionat protagoniştii ştiinţelor
juridice. Un lucru este cert. Avem şi noi o tradiţie performantă care ar putea fi valorificată în sensul de a învăţa din
propriile experienţe. De ce nu se apelează la ea în suficientă măsură şi în anumite situaţii chiar deloc, este o altă întrebare
pentru o eventuală discuţie pe această temă.
De altfel şi ţările occidentale au întîmpinat şi întâmpină încă - cum se cunoaşte - dificultăţi în realizarea reformei
penale. Acest fapt poate fi sesizat cu uşurinţă şi în evoluţia unora dintre instituţiile penale pe care dorim să le adoptăm.
Reuşita ori nereuşita acestora ţine însă în mare măsură de resursele proprii - experienţa şi tradiţia dreptului din fiecare
ţară72.
Observăm, în încheierea acestui punct că şi ţările occidentale au întîmpinat şi întâmpină încă - cum se cunoaşte -
dificultăţi în realizarea reformei penale. Acest fapt poate fi sesizat cu uşurinţă şi în evoluţia unora dintre instituţiile
penale pe care dorim să le adoptăm. Reuşita ori nereuşita acestora ţine însă în mare măsură de resursele proprii -
experienţa şi tradiţia dreptului din fiecare ţară 175.
IV. ÎN LOC DE CONCLUZII

1. Deoarece am prezentat unele concluzii atât pe parcursul lucrării cât, mai ales, la finele fiecărui capitol, vom
puncta de data aceasta doar acele probleme şi întrebări ce se desprind din cercetare care, supuse reflecţiei specialiştilor ar
beneficia de răspunsuri calificate şi de perspectiva unui eventual dialog ulterior.
A venit timpul deci, să ieşim din mentalitatea tranziţiei care ne ajuta să ne justificăm cu uşurinţă neîmplinirile şi
să ne asumăm răspunderi veritabile pe linia unor regorme reale şi realiste.
Pentru nevoile practicii-inclusiv pentru clarificarea ambiguităţii măsurilor de politică penală, dar şi pentru
autoritatea cercetării ştiinţifice - ar fi oportun să aflăm unde ne găsim noi astăzi faţă de ţările comunitare în materie de
pedepsire a infractorilor după mai bine de un deceniu de armonizare a legislaţiei noastre la legislaţia ţărilor din Uniunea
Europeană. Reluând o sugestie pe care am făcut-o cu altă ocazie176 credem că organizarea unei analize a întregii legislaţii
penale (Codul penal vechi de aproape 4 decenii, un cod penal ce urma să intre în vigoare şi altul care aştepta la orizont să
le înfruntele pe primele două), din perspectiva în care se desfăşoară reformele structurale la noi în ţară de exemplu, ar
aduce informaţii importante în acest sens.
O primă întrebare care aşteaptă răspuns de la factorii implicaţi în activitatea judiciară este : Cum pot justifica
faptul că în plan politic şi a strategiilor de reformă care au declanşat unele direcţi de acţiune (găsindu-se uneori chiar mai
mulţi apărători decât numărul acestora) se insista pe dezinstituţionalizare - pe diminuarea sancţiunilor privative de
libertate şi în practică un număr foarte nmare de minori ajung în închisoare după ce unii dintre ei au fost supuşi unui
stagiu, demn de o cauză mai bună, în arestul preventiv. Răspunsul ar trebui să includă şi evaluarea rezultatelor care au
inspirat o asemenea politică penală dacă aceasta s-a fâcut sau, dimpotrivă, dacă rezultatele prezente nu se lasă analizate
tocmai pentru a nu se declanşa discuţii contradictorii care să pună în umbră interesul pentru reformă.
De altfel, unele măsuri care s-au luat în procesul general de reformă a dreptului penal au fost legiferate în cadrul
şi pe suportul măsurilor punitive şi tradiţionale ale legislaţiei existente. Foarte puţin s-au depăşit graniţele acesteia.
Credem că s-a accentuat chiar detenţia ca principală trăsătură a sistemului de justiţie penală inclusiv sau, mai ales, în
cazul minorilor şi tinerilor.
174
Vintilă Dongoroz, Reforma legilor penale, realităţi şi dificultăţi, în revista de Drept penal şi ştiinţă
penitenciară, 1932, p.39 şi urm., C.Rătescu - preşedinte la înalta Curte de casaţie, susţine că tmiditatea legislativă este un
efect al rutinei tradiţiei, caracteristică Europei latine - Vezi Reforma penală în Italia şi Cuba, în Revista de Drept penal şi
ştiinţă penitenciară, 1932, p. 170.
175
Vezi, pentru informaţii suplimentare Ortansa Brezeanu, Repere de probaţiune în dreptul comparat,
comunicare ştiinţifică prezentată la sesiunea de comunicări ştiinţifice a Institutului de Cercetări Juridice "Andrei
Rădulescu", 17 aprilie 2008, publicat în volumul "Dreptul comparat şi dreptul intern", Editura Hamangiu, Bucureşti,
2008, p. 192.
176
Ortansa Brezeanu, Justiţia pentru minori în context european, în SDR nr. 1 -2, 2004, p.227.
50
2. Ar trebui să mai aflăm:
- Care este rolul şi locul comunităţii în controlul, prevenirea şi tratamentul delincvenţilor şi prin mijloace
nonrepresive.
Care sunt limitele în care trebuie să acţioneze statul în contextul unei redefiniri a sistemului de individualizare a
sancţiunilor de drept penal care înclină spre comunitate (practic, în unele situaţii este privatizată intervenţia).
Modernizarea sistemului de prevenire în care comunitatea să ocupe rolul ce i se cuvine.
De clarficat, în context, graniţele dintre particular, public şi juridic - ca şi conceptele de politică publică,
administrativă sau relaţiile dintre modernitate, globalizare şi tendinţele crimnaltăţii.
- Ce ar trebui făcut pentru a învăţa pe membrii comunităţilor să trăiască alături sau împreună cu cei care au
încălcat legea - unii fiind predispuşi să o încalce din nou.
- In aceeaşi măsură se pune problema de a şti să comunici cu cei care nu mai au nimic de pierdut (oamenii
condamnaţi la detenţiune pe viaţă sau pe termen lung dar care sunt întreţinuţi de contribuabili).
- Se pune şi problema de a se căuta noi modele de valorizare a muncii având în vedere că munca în zilele
noastre produce şi raporturi (relaţii sociale, culturale, de mediu etc.). Aici intră în discuţie şi o regândire a locului şi
obiectivelor de integrare socială a tinerilor ce fac obiectul unor sancţiuni de drept penal.
- Suntem în faţa unei crize a modelelor integratoare, cel de muncă şi cel al coeziunii sociale, care antrenează şi
o criză a metodelor. Ce este de făcut? Cre pot fi perspectivele sancţiunilor de drept penal neprivative de libertate în
condiţiile unei recesiuni economice care, de regulă, aduce cu sine şi unele vulnerabilităţi de risc destul de sever în
creşterea criminalităţii.
Conchidem cu întrebarea : Care ar putea fi şansele ca accentul să fie pus pur si simplu pe sancţiuni şi măsuri
executate în libertate (nu pe alternativ), în perspectiva ca acestea să se structureze într-un sistem - ce poate constitui un
model de politică penală iar ca alternativă la aceasta să fie pedeapsa cu închisoarea.
51
COMBATEREA TRAFICULUI ILEGAL CU BUNURI APARŢINÂND PATRIMONIULUI
CULTURAL
FIGHTING ILLICIT TRAFFICKING IN CULTURAL HERITAGE
LA LUTTE CONTRE LE TRAFIC ILLÉGAL D’AVOIRS APPARTENANT AU PATRIMOINE
CULTUREL
Dr. Augustin LAZĂR

Procuror General
Parchetul de pe lângă
Curtea de Apel Alba Iulia
1. Domeniul patrimoniului cultural național
Conform legislației române, Patrimoniul cultural naţional este definit ca fiind „ansamblul bunurilor identificate
ca atare, indiferent de regimul de proprietate asupra acestora, care reprezintă o mărturie şi o expresie a valorilor,
credinţelor şi tradiţiilor aflate în continuă evoluţie; cuprinde toate elementele rezultate din interacţiunea, de-a lungul
timpului, între factorii umani şi cei naturali” (art. 1 alin. 2 din Legea nr. 182/2000 modif. şi compl.).
Legislaţia şi doctrina disting următoarele patru domenii ale patrimoniului cultural naţional: patrimoniul cultural
naţional imobil (monumentele istorice), patrimoniul arheologic, patrimoniul cultural naţional mobil şi patrimoniul
cultural naţional imaterial.
Studiile efectuate pe plan naţional şi internaţional 177 au enumerat criminalitatea contra patrimoniului cultural
printre tipurile de manifestări criminale transnaţionale, evoluate, comise de o clasă elevată de infractori, „în gulere albe”,
fapte de natură să aducă atingere unor valori sociale fundamentale cum sunt Patrimoniul Cultural Naţional, istoria şi
identitatea naţională.
2. Moduri de operare specifice infracţiunilor din domeniul patrimoniului cultural naţional
Din examinarea datelor statistice rezultă că printre infracţiunile cel mai frecvent săvârşite contra patrimoniului
cultural naţional sunt: furtul operelor de artă, a bunurilor arheologice şi de cult; distrugerea bunurilor culturale mobile şi
imobile; efectuarea de către persoane fizice neautorizate a unor detecţii sau săpături în siturile arheologice; efectuarea
unor operaţiuni de export ilegal a bunurilor culturale mobile clasate.
Analizele de specialitate au relevat că modurile de operare cel mai frecvent utilizate de infractori sunt: forţarea
uşilor şi a sistemelor de asigurare, spargerea şi escaladarea ferestrelor, tăierea grilajelor, utilizarea cheilor potrivite,
abaterea atenţiei personalului angajat pentru asigurarea securităţii bunurilor culturale 178.
Braconajul arheologic în siturile clasate monument istoric, unele aflate pe lista UNESCO a monumentelor
patrimoniului cultural mondial, reprezintă o infracţiune care a fost frecvent întâlnită în România. Faptele erau comise de
grupuri specializate, organizate în asociaţii infracţionale, dotate cu echipamente de detecţie performante, autoturisme de
teren, mijloace radio de comunicaţii, câini de pază şi chiar arme. Membrii acestor grupări îşi plasează piesele arheologice
sustrase din situri, unor colecţionari şi „investitori” din ţară, adeseori persoane publice, la care apelează solicitându-le
protecţia faţă de organele judiciare, prin campanii de presă, consiliere şi intervenţii publice, denunţuri penale etc.
Grupările, sunt de asemenea în contact cu reţelele internaţionale de traficanţi români, sârbi, germani, italieni etc. care scot
ilegal din ţară bunurile culturale sustrase din situri şi le plasează pe piaţa neagră, prin tranzacţii ilegale, unor colecţionari
din statele U.E. sau SUA.
Obiectivele de interes major pentru braconieri sunt siturile cetăţilor dacice şi ale castrelor şi aşezărilor romane
din zona munţilor Orăştiei, aflate în judeţele Hunedoara şi Alba, dar şi cele din judeţele Olt, Teleorman, Tulcea,
Constanţa (cetăţile greceşti), Caraş – Severin, Timiş, Bihor, Bistriţa – Năsăud şi Sălaj. Aceste situri au fost frecvent
vizate de raiduri ale „echipajelor” de braconieri care au efectuat detecţii apoi săpături neautorizate, în perimetrul unor
şantiere arheologice, de unde au sustras mii de piese. Autorii sunt interesaţi îndeosebi de tezaure monetare, bijuterii,
artefacte funerare, arme şi echipament militar (săbii, coifuri, scuturi, fibule etc.). Informaţiile privind locaţiile siturilor
arheologice bogate în artefacte sunt luate de pe site-uri Internet care operează legal, dar şi din cărţile de specialitate
177
A se vedea P.G. Ferri, Uscita o esportazione illecite. Brevi cenni ale problematiche di maggiore rilievo in tema di
beni culturali. Conferinţa internaţională privind combaterea traficului ilicit cu bunuri culturale sustrase din siturile
arheologice ale Europei Centrale şi de Sud – Est, Alba Iulia, 28 – 31 mai 2007.
178
Aug. Lazăr, A. Condruz, Corpus Juris Patrimonii. Patrimoniul Cultural Naţional, Editura Lumina Lex,Bucureşti,
2007, p. 26.
52
publicate de cercetătorii care au condus şantierele arheologice, lucrări descoperite cu ocazia percheziţiilor efectuate la
domiciliile şi în autoturismele de teren ale membrilor reţelei.
Descoperirile ocazionale de artefacte, din aceste zone, au stimulat interesul pentru prospecţiile ilegale, concomitent
cu minimalizarea riscurilor de sancţionare de către autorităţi, în speranţa unei îmbogăţiri rapide, în cadrul procesului general
de acumulare a capitalului. Spre deosebire de găsitorii ocazionali, braconierii autointitulaţi „căutători de comori” desfăşoară
această activitate în mod profesionist, consecvent şi regulat, cunoscând foarte bine mediul în care acţionează şi regulile de
secretizare a activităţii lor ilegale. Cunosc, de asemenea, maniera de abordare a locuitorilor zonei, de culegere a informaţiilor
privind zonele unde au avut loc descoperiri ocazionale, respectiv locurile bogate în vestigii arheologice, precum şi canalele
de valorificare ilegală a artefactelor.
Practica de urmărire penală din ultimii ani a confirmat remarcile formulate în literatura de specialitate179, privind
regula impunerii unor intermediari locali între grupurile de „braconieri pălmaşi” şi intermediarii sau comercianţii de
antichităţi cu contacte naţionale sau internaţionale. Aceşti intermediari cunosc bine situaţia de fapt de la faţa locului, ştiu
să evalueze potenţialul comercial al descoperirilor şi cultivă relaţii apropiate cu unii reprezentanţi ai autorităţilor locale
pentru a-i pune în dependenţa lor şi a-şi promova interesele prin şantaj.
În România, unii intermediari locali ai traficului cu bunuri arheologice, sub protecţia unor persoane publice cu
preocupări specifice colecţionarilor mercantili, au acumulat averi care le-au permis să devină membri importanţi ai lumii
interlope, cu „intrare” la cele mai înalte instituţii ale statului şi susţinere agresivă în mass-media pusă la dispoziţie. În acest
mod, intermediarii locali au evoluat în poziţia de lideri ai lumii interlope şi au desfăşurat o activitate sistematică de braconaj
arheologic. Au investit produsul activităţii infracţionale în echipamente de detecţie ultraperfecţionate şi au organizat
„echipaje de braconaj”, cu logistica necesară, care au fost desantate în siturile din Munţii Orăştiei.
Artefactele descoperite şi sustrase sunt depuse, de regulă, în ascunzători sigure amenajate în păduri, cabane din
munţi etc., iar la domiciliu sunt ascunse doar ocazional şi cu mare precauţie (nişe amenajate, gropi sub adăpostul câinilor
etc.), astfel încât şansele de a fi descoperite de autorităţi, în lipsa unor informaţii certe, sunt reduse.
Operaţiunea de evaluare este realizată de intermediari, de regulă la faţa locului, deplasarea efectuându-se cu
precauţie, la primirea anunţului telefonic „este marfă”. După examinare şi consultarea cataloagelor caselor de licitaţii
intermediarul decide, raportat la valoarea pieselor, contactarea reprezentantului treptei superioare a reţelei, intermediarul
supraregional sau internaţional.
Contactarea intermediarului „zonei gri” se realizează uneori la faţa locului, în funcţie de valoarea şi volumul
pieselor. De regulă, întâlnirea este organizată într-un punct deja verificat: pensiune, motel etc., situat la jumătatea
distanţei pe care trebuie să o parcurgă persoanele interesate. Astfel, întâlnirile intermediarilor români din judeţul
Hunedoara, care aveau asupra lor mostrele „mărfii”, cu dealerii din Belgrad şi Viena se desfăşurau iniţial la Deva, apoi
într-unul din oraşele româneşti situate în apropierea frontierei de vest: Reşiţa, Timişoara, Arad etc.
Securitatea transportului se asigură prin stabilirea de către intermediari a unor însoţitori dintre braconierii
interesaţi, împărţirea tezaurului în tranşe pentru a nu risca pierderea integrală a acestuia sau apelarea la unii reprezentanţi
ai autorităţilor aflaţi în dependenţa reţelei, pentru a-i însoţi la întâlniri.
Traseul urmat de obiectele antice, de la locul săpăturilor ilegale la casa de licitaţii, parcurge 3 etape: scoaterea
artefactelor din zona de origine, scoaterea ilegală din ţara de provenienţă şi introducerea legală într-o ţară cu piaţă de artă.
Acest modus operandi este ilustrat de câteva dosare instrumentate de organele judiciare române:
La 17 decembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție din România a condamnat 11 inculpați pentru
constituirea unui grup infracţional organizat și furt calificat de bunuri culturale, la pedepse cumulând 45 de ani de
închisoare180.Curtea a reţinut, inter alia,că în perioadamai2000 și mai 2001, inculpații, care erau organizați într-un grup
infracțional, au desfășurat detecții și săpături ilegale în situl arheologic “Sarmizegetusa Regia”,clasificat
monumentUNESCOși au sustras două tezaure conținând 15 brățări dacice din aur, spiralate, (cca. 15 Kg), pe care le-au
exportat în mod ilegal și le-au vândut în diferite case de licitații din Uniunea Europeană și Statele Unite181.
179
A se vedea B. Deppert - Lippitz, Die strukturen des legalen und ilegalen, Handels mit Antiken, p. 8. Conferinţa
internaţională privind combaterea traficului ilicit cu bunuri culturale sustrase din siturile arheologice ale Europei
Centrale şi de Sud – Est, Alba Iulia, 28 – 31 mai 2007.
180
Înalta Curte de Casație și Justiție,Secția penală, dec. pen. nr. 3152/17.12.2014, dosar nr. 41/97/2005 (nepublicată).
181
Pentru detalii cu privire la descoperirile generate de investigarea siturilor braconate, a se vedea: M-M. Ciută, G.T.
Rustoiu, Consideraţii asupra unui complex descoperit în proximitatea Sarmizegetusei Regia. Un experimentarheologico-
judiciar. (Considerations regarding an archaeological complex discovered near Sarmizegetusa Regia. Anarchaeological
and forensic experiment), in volume Combaterea Criminalităţii contra Patrimoniului Arheologic European, Editura
Lumina Lex, București, 2008, p. 213.
53
Eforturile investigative realizate în spațiul judiciar european între 2005 și 2015 au avut drept rezultat
recuperarea, prin intermediul cererilor de asistență judiciară internațională, a 13 brățări dacice căutate (12,663 Kg),
făcând parte din 4 tezaure diferite, din New York, Zurich, Paris, Munchen, Hunedoara - Romania182.
O serie de alte tezaure sustrase din siturile românești în aceeași perioadă sunt urmărite la nivel internațional:
- tezaurele compuse din monede Koson din aur, sustrase în 1993; 3000 monede Koson din aur, sustrase în august
1996; peste 1000 monede Koson din aur sustrase între 2003-2004 din punctul arheologic “Dealul Bodii”; tezaurele
compuse din 5000 și 6000 monede romane denarii183, furate între 2001-2004 din același punct arheologic; 1200 monede
Koson din aur, sustrase în 2007 din punctul arheologic Dealul Muncelului dintre care 1.024 monede au fost recuperate în
Orăştie,Romania, Marea Britanie, Belgia, Germania, Polonia etc.și depuse la Muzeul Național de Istorie a României
(gropi de braconaj nr. 14, 15A,15B);
- tezaurul conținând 3600 monede din aur de tip Lysimach, Pharnakes II și Asander, sustrase în august 1998, din
punctul arheologic “Şesu Căprăreţei”, dintre care 34 de piese au fost identificate și recuperate în Londra, Marea
Britanie, România, Germania (groapa de braconaj nr. 4)184;
- tezaurul conținând 2300 monede Koson din argint, furate în 2004 din punctul arheologic “Dealul Bodii” dintre
care 252 piese au fost identificate în Viena, Londra, Munchen (Lanz), Chicago (Harlan Berk) recuperate și depuse la
Muzeul Național de Istorie a României (groapa de braconaj nr. 15);185
- stocul de 7-8 scuturi din fier și săbii sustrase în 2002 din situl cetății dacice de la Piatra Roşie, dintre care 2
scuturi au fost recuperate în New York și depuse la Muzeul Național de Istorie a României (groapa de braconaj nr. 1);
- cele 2 tăblițe din bronz conținând legile municipiuluiTroesmis, furate în 2002 din situl arheologic al acestei
cetăți (groapa de braconaj nr. 1), vândute de unul dintre inculpați Casei de licitaţii CNG din Londra, care au fost oferite
spre repatriere Statului Român etc.
Valorificarea artefactelor se realizează în ţările cu piaţă de artă, cel mai adesea de către comercianţi de artă cu
afaceri foarte mici, uneori chiar de un singur om sau comercianţi amatori, iar mai rar de o casă de licitaţii. Principalele
centre comerciale, în care apar „spontan” piese arheologice de valoare, sunt: Viena, Zürich, Geneva, Munchen,
Osnabruek, Torino, Roma, Londra şi Paris în Europa, Chicago, Los Angeles și New York în SUA. Artefactele apar, de
regulă, la agenţi sau comercianţi intermediari care sunt originari din ţara de provenienţă a „mărfii” ori din regiunea
respectivă, cunoscând bine limba şi mentalitatea din acea ţară. Fie că cumpără piesele, fie că le ia în consignaţie, agentul
sau comerciantul intermediar este considerat ultima etapă a pieţei ilegale de furnizare şi prima de pe piaţa de desfacere
legală. Deşi locaţiile prin care a trecut traseul bunurilor culturale, până la accesul oficial în ţara cu piaţă de artă, intră
imediat în uitare, aceşti intermediari cunosc circumstanţele ilicite ale descoperirii pieselor în ţara de provenienţă, precum
şi „actorii” traficului. Ei reprezintă, totodată, elementul de legătură cu proprietarii de galerii de artă sau comercianţii
cunoscuţi de pe piaţa de desfacere.
Comerciantul stabilit în ţările cu piaţă de artă nu riscă, de regulă, să participe la exportul ilegal din ţara de
origine. În situaţiile în care îşi asumă acest risc, deoarece are contacte personale, cunoaşte mentalitatea şi limba ţării
respective, descoperirea primei fapte în care este implicat atrage rapid încheierea activităţii sale de comerciant. Este şi
cazul făptuitorului, mic comerciant român stabilit în Marea Britanie, cu firme în Londra şi în Florida, SUA, care a
182
Cu privire la prezentarea celor cinci tezaure din aur conținând 24brățări spiralate, a se vedea Dr. Ernest Oberlander-
Târnoveanu, 13 out of 24… The Royal Dacian Gold Bracelets from Sarmizegetusa Regia-An Overview of the Question at
Beyond the Midway on the Road to Their Recovery(2007-2011), în volumul, Fighting the Traffiking in Cultural Goods-
Recovering the Past, Universul Juridic, Bucureşti, 2013; Daniel Spânu, Tezaurele dacice. Creaţia în metale preţioase din
Dacia preromană, Editura Simetria, Bucureşti, 2012.
183
A se vedea site-ul web al lui Phil Davis cu privire laDacian imitatons of Roman Republican coins;
nemvs.sarmizegetusa.net/200602.pdf
184
A se vedea Harlan J. Berk Gold, Staters of Brutus,“Recently a large group of Lysimachus-style gold staters (struck at
the mints of Callatis, Tomis, and Istrus) have come on the market...”
https://www.hjbltd.com/departments/articles/details.asp?inventorynumber=55&linenum=11.
„În catalogul de vânzări Triton III pentru 30 noiembrie – 1 decembrie 1999, mă provoacă cu câteva probleme care vor să
pară amenințătoare. Răspunsurile mele sunt următoarele: 1. Monedele Pharnakes II și Asander au fost găsite cu Staterii
anonimi bătuți în numele lui Lysimachus. Avem această informație nu doar din partea unor oameni care se află în
poziția de a cunoaște, dar și ca rezultat a examinării microscopice a incrustațiilor de pe o monedă a lui Asander în
calitate de Archon, și numeroși stateri din aur din vremea lui Brutus bătuți în numele lui Lysimachus. Depunerile de pe
toate aceste monede sunt identice. Acestea au o culoare alburie cu urme negre care sunt vizibile doar dacă sunt mărite
foarte tare. Aceste caracteristici, în special urmele negre, reprezintă o caracteristică importantă, specifică acestui grup,
astfel stabilindu-le apartenența la același tezaur. ”
185
Archaeometallurgical studies on Dacian gold and silver using advanced X-Ray spectrometric
techniquesproiecte.nipne.ro/pn2/156-projects.html
54
vândut unor case de licitaţii din New York și Londra două brăţări dacice (1,8 kg), două scuturi din fier forjat, excavate şi
sustrase ilegal din siturile româneşti ale Munţilor Orăştiei și două table din bronz conținând Lex municipii Troesmensium
din Dobrogea, România, ulterior scuturile fiind recuperate de autorităţile judiciare române.
“Spălarea antichităţilor” este o manevră frauduloasă destinată să disimuleze originea şi natura ilicită a pieselor
arheologice rezultate din activitatea infracţională, să creeze o aparenţă de legalitate şi să le insereze în fluxul afacerilor
legitime cu antichităţi. Aparenţa de legalitate creată artificial pentru artefactele care traversează „zona gri” şi ajung în
ţara cu piaţă de artă se întemeiază pe părerea că modul de ieşire a unui obiect, legal sau ilegal, din ţara de provenienţă
„nu se poate vedea pe el”. Comerciantul ştie sau bănuieşte din ce ţară provine piesa însă preferă să nu fie informat despre
traseul pe care aceasta l-a străbătut de la locul descoperirii şi până la galeria de artă 186. În prezenţa unor atari
circumstanţe, cumpărătorul percepe riscul pe care şi-l asumă şi poate pretinde ca preţul artefactului să scadă în mod
corespunzător. Riscul unei cereri de repatriere creşte proporţional cu preţul artefactelor, întrucât acesta cuprinde atât
calitatea artistică, raritatea unui obiect cât şi importanţa sa culturală. Pentru reducerea acestui risc, comercianţii au
adoptat câteva procedee tehnice de vânzare cum sunt: luarea bunului cultural pentru vânzare în regim de consignaţie, cu
plata unui comision reprezentând un procent din preţul de vânzare; împrumutarea bunului unui muzeu pentru a fi expus o
perioadă de timp, după care acesta este considerat „spălat”, cu motivarea că fiind expus public nu s-au formulat
revendicări187.
Analizând problema „spălării antichităţilor” în vederea creării unei aparenţe de legalitate, constatăm o
similitudine cu practica judiciară creată în materia combaterii spălării banilor. Astfel, literatura de specialitate în materie
de combatere a spălării banilor, a relevat că orice activitate infracţională poate fi descrisă prin trei elemente specifice188:
- iter criminis – itinerarul parcurs de făptuitor de la rezoluţia infracţională la faza actelor de pregătire, faza
executării, finalizat prin consumarea infracţiunii;
- modus operandi – modul de operare alcătuit dintr-un complex de activităţi, deprinderi şi procedee utilizate, ce
caracterizează activitatea unui infractor înainte, în timpul şi după comiterea unei infracţiuni intenţionate;
- punctum saliens – punctul caracteristic, respectiv particularităţile de comitere observabile prin examinarea
itinerariului infracţional.
În materia traficului cu antichităţi aceste elemente pot fi relevate prin examinarea atentă a circuitului actelor,
mărfurilor şi mijloacelor de plată, a succesiunii şi logicii operaţiunilor efectuate de traficanţi, autenticităţii documentelor,
titlurilor de valoare etc. activităţi ce permit identificarea autorilor şi punerea în evidenţă a intenţiei frauduloase (dolus
ex re) de a oferi o aparenţă de legalitate bunurilor culturale traficate.
Experienţa judiciară în materie de combatere a spălării banilor, fiind în măsură să elucideze natura banilor
murdari a parafrazat adagiul latin „Pecunia non olet” (Banul nu miroase) prin concluzia „Pecunia olet”, banul miroase,
lasă urme iar traseul său poate fi verificat 189. În mod similar, bunurile culturale furate lasă urme, începând cu gropile
săpate în situl arheologic, mesajele de pe Internet şi imaginile prin care bunurile sunt ofertate la vânzare, detectoarele şi
documentele care indică preocupările braconierilor, alte piese („orfanii”) ale tezaurului rămase asupra acestora sau în
ţară, contracte de consignaţie sau facturi, sumele de bani virate în conturile participanţilor la trafic, achiziţionarea unor
bunuri de valoare (autoturisme de lux, locuinţe, echipamente de detecţie etc.). Un modus operandi similar spălătorilor de
bani murdari îl reprezintă achiziţionarea sau înfiinţarea de către traficanţi a unor mici întreprinderi cum ar fi spălătorii
auto care să le permită, în continuare, acordarea unei aparenţe de legalitate a banilor murdari produşi prin valorificarea
ilicită a pieselor care formează obiectul traficului.
186
Numismatul si dealerul de monede Harlan Berk din Chicago își amintește că a fost inițial derutat de monede. „Când au
apărut pentru prima oară, se cereau 10.000 $ per monedă”, spune acesta. „Am crezut că sunt falsuri. Apoi au început să
apară tot mai multe, iar prețul a scăzut la aproximativ 300 $ per monedă”. Berk declară că a cumpărat câteva duzine și le-
a vândut clienților prin catalogul său. Deoarece monedele sunt greu de urmărit și rămân adesea în colecții private zeci de
ani, sau chiar sute, Berk nu a cercetat proveniența acestora (originea lor sau istoricul dreptului de proprietate). „Grupuri
de monede apar pe piață tot timpul, și foarte rar apar probleme legate de ele,” declară Berk. „Cei care ni le-au vândut nu
ne-au scpus nimic despre originea monedelor. ” Și de vreme ce autoritățile române nu identificaseră încă lotul 26 și alte
artefacte provenind de la Sarmizegetusa ca fiind furate – sau ca provenind efectiv din situl arheologic Sarmizegetusa –
dealerii și casele de licitații au luat cuvântul vânzătorului că brățările și monedele erau legitime. „La vremea respectivă,
aceste obiecte nu erau revendicate de Statul Român, astfel că nu eram conștienți de vreo problemă legată de dreptul de
proprietate culturală”, a declarat Sung-Hee Kim, purtătorul de cuvânt al casei de licitații Christie’s, într-un email.
Andrew Curry, Gold Looted From Ancient Empire Returned to Romania;
http://news.nationalgeographic.com/2015/03/150320-romanian-dacian-sarmizegetusa-gold-looted-recovered/
187
A se vedea B. Deppert – Lippitz, op. cit., p. 12
188
A se vedea Aug. Lazăr, Ancheta antifraudă în mediul afacerilor, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 2004, p. 21
189
Aug. Lazăr, op. cit., p. 74. Conform experienţei investigative a Direcţiei Naţionale Antimafia din Italia, „banul murdar
are miros, are gust şi, de asemenea, are culoare“ („il denaro sporco ha odore, ha sapore ed ha anche colore”) P.L. Dell’
Osso, Combaterea spălării banilor murdari, Lucrare prezentată la seminarul „Tempus” privind combaterea
criminalităţii organizate, P.Î.C.C.J. Bucureşti, 2001.
55
Apariţia comerţului electronic a oferit un modus operandi evoluat pentru reţelele de traficanţi ce
comercializează bunuri culturale a căror provenienţă licită nu o pot demonstra cu documente legale. În circumstanţele în
care site-urile internet le oferă posibilitatea de a efectua operaţiunile fără a da amănunte clienţilor privind provenienţa
bunurilor, acest tip de tranzacţii rapide, cu un control al administratorilor site-ului foarte redus, le conferă celor implicaţi
o siguranţă sporită privind păstrarea anonimatului.
Investigaţiile efectuate în spaţiul virtual au pus în evidenţă împrejurarea că prin e-Bay se vând un număr mare de
bunuri de patrimoniu, obiecte de artă autentice, artefacte arheologice, reproduceri ale acestora. Modul de vânzare
frecvent utilizat este licitaţia, vânzătorul având posibilitatea de a ascunde identitatea participanţilor care, în aceste
circumstanţe, nu îşi cunosc partenerii de tranzacţie. Alt mod de vânzare este cel în care vânzătorul care îşi prezintă
artefactul stabileşte un preţ fix, mod cunoscut în domeniul eBay sub denumirea de “cumpără acum, la acest preţ” (“buy it
now”).
Plăţile se efectuează prin modalităţile indicate de vânzător, fie prin sistemul PayPal, de transfer electronic al
banilor, din contul cumpărătorului, în cel al vânzătorului, care poate fi controlat, fie prin sistemul money order, care
permite încasarea banilor de la orice bancă, similar unui cec la purtător.
Tranzacţiile electronice rapide oferă posibilitatea rulării unui volum imens de piese arheologice în cadrul
licitaţiilor şi obţinerii unor sume de bani importante, rezultate din vânzarea acestor bunuri. Este de remarcat că preţurile
moderate şi subevaluate ale pieselor arheologice tranzacţionate pe eBay nu atrag atenţia, iar vânzările individuale nu
depăşesc baremurile legale pentru a fi raportate ca sume susceptibile de a constitui operaţiuni de spălare a banilor.
Administratorii site-ului îşi declină orice responsabilitate privind bonitatea tranzacţiilor efectuate. Utilizatorii
sistemului eBay răspund personal de toate aspectele privind descrierea cu acurateţe a obiectului, transmiterea către
cumpărător, fără a avea obligaţia de a da relaţii vreunei autorităţi cu privire la provenienţă sau dreptul de proprietate
asupra bunului vândut, artefactul putând aparţine vânzătorului sau altei persoane.
Practica de urmărire penală în materia tranzacţiilor cu artefacte sustrase a descoperit un modus operandi abil,
care urmăreşte ascunderea originii infracţionale a bunurilor vândute, prin "spălarea" acestei origini. La vânzare este
ascunsă locaţia adevărată, fiind indicată ca zonă de provenienţă a artefactului furat o regiune imensă, aparţinând aceleiaşi
culturi. Spre exemplu, artefactele dacice furate de la Sarmizegetusa Regia sunt prezentate ca artefacte aparţinînd culturii
tracice, sugerând o apartenenţă culturală mai largă în Sud-Estul Europei. În acest mod, "spălarea" banilor
murdari însoţeşte "spălarea" artefactelor furate, iar în final a trecutului. Asfel, făptuitorul cetăţean român, administrator
de societăţi comerciale cu sediul social în Marea Britanie şi SUA, oferind spre vânzare brăţări dacice din aur şi tezaure
monetare antice, provenind din siturile arheologice clasate monument istoric din Munţii Orăştiei, Dobrogea şi alte regiuni
ale României, le-a prezentat pe site-ul firmelor sale ca fiind artefacte de origine tracică, provenind din arealul cultural al
Peninsulei Balcanice190.
Conform aceluiaşi mod de operare precaut, vânzătorii scot pe piaţă tezaurele mari, divizate în tranşe mai mici
(zeci sau sute de piese în cazul monedelor) la fiecare sesiune de licitaţie. În acest mod, la efectuarea ofertei nu este riscat
întregul tezaur. Pe de altă parte, după vânzarea unui lot de piese, cum ar fi brăţări dacice, la vânzarea următoarelor piese
este invocată buna-credinţă rezultând din vânzarea publică a pieselor anterioare. Astfel, făptuitorii, membri ai unei echipe
de braconaj arheologic din Munţii Orăştiei, după ce au localizat şi sustras prin detecţii şi săpături neautorizate efectuate
în situl arheologic Sarmizegetusa Regia, un tezaur compus din 3.000 monede din aur, tip Koson, au oferit spre vânzare
Muzeului Naţional de Istorie a României şi Băncii Naţionale a României, loturi de câte 200 de monede, prezentate ca
fiind moştenite de la antecesori. Ulterior, nemulţumiţi de sumele primite, au valorificat restul tezaurului pe piaţa neagră,
internă şi internaţională, a antichităţilor 191.
Acelaşi mod de operare presupune şi alte precauţii, cum ar fi stabilirea unor preţuri de referinţă care sunt
ascunse licitatorilor, denumite “preţuri de rezervă” care, în momentul atingerii lor de către licitator, îi oferă acestuia
posibilitatea să achiziţioneze piesa. Artefactul este adjudecat astfel, de către licitator, numai în cazul oferirii acestui preţ.
În caz contrar, aceasta este repusă în procedura licitaţiei la o sesiune viitoare.
3. Cadrul legal de încriminare şi investigare a infracţiunilor contra patrimoniului cultural naţional
3.1 După evaluarea datelor ce caracterizează fenomenul infracţional, precum şi capacitatea de reacţie a organelor
judiciare, demersul cercetării s-a materializat, ca soluţie practică de ripostă, într-o metodologie de investigare a
infracţiunilor specifice acestui mediu, ce implică recurgerea la unităţi operative specializate caracterizate prin metoda de
acţiune în echipă condusă de procuror (task-force), consilierea de către specialişti în domeniul de interes şi orientarea
cercetării după direcţiile metodologice specifice192:
În structura Direcţiei de Investigaţii Criminale din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române
funcţionează, în baza prevederilor art. 83 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil,
190
Tribunalul Hunedoara, dosar nr. 41/97/2005 (nepublicat).
191
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, dosar nr. 92/P/2006 (nepublicat).
192
A se vedea Aug. Lazăr, Ancheta antifraudă în mediul afacerilor, Editura “Lumina Lex”, 2004.
56
Biroul Protejarea Patrimoniului Cultural Naţional. Acest Birou este organizat pe principiul liniei de muncă, acţionează
pentru cunoaşterea şi controlul fenomenului infracţional, prevenirea şi combaterea faptelor ilegale de acest gen.
Biroul cooperează cu celelalte departamente ale Inspectoratului General al Poliției Române și cu autoritățile
competente din cadrul Ministerului Justiției și Ministerului Culturii, prin schimbul de date și informații necesare
organizării activităților comune și acțiunilor pentru prevenirea și combaterea fenomenului infracțional, în domeniul
patrimoniului cultural național. În domeniul cooperării polițienești internaționale, Biroul lucrează prin intermediul
Centrului pentru Cooperare Polițienească Internațională, din cadrul Ministerului de Interne, cu entități similare din alte
țări și cu alte organe internaționale autorizate.
3.2. Infracţiuni din domeniul Patrimoniului Cultural Naţional
În zonele, locurile şi mediile ce fac obiectul acestei linii de muncă pot fi comise infracţiuni de natura celor
prevăzute în următoarele acte normative:
3.2.1. Articolele din Codul Penalreferitoare la traficul ilicit cu obiecte aparținând patrimoniului cultural sunt:
- Furtul calificat asupra bunurilor culturale sancționat de art. 228 C. pen., alin. 2 a, pedepsit de la 2 la 7 ani de
închisoare;
- Tăinuirea sancționată de art. 270 C. pen., pedepsită de la 1 la 5 ani de închisoare și între 180-300 zile-amendă.
3.2.2. Legea 182 / 2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil
- exportul ilegal de bunuri culturale sancționat de art. 87 Legea 182 / 2000, se pedepsește cu închisoare de la 2
la 7 ani.
- exportul ilegal de bunuri culturale clasate sancționat de art. 88 Legea 182 / 2000, se pedepsește cu închisoare
de la 3 la 10 ani.
- Introducerea pe teritoriul Statului Român, precum si deţinerea, comercializarea, organizarea de expoziții cu
bunuri culturale aparținând patrimoniului cultural al unui stat membru UE, care au fost exportate ilegal, sunt sancționate
de art. 89 Legea 182/2000 și se pedepsesc cu inchisoare de la 3 la 10 ani.
- Furnizarea de date confidenţiale privind patrimoniul cultural national mobil, sancționată de art. 90 Legea
182/2000 se pedepseste cu închisoare de la 6 luni la un an.
3.2.3. OG 43/2000, art. 23/2, accesul cu detectoare de metale şi utilizarea lor în zonele cu patrimoniu arheologic
reperat, fără autorizarea prealabilă, se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 5 ani.
3.2.4. Legea 656/2002,privind prevenirea și sancţionareaspălării de bani, art. 29 (cumpărarea, deținerea și
utilizarea, transferul, ascunderea proprietății în vederea falsei justificări a originii infracționale a bunurilor sau
veniturilor), se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 12 ani.
4. Efectuarea urmăririi penale
Informaţia este definită ca fiind o comunicare, veste, ştire care pune pe cineva la curent cu o situaţie; o lămurire
asupra unei persoane sau asupra unui lucru; totalitatea materialului de informare şi de documentare; izvoare, surse (din fr.
information, lat. informatio)193. În sistemul judiciar francez informaţia are şi înţelesul de ansamblu al actelor de instrucţie
având ca obiect dovedirea unei infracţiuni şi cunoaşterea autorilor194.
Investigarea infracțiunilor în domeniul Patrimoniului Cultural impune o profundă cunoaștere a fenomenului,
prin adunarea, stocarea și procesarea în cadrul unor baze de date a unui volum semnificativ de informații privind
infractorii, cazierele lor judiciare, organizațiile infracționale, diferitele modus operandi, tranzacțiile suspecte etc. Fluxul
informațional este direcționat înspre alimentarea activităților investigative și de urmărire penală a organelor de urmărire
penală. Organizarea unui flux informațional constant și eficient marchează un progres cultural în activitatea de urmărire
penală, de la nivel empiric, la nivelul specializării profesionale.
Totodată, este de observat că practica organizării de către autorităţile publice a unor baze de date privind
persoane ale căror activităţi se intersectează cu sfera de competenţă a autorităţii respective, a format obiectul unei
amănunţite analize în doctrina şi jurisprudenţa drepturilor omului, în scopul de a oferi individului suficiente garanţii
împotriva arbitrariului.
Mass-media este un participant semnificativ în mediul informaţional global. Prin dotarea cu mijloace
performante de înregistrare şi transmitere în timp real la mare distanţă a informaţiei, prin conexiunile cu agenţiile
naţionale şi internaţionale, organizaţiile guvernamentale, autorităţile judiciare etc., entităţile care acţionează în mass-
media pot influenţa, sub aspect operaţional şi strategic, acţiunile de culegere a informaţiei judiciare, iar în final activitatea
de înfăptuire a justiţiei. De vreme ce rolul mass-media este din ce în ce mai important, devine din ce în ce mai evidentă
193
Academia Română, D.E.X., Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti 1998, p.491.
194
Le Petit Larousse, Ed.Larousse, Paris, 2003, p.546.
57
problema cu care se confruntă organele de urmărire penală, de a discerne între informațiile judiciare de calitate195,
provenind din această sursă și informațiile distorsionate, cu sau fără intenție, în cadrul confruntărilor de imagine dintre
grupările adversare.
9 martie 2002, București, România. Un jurnalist de investigație a prezentat pe un canal TV comercial un
reportaj cu privire la penetrarea unei rețele de trafic din Județul Hunedoara, prezentat ca “placă turnantă” a comerțului
ilegal cu antichități în România. Punctul culminant al relatării a fost prezentarea unei spirale dacice din aur, care fusese
furată din situl arheologic Sarmizegetusa Regia: “Ceea ce vedeți aici în mâna mea este o brățară din aur masiv, ascunsă
de unul dintre căutătorii din această zonă, o brățară, pe care orice muzeu din lume ar dori să o aibă. Are o greutate de
aproximativ 1500 grame. Este incredibilă! Poate nu veți crede, dar este adevărat: Muzeul Național de Istorie, în
subsolul căruia, într-o cameră blindată sunt expuse cele mai valoroase obiecte din aur descoperite pe teritoriul
României, nu deține o brățară precum cea care se găsește în acest moment în posesia grupurilor de căutători din Deva.
Există încă o brățară care este foarte similară, dar din păcate aceea este făcută din argint”. 196
În locuința unuia dintre complici, în orașul Deva, un număr de artefacte furate din situl arheologic și oferite spre
vânzare sunt arătate sus masca anonimității: monede din aur de tip Lysimachos, dinari romani din argint, ștanțe, vase,
brățări dacice din bronz etc. Această informație a fost esențială pentru organele judiciare.
Practica organelor de urmărire penală a relevat că activitatea de combatere a infracţiunilor circumscrise
fenomenului de criminalitate organizată din domeniul Patrimoniului Cultural Naţional parcurge trei faze importante:
informativă, investigativă şi a anchetei penale.
4.1. Faza informativăcuprinde activităţile specifice, desfăşurate în mod continuu, organizat şi conspirat de către
structurile de specialitate, în vederea cunoaşterii şi documentării informative a activităţii reţelelor criminale.
În conformitate cu legile de organizare şi funcţionare, structurile specializate care alcătuiesc comunitatea de
informaţii în România îşi dezvoltă propriile baze de date şi informaţii. Pentru a da o ripostă eficace grupărilor criminale,
în domeniul economiei, activitatea serviciilor de informaţii a fost reorganizată prin dezvoltarea unui dispozitiv cu
interfaţă spre domeniul economic. Rolul lor defensiv, în serviciul comunităţii, presupune o largă paletă de misiuni în
domeniul economiei subterane, al criminalităţii economico-financiare organizate, al spălării profitului criminal 197.
Unităţile din cadrul Ministerului Public şi din Poliţia Română, specializate în combaterea reţelelor criminalităţii
organizate şi a corupţiei, şi-au organizat, potrivit competenţei, baze de date specifice profilului de activitate.
Structurile informative îşi au propriile planuri de culegere a informaţiilordefinite ca fiind strategii minime în
abordarea criminalităţii organizate. Planurile cuprind domeniile în care se desfăşoară culegerea informaţiilor (ex.:
privatizare, vamă, credite bancare, subvenţii etc.), categoriile de persoane vizate de activitatea de supraveghere operativă
şi de culegere a informaţiilor (ex.: lideri de reţele criminale, vameşi, funcţionari etc.),mijloace de supraveghere operativă
şi culegere a informaţiilor (ex.: informatori, filaj, agenţi acoperiţi, interceptarea convorbirilor, accesul la banca de date,
supravegherea conturilor), modalităţile de analiză şi exploatare a informaţiilorîmpreună cu lucrătorii operativi abilitaţi să
efectueze acte premergătoare, să înceapă urmărirea penală şi să valorifice materialul informativ în faza de urmărire
penală. Aceste structuri informative trebuie să coopereze în mod activ în cazurile concrete, pentru a realiza o
documentație informativă completă și pentru a avansa la următoarea fază, cea investigativă 198.
4.2. Fazainvestigativă este compusă din ansamblul activităţilor realizate de structurile specializate în vederea
verificării în secret a informaţiilor obţinute în faza informativă.Aceste activităţi pot fi: supravegherea operativă a unor
persoane suspecte prin filaj sau pândă, supravegherea tehnică a unui loc inclusiv executarea fotografiilor judiciare şi
înregistrărilor video; verificarea unor tranzacţii suspecte, a unor acte şi înscrisuri de care s-a folosit făptuitorul, obţinerea
unor date prin Interpol etc.
Declanşarea acţiunii investigative se efectuează în momentul favorabil, caracterizat prin existenţa unor
acumulări suficiente în faza informativă, eficacitatea acţiunii fiind determinată de gradul de cunoaştere a grupului
infracţional. Din experiența investigativă reiese căregula fundamentală care trebuie respectată este aceea de a asigura
continuitatea şi interferenţa planurilor informative şi investigative, continuarea monitorizării activităţilor infracţionale ale
grupului criminal în faza investigativă şi în aceea de urmărire penală.
195
A se vedea de asemenea Andrew Curry, Gold Looted From Ancient Empire Returned to Romania;
196
Tribunalul Hunedoara, dosar nr. 41/97/2005 (nepublicat).
197
A se vedea M.Şuteu, La maitrise de l’information-un facteur strategique determinant dans la societé contemporaine,
Collège Interarmées de Defense, Paris, 1999; G.Bălan, Strategia administrării informaţiei în cadrul politicii penale de
apărare a securităţii naţionale, Colegiul Naţional de Apărare, Bucureşti, 2000.
198
Importanța informării și urmăririi penale în procesul penal a fost subliniată în literatura de specialitate, prin citarea
aforismului lui Ayrault, conform căruia urmărirea penală ste sufletul și baza procesului penal („L’instruction c’est
l’âme du procès”, „L’information c’est le fondement du procès”). L’ordre, formalité et instruction judiciaire – Lyon,
1624, Cartea I, Art 1, Nr. 1, Cartea III, Art. 2, Nr. 39, după N. Volonciu în Drept Procesual Penal, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1972, p. 239.
58
Supravegherea tehnică operativă trebuie să aibă dreptscop identificarea conexiunilor reţelei infracţionale în
domeniile administraţiei publice, politic, financiar-bancar etc., identificarea, localizarea, evaluarea disponibilităţilor
financiare, a bunurilor şi valorilor obţinute, precum şi activităţile economice gestionate nemijlocit sau prin interpuşi de
reţeaua criminală.
Fenomenul de globalizare progresivă a economiei a determinat unificarea şi creşterea gradului de
interdependenţă a pieţelor criminale şi a făptuitorilor care operează în perimetrul lor. În aceste condiţii, anchetele
coordonate în plan internaţional beneficiind de un permanent flux de informaţii schimbate în timp real, reprezintă „ultima
frontieră" în materie de combatere a reţelelor de trafic cu bunuri culturale.
19 septembrie 2006 Paris, Franța. Autoritățile judiciare române s-au sesizat din oficiu despre faptul că o brățară
dacică din aur, pusă în urmărire, era expusă spre vânzare la expoziția bienală a anticarilor organizată la Grand Palais în
Paris, la standul companiei “A.G.” din New York. Autoritățile judiciare franceze au fost sesizate printr-o cerere de
asistență judiciară internațională, iar la 20 septembrie 2006 acestea au indisponibilizat piesa. Reprezentantul galeriei din
SUA a susținut că brățara a fost prezentată spre vânzare în consignație de către un cetățean olandez care locuia în
Munchen, cunoscut pentru implicarea sa în alte cazuri cu artefacte sustrase din situri arheologice europene.
În decembrie 2006, la cererea organelor judiciare române, autoritățile judiciare franceze au ordonat o expertiză
muzeografică la Centrul pentru Cercetarea și Restaurarea Muzeelor din Franța, cu sediul la Louvre. În urma analizelor,
expertul a concluzionat că piesa este o brățară dacică originală și că „tehnicile de fabricare corespund celor cunoscute în
vremuri antice, brățara având o tipologie similară cu brățara din argint descoperită Coada Malului, care datează din
sec. I ÎH”. Expertul a constatat de asemenea că „brățara din Dacia și mostra de aur din Brad prezintă valori
identice”199. Ca urmare a acestor concluzii, autoritățile franceze au predat brățara autorităților judiciare române, care au
depus-o la 24 ianuarie 2007 la Muzeul National de Istorie din București.
După repatriere, artefactul a fost examinat de experții români care au concluzionat că: „piesa reprezintă o
brățară din aur care are mai mult de o spirală și face parte dintr-o categorie de bijuterii dacice … care datează din secolul
I ÎH” și poate fi „considerată un însemn al rangului regal dacic”200. „De vreme ce este una originală provenind de pe
teritoriul României, brățara examinată este inclusă în inventarul patrimoniului cultural național, fiind clasată în
categoria tezaur”. „Brățara cu nr. 5, deși prezintă toate caracteristicile brățărilor dacice, se distinge de celelalte 4, prin
titlul mai înalt al aurului și printr-un stil decorativ elaborat.”201
Februarie 2007, New York, SUA. Compania W & Co cu sediul în New York, la aflarea adevăratei origini a unei
brățări pereche(celei recuperate din Paris), având o greutate de 683 grame, a sesizat autoritățile judiciare române,
punându-le la dispoziție imagini ale brățărilor, facturi și un raport de expertiză al celor două brățări. Raportul de
expertiză realizat de un binecunoscut expert din Los Angeles a revelat faptul că cele două piese reprezentau brățări
tracice originale, realizate din aur natural de 22 karate „tehnica de executare corespunde metodelor utilizate pentru
crearea obiectelor de bijuterie antice”, și „indicațiile tehnice, inclusiv cele referitoare la compoziția elementelor din aur
aluvionar, tehnica de realizare și caracteristicile suprafeței corespund datei de realizare sugerate”202.
Brățara a fost trimisă spre examinare la biroul expertului Dr. Barbara Deppert, din Frankfurt-am-Main de unde,
după confirmarea originii sale, a fost recuperată printr-o cerere de asistență judiciară internațională de către autoritățile
judiciare române. Conform articolului 4 din Convenția asupra Bunurilor Culturale Furate sau Exportate Ilegal semnată la
Roma, la 24 iunie 1995, ratificată de România prin legea 149/1997, Ministerul Culturii, în calitate de reprezentant al
proprietarului de drept, Statul Român, a plătit justacompensație către W & Co, care a fost de fapt, suma plătită de firmă
pentru cumpărarea brățării.
La 2 august 2007 brăţara pereche (numită de experți Mica New-Yorkeză) a fost predată Muzeului Național de
Istorie a României. Expertiza care a urmat a formulat următoarele concluzii: Tehnica de realizare și arta decorativă a
brățării (brățara nr. 9) corespund celor din cazul brățărilor din argint dacice din secolele 2 și 1 ÎH, precum și
caracteristicilor altor bijuterii dacice si geto-dacice descoperite în România, cu siguranță indicând faptul că au fost
realizate sub îndrumarea aceluiași meșteșugar. „Obiectul supus expertizei(brățara nr. 9) reprezintă o bijuterie originală
dacică datând din secolul 2 sau 1 IH.203
199
Centre de recherche et de restauration des musées de France, Rapport sur un bracelet en or en spirale aux extrémités
zoomorphes de la Dacie pre-romaine (Roumanie), Paris, 20 décembre, 2006, in file no.41/97/2005 of the Hunedoara
County Court (non-published).
200
O contribuție decisivă la studiul artefactelor recuperate, a fost adusă de analizele metalografice realizate la Institutul
Național de Fizică și Inginerie Nucleară “Horia Hulubei” din București, de expertul Dr. Ernest Oberländer-Târnoveanu și
echipa sa de experți: Bogdan Constantinescu,Viorel Cojocaru, Roxana Bugoi.
201
M. Babeş, L. Marinescu, Gh. Trohani, Raport de expertiză muzeografică nr. 2, Bucharest, 6.02. 2007.
202
P. Meyers, Technical Examination Report, Tribunalul Hunedoara, dosar nr. 41/97/2005 (nepublicat).
203
B. Constantinescu, Gh. Niculescu, E. Oberländer-Târnoveanu, Expertise Report, Bucharest, 5.09.2007.
59
Reconstituirea traseului brățării a permis stabilirea faptului că cele două artefacte au fost sustrase în august 1999
de pe o mică terasă aflată deasupra zonei sacre a cetății Sarmizegetusa Regia(coordonatele gropii de braconaj sunt
stabilite în raportul de cercetare), iar până în anul 2001, artefactele au fost deja valorificate la firma din SUA S. N. LLC.
La 27 decembrie 2002 piesele au fost prezentate spre examinare unui expert din Los Angeles, care în raportul său de
expertiză a confirmat autenticitatea acestora. Cu factura nr. 1439/7 din mai 2004, emisă de S.N. LLC, managerul a
vândut brățara de 683 grame firmei W. & Co. din New York pentru 40.000$.
Cea de-a doua brățară, având o greutate de 764 grame, a fost transmisă aceleiași firme spre a fi vândută în
consignație pentru 45.000$. Deoarece nu a fost vândută, a fost restituită managerului la 21 februarie 2005. Acesta a
vândut apoi brățara în august 2006 firmei New Yorkeze A. G. pentru 30.000$, iar piesa a fost expusă spre vânzare la
expoziția bienală a anticarilor organizată la Grand Palais, în Paris.
5. Procedee tehnice de investigare
Pe plan internaţional este în plină afirmare conceptul modern de ştiinţe forensic, ştiinţele care au legătură cu
justiţia şi se definesc drept ansamblul de principii ştiinţifice şi metode tehnice aplicabile investigării infracţiunilor
comise, pentru a proba existenţa acestora, identificarea autorului şi modul său de a opera. 204 Nivelul de tehnicizare a
criminalităţii, accederea în domenii noi cum sunt informatizarea, comerţul virtual cu bunuri de artă, cărţi de credit, impun
un răspuns tehnic şi tactic pe măsură 205.
Expertiza judiciară este o activitate de cercetare științifică desfășurată la cererea autorităților judiciare, de către
persoane care dețin cunoștințe specializate, cu privire la persoane, obiecte sau piste, în vederea clarificării faptelor sau
circumstanțelor sau pentru identificarea obiectelor care lasă urme. Cu ajutorul acestui mijloc de probă, a fost stabilită
autenticitatea brățărilor dacice, au fost examinate siturile arheologice braconate; originea aurului a fost stabilită ca fiind
aluvionară, din „Patrulaterul aurifer al Transilvaniei”, iar procesul de manufactură a fost analizat amănunţit. În acelaşi
mod, o altă spirală din aur a fost identificată, odată cu publicarea ei in 8 decembrie 1999, în catalogul de vânzări Ancient
Jewelry, lot. Nr. 26, al casei de licitații Christie’s din New York. Aceasta a dispărut la scurt timp, precum și alte două
spirale referitor la care se cunoaște doar greutatea.206
Dispunerea efectuării unor constatări tehnice şi expertize judiciare are drept scop stabilirea circuitului actelor,
bunurilor, mijloacelor de plată, stabilirea prejudiciului, în cazul expertizei contabile; stabilirea autenticităţii în cazul
expertizei artefactelor, monedelor antice, documentelor etc.
6. Luarea măsurilor asiguratorii privind reparaţiile civile
Săvârşirea infracţiunilor contra Patrimoniului Cultural Naţional are, adeseori, drept urmare imediată pricinuirea
unor pagube. Repararea acestora se realizează conform dispoziţiilor civile fie în natură, prin restituirea
artefactului(modalitate prioritară în cazul bunurilor de patrimoniu) prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii
infracţiunii, prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare, fie prin plata unei
despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă. Măsurile asiguratoriisunt măsuri care se iau
în procesul penal în vederea garantării realizării efective a reparării pagubei produse prin infracţiune, ori a executării
pedepsei amenzii207. Aceste măsuri procesuale urmăresc să ofere protecţie părţii civile împotriva riscului provocării
insolvabilităţii inculpatului (sau părţii responsabile civilmente) pe parcursul procesului penal şi garantează posibilitatea
realizării acţiunii civile, prin împiedicarea înstrăinării bunurilor din patrimoniul său. Măsurile asiguratorii privind
reparaţiile civile se realizează prin aplicarea, pe bunurile indisponibilizate, a sechestrului penal, luarea inscripţiei
ipotecare sau prin poprire, respectându-se regulile tactice recomandate de literatura şi practica de urmărire penală.
7. CONCLUZII
Criminalitatea contra Patrimoniului Cultural Naţional, domeniu al criminalităţii „în gulere albe”, reprezintă un
fenomen infracţional în expansiune favorizat de globalizarea economiei şi tranziţia la economia de piaţă în Europa de
204
Expresia „forensic” îşi are originea în cuvântul latin „forum” care avea sensul de piaţă publică, incintă de judecată.
Termenul a fost adoptat ca neologism, în toate limbile, pentru a desemna ştiinţele, specialiştii, institutele care prin
cercetările efectuate îşi aduc aportul la înfăptuirea justiţiei. L.Ionescu, Asigurarea calităţii în expertiza criminalistică,
în Dreptul nr.1/1999, Criminalistica nr.1/martie 1999, p.22.
205
S.Alămoreanu, A 13-a Conferinţă E.N.F.S.I. (European Network of Forensic Science Institutes), Praga, 16-19 mai
2001, în R.C.C.P. nr.9/2001, p.105.
206
Dr. Barbara Deppert- Lippitz, Symbolism and Significance-The Dacian Gold Spirals, Patrimonium III, 2013, p.157.
Dacian Gold Treasures from Transylvania, Jewllery Studies, vol. 12, 2012, p. 55.
207
N.Volonciu, op. cit. Partea generală, Ed. Paideia, vol.I, p.441.
60
Est. În statele sud-est – europene, între care se află şi România, o influenţă importantă o exercită elita reţelelor de
traficanţi din spaţiul judiciar ex-iugoslav şi central-european, provenită din simbioza fostelor structuri de putere cu
serviciile de informaţii şi grupările crimei organizate care elaborează şi coordonează punerea în aplicare a scenariilor şi
strategiilor infracţionale în domeniul de interes. Sunt de remarcat, de asemenea, influenţele reţelelor criminale din
Orientul Apropiat, precum şi ale mafiei italiene care operează în sfera traficului cu bunuri de patrimoniu şi a fraudelor
economico-financiare, valorificând oportunităţile oferite de perioada tranziţiei.
Criminalitatea contra Patrimoniului Cultural Naţional s-a dovedit a fi, de asemenea, endemică statelor cu
patrimoniu antic şi piaţă de artă dezvoltată (braconaj arheologic, trafic ilegal de bunuri culturale etc.), o componentă
patologică inerentă a comerţului global cu bunuri de artă. Remarcat frecvent ca o articulaţie a puterii, acest gen de
criminalitate îşi adaptează comportamentul şi întinderea în raport cu reacţiile administraţiei publice şi autorităţilor
judiciare ale fiecărui stat, precum şi ale instituţiilor U.E.
Căutarea, recuperarea și repatrierea cu succes a unor piese de o importanță culturală excepţională, aparținând
Patrimoniului Național Român: 13 brățări din aur (12,633 Kg), 1.024 monede din aur de tip Koson (8,5 kg), 2 scuturi
regale etc. – dispersate în țări din Uniunea Europeană și Statele Unite, după mulţi ani de la exportul lor ilegal – a
reprezentat o premieră în practica judiciară română. Acest proces a dovedit, încă o dată, rolul pozitiv al convențiilor de
asistență judiciară la nivel european și internațional, precum și al Convenției UNIDROIT cu privire la protecția bunurilor
furate și/sau exportate ilegal.
După evaluarea datelor ce caracterizează fenomenul infracţional, precum şi capacitatea de reacţie a organelor
judiciare, demersul cercetării a conturat, ca soluţie practică de ripostă, o riguroasă metodologie de investigare a
infracţiunilor specifice domeniului patrimoniului cultural, ce implică recurgerea la unităţi operative specializate şi la
metoda de acţiune în echipă condusă de procuror (task-force), consilierea de către specialişti în domeniul de interes şi
orientarea cercetării după direcţii metodologice specifice, arătate în conţinutul studiului nostru.
Imperativele luptei contra formelor evoluate de criminalitate în domeniul Patrimoniului Cultural Naţional impun
aplicarea în practica de urmărire penală a acestei metodologii de cercetare, precum şi atingerea următoarelor obiective
strategice:
1. Educarea şi sensibilizarea publicului cu referire la pericolul reprezentat de criminalitatea contra Patrimoniului
Cultural Naţional, inclusiv de infracţiunile de corupţie conexe acestor fapte.
2. Creşterea eficacităţii măsurilor destinate prevenirii şi controlului activităţilor criminale din domeniul
Patrimoniului Cultural Naţional (braconaj arheologic, furturi din muzee, fraude, spălare de bani etc.); aplicarea măsurilor
preventive de natură administrativă (retragerea licenţei, autorizaţiei profesionale, comerciale); crearea unor baze de date
privind persoanele şi societăţile comerciale care desfăşoară anumite activităţi ilicite etc.
3. Protecţia participanţilor vulnerabili în procesul penal.
4. Modernizarea mijloacelor de investigare în materie represivă (consolidarea noilor structuri specializate ale
Poliţiei Judiciare, specializarea magistraţilor în cercetarea acestor infracţiuni etc.).
5. Evaluarea eficacităţii structurilor investigative, stimularea cooperării instituţiilor participante la combaterea
criminalităţii contra Patrimoniului Cultural Naţional: Ministerul Public, Poliţia Română, Poliţia de Frontieră, Vama.
Realizarea obiectivelor menţionate implică, totodată, întărirea efectivelor de magistraţi, poliţişti, funcţionari
publici printr-o recrutare masivă de tineri cu bună pregătire profesională, motivaţi pentru cariere publice atractive, bine
remunerate.
Strategia este necesar a fi susţinută, neîntrerupt, printr-o voinţă de stat fermă, în măsură să asigure integrarea
judiciară europeană a României şi să înfrângă prognoza negativă privind tendinţa creşterii, în continuare, a criminalităţii
contra Patrimoniului Cultural Naţional.
Privind în viitor, în contextul evoluţiei integrării europene, câteva domenii se conturează pentru a fi supuse
reflecţiei cercetătorilor: organizarea structurilor specializate, întărirea cooperării inter-instituţionale, elaborarea
încriminărilor specifice, uniforme, la nivel european, identificarea sancţiunilor adecvate, a procedurilor specifice de
investigare şi de judecată, a strategiilor neconvenţionale de prevenire şi control. Totodată remarcăm câteva tendinţe ale
evoluţiei criminalităţii contra Patrimoniului Cultural Naţional la nivel continental.
Fenomenul de globalizare progresivă a economiei determină un curs de unificare şi creştere a gradului de
interdependenţă a pieţelor criminale şi a făptuitorilor care operează în perimetrul lor. Capacitatea de adaptare şi
mobilitatea specifice organizaţiilor criminale determină deplasarea unor activităţi infracţionale din spaţiul vest-
european, unde se exercită presiunea calificată a instituţiilor judiciare, spre spaţiul est-european unde au apărut noi
oportunităţi de afaceri ilegale (braconaj arheologic, contrabandă, spălare de bani etc.), iar experienţa investigativă în
materie şi mijloacele logistice ale autorităţilor sunt mai reduse. În aceste condiţii, anihilarea noilor manifestări ale
grupărilor infracţionale din domeniul Patrimoniului Cultural Naţional, inclusiv a „laboratoarelor” de corupţie şi
criminalitate organizată create în spaţiul est-european este posibilă prin cooperarea structurilor investigative, transferul
reciproc de expertiză în cadrul programelor europene, sprijinirea organelor judiciare est-europene în acţiunea lor de
emancipare de sub presiunea sufocantă a reţelelor de interese economico-politice preocupate de satisfacerea propriilor
interese privind acumularea rapidă a capitalului.
Cercetarea a relevat că pe măsura integrării în piaţa comună europeană, a dezvoltării libertăţii de circulaţie a
mărfurilor, persoanelor, serviciilor, se creează condiţii favorabile realizării unor reţele criminale specializate la nivel
61
european caracterizate printr-un modus operandi sofisticat, ocult, integrate în circuitele economice tradiţionale, prin
scheme complexe şi cu implicarea într-un lanţ internaţional de intermediari. Investigarea acestor reţele criminale impune
accelerarea preocupărilor pentru crearea unui spaţiu judiciar european, a Codului penal european (Corpus Juris), a
reţelei judiciare europene (Eurojust) alcătuite din procurori, judecători, ofiţeri de poliţie cu competenţe echivalente
detaşaţi de fiecare stat membru conform sistemului său juridic, a Ministerului Public European, precum şi a instituţiei
Procurorului european pentru protecţia intereselor comunităţii.
Este necesar ca anchetatorii europeni să poată utiliza operativ, în materia criminalităţii organizate contra
Patrimoniului Cultural, tehnici de investigare pro-active sau speciale, respectiv investigaţii ante-delictum şi investigaţii
speciale cum sunt: infiltrările de agenţi sub acoperire, societăţile „ecran” furnizoare de servicii către reţelele
infracţionale, informatorii, interceptările, înregistrările audio sau video, utilizarea noilor tehnologii pentru accesul în
sistemele informatice şi pentru analiza informaţiilor, supravegherea conturilor bancare, măsuri legale de reducere a
pedepsei pentru infractorii ce cooperează cu autorităţile judiciare etc., care şi-au dovedit eficacitatea în aplicarea unor
lovituri „chirurgicale” organizaţiilor criminale.
Asemenea tehnici investigative vor putea fi utilizate de structuri specializate, numai într-un cadru legal, care să
excludă arbitrariul, cu aprobarea magistratului şi numai în scop judiciar, respectiv în vederea culegerii probelor în
cazurile de criminalitate organizată.
În condiţiile globalizării criminalităţii contra Patrimoniului Cultural, când infractorii ce locuiesc într-o ţară se
întâlnesc adeseori într-o altă ţară şi organizează săvârşirea fraudelor într-o a treia ţară, iar produsul acestora îl ascund sau
îl investesc într-o a patra ţară, structurile investigative europene trebuie să fie cel puţin la fel de mobile, să-şi comunice în
timp real informaţiile, să fie capabile de a găsi operativ, în alte ţări, probe admisibile în ţara în care se va desfăşura
judecata. Dinamica organizării şi specializării reţelelor infracţionale, adoptarea unui modus operandi tot mai evoluat,
impun o dinamică similară a organizării şi specializării structurilor investigative, utilizarea tehnicilor speciale de
supraveghere operativă şi cercetare adecvate noilor moduri de operare, aplicabile întregului spaţiu judiciar european.
62
Situl Sarmizegetusa Regia (monument UNESCO), zona sacră, cu Punctul arheologic Căprăreaţa – așezarea civilă (roșu) și Sub
Muchea Cetăţii (galben).
Photo © National Geographic Magazine by Ken Garrett
Punctul Căprăreaţa: contextual arheologic (groapa nr.7) de unde a fost sustras, în 6 Mai 2000, tezaurul compus
din 10 spirale de aur.
63
Cele 13 spirale din aur(12,700 Kg), recuperate din New York, Paris, Zurich, Munchen și Hunedoara, expuse la
Muzeul Național de Istorie a României, București.
Imaginile altor două spirale din aur, urmărite prin INTERPOL (2002)
64
Imaginea unei spirale din aur, urmărită prin INTERPOL (2002)
Spirală din aur, cu urmă de lovire, urmărită prin INTERPOL (2001)
Spirală din aur, prezentată de martorul reporter de investigații (9 Martie 2002)
65
Spirală din aur , urmărită prin INTERPOL (2002)
Imaginea unei spirale din aur, urmărită (Christie`s, New York, lot. nr. 26, dec. 1999)
66
Monedă din aur tip Lysimachos, aparținând unui tezaur căutat, de 3.600 monede de aur (înregistrare originală 2002).
Monedă din argint tip Koson, nerecuperată, urmărită international.
Monede din aur tip Koson (stateri), recuperate, aparținând tezaurului sustras din Punctul arheologic Dealul
Muncelului.
67
Monede din aur tip Koson (stateri), urmărite, aparținând tezaurului sustras din Punctul arheologic Dealul
Muncelului.
Tezaur monetar alcătuit din denari romaniși torques dacic, partial recuperat.
Tezaur monetar alcătuit din denari republicani, partial recuperat;

Grădiştea de Munte, jud. Hunedoara (1656 piese)
68
Scuturi dacice din fier, urmărite internațional (Freeman, Ca, USA).
69
70
Lex municipii Troesmensis, 2 tabulae din bronz (18, 20 Kg), sustrase din Situl arheologic Troesmis, jud.
Tulcea(C.N.G. London,UK).
71
FIGHTING ILLICIT TRAFFICKING IN CULTURAL HERITAGE
Dr. Augustin LAZĂR

Prosecutor General
Prosecutor’s Office Attached to the
Alba Iulia Court of Appeal
1. Field of National Cultural Heritage
According to the Romanian legislation, NationalCultural Heritage is defined as the “ensemble of goods
identified as such, regardless of the ownership regime thereof, which represent a testimony and an expression of the
values, beliefs and traditions that are in a continuous evolution; it contains all the elements resulting from the interaction,
in the course of time, between human and natural factors” (Article 1 paragraph 2 of Law No. 182/2000 as amended and
supplemented).
Legislation and doctrine distinguish the following four national cultural heritage fields: immovable heritage
(historical monuments), archaeological heritage, movable heritage and immaterial heritage.
National and international208 surveys listed criminality against cultural heritage as among the types of evolved
transnational criminal manifestations, committed by an elevated class of “white collar” criminals, whose deeds may
prejudice certain fundamental social values, such as the National cultural heritage, history and identity.
2. Modi Operandi Specific to Crimes in the Field of National Cultural Heritage.
An examination of statistical information revealed that the most frequently perpetrated crimes against national
cultural heritage are: theft of works of art, archaeological and religious goods; destruction of movable and immovable
cultural goods; performance by unauthorized natural persons of detection or digging works in archaeological sites;
performance of illegal export operations of classified movable cultural goods.
Specialized analyses of thefts revealed that the modi operandi methods most frequently used by criminals are the
following: breaking doors and security systems, breaking and escalating windows, cutting bars, using forged keys,
distracting the attention of the personnel hired to ensure the security of cultural goods 209.
Archaeological poaching on the sites classified as historical monuments, some on the UNESCO list of
monuments of the world's cultural heritage, is a frequent crime in Romania. Such deeds were perpetrated by specialized
groups, organized in criminal associations, using state-of-the-art detection equipment, sport utility vehicles, radio
communications, watchdogs and even guns. The members of such groups sell the looted archeological objects to certain
collectors and “investors” from the country, often public persons to whom they resort requesting protection against
judicial bodies, through press campaigns, counseling and public interventions, criminal denouncements, etc. Such groups
are also in contact with international networks of Romanian, Serbian, German, Italian etc. traffickers, which are illegally
removing the looted cultural goods from Romania and are placing them on the black market, through illegal transactions,
to certain collectors from EU States or from the USA.
A major focus of interest for poachers are the sites of Dacian citadels and of Roman camps from the area of the
Orăştie Mountain Range, located in Hunedoara and Alba counties, and also those from the counties of Olt, Teleorman,
Tulcea, Constanţa (Greek citadels), Caraş-Severin, Timiş, Bihor, Bistriţa-Năsăud and Sălaj. Such sites have frequently
been the target of raids of “teams” of poachers who engaged in unauthorized detection works, then digging works,
within the area of archaeological sites, from where they stole thousands of objects. Thieves are particularly interested in
monetary treasures, jewelry, funeral artifacts, guns and military equipment (swords, helmets, shields, clasps etc.). The
information regarding the locations of archaeological sites rich in artifacts may be often found on easily accessible
Internet sites, and also in specialized books published by researchers on certain archaeological sites. Such reports and
books have been found upon searching the domiciles and vehicles of network members.
Occasional finds of artifacts in these areas triggered an interest in illegal prospecting works in the hope of an
easy way to get rich. At the same time there was minimal risk of punishment by authorities. Unlike occasional finders,
poachers that call themselves “treasure hunters” carry out this activity in a professional manner, consistently and
regularly, having very good knowledge on the environment in which they act and the rules regarding the secrecy of their
illegal activity. They also know how to approach the locals, to gather information on the areas where occasional finds
208
See P.G. Ferri, Uscita o esportazione illecite. Brevi cenni ale problematiche di maggiore rilievo in tema di
beni culturali.International conference on fighting illicit traffic in cultural property stolen from the archeological sites of
Central and South-Eastern Europe, Alba Iulia, May 28 – 31, 2007.
209
Aug. Lazăr, A. Condruz, Corpus Juris Patrimonii. Patrimoniul Cultural Naţional, Lumina Lex Publishing
House,Bucharest, 2007,p. 26.
72
took place, and to identify the locations rich in archaeological vestiges and the channels for the illegal capitalization of
artifacts.
Criminal prosecution cases in recent years confirm remarks made in the specialized literature 210. This is the rule
requiringlocal intermediaries between the groups of “low profile poachers” and the intermediaries or traders of antiques
that have national or international contacts. These intermediaries are fully aware of the factual situation on site, they
know how to evaluate the trading potential of the finds and they have close relationships with certain representatives of
local authorities to make the latter depend on them, and to promote their interests through blackmail.
In Romania, some local intermediaries of the traffic in archaeological goods, under the protection of public
persons having specific ties to mercantile collectors, accrued fortunes. This allowed them to become major figures of the
underground world, having access to the highest State institutions and enjoying aggressive support from the mass-media
available to them. In this way, local intermediaries became leaders of the underground world and carried out a systematic
archaeological poaching. They invested funds from their criminal activity in state-of-the-art detection equipment and
organized “poaching teams” with the necessary logistic support which started to operate in Orăştie Mountains sites.
Found and stolen artifacts are usually deposited in safe hideouts, located in forests, mountain chalets, etc. Only
occasionally are they hidden at the robbers' domicile and with great caution (arranged niches, pits dug under the shelter
of dogsetc.), so that their chances of discovery by authorities are very low in the absence of certain information.
The evaluation operation is conducted by intermediaries, usually on site, their movement being managed with
caution upon receipt of telephone announcements that “there is merchandise”. After examining and consulting the
catalogues of auction houses, the intermediary will decide, based on the value of the cultural objects, whether or not to
contact the representative of the higher rank of the network, the higher regional or international intermediary.
The intermediary of the “grey zone” is sometimes contacted on site, according to the pieces value and volume.
The meeting is regularly organized in a half-way point that has already been checked: a boarding house, a motel etc. In
this way, Romanian intermediaries from the Hunedoara county, who had on them sample “merchandise” initial meetings
with the Belgrade and Vienna dealersinitially took place in Deva, then Romanian cities located near the Western frontier:
Reşiţa, Timişoara, Arad etc.
Transport is secured by attendants designated by intermediaries from among the concerned poachers, by
dividing the treasure in tranches in order to avoid any risk of total loss, or by representatives of those authorized to attend
their meetings.
The route followed by ancient objects from the place of illegal digging works to the auction house has three
stages: removing artifacts from their area of origin, their illegal removal from their country of origin and their legal
introduction in a country with an art market.
This modus operandi is illustrated by several case files handled by the Romanian judiciary:
OnDecember 172014, theHigh Court of Cassation and JusticeofRomaniasentenced11defendants forcriminal
associationand aggravated theftof cultural property, to sentencescumulating45 yearsof imprisonment 211.The court found,
inter alia,thatbetween May2000 andMay 2001, thedefendants who were associatedina criminal group carried out
detectionsandunauthorizedexcavationsin the archaeological site “Sarmizegetusa Regia”,classified as a
UNESCOmonument and stoletwohoardscontaining 15 spiraling goldbracelets(about 15 Kg), whichtheyillegally
exportedandsold in auction houses in the EU and the US212.
The investigative efforts carried on in the European judicial space between 2005 and 2015 resulted in the
recovery through international assistance requests of 13 wanted Dacian bracelets(12,663 Kg), pertaining to 4 different
treasures, from New York, Zurich, Paris, Munich, Hunedoara- Romania213.
A series of other hoards stolen from the Romanian sites during the same period were internationally pursued:
210
See B. Deppert – Lippitz, Die strukturen des legalen und ilegalen, Handels mit Antiken, p. 8. The
international conference on fighting illicit traffic in cultural property stolen from the archeological sites of Central and
South-Eastern Europe, Alba Iulia, May 28 – 31, 2007.
211
The High Court of Cassation and JusticeofRomania,criminal section, pen. dec. 3152/17.12.2014, file no.
41/97/2005 (non-published).
212
On the findings generated by the investigation of the plundered context, see: M-M. Ciută, G.T. Rustoiu,
Consideraţii asupra unui complex descoperit în proximitatea Sarmizegetusei Regia. Un experimentarheologico-
judiciar/Considerations regarding an archaeological complex discovered near Sarmizegetusa Regia. Anarchaeological
and forensic experiment, in volume Combaterea Criminalităţii contra Patrimoniului Arheologic European, Lumina Lex
Publishing House, Bucharest, 2008, p. 213.
213
Aboutpresenting the five stolen goldhoardscontaining 24spirals, see Dr. Ernest Oberlander-Târnoveanu, 13
out of 24… The Royal Dacian Gold Bracelets from Sarmizegetusa Regia-An Overview of the Question at Beyond the
Midway on the Road to Their Recovery(2007-2011), in volume, Fighting the Traffiking in Cultural Goods-Recovering
the Past, Universul Juridic, București, 2013; Daniel Spânu, Tezaurele dacice. Creaţia în metale preţioase din Dacia
preromană, Simetria Publishing House, București, 2012.
73
- the hoards of Koson gold coins, stolen in 1993; 3000 Koson gold coins, stolen in August 1996; over the 1000
Koson gold coins, stolen in 2003-2004 from the archeological spot “Dealul Bodii”; the hoards of 5000 and 6.000 roman
coins denarii214, stolen in 2001-2004 in the same point; 1200 Koson gold coins, stolen in 2007 from the archeological
spot Dealul Muncelului of which 1.024 coins were recovered inOrăştie,Romania, UK, Belgium, Germany, Poland etc.
and deposited at the Romanian National History Museum (poacher holes no. 14, 15A,15B);
- the hoard consisting of 3600 Lysimach, Pharnakes II and Asander gold coins, stolen in August 1998, from the
archeological spot “Şesu Căprăreţei”, of which 34 pieces were identified and recovered in London UK, Romania,
Germany (poacher hole no. 4)215;
- the hoard consisting of 2300 Koson silver coins, stolen in 2004 from the archeological spot “Dealul Bodii” of
which 252 pieces were identified in Wien, London, Muenchen (Lanz), Chicago (Harlan Berk) recovered and deposited at
the Romanian National History Museum (poacher hole no. 15);216
- the stock of 7-8 iron shields and swords stolen in 2002 from the site of the Dacian fortress from Piatra Roşie,
of which 2 shields were recovered in New York and deposited at the Romanian National History Museum (poacher hole
no. 1);
- the 2 bronze tabulae containing the laws of the municipiumTroesmis, stolen in 2002 from the archeological site
of this fortress (poacher hole no. 1), soldby one of thedefendants to CNG in London UK, which wasofferedto
berepatriated toRomaniaetc.
Artifact capitalization is made in countries with art markets, most often by art dealers with very small
businesses, sometimes even by a single man or by amateur traders, and less often by an auction house. The main
commercial centers where valuable archaeological pieces surface “spontaneously” are: Viena, Zürich, Geneva, Munchen,
Osnabruek, Torino, Roma, London, Paris in Europe, Chicago, Los Angeles and New York in the United States. Artifacts
are regularly surfacing with agents or intermediary traders originating from the provenience country of the
“merchandise” or from the respective region, who have sound knowledge of the language and mentality from that
country. Either buying those pieces, or taking them under consignment, the agent or intermediary trader is considered to
be the last stage on the illegal supply market and the first stage on the legal sale market. Although the locations crossed
by cultural goods until their official access to the country with an art market are immediately forgotten, these
intermediaries know the illegal circumstances of the discovery of the objects in their provenience country, and the traffic
“actors”. Such intermediaries also represent the connection with the owners of art galleries or with the traders known on
the sale market.
The trader from the countries with an art market does not usually take the risk to take part in the illegal export from
the country of origin. In the cases in which he takes this risk, as he has his personal contacts and a good knowledge of the
mentality, language of the respective country, the discovery of the first deed in which he is involved will rapidly entail the
closing of his trading activity. This is also the case of a perpetrator, a small Romanian trader established in the United
Kingdom, having companies in London and Florida, USA, who sold to certain New York and London auction houses, two
Dacian gold bracelets (1,8 kg),two shieldsof forged iron,excavated and illegally removed from the Romanian sites of the
Orăştie Mountains,andtwobronzetabulaecontainingLex municipii Troesmensium, from Dobrogea, Romania, which were
subsequently recovered by Romanian judicial authorities.
“Antiques laundering” is a fraudulent manoeuvre meant to dissimulate the illicit origin and nature of the
archaeological pieces resulting from criminal activity, to create the appearance of legality and to insert them in the flow
of legitimate antiques businesses. The legality appearance artificially created for the artifacts that cross the “grey zone”
and reach the country with an art market is grounded on the opinion that the legal or illegal exit of an object “cannot be
seen on the object”. The trader knows or suspects the country from which the piece is coming, but prefers not to be
214
See Phil Davis's site on Dacian imitatons of Roman Republican coins; nemvs.sarmizegetusa.net/200602.pdf
215
See Harlan J. Berk Gold, Staters of Brutus,“Recently a large group of Lysimachus-style gold staters (struck at
the mints of Callatis, Tomis, and Istrus) have come on the market...”
„In the Triton III Sale catalogue for November 30-December 1, 1999, they challenge me with a number of
"Paper Tiger" issues. The following are my answers: 1. The coins of Pharnakes II and Asander were found with the
anonymous Staters struck in the name of Lysimachus. We have this information not only from people who are in a
position to know, but also through microscopic examination of the encrustation on a coin of Asander as Archon, and
numerous Brutus gold staters struck in the name of Lysimachus. The lime encrustation on all of these coins is the same.
It is off-white in color with black flecks that can only be seen under high magnification. These characteristics, especially
the black flecks, are an important individual characteristic which is peculiar to this group, thus tying them to the same
hoard. ”
216
Archaeometallurgical studies on Dacian gold and silver using advanced X-Ray spectrometric
techniquesproiecte.nipne.ro/pn2/156-projects.html
74
informed in detail of the route of such piece from its finding place to the art gallery217. Under the circumstances, the
buyer perceives the risk taken and may claim that the artifact price should decrease appropriately. The risk of a request
for repatriation increases on a pro rata basis with the price of the artifacts, as it includes its artistic quality, rare nature
and cultural importance. To mitigate this risk, the traders’ modus operandi consisted of several technical sale procedures
such as: taking the cultural good for sale under consignment, subject to the payment of a commission representing a
percentage from the sale price; lending the good to a museum in order to be exhibited for a period of time; then, such
good is considered as “laundered”, for the reason that no claims were raised during its public exhibition time 218.
Analyzing the issue related to “antiques laundering” in order to create an appearance of legality, we find
similarities with the judicial practice created in the field of combating money laundering. In this way, the specialty
literature on the combating of money laundering, revealed that any crime-related activity may be described by means of
three specific elements219:
- iter criminis – the itinerary traveled by the perpetrator from the criminal resolution to the stage related to
preparation acts, the execution stage, completed through the perpetration of the crime;
- modus operandi – the operation method composed of a complex of activities, habits and procedures used,
which characterize a criminal's activity before, during and after the perpetration of an intended crime;
- punctum saliens – the characteristic point, the perpetration particularities that may be noted through the
observation of the criminal itinerary.
With respect to the traffic in antiques, such elements may be revealed through a careful examination of the
circuit of acts, merchandise and payment methods, of the sequence and logic of the operations performed by traffickers,
of the genuineness of documents, securities, etc., which activities allow the identification of perpetrators and the
evidencing of the fraudulent intent (dolus ex re) to offer an appearance of legality to trafficked cultural goods.
The judicial experience with regard to combating money laundering and the ability to identify the nature of
dirty money can be paraphrased from the Latin proverb “Pecunia non olet” (Money has no smell) to read “Pecunia olet”
(Money has a smell). It leaves tracks, and its tracks can be verified220. Similarly, stolen cultural goods leave tracks,
starting with the holes dug in the archaeological site, Internet messages and images through which the respective goods
are offered for sale, the detectors and documents that indicate the poachers' concerns, other pieces (the “orphans”) of the
treasure left on them or in the country, contracted under consignment or against invoices, the amounts transferred into the
accounts of participants in traffic, the procurement of valuable goods (luxury motor vehicles, houses, detection
equipment, etc.). An example of a modus operandi similar to that used by the launderers of dirty money was the purchase
by traffickers of a ‘car wash’ that allows them to preserve an appearance of legality through the illegal capitalization of
the trafficked objects.
The appearance of e-trade provided an evolved modus operandi to the networks of traffickers that trade cultural
goods whose provenience cannot be demonstrated through legal documents. Given that internet sites provide them with
the possibility to perform operations without giving any details to their customers with regard to the origin of goods, this
type of rapid trading, with a very low degree of control by site administrators, grants to those involved an increased
degree of security regarding the preservation of their anonymity.
Investigations conducted in the virtual space highlighted the fact that a large number of heritage goods - genuine
art objects, archaeological artifacts, and their reproductions - is sold on eBay. The frequently used sale method is auction,
the seller having the possibility to conceal the eBay identity of the auctioneer who, under the circumstances, do not know
217
Chicago numismatist and coin dealer Harlan Berk remembers being baffled initially by the coins. "When they
first came out, people were asking $10,000 a coin," he says. "I thought they were fake. Then they started coming out in
greater numbers, and the price dropped to about $300 a coin." Berk says he bought a few dozen, selling them to clients
through his catalog. Because coins are hard to trace and often stay in private collections for decades or even centuries,
Berk didn't look into their provenance (their origins or history of ownership). "Groups of coins come on the market all
the time, and it's very rare that there's a problem," Berk says. "The sellers never told us anything about the coins' origin."
And because Romanian authorities hadn't yet identified Lot 26 and other Sarmizegetusa artifacts as stolen—or even from
Sarmizegetusa—dealers and auction houses took the sellers' word that the bracelets and coins were legitimate. "At the
time there was no claim from Romania for this item, so we were not aware of any cultural property issue," Christie's
spokeswoman Sung-Hee Kim wrote in an email. Andrew Curry, Gold Looted From Ancient Empire Returned to
Romania; http://news.nationalgeographic.com/2015/03/150320-romanian-dacian-sarmizegetusa-gold-looted-recovered/
218
See B. Deppert – Lippitz, op. cit., p. 12
219
Aug. Lazăr, Ancheta antifraudă în mediul afacerilor, “Lumina Lex” Publishing House, Bucharest, 2004, p.
21
220
According to the investigative experience of National Antimafia Department from Italy, “dirty money has
smell, taste and also color“ („il denaro sporco ha odore, ha sapore ed ha anche colore”) Pierluigi Dell’ Osso, Combating
Dirty Money Laundering, A work presented at the “Tempus” seminar regarding combating organized criminality,
P.Î.C.C.J. Bucharest, 2001.
75
who their trading partners are. Another sale method is that in which the seller who sets a fixed price for an artifact, a
method known on eBay as “buy it now for this price” (“buy it now”).
Payments are made by the means indicated by the seller, either through the PayPal system, of money electronic
transfer from the buyer's account into the seller's account, which may be either controlled, or through the money ordersystem,
which allows the money collection from any bank, similarly to a bearer check.
Fast electronic trades offer the possibility to move a huge volume of archaeological pieces within auctions and
to obtain significant amounts of money, resulting from the sale of such goods. Note must be made of the fact that low and
undervalued prices of archaeological pieces traded do not attract attention, and individual sales do not exceed legal
ratings so as to be reported as liable to constitute money laundering operations.
Site administrators waive any responsibility regarding the creditworthiness of the trades concluded. e-Bay
system users are personally liable for all the aspects related to the accurate description of the object, its dispatch to the
buyer, without any obligation whatsoever to inform any authority in connection with the provenience or ownership right
over the sold good, and the respective artifact may belong to the seller or to any other person.
The criminal investigation practice with regards to transactions with looted artifacts revealed a skilled modus
operandi, aimed at hiding the criminal origin of the sold goods, by laundering it. At the time of the sale the exact
location is concealed and they indicate a huge area belonging to the same culture, as the provenience region of the looted
artifact. This way, the dirty money laundering goes alongside the looted artifacts laundering and this is finally a
laundering of the past. A perpetrator, a Romanian citizen, an administrator of commercial companies headquartered in
the United Kingdom and in USA, offering for sale golden Dacian bracelets and ancient monetary treasures, originating in
the archaeological sites classified as a historical monument from the Orăştie Mountains, Dobrogea and other regions of
Romania, might present them on the website of his companies, as artifacts of more general ‘Thracian’ origin, coming
from the cultural area of the Balkan Peninsula 221.
According to the same cautious operation method, sellers are putting up for sale large treasures, divided in
tranches of tens or hundreds of pieces at each auction session. In this way, making the offer does not endanger the whole
treasure. On the other hand, after selling a lot of pieces, such as Dacian gold bracelets, upon the sale of the following
pieces, the good faith resulting from the public sale of the previous pieces is invoked. In this way, the perpetrators,
members of a poaching team from the Orăştie Mountains, after stealing a treasure composed of 3.000 Koson golden
coins from the archaeological site Sarmizegetusa Regia, offered for sale to the National History Museum of Romania and
to the National Bank of Romania lots containing 200 coins each. There were represented as inherited from their
predecessors. Dissatisfied with the received amounts, they capitalized the remaining treasure on the internal and
international black market of antiques222.
The same operation method entails other cautions as well, such as setting reference prices which are concealed
to the auctioneers, named “back-up prices”, which offer an auctioneer the possibility to procure pieces when he/she
reaches their prices. The artifact is thus sold to the auctioneer only when such price is offered. Otherwise, the piece is re-
placed in the auction procedure within a future session.
3. Regulatory Framework for Incriminating and Investigating Crimes in the Field of National Cultural Heritage
3.1 After evaluating the data characterizing the criminality phenomenon, and the judicial bodies' capacity to
respond, the research was consolidated, as a practical strike back solution, into a methodology for the investigation of
crimes specific to this environment. This meant resorting to specialized operative units characterized by the team action
method led by a prosecutor (task-force), specialist counsel in the field of interest and the research orientation according to
the specific methodological guidelines223.
The Office for the Protection of the National Cultural Heritage was thus created within the structure of the
Department for Criminal Investigation within the General Inspectorate of Romanian Police, on the strength of the
provisions of Art. 83 of Law No. 182/2000 regarding the protection of the movable national cultural heritage. The office
is organized according to the principle of the line of work, its actions aim at knowing and controlling the phenomenon of
crime, at preventing and fighting against illegal deeds of this type.
This office is cooperating with the other departments within the General Inspectorate of Romanian Police and
with authorized bodies within the Ministry of Justice and the Ministry of Culture, by means of exchange of data and
information necessary for the organization of joint activities and actions for preventing and fighting against the criminal
phenomenon in the field of the national cultural heritage. In the field of international police cooperation, the office is
collaborating by means of the Center for International Police Cooperation within the Ministry of Interior, with similar
entities from other countries and with otherauthorized international organisms.
221
The Alba Iulia Court of Appeal, File No. 41/97/2005 (not published).
222
Prosecutor's Office attached to the Alba Iulia Court of Appeal, File No. 92/P/2006 (not published).
223
Aug. Lazăr, Ancheta antifraudă în mediul afacerilor, “Lumina Lex” Publishing House, Bucharest, 2004.
76
3.2. Crimes in the Field of the National Cultural Heritage
In the areas, places and environments which form the object of this line of work, the crimes provided by the
following regulatory acts may be committed:
3.2.1. The articles of the Criminal Code with reference to illicit trafficking in cultural goods are:
- Aggravated theft of cultural goods sanctioned by article 228 of the Criminal Code, paragraph 2 a, punishable
by 2 to 7 years imprisonment;
- Concealing sanctioned by article 270 of the Criminal Code, punishable by 1 to 5 years imprisonment and 180-
300 days-fine.
3.2.2. Law 182 / 2000 on the protection of movable cultural goods
- illicit trafficking in cultural goods sanctioned by article 87 of Law 182 / 2000, punishable by 2 to 7 years
imprisonment.
- illicit trafficking in classified cultural goods sanctioned by article 88 of Law 182 / 2000, punishable by 3 to 10
years imprisonment.
- Importing to Romania, possessing, trading or organising exhibitions with movable cultural property of a
Member State’s Cultural Heritage, illegally exported sanctioned by article 89 of Law 182 / 2000, punishable by 3 to 10
years imprisonment.
- Leaking confidential information on movable cultural heritage sanctioned by article 90 of Law 182 / 2000,
punishable by 6 months to 1 year imprisonment.
3.2.3. G.O. no 43/2000, article 23/2, unauthorised excavation, punishable by 1-5 years imprisonment.
3.2.4. Law 656/2002,on the prevention and punishment ofmoney laundering,article 29(purchase, possession and
use, transfer, agreement, property concealment for the false justification of the criminal origin of goods or income),
punishable by 3 to 12 years imprisonment.
4. Performance of the criminal prosecution
Information is defined as being a communication, novelty, news which updates someone in relation to a
situation, clarification regarding a person or fact, the entirety of the information and documentation material; springs,
sources (from lat. informatio)224. In the judicial system, the information also has the meaning of the ensemble of the
instruction acts having as its object to produce evidence in relation to a crime and to discover its perpetrators 225.
The investigation of crimes in the field of the Cultural Heritage requires a deep knowledge of the phenomenon
by gathering, storing and processing in the databases of a significant volume of information regarding criminals, their
criminal records, criminal organizations, modi operandi, suspicious transactions etc. The information flow is directed to
feeding investigation and criminal prosecution activities of the law enforcement agencies. The organization of a constant
and efficient information flow marks the performance of a cultural advancement in the criminal prosecution activity,
from the empirical level to the level of professional specialization.
Also, note must be made that the practice in which public authorities organize databases on persons whose
activities intersect with the competence sphere of the respective authority formed the object of a detailed analysis in the
doctrine and jurisprudence of human rights, in order to provide the individual with sufficient guarantees against arbitrary
accusation.
Mass-media is a significant participant in the global informational environment, being equipped with state-of-
the-art means to record and transmit information in real time and at great distance. Throughconnections with national
and international agencies, governmental organizations, judicial authorities etc., the mass-media organizations may
influence in operational and strategic terms, the actions to collect judicial information, and, in the end the activity of
making justice. Since the role of mass media is more and more important, more and more obvious is also the problem
raised in front of criminal prosecution bodies to discern between quality judicial information226 resulting from this source
and distorted information, by mistake or on purpose, within “image” confrontations of adversary groups.
March 9th, 2002, Bucharest, Romania. An investigative journalist presented, on a Romanian commercial TV
channel a reportage concerning the penetration of a traffickingnetwork from Hunedoara County, introduced as the
“revolving plate” of illegal antiquitiestrade in Romania. The climax of the story was the presentation of a Dacian gold
spiral,which had been stolen from the Sarmizegetusa Regia archeological site: “What you see here in my hand is a
massive gold bracelet, hidden by one of the searchers of this area, a bracelet which I guarantee any museum in the world
would want. It weighs approximately 1,500 grams. It’s incredible! Maybe you will not believe it, but it is true: the
National History Museum, in the basement of which, in an armored room, the most valuable gold objects discovered in
224
Academia Română, D.E.X., Univers Enciclopedic Publishing House, Bucharest 1998, p.491.
225
Le Petit Larousse, Larousse Publishing House, Paris, 2003, p.546.
226
See alsoAndrew Curry, Gold Looted From Ancient Empire Returned to Romania;
77
Romania are exhibited, does not have a bracelet like the one which is now in the possession of the Deva search bands.
There is though, another one which is very similar but unfortunately that one is made of silver”. 227
In the home of one of the concealers, in the city of Deva, a number of artifacts stolen from the site and offered
for sale are shown under the mask of anonymity: gold Lysimachos coins, Roman silver dinars, punch presses, vessels,
Dacian bronze bracelets etc. This information was essential for investigators.
The practice of criminal prosecution bodies revealed that the activity of fighting against the crimes falling under
the organized criminality phenomenon in the field of the National Cultural Heritage goes through three important stages:
information stage, investigation stage, and criminal inquiry stage.
4.1. The information stageincludes the specific activities, carried out in a continuous, organized and conspired
manner by specialized structures in order to know and document the activity of criminal networks.
In accordance with the organization and operation laws, the specialized structures that form the community of
information from Romania develop their own information and databases. To efficiently counter criminal groups, in the
field of economy, the activity of information services was reorganized by the development of interfaces to the economic
and Cultural Heritage fields. Their role, in the service of the community, entails a wide range of missions in the fields of
underground economy, of economic and financial organized crime, of laundering criminal profits 228.
The units for fighting against organized crime networks and corruption within the Public Ministry and
Romanian Police organized databases specific to their activity profile.
Theyhave their own plans for collecting information, defined as minimum strategies in the approach of
organized criminality. Such plans contain the fields in which information is collected (e.g.: cultural heritage, customs
etc.), categories of persons targeted by the activity of operative surveillance and information gathering (e.g.: criminal
networks’ leaders, looters, customs officers etc.),means for operative surveillance and information gathering (e.g.:
informers, trailing, undercover agents, telephone tapping, access to the databank, surveillance of accounts), information
analysis and exploitation modalities together with the judicial policeofficers, to initiate the criminal prosecution and to
capitalize the information material in the criminal prosecution stage. These information structures must actively
cooperate in specific cases concrete in order to make a complete informative documentation and to advance to the next
stage, that of investigation229.
4.2. The investigation stage is composed of the ensemble of activities carried out by specialized structures in
order to secretly verify the information obtained in the information stage. These activities may be: the operative
surveillance of suspects by means of trailing or stake out, surveillance of a location, including by taking judicial photos
and video recordings; verifying suspect transactions, acts and writs used, obtaining data from the Interpol etc.
The investigative action is initiated at a favorable time, characterized by the existence of sufficient accruals in
the information stage, and the efficiency of the action is determined by the extent to which the criminal group is known.
The experience brought on by the investigation draws attention to the fact that the basic rule to be observed is to ensure
continuity and interference of informative and investigative plans, a continuous monitoring of the crime activities of the
criminal group in the investigation and in the criminal prosecution stages.
The purpose of the operative surveillance should be the identification of the connections of the criminal network
in the fields of public administration, politics, finance and banking etc., the identification, location and evaluation of the
cash, goods and values acquire, and the business activities managed directly or by agents by the criminal network.
The progressive globalization of the economy triggered both the unification and the interdependence between
criminal markets and perpetrators operating within the area of such markets. Under these circumstances, internationally
coordinated inquiries which benefit from a permanent flow of information exchanged in real time represent the “last
frontier” in the field of combating the illicit traffic in cultural goods.
September 19th, 2006, Paris, France. The Romanian judicial authorities were notified ex officio about the fact
that a wanted Dacian gold bracelet was exhibited for sale at the biennial exhibition of antiquarians organized at Grand
Palais in Paris, at the stand of “A.G.”company from New York. French judicial authorities were notified through an
international assistance request and on September 20th, 2006 they seized the piece. The American gallery representative
claimed that the bracelet was deposited to be sold on consignment by a Dutch citizen, residing in Munich, known for his
implication in other cases involving artifacts stolen from European archeological sites.
In December 2006, at the request of Romanian authorities, the French judicial agencies ordered that a
museographical expertise be performed at Center for Research and Restoration of Museums of France located in
227
Hunedoara County Court, file no. 41/97/2005 (non-published).
228
See M.Şuteu, La maitrise de l’information-un facteur strategique determinant dans la societé contemporaine,
Collège Interarmées de Defense, Paris, 1999.
229
The importance of information and criminal prosecution in the criminal lawsuit was highlighted in the legal
literature by quoting the aphorism of Ayrault, according to which the prosecution is the soul and basis of the lawsuit
(„L’instruction c’est l’âme du procès”, „L’information c’est le fondement du procès”); L’ordre, formalité et instruction
judiciaire - Lyon, 1624, Book I, Art.1, No. 1, Book III, Art.2, No. 39, after N.Volonciu in Drept Procesual Penal,
Didactică şi Pedagogică Publishing House, Bucharest, 1972, p.239.
78
theLouvre. Following the examination and analysis, the expert concluded that the piece represents an original Dacian
bracelet and that “thefabrication techniques are consistent with those known in ancient times, it is similar in typology
with the silver bracelet discovered at Coada Malului, dating back to the 1st century BC”. The expert also stated that “the
bracelet from Dacia and the gold sample from Brad exhibit identical values” 230. Pursuant to these conclusions, the
French authorities released the bracelet (which the experts called “La Petite Parisienne” and marked as no.5) to the
Romanian judicial authorities, who deposited it on January 24th, 2007 at the Romanian National HistoryMuseum in
Bucharest.
After repatriation, the artifact was examined by Romanian experts who concluded that: “the presented piece is a
gold bracelet having more than one spiral pertaining to a category of typically Dacian jewelry … dating back to the 1st
century BC” and it can be“considered a token of Dacian royal rank”231. “As it is an original and it comes from the
Romanian territory, the examined bracelet is included in the national cultural heritageinventory, classified as treasure”.
“Bracelet no. 5, although exhibiting all the characteristics of the Dacian bracelets, distinguishes itself from the other 4
through its higher gold title as well as through an elaborate decorating style” 232
February 2007, New York, USA. The New York Firm W & Co, upon finding out about the true origin of the pair
bracelet, weighing 683 grams, notified the Romanian judicial agencies, providing them with the pictures, invoices and an
expertise report of both bracelets. The expertise report performed by a well-known Los Angeles expert revealed the fact
that the two pieces were original Thracian bracelets, made out of natural 22 karat gold “the execution technique is
consistent with the methods used to create ancientjewelry items”, and “the combined technical indications, including
those pertaining tothe composition of common alluvial gold elements, the forging technique and thecharacteristics of the
surface are consistent with the suggested creation date”233.
The bracelet was sent for examination at the office of expert Dr.Barbara Deppert, of Frankfurt-am-Main from
where, after the confirmation of its origin, it was recovered through an international assistance request by Romanian
judicial authorities. Pursuant to article 4 of the Convention on Stolen or Illegally exported Cultural Objects signed in
Rome on June 24th, 1995, ratified by Romania through the Law 149/1997, The Ministry of Culture, as a representative of
the rightful owner, the Romanian State, paid the fair and reasonable compensation to W & Co, which was in fact the
amount the firm had paid to purchase the items. In order to retrieve the paid compensation, precautionary measures
regarding the goods of the concerned individuals were taken.
On August 2nd, 2007 the pair-bracelet (called by experts The Little New-Yorker) was remanded in custody of the
Romanian National History Museum. The subsequent expertise led to the following conclusions: The execution technique
and the bracelet’s decorative art (i.e. bracelet no. 9) are consistent with those of the Dacian silver bracelets from the 2nd
and the 1st centuries BC, as well as those of other Dacian or Geto-Dacian jewelry discovered in Romania, most
definitely indicating the fact that they were crafted under the guidance of the same craftsman. „The objects subjected to
expertise (i.e.bracelet no. 9) are original Dacian jewelry items from the 2nd and the 1st centuries BC. 234
The reconstitution of the track the bracelets followed revealed the surprising fact that the two artifacts were
stolen in August 1999, from a small terrace placed above the sacred area of the Sarmizegetusa Regia fortress (the
coordinates of the poacherhole are established in the research report) and by the year 2001 the items were already
monetized at the USA firm S. N. LLC. On December 27th, 2002 the pieces were presented for examination to a Los
Angeles expert, who confirmed their authenticity in his expertise report. With invoice no. 1439/7 of May 2004, issued by
S.N. LLC, the manager sold a 683 grams bracelet to the New York firm W. & Co. for $40,000.
The second bracelet, weighing 764 grams, was transmitted to the same firm in order to be sold on consignment
for $45,000, although as it was not sold, it was sent back to the manager on February 21st, 2005. He sold the bracelet in
August 2006 to the New York firm A. G. for $30,000 and the piece was exhibited for sale at the Biennial exhibition of
antiquarians, organized at Grand Palais, in Paris.
5. Technical Procedures for Investigation
At an international level, the modern concept of forensic sciences is gaining more and more importance; these
are the sciences that are connected with justice and are defined as the ensemble of scientific principles and technical
methods applicable to the investigation of perpetrated crimes, in order to prove their existence. Identify their perpetrator
230
Centre de recherche et de restauration des musées de France, Rapport sur un bracelet en or en spirale aux
extrémités zoomorphes de la Dacie pre-romaine (Roumanie), Paris, 20 décembre, 2006, in file no.41/97/2005 of the
Hunedoara County Court (non-published).
231
A decisive contribution to the study of the recovered artifacts was brought by the metallographic analyses
performed at the National Institute for Physics and Nuclear Engineering “Horia Hulubei” from Bucharest, by expert PhD
Ernest Oberländer-Târnoveanu and his team of experts: Bogdan Constantinescu,Viorel Cojocaru, Roxana Bugoi.
232
M. Babeş, L. Marinescu, Gh. Trohani, Raport de expertiză muzeografică nr. 2, Bucharest, 6.02. 2007.
233
P. Meyers, Technical Examination Report, in Hunedoara County Court, file no. 41/97/2005 (non-published).
234
B. Constantinescu, Gh. Niculescu, E. Oberländer-Târnoveanu, Expertise Report, Bucharest, 5.09.2007.
79
and his/her modus operandi235. The technical complexity of this area of criminality, accession to new informatization
sophistication, virtual trade in art objects, and credit cards, all require an appropriate technical and tactical response236.
The judicial expert appraisal is an activity of scientific research carried out at the request of judicial bodies, by
persons with specialized knowledge, with regard to persons, objects or tacks in order to clarify facts or circumstances or
to identify objects that leave tracks. With this tool, the authenticity of the Dacian bracelets was established, the looting
sites scholarly examined, the origin of the gold certainly determined as alluvial gold from Transylvania, and the
manufacturing process close analyzed. Also, another gold spiral was identified when published in December 8, 1999, in
the sales catalogue Ancient Jewelry, lot. No. 26, of Christie’s New York. It has since disappeared, like two other spirals
of which only the weight was recorded.237
The performance of technical and scientific findings reports and judicial expert appraisals is ordered to establish
the circuit of acts, goods, payment methods, to establish the prejudice, in case of accounting expert appraisals; to
establish the genuineness, in case of expert appraisals of artifacts, ancient coins, credit notes etc.
6. Taking Preventive Measures to recover the damages
The perpetration of crimes against the National Cultural Heritage often results in causing immediate damages.
Such damages shall be remedied according to civil procedures, either in kind, by restituting the object (a propriety
modality in case of heritage objects) by re-establishing the situation prior to the perpetration of the crime, by the total or
partial annulment of a writ and by any other means of repair, or by payment of pecuniary damages, if the in-kind remedy
is not possible. Preventative measures are measures taken in the criminal lawsuit in order to guarantee the effective
realization of the repair of the damage caused by the crime or to execute the penalty by fine238. These lawsuit measures
aim at providing protection to the civil party against the risk of provoking the insolvency of the defendant (or of the party
whose civil liability is entailed) during the criminal lawsuit and guarantees the possibility to realize the civil action, by
preventing the disposal of goods from its assets. Preventative measures connected with civil repairs are taken by the
application upon the goods made unavailable, of the criminal distraint, taking the mortgage inscription or by
garnishment, in compliance with the tactical rules recommended by the criminal prosecution literature and practice.
7. CONCLUSIONS
Criminality against National Cultural Heritage, a field of “white collar” criminality, represents an expanding
criminal phenomenon fueled by the globalization of the economy and the transition to market economies in Eastern
Europe. In South-Eastern European countries, including Romania, an important influence is exerted by an elite of
traffickers networks from the Central European and former Yugoslav judicial space. They emerged from the symbiosis of
former power structures with the security services and groups of organized crime which elaborate and coordinate the
application of scenarios and criminal strategies in the field of interest. A note must also be made of the influences of the
criminal networks from the Near East, and of the Italian mafia also operating in the traffic in heritage objects and of
economic and financial frauds and capitalizing the opportunities offered by the transition period.
This kind of criminality also proved to be, endemic for the States that have an ancient heritage and a developed
art market (archaeological poaching, illegal traffic in cultural goods etc.), an inherent pathological component of the
global trade in art objects. Frequently remarked as an articulation of the power, this kind of criminality adjusts its
conduct and extent to the responses of the public administration and judicial authorities of each State, as well as of the
EU institutions.
The search, recovery and successful repatriation of extremely important cultural pieces pertaining to the
Romanian National Heritage: 13 gold bracelets (12.633 Kg), 1024 Koson gold coins (8.5 kg), 2 royal shields etc. –
scattered in EU countries and US, after years and years since their illegal exportation – represented a ‘FIRST’ in the
Romanian judicial practice. This process proved once more, the positive role of European and international judicial
assistance conventions, as well as of the UNIDROIT Convention in protecting stolen and/or illegally exported cultural
property.
235
The term of “forensic” is originated in the Latin word “forum” meaning public square, trial premises. The
term was adopted as a neologism, in all languages, in order to designate the sciences, specialists, institutes that by means
of their research activities bring their contribution to the making of justice. L. Ionescu, Asigurarea calităţii în expertiza
criminalistică, in The Law No. 1/1999, Criminalistics No. 1/March 1999, p.22.
236
S.Alămoreanu, A 13-a Conferinţă E.N.F.S.I (European Network of Forensic Science Institutes), Prague, May
16-19, 2001, in R.C.C.P. No. 9/2001, p.105.
237
Dr. Barbara Deppert- Lippitz, Symbolism and Significance-The Dacian Gold Spirals, Patrimonium III, 2013,
p.157. Dacian Gold Treasures from Transylvania, Jewllery Studies, vol. 12, 2012, p. 55.
238
N.Volonciu, op. cit. General Part, Paideia Publishing House, vol.I, p.441.
80
After evaluating the data characterizing the criminal phenomenon and the response capacity of judicial bodies,
the practical Romanian judicial, was a rigorous methodology for the investigation of crimes specific to the business
environment. This entailed the resort to specialized task forces and team action method led by a prosecutor, counsel by
specialists in the field of interest and the orientation of investigation according to the methodological directions
explained above.
The imperatives of the fight against the evolved forms of criminality in the field of Cultural Heritage require the
application in the criminal prosecution practice of this research methodology and the achievement of the following
strategic objectives:
1. Educating and raising the public awareness with reference to the danger represented by the crimes against its
Cultural Heritage, including the corruption crimes related to such deeds.
2. Increasing the effectiveness of the measures meant to prevent and control criminal activities in the field of National
Cultural Heritage (archaeological poaching, thefts from museums, frauds, money laundering etc.); application of preventive
measures with an administrative nature (withdrawal of license, professional or commercial authorization); creation of databases
regarding persons and business companies that carry out certain illicit activities etc.
3. Protecting the participants vulnerable to criminal lawsuit.
4. Modernizing the investigation means in the repressive field (strengthening of the new specialized structures of
the Judicial Police, specialization of magistrates in the investigation of these crimes etc.).
5. Evaluating the effectiveness of investigative structures, stimulating the cooperation of institutions that
participate in combating the criminality against the National Cultural Heritage: the Public Ministry, the National Police,
the Border Police, Customs.
Attainment of such objectives requires the strengthening of the teams of magistrates, police officers, public
servants by means of a massive recruitment of professionally well-trained young people, motivated for attractive and
well-compensated public careers.
This strategy needs to be incessantly supported by a firm rule of law, able to ensure Eastern Europe’s law
enforcement agencies’accession at European level and to defeat the negative forecast regarding the continuously
ascending tendency of the rate of criminality against the Cultural Heritage.
Looking to the future, in the context of the evolution of European integration, several fields are outlined to be
subject to the reflection of researchers: organization of specialized structures, strengthening of inter-institutional
cooperation, elaboration of specific, uniform procedures for investigation and trial, of unconventional strategies for
prevention and control. Also, note must be made of several tendenciesof the evolution of crimes against the National
Cultural Heritage at a continental level.
The phenomenon of progressive and continued globalization of theeconomy sets a rate for the unification and
growth of the degree of interdependence of criminal markets and perpetrators that operate within their territory.
The adjustment capacity and mobility specific to criminal organizations determine the relocation of criminal
activities from the zones of Western Europe, where the qualified pressure of judicial institutions is exerted, to the space of
Eastern Europe where new opportunities for illegal business emerged (archaeological poaching, smuggling, money
laundering, etc.), while relevant investigative experience and logistic means of authorities are lower. Under such
circumstances, the annihilation of new manifestations of criminal groups in the field of the National Cultural Heritage,
including that of corruption and organized crime “laboratories” created in Eastern Europe is possible through the
cooperation of investigative structures, mutual transfer of expertise within European programs, support of judicial bodies of
Eastern Europe in their action for emancipation from under the suffocating pressure of the networks of economic and
political interests, concerned with the satisfaction of their own interests with respect to thefast accrual of capital.
Our research revealed that as the integration into the common European market grows, the free movement of
goods, persons, and services develops, conditions are created that favor the realization of specialized criminal networks
at the European level, characterized by a sophisticated and occult modus operandi, integrated into traditional economic
circuits, by means of complex schemes and by their involvement in an international chain of intermediaries. The
investigation of these criminal networks requires an acceleration of concerns for the creation of a judicial European
space, of the European Criminal Code (Corpus Juris), of the European judicial network (Eurojust) composed of
prosecutors, judges, police officers with equivalent competences delegated by each Member State according to its legal
system, of the European Public Ministry, and of the institution of the European Prosecutor for the protection of the
interests of the Community.
It is necessary that European investigators should be able to use in an operative manner, in the field of
criminality against the Cultural Heritage, pro-active or special investigation techniques, respectively ante-delictum and
special investigations, such as: infiltrations of undercover agents, “screen” companies that supply services to criminal
networks, informers, interceptions, audio or video recordings, use of new technologies for the access to information
systems and for the analysis of the information, surveillance of bank accounts, legal measures for decreasing the penalty
for the criminals that cooperate with judicial authorities, etc., which proved their efficacy in the application of “surgical”
coups to criminal organizations.
81
Such investigative techniques shall be used by specialized structures, only within a legal framework, excluding
the arbitrary, with the magistrate’s approval and only for judicial purposes, respectively for the purpose of collecting
evidence in cases of organized criminality.
Criminality against Cultural Heritage is globalized. When the criminals that live in one country often meet in
another country and organize the perpetration of their crimes in a third country, and hide or invest the outcome of their
crimes in a fourth country, European investigative structures must have at least the same degree of mobility, must
communicate their information in real time, must be capable of finding in other countries evidence admissible in the
country where trial is to be carried out. The dynamics of the organization and specialization of criminal networks, the
adoption of a more and more evolved modus operandi impose similar dynamics in the organization and specialization of
investigative structures, use of special techniques for operative surveillance and research that are adequate to new
operation methods and may be applied throughout the European judicial space.
The sacred zone of Sarmizegetusa Regia (UNESCO monument) with the archaeological points from Căprăreaţa – civilian settlement
(red) and Sub Muchea Cetăţii (yellow).
Photo © National Geographic Magazine by Ken Garrett
82
The Căprăreaţa point: the archaeological context (the pit no.7) from where was stolen, in 6 of May 2000, the treasure
composed by 10 golden spirals.
83
The 13 golden spirals(12,700 Kg), recovered from New York, Paris, Zurich, Munchen and Hunedoara exposed at the
Romanian National History Museum, Bukarest
The image of other two golden spirals, wanted (2002)
Image of a golden spiral, wanted (2002)
84
Deformed golden spiral wanted (2001)
Wanted golden spiral, presented by the witness, reporter of investigations (9 of March 2002)
85
Wanted golden spiral (2002)
Image of a wanted golden spiral (Christie`s, New York, lot. no. 26, dec. 1999)
86
Lysimachos type golden coins, belonging to a wanted treasure 3.600 golden coins (original recording 2002)
Koson type silver coins, unrecovered, international wanted
87
Koson type golden coins (staters), recovered, from the treasure stolen from the Dealul Muncelului archaeological point
Koson type golden coins (staters), wanted, from the treasure stolen from the Dealul Muncelului archaeological point
Partially recovered coins treasure of roman denarii, and dacian torques
88
Roman republican coins treasure, partially recovered from Grădiştea de Munte, Hunedoara county (1656 pieces)
89
Wanted dacian iron shields (Freeman, Ca, USA)
90
Lex municipii Troesmensis, 2 wanted bronze tabulae (18,20 Kg), stolen from the Troesmis archaeological site, Romania
(C.N.G. London,UK)
91
SOLUŢIONAREA DE CĂTRE JUDECĂTORUL DE DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI A CERERILOR ŞI
PROPUNERILOR PRIVIND PROBELE ÎN FAVOARE
SOLUTIONING BY THE JUDGE OF RIGHTS AND LIBERTIES OF THE REQUESTS AND
PROPOSALS REGARDING THE EVIDENCES IN FAVOUR
LE SOLUTIONNEMENT PAR LE JUGE DE DROITS ET LIBERTÉS DES DEMANDES ET DES
PROPOSITIONS SUR LES PREUVES EN FAVEUR
Neculai ZAMFIRESCU
Universitatea Ecologică din Bucureşti ( România )
zamfirescu_49@yahoo.com
Abstract
Pentru organele de urmărire penală timpul reprezintă un şir de evenimente ce se desfăşoară în unităţi de timp
necesare realizării operaţiunilor de adunare şi administrare a probatoriului. Pentru judecătorul de drepturi şi libertăţi
percepţia temporală este asemenea unui film ale cărui informaţii trebuiesc procesate într-o unitate de timp ce nu are
reflectivitatea posibilitatii necesare. Pentru ca institutia judecătorului de drepturi şi libertăţi să poată fucţiona în stare
normală, de echilibru va trebuii să profite de angajamentul unor persoane ce sunt recunoscute ca legitime şi care pot
ajunge la cunoaşterea „lucrului-în-sine”, la perceperea fenomenelor prin experienţă, diligenţă şi talent.
1. Dreptul subiectiv si separarea funcţiilor judiciare
Conservarea dreptului subectiv, nu este decât o luptă continuă contra aceluia care lezează sau uzurpă dreptul şi
după cum lupta între naţiuni, sub formă de război, lupta între indivizi sub formă de duel, sunt reglementate printr-o serie
de forme impuse combatanţilor, tot asemenea în lupta pentru drept ce are loc înaintea judecătorului, legiuitorul a impus o
serie de formalităţi pentru a ajunge la triumful definitiv al dreptului.[1]
Se poate aprecia că o astfel de raţiune a condus şi la structurarea conceptului separării funcţiilor judiciare, din a
cărei perspectivă,organele de urmărire penală, adună probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de
trimitere în judecată, mai precis, adună probe ale vinovăţiei, în cazul când ele există iar judecătorul de drepturi şi
libertăţi, veghează asupra respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale în faza de urmărire penală.
Probele în acuzare servesc la dovedirea vinovăţiei învinuitului sau inculpatului.Aceasta e misiunea de căpetenie
a judecătorului de instrucţiune, care este mai înainte de toate instructor, adică adunător de probe ale vinovăţiei, în
cazul când ele există. Judecătorul de instrucţiune are, după lege, o mare putere: sunt – după cum observă D. Degois –
trei principii de drept public pe care judecătorul de instrucţiune are drept să le violeze, în interesul instrucţiunei: 1)
Inviolabilitatea domiciliului în timpul zilei; 2) Dreptul de proprietate prin confiscarea unor lucruri; 3)
Libertatea individuală prin închisoarea preventivă.În adevăr, spre a aduna probele care servesc la constatarea unei
infracţiuni, judecătorul de instrucţiune are drept să facă cercetări la faţa locului, percheziţiuni la domiciliu, confiscări,
expertize, ascultare de martori şi interogarea prevenitului.Legea dă aceste mari drepturi judecătorului de instrucţiune în
vederea marelui interes de a descoperi infractorii: ar fi de dorit ca dovezile cum cereau cei vechi printr-o fază devenită de
stil: să fie întregi şi luminoase ca soarele la amiazi, fiindcă nu e lucru mic ori neînsemnat de a osândi pe un nevinovat
oricât de mică ar fi pedeapsa care i s-ar da. [2]
Instituţia separării funcţiilor judiciare în scopul garantării drepturilor persoanei investigate o regăsim şi în unele
reglementări procesual penale europene.
Codul de procedură penală francez reglementează instituţia unui judecător specializat, „juge des libertés et de la
détention”, care dispune luarea, înlocuirea sau revocarea măsurilor preventive. Potrivit art. 138 din Codul de procedură
penală francez, judecătorul de drepturi şi libertăţi poate dispune măsura controlului judiciar, care presupune impunerea
respectării de către inculpat a unor anumite obligaţii, iar potrivit art. 207, judecătorul de drepturi şi libertăţi poate dispune
luarea măsurii de arestare preventiva. Codul de procedură penală italian adoptat de Parlamentul italian în 1988, a înlocuit
judecătorul de instrucţie cu judecătorul pentru investigaţii preliminare (giudice per le indagini preliminari) şi a creat
premisele unei proceduri de tip acuzatorial.
Sistemul penal italian era în mod tradiţional construit pe modelul inchizitorial, în consecinţă investigaţiile erau
desfăşurate de judecătorul de instrucţie, care strângea probele. Noul Cod italian, urmând anumite iniţiative legislative, a
fost inspirat de modelul acuzatorial din America de Nord. De asemenea, s-a renunţat la instituţia judecătorului de
instrucţie în favoarea judecătorului pentru investigaţii preliminare, care are sarcina de a supraveghea faza premergătoare
procesului, actele procurorului şi de a garanta drepturile persoanei investigate. Acest judecător poate lua măsuri
92
procesuale de restrângere a libertăţii individuale, dacă acestea se dovedesc necesare în timpul anchetei. În sfârşit,
judecătorul pentru investigaţii preliminare rezolvă cererile privind încetarea procesului. [3]
Instituţia separării funcţiei de urmărire penală, faţă de celelalte funcţii judiciare, respectiv,funcţia de dispoziţie
asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei,funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în
judecată şi funcţia de judecată,aşează faţă în faţă un magistrat instructor ( procurorul) şi magistraţii judecători, respectiv,
judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară şi judecătorul de instanţă.
Primul, având după lege o mare putere, este îndrituit să dispună măsuri de adunare şi administrare a probelor ( în
favoare sau de nevinovăţie, ori în circumstanţiere, şi în defavoare sau de vinovăţie ) iar următorii au obligaţia de a
verifica în etape distincte măsurile primului magistrat pentru ale garanta utilitatea şi legalitatea, sau de a le supune, după
caz, procedurii reformulării ori retractării.
2. Observarea deosebirilor necesare.
Dubla poziţie a noţiunilor, magistrat instructor şi magistraţi judecători aşezate în ecuaţia aflării adevărului, aceea
de a fi la baza şi la sfârşitul cunoaşterii, presupune câteva lămuriri.
A face judecată: magistraul instructor este deosebit de magistraţii judecători, aceasta presupune, pe lângă
existenţa anticipată a noţiunilor să existe o noţiune de deosebire. Dar aceste noţiuni cum s-au alcătuit ? Ce ne-a făcut să
degajăm pe magistratul instructor de magistraţii judecători la prima prelucrare a intuiţiei şi să formăm pe deasupra şi
notiunea generală de „ deosebire” ? Oare nu tocmai judecata: magistratul instructor e deosebit de magistraţii judecatori
? - Credem că funcţionarea anterioară alcătuirii noţiunilor nu este această judecată, ci observarea deosebirilor necesare.
Prezentul eseu încearcă să delimiteze funcţia de urmărire penală de funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, folosind pentru o mai lesnicioasă departajare expresiile
- magistrat instructor, adică procurorul şi magistrat judecător, adica judecătorul de drepturi şi libertăţi.
Structrura logico - juridicăa art. 53 C.pr.pen. ipoteza – dacă în cursul urmăririi penale sunt formulate cereri,
propuneri, plângeri, contestaţii sau orice alte sesizări privind: măsurile preventive; măsurile asiguratorii; măsurile de
siguranţă cu character provizoriu; actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege; încuviinţarea percheziţiilor, a
folosirii tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetareori a altor procedee probatorii potrivit legii; administrarea
anticipată a probelor, dispoziţia aceste cereri, propuneri, plângeri, contestaţii sau orice alte sesizări sunt solutionate, în
cadrul instanţei, de judecătorul de drepturi şi libertăţi, sancţiunea - soluţionarea cererilor, propunerilor, plângerilor,
contestaţiilor sau orice alte sesizări în afara acestui cadru procedural atrage nulitatea absolută, iar refuzul soluţionării
atrage culpabilitatea dedusă din principiul denegării de dreptate - reflectă faptul că, magistratul judecător urmează să
soluţioneze, în cursul urmăririi penale, deopotrivă, cererile şi propunerile, plângerile şi contestaţiile tuturor participanţilor
în procesul penal, coştient de faptul că în dosul fiecăruia din aceste acte şi atitudini, conştiinţa sa va percepe un drept
particular sau mai multe, asupra cărora uneori se va putea înşela, luând drept realitate ceea ce este decât o iluzie.
Aceste cereri, propuneri, plângeri, contestaţii sau orice alte sesizări date în competenţa magistratului judecător
sunt în măsura să schiţeze cele două aspecte ale dreptului, mai precis, dreptul obiectiv în opoziţie cu dreptul subiectiv.
Spunem despre acesta din urmă că este mult mai greu de definit decât primul.
Tot ce se raportează la practica dreptului ca şi tot ce îmbraţişează modurile de adoptare a mijloacelor propuse la
scopurile de atins, formează ceea ce se numeşte tehnică juridică, tehnică pe care magistratul instructor o raportează la
dreptul pozitiv, operă umană fragilă, imperfectă şi mai ales schimbătoare, ce conduce la dificultăţi şi conflicte pe care le
provoacă evoluţia şi transformările situaţiei de fapt investigate, şi pe care magistratul judecător va trebui să o
cunoască.[4]
3. Structura atributelor funcţiei de magistrat judecător
Nevoia magistratului judecător de a stăpâni materialul divers, de multe ori confuz şi chiar inacesibil invocat de
magistratul instructor, impune ca cel dintâi menţionat să apeleze la metodele ştiinţei în particular prin care deciziile sale
pot dobândi importanţă şi prestigiu.
Graţie cercetărilor aplicative independente pe care le poate promova magistratul judecător, deciziile sale pot fi
considerate ca obiect de conştiinţă sau ca simplu material practic pentru o artă proprie, întrucât dreptul ţine deopotrivă şi
de o ştiinţă şi de o artă.
93
Dreptul este noţiunea desprinsă din condiţiile în care facultatea de a lucra a fiecăruia se poate acorda cu
facultatea de a lucra a altuia, după o lege universală a libertătii [5]
Credem că o structură a atributelor funcţiei de magistrat judecător, poate fi notificată după cum urmează:
- soluţionarea cererilor şi propunerilor adresate de procuror, în vederea luării măsurilor preventive, măsurilor
asiguratorii, măsurilor de siguranţă cu caracter provizoriu, încuviinţarea percheziţiilor, a folosirii tehnicilor speciale de
supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii admise de lege;
- soluţionarea cererilor şi propunerilor adresate de procuror, în vederea reliefării probelor care vin în apărarea
inculpatului, chiar dacă acesta nu le propune sau chiar împotriva voinţei lui;
- soluţionarea cererilor şi propunerilor formulate de organele de urmărire penală privind administrarea anticipată
a probelor;
- soluţionarea plângerilor, contestaţiilor sau orice alte sesizări formulate de avocat, părţi, subiecţi procesuali
principali, precum şi alţi subiecţi procesuali, împotriva actelor procurorului sau măsurilor propuse de acesta;
- soluţionarea cererilor şi propunerilor formulate în baza principiului libertăţii probelor, de către avocat, părţi,
subiecţi procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali, privind administrarea unor procedee probatorii ce
evidenţiază proba favorabilă; [6]
4. Raţiunea promovarii probei favorabile
Larga perspectivă de cercetare fundamentală şi aplicativă a structurii mai sus notificate, alături de necesitatea
rezumării argumentării noastre ne indică să extrapolăm numai ultimul punct al enumerării.
Facem această alegere motivat şi de faptul că instituţia probei favorabile nu reprezintă pentru organele de
urmărire penală un interes aplicativ, astfel că această instituţie nu este îndestul de studiată, şi că din acest motiv la
doctrina acesteia se pot aduce multe întregiri.[7]
O primă misiune a magistratului judecător este aceea de a sesiza valoarea probantă a mijloacelor de probă
prezentate de organele de urmărire penală şi de a verifica valoarea cererilor şi propunerilor părţii adverse, reţinând
numai acelea care au drept scop producerea unor valori probatorii ce exced valorilor probante anterioare.
Folosirea unor mijloace de exprimare cu caracter ştiinţific, realizate cu îndemânare deosebită, pricepere, si
măiestrie de persoane ce sunt recunoscute ca legitime şi care pot ajunge la cunoaşterea „lucrului-în-sine”, la perceperea
fenomenelor prin experienţă, diligenţa şi talent, sunt repere de selecţie bine definite, chiar dacă furnizorii de ştiinţă nu fac
parte din categoriile enunţate de art.172 (4) respectiv, experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate, alături
de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate.
Magistratul judecător în calitatea sa de garant independent al respectării drepturilor fundamentale în cadrul

urmăririi penale, nu poate fi încorsetat de un sistem enumerativ al mijloacelor de probă şi furnizorilor de ştiinţă, de
asemenea datorită obiectivului funcţiei sale nu se poate limita la acestea.
Rolul şi personalitatea funcţiei magistratului judecător implică distincția între cunoașterea de tip comun,
general-uman și cunoașterea științifică, trecerea de la ştiintă la scientologie, astfel că judecătorul de drepturi şi libertăţi,
judecătorul de cameră preliminară sau judecătorul de instanţă va trebuii să admită că, termenul de ştiinţă penală, nu
exprimă decât latura represivă care reprezintă o parte redusă din totalul problemelor ce iplică rezolvarea unui caz.
Se dă numirea de ştiinţă criminală acelui sistem de discipline care au ca obiect studiul crimei şi criminalităţii ca
fenomene naturale, sociale şi juridice. Acest termen este socotit mai propriu şi mai exact decât termenul de ştiinţă penală,
care are defectul de a nu exprima decât latura represivă care reprezintă o parte redusă din totalul problemelor
criminalistice. Domeniul ştiinţei criminale fiind destul de vast, iar problemele sale implicând multiple specialităţi, e greu
ca cineva să posede cunoştinţe complecte şi desăvârşite asupra tuturor disciplinelor ce o alcătuiesc. De aceea nimeni nu
va pretinde ca un penalist jurist, sa fie în acelaşi timp şi un perfect antropolog, un desăvârşit sociolog, etc; ceea ce însă i
se va cere va fi de a păstra continuu contactul cu toate disciplinele ce compun ştiinţa criminală şi de a folosi rezultatele
lor definitive dobndite.[8]
94
Aspectele mai sus menţionate consolidează idependenţa magistratului judecător în ceea ce priveşte alegerea
metodelor, tehnicilor precum şi a furnizorilor de ştiinţă pentru ca acesta să poată soluţiona ( examina amănunţit, oferi
soluţii, dezlegări, rezolvări, tranşări... ) cu bună credinţă cererile şi propunerile promovate în scopul evidenţierii probei
favorabile prin conţinutul cărora, după caz, se aduc critici conţinutului de idei al actelor expertale sau propun metode
investigative superioare din punct de vedere ştiinţific.
Reflectând asupra conţinutuui instituţiei probei favorabile notificăm faptul că prin acesta înţelegem totalitatea
atributelor care îi compun înţelesul, şi inferăm posibilitatea dezvoltării sale pe baza elaborării şi aplicării unor strategii de
evidenţiere şi verificare.
Atât evidenţierea probei favorabile în baza principiului libertăţii probelor de către avocat, părţi, subiecţi
procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali, direct sau apelând la cercetarea aplicativă independentă, cât şi
verificarea acesteia realizată după caz de organele de urmărire penală sau magistraţii judecători, devin raţiuni ce măsoara
însăşi posibilitatea şi strategia de valorificare a mijloacelor de probă relative la drepturile şi libertăţile ce trebuiesc
respectate de organele de urmărire penală şi garantate de magistraţii judecători.
Organul judiciar nu trebuie să aştepte iniţiativele inculpatului pentru a aduna un asemenea material, nu trebuie
să-l lase pe inculpat să se apere „ cum se pricepe” şi „ dacă se pricepe” ci să-l îndrume.[9]
Atributele definitorii ale dreptului la apărare, indică magistraţilor judecători obligaţia acordării timpului şi
înlesnirilor necesare pregătirii apărării, de a asigura exercitarea deplină si efectivă a acestui drept prin bună-credinţă,
potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege.
Inferăm faptul că teoria sistemelor juridice complexe trebuie sa cuprinda elemente de matematică, fizică,
economieși filozofiea dreptului ce descrie comportamentul acelor sisteme şi care prezintă fenomenul de instabilitate
numit sensibilitate față de condițiile inițiale, motiv pentru care comportamentul lor este imprevizibil, dar care deşi se
pare desfășura la întâmplare, are de fapt un element de regularitate, în opinia noastra, proba favorabilă.[10]
Acest element de regularitate poate fi definit matematic, astfel 1 + 1 = 3 – 1. Această egalitate ascunsă în orice
evoluție aparent haotică a sistemului probatoriu poate fi determinată de un element al situaţiei de fapt, după caz, real,
eronat, necunoscut sau produs al subiectivismului, şi a cărei descoperire poate produce o schimbare a convingerii
magistratului judecător, o atmosferă juridică ce poate determina ca o măsura contrară drepturilor şi libertăţilor
fundamentale să nu mai apară, sau din contră, tocmai din această cauză se se impună.
Literatura de specialitate face vorbire de noile operaţiuni ale ştiinţelor descoperirii (forensic science) iar
reprezentanţi ai spaţiului academic, admit faptul că Şcoala Română de Poliţie Ştiinţifică a dezvoltat episteme, ferestre ale
cunoaşterii deschise către cercetarea ştiinţifică aplicativă independentă, ce tinde să impună completarea genurilor de
expertize şi obiectivele expertale enumerate de institutele naţionale de specialitate. ( Institutul Naţional de Expertize
Criminalistice şi Institutul Naţional de Criminalistică )
Cu titlu exemplificativ, menţionăm :
GENURI DE OBIECTIVE FORENSIC SCIENCE RAMURI

EXPERTIZE în cazul expertizei Dezvoltate de Şcoala
instituţionalizate instituţionalizate Română de Poliţie
Ştiinţifică
Semantica dialogurilor
Expertiza Stabilirea autenticităţii Lingvistica forensic interceptate
documentelor documentelor se ocupa de studiul
problemelor din sistemul Semantica relatărilor
Descoperirea falsului juridic care necesită o notificate (declaraţii.. )
realizat prin diferite metode examinare linvistica
Semantica testamentului
Stabilirea modalităţii de olograf
falsificare sau de
contrafacere Semantica alibiului şi a
asumării acţiunii
infracţionale
95
Expertiza Determinarea dinamicii Procese forensic
accidentelor de trafic accidentului după urmele colectarea de date, Reconstrucţia şcenei unei
rutier create interviuri de investigație accidentalităţi
examinarea şi integrarea
rezultatelor
Cercetarea la faţa
locului în cazul Descoperirea şi fixarea - // - Reconstrucţia şcenei unei
infracţiunilor privind urmelor infracţiunii crime
suprimarea vieţii
O suma de exemple reflectate de cercetarea aplicativă indepententă, indică faptul că evidenţierea probei
favorabile alături de demonstrarea veridicităţii sale înseamnă, după caz, adunarea şi posibilitatea de administrare a unei
probe de nevinovăţie sau a unei veritabile probe în circumstanţiere, iar demonstrarea neveridicităţii înseamnă adunarea şi
posibilitatea de administrare a unei certe probe de vinovăţie.
Iată deci că proba favorabilă este deopotrivă spada şi balanţa în mâna organelor judiciare, a avocatului, parţilor
şi subiecţilor procesuali principali, iar expresia „ drepturi ” ( opus expresiei „ drept ”) justifică căile ce se oferă
magistratului judecător pentru a aduce siguranţă în societae.
Referinţe
[1] Demetru Negulescu, Curs de procedură civilă, Ed.Vasilescu 1907 p. 1

[2] Ionel Tanoviceanu ,Tratat de drept şi procedură penală, Bucuresti, Ed. Curierul Juridic 1936
[3] Adelmo Manna and Enrico Infante., Criminal justice Systems in Europe and North America, Italy . HEUNI,
Helsinki, 2000 http://www.heuni.fi/uploads/jrrqu.doc.
[4] Eugen Heroveanu, Principiile procedurii judiciare, Bucuresti 1932 p. 142
[5] Eugen Heroveanu, citind pe I.Kant, Principiile procedurii judiciare, Bucuresti 1932 p. 35
[6] Neculai Spirea Zamfirescu, Tratat practic de psihocriminalistica , Bucuresti, Ed. Universul Juridic 2010 p.
353
[7] Neculai Spirea Zamfirescu, Strategia Probei Favorabile, editie de lucru . Ed. Z&Z 2013 p. 5
[8] I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, Bucuresti, Curierul Juridic 1936
[9] Nicolae Volonciu, Tratat de procedura penala
[10] Neculai Spirea Zamfirescu, Expertiza criminalistica mijloc de proba si identificare, Bucuresti
Ed. ERA 2007 p. 83
96
SOCIETATEA ROMÂNA A
România / Râmnicu Sărat,
CERCETĂTORILOR
str. N.Bălcescu nr. 2 B
ÎN STRATEGII JUDICIARE 239
0723435605 e-mail:
CENTRUL DE CERCETĂRI ÎN probafavorabila_z@ yahoo.com
ETICĂ JURIDICĂ APLICATĂ probafavorabila.webgarden.ro
NR. 001 /20.03. 2014
NOTA CERCETARE 240
CERCETĂTOR - Conf.univ.dr. Neculai Spirea Zamfirescu, atestat de Consiliul Naţional de Atestare

a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare, prin Ordinul M.E.C.T. 4693 / 2008
Capacitatea de a desfăşura activităţi de cercetare-dezvoltare a fost evaluată de Autoritatea Naţională pentru

Cercetare Ştiintifică şi atestată prin Decizia 9757 / 2009
OBIECTUL CERCETĂRII – Conceptul de alibi şi natura sa juridică241
Forma de reflectare a noţiunii de alibi în gândirea juridică nu este dată de o anume normă juridică ci de mesajul
dicţionar juridic, unanim recunoscut - Alib'i, alibiuri, s.n. 1. Dovadă de nevinovăţie rezultată din constatarea că, la data
săvârsirii infracţiunii, cel învinuit se afla în altă parte decât la locul săvârsirii ei. 2. Mijloc de apărare care aduce în
sprijin un alibi...... .242
Din punct de vedere juridic, noţiunea de alibi este percepută şi acceptată unanim sub două conţinuturi sau
mesaje243
1.proba prin care un suspect sau inculpat dovedeşte justiţiei că în momentul săvârşirii faptului delictuos
imputat el se găsea în altă parte
239
Societate cu personalitate morală sau de drept natural, funcţionând ca instituţie ştiintifică de formare,
specializare, perfecţionare şi recomandare a cercetătorilor în strategii judiciare.
240
Raportul face parte integrantă din programul de cercetare ştiinţifică intitulat “ Repere ale şcolii române de
poliţie ştiinţifică “ proiectul – Teoria alibiului şi a asumării acţiunii infracţionale.
241
Neculai Spirera Zamfirescu – note cercetare stiintifica - „Teoria alibiului si a asumarii actiuii infractionale ”
Revista Romana de Psihocriminalistica, Anuarul 2008 si
242
Principiul ubicuitatii este incident în materia aplicării legii penale în raport cu spaţiul. Negarea logică a
omniprezenţei, respectiv a însuşirii, stării cuiva de a fi prezent pretutindeni sau în mai multe locuri în acelaşi timp,
devine raţiunea definirii alibiului.
243
Neculai Spirera Zamfirescu – note cercetare ştiinţifică - Caracteristica fundamentală a acţiunii infracţionale
privind omucideri instantanee ce nu exclud un iter criminis şi Expunere în cadrul Conferinţei cu participare internaţională
„Marea criminalitate în contextul globalizării”, organizată de Academia Română - Institutul de Cercetări Juridice «Acad.
Andrei Rădulescu» - 16 martie 2012
97
2. dovadă de nevinovăţie rezultată din constatarea că, la data săvârsirii infracţiunii, cel învinuit se afla în altă
parte decât la locul săvârşirii ei.
Deci, se poate infera faptul că alibiul poate fi după caz, o probă infăţişată de suspect sau inculpat, ori o
dovadă de nevinovăţie rezultată din constatarea organelor judiciare, de cele mai multe ori o dovadă de nevinovăţie
rezultată din constatarea veridicităţii probei înfăţişate de suspect sau inculpat. 244
Inculpatul poate dovedii justiţiei ( conform principiului libertăţii probelor ) că în momentul săvârşirii faptului
delictuos imputat el se găsea în alta parte, prezentând în acest sens, înscrisuri, fotografii, mijloace materiale de probă
admise de lege.
Dovadă de nevinovăţie rezultată din constatarea organelor judiciare, poate avea ca izvor oricare din mijloacele
prin care se obţin probe în procesul penal, respectiv: declaraţiile suspectului şi ale inculpatului - supuse procesului de
coroborare cu celelalte probe; declaraţiile martorilor; înscrisuri, rapoarte de expertiză, procese-verbale, fotografii,
mijloace materiale de probă; orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.
Remarcăm că dincolo de abstractizareanoţiunii avem în faţă mesajul acesteia, conţinutul ce se materializează în

elemente de fapt care servec la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a
săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea
adevărului în procesul penal.
Deci putem infera că alibiul ca orice mijloc de apărare atunci când este afirmat cu bună-credinţă, aduce în
discuţie un drept absolut, respectiv dreptul subiectului procesual împotriva căruia se exercită o acţiune judiciară de a
prezenta organelor judiciare o stare de fapt ce tinde să dovedească neimplicarea sa într-o anumită faptă penală. Alăturat
acestui drept, în tot cursul procesului penal, apare obligaţia organelor judiciare de a asigura verificarea cu bună credinţă
a situaţiei favorabile invocate.
Dacă urmărimjocul de cuvinte -A (nu) avea (nici) un alibi = a (nu) deţine (nici) o probă, a (nu) avea (nici) o
motivare, respectiv: a avea un alibi = a deţine o probă, a avea o motivare; a nu avea nici un alibi = a nu deţine nici o
probă, a nu avea nici o motivare - putem sublinia că rezultatul verificării relatării ( expunerii de fapte şi împrejurări
privind poziţionarea în timp şi spaţiu a suspectului sau inculpatului) ce tinde să dovedească neimplicarea într-o anumită
faptă penală prin însaşi forma procesuala notificată ( proces verbal, declaratie, inscris,.....) se constitue ca un mijloc de
poba ce indică nevinovăţia sau vinovăţia, după cum dreptul de invocare şi obligaţia de verificare au fost exercitate cu
bună credinţă sau dimpotrivă.
Este de subliniat faptul că neverificarea de către organele judiciare a relatărilor, expunerilor de fapte şi
împrejurări ce tind să dovedească neimplicarea sau implicarea circumstanţiată (cauzele justificative sau de
neimputabilitate ) într-o faptă penală a subiectului procesual împotriva căruia se exercită o acţiune judiciară, atrage
potrivit principiilor ştiinţei dreptului sancţiuni destinate atât actelor de urmărire penală, sub aspectul nulităţii 245, cât şi
organelor judiciare din perspective instituţiei denegării de dreptate. 246
244
Instituţia rolului activ al organelor judiciare poate oferii posibilitatea unei largi dezbateri pe aceasta temă.
245
Examinarea structurii logico juridice a textului art. 7 C.pr. pen., indică sacţiunea nulităţii dedusă din
neconstatarea la timp şi în mod complet a faptelor.
Art. 7 C.pr. pen Organele judiciare au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea
garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali astfel încât să fie constatate la timp şi în mod
complet faptele care constituie infracţiuni, nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice
persoană care a săvârşit o infracţiune sa fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.
98
În cauza analizată, respectiv, cauza privind dispariţia victimei Apostol Abel remarcăm faptul că alibiul
inculpatului Buleu Adrian tinde să dovedească justiţiei că în momentul dispariţiei el se găsea în altă parte.
Această relatare pro domo a inculpatului este parte integrantă a unui veritabil mijloc de probă, respectiv o
declaraţiedată într-o sedinţă publică (22.07.2013) în condiţiile prevăzute de legea procesuală, mai precis, art.106 privind
comunicarea drepturilor şi a obligaţiilor, art.107 privind modul de ascultare, precum şi în condiţiile art.108. privind
exigenţele consemnării declaraţiilor.
Inculpatul a făcut cunoscut instanţei faptele şi împrejurările zilei de 01.05.2013 în conformitate cu prevederile
Cap II, secţiunea a 2-a din C.pr.pen.(ascultarea suspectului sau a inculpatului), NU a solicitat, NU a rugat, NU a emis
pretenţia consemnării declaraţiei, astfel că aceasta nu poate avea caracterul unei cereri supuse procedurii prevăzute de
art.98. (3) privind admiterea sau respingea.
Declaraţia inculpatului care cuprinde alibiul sau trebuie privită ca o singura idee, o teza ce conţine o forma de
incompletitudine, ce dă naştere la antiteză, la o idee în conflict ce prezumă o sinteză, care trebuie să
depăşească conflictul prin reconcilierea adevărurilor conţinute în teză şi antiteză la nivel superior, respectiv al nivelul
cercetării judecătoreşti aplicate.
Întrucât în cauza analizată, teza inculpatului nu a fost supusă antitezei, mai précis procedurii de constatare a
veridicităţii / neveridicităţii, hotararea (sinteza) instanţei va fi fără îndoială viciată datorită neconstatării în mod complet
a faptelor şi împrejurărilor cauzei.
Din perspectiva principiului libertăţii probelor, alibiul apare în ecuaţia probatorie ca o probă prezentată de
inculpat, nu ca o cerere, solicitare, rugăminte adresată bunăvoinţei organelor judiciare 247
Orice probă prezentată de inculpat, prezumtiv conţine o forma de incompletitudine, de aceea în baza principiului
rololui activ, cercetarea judecătorescă trebuie să treacă la operaţiuni de cercetare aplicată prin care să determine a seriei
de adevăruri exacte, nu binevoitoare faţă de inculpat sau organele de urmărire penală, adevăruri afate în afara intervalului
cunoscut şi care urmează să fie supuse unor evaluări şi corecţii logice.
247
Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor - Art. 5 (1) Magistraţii sunt obligaţi..... să asigure un
tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare, indiferent de calitatea
acestora,....(2) Judecătorii nu pot refuza să judece ( să cerceteze ) pe motiv că legea nu prevede ( N.N. noţiunea „ alibi
”)
247
Prezenta,prezínt, vb. I. 1. Tranz. şi refl. a (se) face cunoscut , a înmâna, ♦ a oferi, a da. ♦ a înfăţişa rezultatul
unor cercetări etc.
Constata,constát, vb. I. Tranz. A stabili situaţia sau starea unui lucru, existenţa unui fapt, a unui adevăr etc.
Cerere,cereri, s. f. acţiunea de a (se) cere şi rezultatul ei ♦ solicitare; rugăminte.♦ pretentie, exigentă;

revendicare ♦ sesizare adresată unui organ de jurisdictie sau unui alt organ de stat pentru valorificarea, recunoaşterea sau
apărarea unui drept.
99
CERCETĂTORILOR
0723435605 e-mail:
NR. 002 /20.03. 2014
NOTA CERCETARE


RAŢIUNEA PROMOVARII PROBEI FAVORABILE
O primă misiune a magistratului judecător este aceea de a sesiza valoarea probantă a mijloacelor de probă
prezentate de organele de urmărire penală şi de a verifica valoarea cererilor şi propunerilor părţii adverse, reţinând
numai acelea care au drept scop producerea unor valori probatorii ce exced valorilor probante anterioare.
Folosirea unor mijloace de exprimare cu caracter ştiinţific, realizate cu îndemânare deosebită,

pricepere, si măiestrie de persoane ce sunt recunoscute ca legitime şi care pot ajunge la cunoaşterea „lucrului-în-sine”, la
perceperea fenomenelor prin experienţă, diligenţa şi talent, sunt repere de selecţie bine definite, chiar dacă furnizorii de
ştiinţă nu fac parte din categoriile enunţate de art.172 (4) respectiv, experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de
specialitate, alături de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate.
Magistratul judecător în calitatea sa de garant independent al respectării drepturilor fundamentale în cadrul

urmăririi penale, nu poate fi încorsetat de un sistem enumerativ al mijloacelor de probă şi furnizorilor de ştiinţă, de
asemenea datorită obiectivului funcţiei sale nu se poate limita la acestea.
Rolul şi personalitatea funcţiei magistratului judecător implică distincția între cunoașterea de tip comun,
general-uman și cunoașterea științifică, trecerea de la ştiintă la scientologie, astfel că judecătorul de drepturi şi libertăţi,
judecătorul de cameră preliminară sau judecătorul de instanţă va trebuii să admită că, termenul de ştiinţă penală, nu
exprimă decât latura represivă care reprezintă o parte redusă din totalul problemelor ce iplică rezolvarea unui caz.249
248
Societate cu personalitate morală sau de drept natural, funcţionând ca instituţie ştiintifică de formare, specializare,
perfecţionare şi recomandare a cercetătorilor în strategii judiciare.
249
Se dă numirea de ştiinţă criminală acelui sistem de discipline care au ca obiect studiul crimei şi criminalităţii ca
fenomene naturale, sociale şi juridice. Acest termen este socotit mai propriu şi mai exact decât termenul de ştiinţă penală,
care are defectul de a nu exprima decât latura represivă care reprezintă o parte redusă din totalul problemelor
criminalistice. Domeniul ştiinţei criminale fiind destul de vast, iar problemele sale implicând multiple specialităţi, e greu
ca cineva să posede cunoştinţe complecte şi desăvârşite asupra tuturor disciplinelor ce o alcătuiesc. De aceea nimeni nu
va pretinde ca un penalist jurist, sa fie în acelaşi timp şi un perfect antropolog, un desăvârşit sociolog, etc; ceea ce însă i
100
Aspectele mai sus menţionate consolidează idependenţa magistratului judecător în ceea ce priveşte alegerea
metodelor, tehnicilor precum şi a furnizorilor de ştiinţă pentru ca acesta să poată soluţiona ( examina amănunţit, oferi
soluţii, dezlegări, rezolvări, tranşări... ) cu bună credinţă cererile şi propunerile promovate în scopul evidenţierii probei
favorabile prin conţinutul cărora, după caz, se aduc critici conţinutului de idei al actelor expertale sau propun metode
investigative superioare din punct de vedere ştiinţific.
Reflectând asupra conţinutuui instituţiei probei favorabile notificăm faptul că prin acesta înţelegem totalitatea
atributelor care îi compun înţelesul, şi inferăm posibilitatea dezvoltării sale pe baza elaborării şi aplicării unor strategii de
evidenţiere şi verificare.
Atât evidenţierea probei favorabile în baza principiului libertăţii probelor de către avocat, părţi, subiecţi
procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali, direct sau apelând la cercetarea aplicativă independentă, cât şi
verificarea acesteia realizată după caz de organele de urmărire penală sau magistraţii judecători, devin raţiuni ce măsoara
însăşi posibilitatea şi strategia de valorificare a mijloacelor de probă relative la drepturile şi libertăţile ce trebuiesc
respectate de organele de urmărire penală şi garantate de magistraţii judecători.250
Atributele definitorii ale dreptului la apărare, indică magistraţilor judecători obligaţia acordării timpului şi
înlesnirilor necesare pregătirii apărării, de a asigura exercitarea deplină si efectivă a acestui drept prin bună-credinţă,
potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege.
Inferăm faptul că teoria sistemelor juridice complexe trebuie sa cuprinda elemente de matematică, fizică,
economieși filozofiea dreptului ce descrie comportamentul acelor sisteme şi care prezintă fenomenul de instabilitate
numit sensibilitate față de condițiile inițiale, motiv pentru care comportamentul lor este imprevizibil, dar care deşi se
pare desfășura la întâmplare, are de fapt un element de regularitate, în opinia noastra, proba favorabilă.
Acest element de regularitate poate fi definit matematic, astfel 1 + 1 = 3 – 1. Această egalitate ascunsă în orice
evoluție aparent haotică a sistemului probatoriu poate fi determinată de un element al situaţiei de fapt, după caz, real,
eronat, necunoscut sau produs al subiectivismului, şi a cărei descoperire poate produce o schimbare a convingerii
magistratului judecător, o atmosferă juridică ce poate determina ca o măsură contrară drepturilor şi libertăţilor
fundamentale să nu mai apară, sau din contră, tocmai din această cauză să se impună.
Literatura de specialitate face vorbire de noile operaţiuni ale ştiinţelor descoperirii (forensic science) iar
reprezentanţi ai spaţiului academic, admit faptul că Şcoala Română de Poliţie Ştiinţifică a dezvoltat episteme, ferestre ale
cunoaşterii deschise către cercetarea ştiinţifică aplicativă independentă, ce tinde să impună completarea genurilor de
expertize şi obiectivele expertale enumerate de institutele naţionale de specialitate.
Cu titlu exemplificativ, indicam genuri de expertize clasice si obiective actuale, alaturi de noi ramuri ale
cercetarii juridice aplicate
1. Expertiza documentelor - obiective: stabilirea autenticităţii documentelor; descoperirea falsului realizat

prin diferite metode; stabilirea modalităţii de falsificare sau de contrafacere
FORENSIC SCIENCE NOI RAMURI ALE CERCETARII ŞTIINŢIFICE

APLICATIVE INDEPENDENTE
Lingvistica forensic - se ocupa de studiul Semantica judiciara: semantica dialogurilor interceptate;
problemelor din sistemul juridic care necesită o semantica relatărilor; semantica testamentului olograf;
examinare linvistica semantica alibiului şi a asumării acţiunii infracţionale 251
se va cere va fi de a păstra continuu contactul cu toate disciplinele ce compun ştiinţa criminală şi de a folosi rezultatele
lor definitive dobndite.
250
Organul judiciar nu trebuie să aştepte iniţiativele inculpatului pentru a aduna un asemenea material, nu
trebuie să-l lase pe inculpat să se apere „ cum se pricepe” şi „ dacă se pricepe” ci să-l îndrume.
251
N. Zamfirescu, Culegere - note cercetare stiintifica 2005 - 2014
101
2. Expertiza accidentelor de trafic rutier - obiectiv, determinarea dinamicii accidentului după urmele create

Procese forensic - colectarea de date, interviuri de
investigație examinarea şi integrarea rezultatelor Reconstrucţia şcenei unei accidentalităţi 252
3. Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor privind suprimarea vieţii - obiectiv, descoperirea şi
fixarea urmelor infracţiunii

Procese forensic - colectarea de date,
interviuri de investigație examinarea şi integrarea Reconstrucţia şcenei unei crime253
rezultatelor
Fizica forensic Geografia şi mişcarea în timp a terminalelor telefonice şi
numerelor de apelant / apelat 254
O suma de exemple reflectate de cercetarea aplicativă indepententă, indică faptul că evidenţierea probei
favorabile alături de demonstrarea veridicităţii sale înseamnă, după caz, adunarea şi posibilitatea de administrare a unei
probe de nevinovăţie sau a unei veritabile probe în circumstanţiere, iar demonstrarea neveridicităţii înseamnă adunarea şi
posibilitatea de administrare a unei certe probe de vinovăţie.
Iată deci că proba favorabilă este deopotrivă spada şi balanţa în mâna organelor judiciare, a parţilor subiecţilor
procesuali principali si avocatului, iar expresia „ drepturi ” ( opus expresiei „ drept ” ) justifică căile ce se oferă
magistratului judecător pentru a aduce siguranţă în societate.
252
N. Zamfirescu, Culegere - note cercetare stiintifica 2005 - 2014
253
N. Zamfirescu, Fenomenologia in arta forensic 2013
254
A se vedea Legea nr. 82/2012 – privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele
publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului.
102
CERCETĂTORILOR
0723435605 e-mail:
NR. 003 /20.03. 2014
NOTA CERCETARE
CERCETĂTOR - Conf.univ.dr. Neculai Spirera Zamfirescu, atestat de Consiliul Naţional de

Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare, prin Ordinul M.E.C.T. 4693 / 2008
OBIECTUL CERCETĂRII - Concluzii privind identificarea / neidentificarea în incinta restaurantului

Riviera a unui câmp infracţional
CONSTATĂRI
Pe baza declaraţiilor martorilor Pena şi Obreja în actul de acuzare se notifică faptul că în incinta restaurantului
Riviera, la data de 01.05.2013 după orele orele 21.30 se aflau urme de sânge în faţa barului precum şi pe tocul uşii.
255
103
Conform conţinutului şi concluziilor operaţiunilor expertale ce au avut ca obiect genotiparea urmelor ridicate cu
ocazia cercetării la faţa locului, nu au fost identificate urme de sânge uman care să facă obiectul activităţilor
investigative.
CONCLUZII
Deşi la faţa locului au fost identificate urme de sânge uman aceste urme au fost excluse din procesul investigativ
întrucât reflecta accidentalitatea unui angajat produsă înainte de ziua dispariţiei victimei Apostol Abel.
În consecinţă în incinta restaurantului Riviera nu a fost identificat un câmp infracţional care să ateste o
agresiune asupra victimei Apostol Abel.
104
CERCETĂTORILOR
0723435605 e-mail:
NR. 004 /20.03. 2014
NOTĂ CERCETARE


OBIECTUL CERCETĂRII - Stabilirea timpului şi spaţiului critic ( dispariţiei )
Cu privire la poziţionarea victimei Apostol Abel în spaţiul şi timpul critic, respectiv incinta complexului Riviera
în jurul orelor 21.00, din datele investigative rezultă următoarele:
256
105
Martorul Tokacs Zoltan afirmă că la orele 20.50 l-a văzut pe Apostol Abel distribuind echipament pe terenul
de fotbal şi încasând de la jucători banii pentru închirierea terenului. După acest moment martorul nu l-a mai vazut şi
nici nu a mai luat legătura telefonic cu Apostol Abel.
La data 30.01.2014 în faţa instanţei de judecată martora Freer Anela reprecizează cele afirmate anterior,
precizând de această dată că uşa restaurantului era închisă şi că tinerii la care a făcut referire nu-i erau cunoscuţi.
106
Martora Freer Anela afirmă că la orele 21.00 a mers la vestiare moment în care l-a văzut pe Apostol Abel
stând de vorbă cu un grup de tineri în apropierea restaurantului Riviera. Revenind de la vestiare după cinci minute a
remarcat faptul că atât Apostol Abel cât şi tinerii cu care relaţiona nu se mai aflau în locul amintit.
CONCLUZII
După împărţirea echipamentului jucătorilor de fotbal 20.55 Apostol Abel părăeşte terenul şi se deplasează către
restaurant. Este văzut pe cărarea dintre terenul I de tenis şi restaurant ( la un metru în lateralul intrării în restaurant 257)
alături de un grup de tineri necunoscuţi martorei.Imediat după orele 21.00 Apostol Abel şi grupul de tineri nu se mai
aflau în locul amintit.
Semnalmentele tinerilor cu care Apostol Abel a relaţionat între orele 20.55 – 21.00
STATICE DINAMICE VESTIMENTAŢIE

Pantaloni scurţi şi tricouri de culoare
Vârsta până în 35 ani Aliura sportivă albă
257
Locul unde a fost văzut Apostol Abel

la orele 21.00 alături de grupul de tineri necunoscuţi
107
Spaţiul critic - Complexul Riviera , punctul - pe cărarea dintre terenul I de tenis şi restaurant ( la un metru în
lateralul intrării în restaurant )
Timpul critic - 20.55 - 21.10
108
COMISIA ROGATORIE ÎN FAZA URMĂRIRII PENALE
ROGATORY LETTER IN THE PROSECUTION STAGE
LA COMMISSION ROGATOIRE AU STADE DE LA POURSUITE PÉNALE
Procuror Crişan Daniel Alexandru

Parchetul de pe lângă Judecătoria Aiud
Comisia rogatorie reprezintă o activitate procesuală ce îşi are sediul în conţinutul art.200 C.pr.pen.
Faza urmăririi penale este guvernată de principiul nemijlocirii astfel încât actele procedurale trebuie efectuate,
ca regulă, de organele de urmărire penală ce instrumentează o cauză penală.
În unele cazuri însă, când organul de urmărire penală nu poate efectua nemijlocit un act procedural, solicită
efectuarea acestuia de către un organ judiciar, din aceeaşi categorie şi de acelaşi grad, dintr-o altă circumscripţie
teritorială.
Organele judiciare implicate în comisia rogatorie au aceeaşi competenţă funcţională dar competenţe teritoriale
diferite.
Pentru aceasta, organele de urmărire penală ce instrumentează o cauză penală trebuie să dispună prin ordonanţă
efectuarea actelor procedurale prin comisie rogatorie, precum şi nominalizarea organului judiciar care urmează să
efectueze cele dispuse.
Prin nominalizarea organului judiciar, acesta din urmă este împuternicit să efectueze o serie de acte procedurale
pe care, în alte condiţii, nu le-ar putea efectua întrucât ar lipsi cadrul procesual.
Pentru a da eficienţă acestei activităţi procesuale, trebuie identificate următoarele:
1. organele de urmărire penală care pot dispune efectuarea comisiei rogatorii
2. actele procedurale ce pot fi efectuate prin intermediul comisiei rogatorii.
În cele ce urmează, voi analiza fiecare punct de mai sus în parte. Astfel:
1.Organele de urmărire penală care pot dispune efectuarea comisiei rogatorii

Noul Cod de procedură penală a cauzat, ca urmare a coroborării art.200 cu art.59, vii discuţii printre practicieni,
în special din cauza conţinutului art.59 alin.1 NCPP care prevede: „când anumite acte de urmărire penală trebuie să fie
efectuate în afara razei teritoriale în care se face urmărirea, procurorul sau, după caz, organul de cercetare penală poate să
le efectueze el însuşi ori procurorul poate dispune efectuarea lor prin comisie rogatorie sau prin delegare”
Întrucât art.200 alin.1 NCPP prevede că atunci : „când un organ de urmărire penală… nu are posibilitatea să
asculte un martor, să facă o cercetare la faţa locului, să procedeze la ridicarea unor obiecte sau să efectueze orice alt act
procedural, se poate adresa unui alt organ de urmărire penală …, care are posibilitatea să le efectueze”, s-a pus
întrebarea, în mod legitim, dacă organele de cercetare penală pot dispune efectuarea unor acte de procedură prin
intermediul comisiei rogatorii.
Majoritatea procurorilor a interpretat cele de mai sus în sensul că procurorul care supraveghează o cauză penală,
la propunerea organului de cercetare penală, trebuie să întocmească ordonanţa prin care se dispune efectuarea unui act
procedural prin comisie rogatorie şi să o trimită procurorului de la unitatea de parchet corespunzătoare, care, la rândul
său, prin delegare, să dispună efectuarea actului procedural de organul de cercetare penală aflat în supravegherea sa.
După efectuare, actul procedural va urma acelaşi traseu, în sens invers însă, până va ajunge la organul de cercetare penală
care instrumentează cauza penală.
Din cele de mai sus, se poate concluziona că legiuitorul a eliminat practic comisia rogatorie între organele de
cercetare penală, ceea ce este hilar având în vedere că Noul Cod de procedură penală a consacrat principiul celerităţii
urmăririi penale.
Apreciez că o atare interpretare a conţinutului art.59 NCPP este eronată şi duce la efectuarea cu întârziere a
actelor procedurale dispuse prin comisie rogatorie.
Plus că, dacă s-ar urma această procedură, comisia rogatorie va fi însoţită, în cele mai multe cazuri, de instituţia
delegării.
Mai mult, ar putea apărea situaţia în care procurorul care supraveghează activitatea organului de cercetare
penală ce ar urma să efectueze comisia rogatorie, să aprecieze, din diferite motive, că actele procedurale dispuse prin
comisia rogatorie nu se impune a fi efectuate de organele judiciare pe care le supraveghează şi că aceste acte pot fi
efectuate personal de organul de cercetare penală care instrumentează cauza, respingând astfel efectuarea comisiei
rogatorii.
În opinia mea, art.59 C.pr.pen. nu trebuie coroborat cu prevederile art.200 C.pr.pen. întrucât tratează o situaţie
distinctă de cea a comisiei rogatorii şi anume prorogarea de competenţă teritorială.
Prin art.59 C.pr.pen., legiuitorul a înţeles să consacre principiul prorogării competenţei teritoriale, principiu
identificat de doctrină şi în cazul Vechiului Cod de procedură penală care însă nu-l prevedea în mod distinct.
109
Astfel, ţinând cont plasarea art.59 C.pr.pen. în cadrul Capitolului II. „Competenţa organelor judiciare”, precum
şi de denumirea marginală a acestuia „Extinderea competenţei teritoriale”, acesta trebuie coroborat cu prevederile art.43
şi următoarele din C.pr.pen.
O astfel de situaţie este aceea în care există o strânsă legătură între mai multe infracţiuni comise pe raza
teritorială a mai multor unităţi de parchet iar parchetul mai întâi sesizat îşi extinde competenţa teritorială în scopul
instrumentării întregii activităţii infracţionale. În acest caz, din economia conţinutului art.59 alin.1 C.pr.pen., se desprinde
concluzia că procurorul este singurul dintre organele de urmărire penală care are facultatea de a dispune ca actele de
urmărire penală ce urmează a fi efectuate în afara razei de competenţă teritorială să fie aduse la îndeplinire prin
intermediul comisiei rogatorii (acesta fiind doar mijlocul procesual pus la dispoziţia procurorului şi fiind, practic, o
excepţie de la instituţia comisiei rogatorii „comune”), în acest caz organele de cercetare penală trebuind (fiind obligate)
să efectueze actele de urmărire penală personal.
O altă excepţie în ceea ce priveşte comisia rogatorie este cea referitoare la comisia rogatorie internaţională,
reglementată de Legea nr.302/2004, în care legiuitorul, prin definirea autorităţilor judiciare, prevăzută la art.2 lit.d, a
înţeles să excludă organele de cercetare penală, astfel încât singurele autorităţi care pot dispune efectuarea unei comisii
rogatorii internaţionale sunt instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea.
În cazul comisiei rogatorii interne, prevăzute de art.200 C.pr.pen., nu suntem în prezenţa unei extinderi a
competenţei teritoriale ci, această activitate procesuală se dispune în cazul în care organul de urmărire penală nu are
posibilitatea, din diferite motive (unul ar fi distanţa apreciabilă a locului unde ar urma ca un act procedural să fie
efectuat), să procedeze la îndeplinirea actului procedural.
Astfel, în cazul comisiei rogatorii, activitatea infracţională s-a comis numai pe raza de competenţă teritorială a
unui organ de urmărire penală (nu în raza de competenţă a mai multor unităţi de parchet) însă pentru administrarea
probatoriului în cauza respectivă, unele acte de procedură trebuie efectuate în afara razei de competenţă a organului de
urmărire penală.
Spre exemplu, autorul infracţiunii are domiciliul în mun. Constanţa şi a comis fapta pe raza teritorială a
Parchetului de pe lângă Judecătoria Aiud, după care s-a deplasat la domiciliu cu obiectul material al infracţiunii. În
vederea identificării obiectului material se ajunge la concluzia că este necesară efectuarea unei percheziţii domiciliare,
astfel încât, după obţinerea mandatului de percheziţie, organele de cercetare penală pot dispune ele însele prin comisie
rogatorie ca acest act procedural să fie efectuat de organele de cercetare penală din mun.Constanţa.
Consider că această interpretare a art.59 C.pr.pen. şi a art.200 C.pr.pen. corespunde întrutotul sensului pe care
legiuitorul a înţeles să-l dea celor două instituţii de drept procesual penal şi numai ca urmare a unei interpretări nefericite
a conţinutului celor două articole, acestea au fost coroborate şi s-a ajuns la o practică ce este în total dezacord cu
principiul celerităţii.
În concluzie, comisia rogatorie internă poate fi dispusă atât de procuror cât şi de organele de cercetare
penală (fără mijlocirea procurorului), însă în situaţia extinderii competenţei teritoriale numai procurorul (nu şi
organele de cercetare penală) poate dispune efectuarea actelor de urmărire penală prin comisie rogatorie.
2. În ceea ce priveşte actele procedurale ce fac obiectul comisiei rogatorii, prin Noul Cod de procedură penală
nu s-a reuşit eliminarea controverselor deja existente şi în ceea ce priveşte Vechiul Cod de procedură penală referitoare la
mijlocul de probă a declaraţiei suspectului sau inculpatului, efectuat prin procedeul probator al ascultării şi, implicit, al
informării asupra drepturilor şi obligaţiilor procesuale, prin intermediul comisiei rogatorii.
Apreciez că suspectul sau inculpatul pot fi audiaţi în baza unei comisii rogatorii, această concluzie reieşind din
coroborarea art.200 alin.1 NCPP cu art.174 din Legea nr.302/2004 care se stabileşte obiectul comisiei rogatorii
internaţionale.
Din economia acestui din urmă articol, la alineatul 1 lit.a, reiese faptul că organele judiciare române pot solicita
prin intermediul comisiei rogatorii internaţionale audierea suspectului sau inculpatului, fiind astfel în prezenţa unei
împuterniciri pe care un organ judiciar român o acordă organelor judiciare din alt stat să îndeplinească în locul şi în
numele său această activitate judiciară.
Or, dacă acest act procedural poate fi efectuat de un organ judiciar străin, cu atât mai mult, pe plan intern,
apreciez că nu există nicio piedică în calea audierii suspectului sau inculpatului prin comisie rogatorie.
În cazul audierii pe plan intern a suspectului sau a inculpatului prin comisie rogatorie, organul de urmărire care
duce la îndeplinire comisia rogatorie nu dispune cu privire la niciun aspect ce are legătură cu obiectul cauzei penale ci
acesta consemnează pur şi simplu cele declarate de către suspect sau inculpat, actul efectuat fiind unul de procedură şi nu
unul procesual.
În situaţia în care, cu ocazia efectuării comisiei rogatorii, suspectul sau inculpatul ridică excepţii, solicită
administrarea unor probe sau formulează diferite cereri, acestea vor fi soluţionate numai de către organul de urmărire
penală care instrumentează cauza.
110
MĂSURILE ASIGURATORII INSTITUITE DE ORGANELE FISCALE
ÎN CONTEXTUL INFRACŢIUNILOR DE EVAZIUNE FISCALĂ
SAFETY MEASURES TAKEN BY THE FISCAL BODIES IN THE CONTEXT OF TAX EVASION
LE MESURES PROVISOIRES INSTITUÉES PAR LES AUTORITÉS FISCALES DANS LE
CONTEXTE DES INFRACTIONS D’EVASION FISCALE
Parchetul de pe lângă Judecătoria Petroşani

Procuror – Alin SFETCOVICI
Combaterea evaziunii fiscale, fenomen de amploare care afectează semnificativ resursele bugetare ale
statului, nu poate atinge finalitatea, doar prin demersurile efectuate de autorităţile statului, în vederea cercetării şi tragerii
la răspundere penală a persoanelor vinovate. În egală măsură, este necesară recuperarea prejudiciului produs bugetului
general consolidat.
Sub acest din urmă aspect, dificultatea rezidă în acţiunile persoanelor cercetate, de disimulare a foloaselor
materiale obţinute în urma activităţii infracţionale şi a elementelor activului patrimonial, în vederea evitării acoperirii
prejudiciului.
În cadrul Codului de procedură penală (art.249), legiuitorul a prevăzut, la nivel de principiu, posibilitatea
instituirii măsurilor asiguratorii, în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune, măsuri ce vizează bunurile
suspectului/inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, având ca limită valoarea probabilă a prejudiciului.
Aceste măsuri capătă valenţe de obligaţie, prin dispoziţiile art.11 din Legea nr.241/2005 pentru prevenirea şi combaterea
evaziunii fiscale. În ambele cazuri, competenţa instituirii măsurilor asiguratorii, revine organelor judiciare (procurorul –
în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, instanţa de judecată).
Pe de altă parte, indisponibilizarea bunurilor mobile şi/sau imobile ale persoanelor care încearcă să
eludeze îndeplinirea obligaţiilor fiscale, este prevăzută şi în dispoziţiile art.129 din Ordonanţa Guvernului nr.92/2003
privind Codul de procedură fiscală, competenţa de dispunere şi aducere la îndeplinire fiind atribuită organelor fiscale.
Potrivit punctului 2.1. lit.a) din Anexa nr.1 (în continuare – Anexa nr.1), a Ordinului preşedintelui
Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr.2605/2010, pentru aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor
asiguratorii prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală (ordin modificat prin
ordinul nr.1296/2014 emis de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală), „Organul de control (…) poate dispune
măsuri asiguratorii ori de câte ori sunt indicii că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi
risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea (…):în urma constatării unor acte şi
fapte care pot constitui infracţiuni de evaziune fiscală sau fraudă fiscală şi vamală, în cazul în care prejudiciul nu a fost
stabilit prin acte administrative fiscale de impunere (…)”.
Această exprimare comportă discuţii, putându-se interpreta per a contrario că, în situaţia emiterii unui act
administrativ fiscal de impunere (prejudiciul fiind implicit evaluat), nu se pot dispune măsuri asiguratorii. Ori, legalitatea
unei măsuri asiguratorii implică şi stabilirea limitei valorice a prejudiciului, limită care determină, la rândul ei, limita
intruziunii statului în exercitarea dreptului de proprietate privată (măsura asiguratorie).
În desfăşurarea procedurii măsurilor asiguratorii, sunt implicate următoarele organe fiscale: organul de
control (din cadrul Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală, Direcţiei Generale a Vămilor, direcţiilor generale ale finanţelor
publice, organelor fiscale teritoriale subordonate acestora, Direcţiei generale de administrare a marilor contribuabili),
organul de executare (din cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice, organelor fiscale teritoriale subordonate
acestora, Direcţiei generale de administrare a marilor contribuabili), şeful serviciului de specialitate (respectiv
directorul general – în cazul Direcţiei generale de administrare a marilor contribuabili; şeful de administraţie – în cazul
administraţiilor judeţene ale finanţelor publice, administraţiilor sectoarelor 1-6 ale finanţelor publice, Administraţiei
fiscale pentru contribuabili mijlocii din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti).
Potrivit dispoziţiilor pct.5.1 din Anexa nr.1, „Măsurile asiguratorii dispuse de către organul de control
se duc la îndeplinire de organul de executare, în timpul acţiunii de control, împreună cu organul de control (…)”. În
continuare, la pct.5.1.1. şi 5.1.2., se prevede că „În situaţia în care organul de control, în timpul acţiunii de control, (…)
constată că există suficiente informaţii că debitorul nu şi-a declarat materia impozabilă şi totodată apreciază că există
pericolul iminent să se sustragă de la plata obligaţiilor la bugetul general consolidat sau să prejudicieze bugetul, prin
ascunderea sau risipirea patrimoniului, periclitând sau îngreunând în mod deosebit colectarea, va dispune luarea
măsurilor asiguratorii, iar organul de executare va proceda la ducerea la îndeplinire a măsurilor asiguratorii împreună
cu organul de control.”; „În cazul în care măsurile asiguratorii urmează să fie dispuse înainte de stabilirea şi
individualizarea creanţei fiscale printr-un act administrativ fiscal de impunere, pentru reducerea timpului de aplicare
efectivă, acestea vor fi duse la îndeplinire de organul de executare, în timpul acţiunii de control, împreună cu organul de
control”.
Din analiza prevederilor anterior menţionate, s-ar putea concluziona că dispunerea măsurilor asiguratorii
şi ducerea acestora la îndeplinire, s-ar produce cu ocazia controlului efectuat. Cu toate acestea, dispoziţiile pct.5.1.3 şi
5.1.4. din Anexa nr.1, implică parcurgerea obligatorie a două etape, care nu pot fi plasate în timp, decât ulterior
efectuării controlului.
111
Prima etapă se materializează prin întocmirea, de către organul de control, a unui „Referat justificativ al
măsurilor asiguratorii”, care va fi propus spre avizare de şeful serviciului de specialitate şi avizat de coordonatorul
acestuia. Acest referat trebuie să conţină, în mod esenţial: valoarea obligaţiilor fiscale, activele patrimoniale asupra
cărora pot fi instituite măsurile asiguratorii şi motivarea necesităţii dispunerii acestor măsuri (în sensul indicării
împrejurărilor din care reiese pericolul sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului debitorului).
A doua etapă, în condiţiile avizării „Referatului justificativ al măsurilor asiguratorii”, o constituie
întocmirea de către organul de control, a „Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii”, care este supusă iarăşi avizării
din partea coordonatorului şefului de serviciu de specialitate. Aprobarea acestui act de dispoziţie, implică comunicarea
către debitor şi realizarea demersurilor de aplicare a măsurilor asiguratorii.
O procedură similară, în două etape, este prevăzută şi pentru scoaterea bunurilor, de sub puterea
sechestrului. Astfel, este necesară întocmirea „Referatului justificativ de ridicare a măsurilor asiguratorii” (de către
organul de control), urmată de întocmirea „Deciziei de ridicare a măsurilor asiguratorii” (de către organul de control),
acest act fiind supus aprobării de către conducătorul organului fiscal.
De precizat că, în cadrul „Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii”, trebuie indicate, în mod precis,
bunurile debitorului vizate de măsura asiguratorie, bunuri care trebuie să se circumscrie modalităţilor prevăzute de pct.4
din Anexa nr.1 (sechestru asigurator pentru bunuri imobile; sechestru asigurator pentru bunuri mobile, inclusiv titluri de
valoare şi bunuri mobile necorporale; poprire asiguratorie asupra sumelor datorate debitorului de către terţi; poprire
asiguratorie asupra disponibilităţilor băneşti din conturile bancare).
Dispunerea şi aplicarea măsurilor asiguratorii sunt supuse unor condiţii sau limite. Astfel, potrivit pct.2.4
din Anexa nr.1, nu pot fi dispuse astfel de măsuri în cazul debitorului aflat în insolvenţă, sau când acesta nu deţine bunuri
urmăribile.
În plus, prevederile pct.5.8 din Anexa nr.1 restrâng dispunerea şi aducerea la îndeplinire a măsurilor
asiguratorii, la limita de 150 % din valoarea creanţei estimate / stabilite, instituind şi o ordine preferenţială a categoriilor
de bunuri vizate de potenţiala măsură asiguratorie (începând cu bunurile care nu sunt folosite direct în desfăşurarea
activităţii principale şi terminând cu bunurile perisabile sau supuse degradării). Aceste limitări de acţiune nu au valoare
imperativă ci, mai degrabă, orientativă, deoarece prevederile anterior menţionate folosesc sintagma „de regulă”, care
permite adaptarea deciziei şi acţiunii organelor fiscale, la situaţia concretă a debitorului. Tot valoare limitativă (dar şi
orientativă) au şi prevederile pct.5.13., care pun în vedere organelor fiscale competente să evalueze posibilitatea de
valorificare a bunurilor indisponibilizate.
Aplicarea măsurilor asiguratorii nu implică, în mod automat, deposedarea debitorului sau împiedicarea
acestuia de a folosi şi exploata bunurile vizate. Astfel, potrivit pct.5.15. din Anexa nr.1, bunurile sechestrate pot fi lăsate
în custodia sau în „administrarea” debitorului.
Durata măsurilor asiguratorii este raportată, în principiu, la perioada necesară executării silite (pct.2.3 din
Anexa nr.1). Pe de altă parte, existenţa şi eficacitatea măsurilor asiguratorii sunt subsumate unor cauze de încetare.
Astfel, dispoziţiile art.129 alin.(11) din Codul de procedură fiscală prevăd controlul judecătoresc al actelor prin care se
dispun şi se duc la îndeplinire măsurile asiguratorii, în cadrul contestaţiei la executare silită, prevăzută de art.172 din
acelaşi act normativ).
Pe de altă parte, prevederile art.130 din Codul de procedură fiscală relevă două cauze de ridicare a
măsurilor asiguratorii, respectiv încetarea motivelor pentru care au fost dispuse (în această situaţie intervenind decizia
motivată a creditorilor fiscali, materializată prin parcurgerea celor două etape – „referatul justificativ de ridicare a
măsurilor asiguratorii” şi „decizia de ridicare a măsurilor asiguratorii”) şi constituirea unei garanţii (concretizată prin
consemnarea de mijloace băneşti la o unitate a Trezoreriei Statului, scrisoare de garanţie bancară, ipotecă asupra unor
bunuri imobile din ţară, gaj asupra unor bunuri mobile, fidejusiune).
O problemă care comportă discuţii se referă la necesitatea sau oportunitatea dispunerii măsurilor
asiguratorii, de către organele judiciare, în cadrul unui proces penal în desfăşurare, având ca obiect săvârşirea unei
infracţiuni de evaziune fiscală, în situaţia în care organele fiscale competente au dispus anterior măsuri asiguratorii. La
nivelul Parchetului de pe lângă Judecătoria Petroşani, s-a opinat în favoarea necesităţii dispunerii măsurilor asiguratorii
(în contextul obligaţiei impuse de prevederile art.11 din Legea nr.241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii
fiscale), reţinându-se şi motive de oportunitate, respectiv posibilitatea încetării măsurilor dispuse de organele fiscale, ca
urmare a admiterii unei contestaţii la executare.
Un argument suplimentar îl constituie împrejurarea că măsurile asiguratorii dispuse de organele fiscale
vizează patrimoniul debitorului fiscal (concretizat, în marea majoritate a cazurilor, prin persoane juridice - societăţi
comerciale), cu riscul neacoperirii integrale a valorii prejudiciului. În astfel de situaţii, cu atât mai mult se impune
aplicarea măsurilor asiguratorii asupra bunurilor persoanei fizice cercetate pentru infracţiunea de evaziune fiscală, în
calitatea acestora de reprezentanţi ai societăţilor comerciale.
112
MIJLOACELE DE PROBĂ ÎN SISTEMELE DE DREPT ITALIAN ȘI ENGLEZ
MEANS OF EVIDENCE IN THE ITALIAN AND ENGLISH LAW SYSTEMS
LES MOYENS DE PREUVE DANS LES SYSTEMES DE DROIT ITALIEN ET ANGLAIS
Drd.Gina Emilia Tache
Abstract:
The sample can be studied from three viewpoints: the burden of proof, test administration and assessment test.
In the administration of proof, you find out who has responsibility for search and presentation of proof: the parties
themselves or the parties and the court. From this point of view to establish a genuine difference between the
inchizitorial and acuzatorial system.
Keywords: judge, punishment, relations, expert’s report
În dreptul englez, deşi se consideră că judecătorii de la audieri nu au nici o responsabilitate în administrarea

probelor, se admite totuşi că aceştia au anumite responsabilităţi, după cum urmează:
1. Teoretic, judecătorul englez dispune de puterea de a audia un martor pe care părţile nu l-au citat. În prezent,
această responsabilitate aparţine, în primul rând, Crown Court sau Magistrates’courts, tribunalul putând-o exercita când
se impune pentru asigurarea unui proces echitabil pentru apărare258.
2. Judecătorul englez are datoria, quasi-inchiziţională, în materia prezentării probelor în faţa juriului, exprimată
prin dispoziţiile pe care le dă juriului înainte ca acesta să ia în consideraţie o probă sau alta şi înainte de a da verdictul.259
3. În faza procesuală260, în care tribunalul decide asupra pedepsei, judecătorul are dreptul de a obţine din oficiu
rapoarte şi expertize asupra personalităţii, circumstanţele sociale, sănătatea şi starea psihică a acuzatului şi înainte de a
impune anumite pedepse, el este ţinut să administreze şi asemenea probe.
Ar mai fi de adăugat faptul că, tot în faza decizională, tribunalele franceze, belgiene şi germane 261 exercită o
altă responsabilitate în materie de probe şi anume, preşedintele tribunalului interoghează martorii, mai puţin în cazul în
care nu exercită această putere discreţionară pentru a lăsa părţile să pună întrebări martorilor. 262 În sistemele de common
law, martorii sunt întotdeauna interogaţi în contradictoriu de părţi. Judecătorul adoptă un rol pasiv, nepunând întrebările
pe care le consideră necesare pentru a rezolva ambiguitatea răspunsurilor unui martor. Tribunalul englez are recunoscut
dreptul de a pune întrebări martorilor în cazul în care acuzatul se apără el însuşi şi nu este capabil să pună întrebări
martorilor.
Se constată în literatura de specialitate că ambele metode prezintă neajunsuri. Astfel, se arată că, în afara
faptului că interogatoriul martorilor luat de judecător poate compromite neutralitatea acestuia, se pot aduce prejudicii
acuzatului, care se vede privat de facultatea de a pune întrebările pe care le doreşte, martorilor acuzării. În schimb,
interogatoriul în contradictoriu prezintă inconvenientul de a deforma uşor mărturia, pentru că persoanele care pun
întrebări o fac în speranţa de a obţine un răspuns care să se racordeze cu poziţia pe care o susţin. 263
În Italia, interogatoriul în contradictoriu a fost introdus de către noul Cod de procedură penală din 1988, dar
interogatoriul realizat de preşedintele tribunalului a fost menţinut pentru copii, conform art. 498, alin. 4. În legătură cu
aceasta, în Germania, interogatoriul în contradictoriu poate fi cerut de părţi daca sunt de acord, dar nu se mai aplică în
cazul copiilor.264
În diferitele legislaţii ale statelor265 sunt tratate mai mult sau mai puţin amănunţit aspectele privind administrarea
probelor, astfel încât vom încerca să evidenţiem în continuare câteva aspecte care le apropie sau le diferenţiază, în funcţie
258
Secţiunea 78 din Police and Criminal Evidence Act, în Mireille Delmas-Marty, Procedures pénales
d’Europe, Ed. Presses Universitaires de France, Colecţia Themis, Paris, 1995, p. 156
259
Idem
260
A se vedea Denisa Barbu, (Tudorache Radulescu),Administration evidence- comparative law,in Analele
Facultatii de Stiinte Juridice, anul VI, nr. 2(14), iulie 2009, Ed. Biblioteca, pp.169-177.
261
Ibidem.
263
Secţiunea 76 din Police and Criminal Evidence Act, în Mireille Delmas-Marty, Procedures pénales
d’Europe, Ed. Presses Universitaires de France, Colecţia Themis, Paris, 1995, p. 156
264
Idem
265
Gheorghe Dumitru, Denisa Barbu,Probele. Aprecierea probelor. Noile reglementari procedural in legatura cu
administrarea si aprecierea probelor. Relevari jurisprudentiale,in Analele Facultatii de stiinte Juridice, anul III,nr. 1(5),
ianuarie 2006,Ed. Biblioteca,pp.162-169.
113
de diferitele sisteme de drept existente. Menţionăm, de asemenea, că, deşi unele probleme sunt mai mult sau mai puţin
diferite în cadrul statelor de formaţie romano-germanică, diferenţe esenţiale, de structură apar, aşa cum se va observa,
între sistemele de drept de structură romano-germanică, pe de o parte şi statele de common law.
LEGISLAŢIA ITALIANĂ
În Timpul investigaţiilor, în virtutea prevalenţei oralităţii asupra administrării probelor, actele îndeplinită de
către Ministerul Public şi poliţia judiciară sunt dezbătute contradictoriu la audieri pentru a dobândi deplina valoare a
probei, excepţie făcând doar actele care nu sunt susceptibile de reiterare, care reprezintă ele însele, în mod direct, o
căutare a probei.
Probele sunt administrate respectând regulile impuse de lege în ce priveşte dezbaterile. Apărătorul victimei
poate cere judecătorului permisiunea să pună întrebări persoanei supusă examinării, potrivit art. 401 alin. 5 Cod
procedură penală. Este interzisă extinderea probelor la fapte care privesc anumite persoane, altele decât cele ale căror
apărători participă la probatoriu şi în toate cazurile este interzisă consemnarea declaraţiilor raportat la un astfel de obiect,
potrivit alin. 6 al aceluiaşi articol. Potrivit art. 402 Cod procedură penală, când Ministerul Public sau apărătorul persoanei
împotriva căreia s-a pornit acţiunea penală cer extinderea probatoriului la astfel de fapte sau declaraţii, judecătorul poate
amâna audierile pentru timpul strict necesar (în cazul în care condiţiile sunt îndeplinite), dar nu mai mult de 3 zile,
efectuând citaţiile necesare pentru garantarea dreptului la apărare al persoanelor în cauză. Cu toate acestea, cererea nu
poate fi admisă dacă se riscă, prin aceasta, prejudicierea administrării probei. 266
În ceea ce priveşte audierile în cadrul dezbaterilor în faţa tribunalului sau a curţii de juri, instrucţia în momentul
dezbaterilor începe prin administrarea probelor impuse sau cerute de Ministerul Public şi se continuă cu administrarea
probelor cerute de celelalte părţi, în această ordine: partea civilă, partea responsabilă civilmente, persoana obligată
civilmente de pedeapsa pecuniară şi inculpatul. Potrivit art. 496 Cod procedură penală, însă, părţile se pot înţelege şi
asupra unei ordini diferite.
În timpul interogării şi examinării suplimentare a martorilor, întrebările sunt puse direct de acela care a cerut
examinarea şi apoi îi pot fi adresate întrebări de celelalte părţi, urmând ordinea stabilită pentru administrarea probelor.
Ulterior, potrivit art. 498 alin. 1, 2 şi 3 Cod procedură penală, regulile aplicabile interogării martorilor, pot fi transpuse şi
în cazul experţilor şi consultanţilor tehnici (prevăzut în art. 501 Cod procedură penală) şi a părţilor private. Dacă maniera
de prezentare a probelor este lăsată la alegerea părţilor aceasta este totuşi limitată de puterea de control a judecătorului
asupra modalităţilor de administrare a probelor şi puterea acestuia de impulsionare a căutării de probe. Astfel, judecătorul
poate interveni pentru a elimina întrebările ce pot influenţa răspunsul, asigură ca administrarea probelor să se facă cu
respectarea demnităţii umane, precum şi pentru asigurarea pertinenţei întrebărilor, a sincerităţii răspunsurilor etc. (potrivit
art. 499 alin. 4 şi 6 Cod procedură penală). Cu privire la mărturia indirectă, potrivit art. 195 alin. 2 Cod procedură penală,
judecătorul poate decide, din oficiu, audierea persoanei vizate.
Din economia textului art. 511 alin. 1 Cod procedură penală se poate conchide că puterea de impulsionare este
acordată în virtutea rolului activ, întrucât în virtutea acesteia, judecătorul poate decide, din oficiu, în materia lecturilor
permise, să procedeze la o citire integrală sau parţială a actelor care formează dosarul pentru dezbateri. De asemenea, pe ba za
probelor deja administrate la cererea părţilor, sau după citirea pieselor de la dosar în şedinţă publică, judecătorul poate indica
părţilor mijloace de probă noi sau mai „largi”, utile completării audierii martorilor sau părţilor private. El poate, în virt utea
aceluiaşi rol activ, să pună întrebări martorilor, experţilor etc.
Odată terminată prezentarea probelor, judecătorul, în cazul în care consideră absolut necesar, decide, din oficiu,
administrarea de noi mijloace de probă, potrivit art. 507 Cod procedură penală, Curtea constituţională italiană
pronunţându-se în sensul unei interpretări nelimitative a puterii de intervenţie a judecătorului în ceea ce priveşte unele
probleme emise de părţi. În literatura de specialitate se arată faptul că, bazându-se în mod explicit pe căutarea adevărului,
Curtea a statuat că: „inexistenţa unui drept de dispoziţie al părţilor în materia probelor” constituie un dat normativ
esenţial.
Potrivit Codului de procedură penală italian, delimitării obiectului probeiîi corespunde o mai mare libertate în
ceea ce priveşte mijloacele de probă, judecătorul putând acum accepta cererea de admitere a unei probe nereglementate
de lege. Cu toate acestea, obţinerea unei probe nu poate rezulta din utilizarea unor metode sau tehnici care alterează
autodeterminarea individului sau capacitatea sa de a-şi aminti şi a aprecia faptele, potrivit art. 188 Cod procedură penală.
De menţionat este faptul că, în timpul audierii în cadrul dezbaterilor, se impune a ţine seama, pe de o parte, de
limitările aduse admisibilităţii probelor, rezultând din reguli generale de excludere privind ascultarea martorilor şi a
părţilor private şi, pe de altă parte, de dinamica probatorie rezultată din legătura între prima fază a procesului penal, cea a
anchetei preliminare, de cercetare şi audierile din cadrul dezbaterilor267.
266
Art. 187 Cod procedură penală italian
A se vedea art. 209, 210 alin. 5, cu art. 194, 195 Cod procedură penală Italian
267
Mireille Delmas-Marty, Procedures pénales d’Europe, Ed. Presses Universitaires de France, Colecţia
Themis, Paris, 1995, p. 324
114
SISTEMUL ENGLEZ
Căutarea probelor intervine atât în faza de urmărire penală dar şi în faza de judecată, când acuzatul pledează
nevinovat, însă constituirea probei nu se poate face în mod liber, limitele aduse fiind diferite, după cum este vorba despre
faza de investigaţie sau în faza de judecată.
Astfel, în faza de judecată, căutarea probelor de acuzat este limitată în ce priveşte mijloacele de probă. Regulile
ce privesc interogatoriul martorilor interzic acuzatului să pună martorilor întrebări privind personalitatea, ori întrebări
care ar induce răspunsul (numite leading questions), însă interogatoriul încrucişat, anume audierea martorului propus de
acuzare (cross-examination) este mai liber, însă părţile nu sunt lăsate să raporteze proba la caracterul martorului, deşi
sunt admise întrebări în ce priveşte personalitatea sa. Sunt permise doar mărturiile directe, reguli stricte interzicând
probele din auzite (hearsay).
Cât priveşte limitarea puterilor acuzării, regulile privind capacitatea martorilor de a depune mărturie, calitatea
mărturiilor şi cele privind întrebările care pot fi puse martorilor sunt aceleaşi şi pentru acuzare. Am remarcat o singură
diferenţă, în ceea ce priveşte soţia acuzatului pe care, în timp ce apărarea o poate obliga să depună mărturie268, acuzarea
nu are acest drept decât în cazurile limitativ prevăzute în secţiunea 80 a „Police and Criminal Evidence Act”.
Admiterea probelor este la latitudinea judecătorului. Însărcinat cu supravegherea desfăşurării corecte a
dezbaterilor, judecătorul trebuie să respingă mijloacele de strângere şi mijloacele de probă nelegale. Problema admiterii
probei se regăseşte în timpul fazei de judecată, în faţa magitrate’s court sau în faţa Crown Court, dar numai atunci când
acuzatul pledează „nevinovat” deoarece, din momentul în care acuzatul pledează „vinovat”, orice discuţie asupra probei
este suprimată. Cu toate acestea admiterea probelor este limitată de faptul că judecătorul poate respinge probele obţinute
în mod ilegal. Tribunalul poate renunţa la probele a căror utilizare ar aduce prejudicii desfăşurării normale a procesului.
Se constată că în practică, tribunalele nu resping întotdeauna indiciile solide aduse de poliţie, chiar dacă sunt obţinute în
mod ilegal. Reglementarea obţinerii mărturisirilor face, însă, obiectul unor dispoziţii aparte Respingerea, de către
tribunal, a unei mărturisiri obţinute ilegal, este obligatorie. Mărturisirea este considerată ilegală dacă a fost obţinută prin
presiune sau ameninţare ori dacă a fost obţinută printr-o astfel de constrângere încât nu poate constitui un mijloc de
probă, de exemplu, dacă suspectul se afla într-o stare psihică fragilă în momentul mărturisirii. Aşa cum arătam, însă, în
timpul dezbaterilor, judecătorul poate respinge mijloacele de probă obţinute nelegal, ori mijloacele de probă neregulate.
Astfel, părţile care nu respectă regulile de interogare a martorilor sau cele care interzic „hearsay” pot să vadă că proba le
este respinsă de judecător.
Contestarea probelor poate avea loc în faza de judecată în faţa magister’s court sau Crown Court, când acuzatul
nu pledează „vinovat”. În Anglia, proba se face esenţialmente prin mărturie. Contestarea mărturiei operează printr-un
contrainterogatoriu (cross-examination) al aceluiaşi martor sau interogatoriul unui nou martor. Contestarea este limitată
în măsura în care contrainterogatoriul este supus, în linii mari, regulilor aplicabile primului interogatoriu, numit
examination-in-chief. Din anumite privinţe, cross-examination este mai liber. Astfel, în timp ce partea adversă poate
pune întrebări care să influenţeze într-o oarecare măsură răspunsul (leading questions – întrebări care presupun răspunsul
la o problemă neridicată, întrebare care indică răspunsul dorit) martorilor în timpul contrainterogatoriului, acest lucru îi
este interzis în timpul primei audieri.
268
Mike McConville & Geoffrey Wilson, The Handbook of The Criminal Justice Process,Oxford University
Press, pag. 205 (a se vedea şi Royal Commission Justice, Report - London: HMSO, 1993 – paragraf 10)
115
ASPECTE DE NOUTATE PRIVIND REGLEMENTAREA GENERALĂ A EXPERTIZEI ŞI
CONSTATĂRII ÎN NOUL COD DE PROCEDURĂ PENALĂ
ASPECTS OF NOVELTY REGARDING GENERAL REGULATION OF THE EXPERTISE AND
FINDINGS IN THE NEW CRIMINAL CODE
ASPECTS DE NOUVEAUTÉ SUR LE RÈGLEMENT GÉNÉRAL DE L’EXPERTISE ET DE LA
CONSTATATION DANS LE NOUVEL CODE DE PROCÉDURE PÉNALE
Procuror FLOREA ALEXANDRU

Parchetul de pe lângă Judecătoria Aiud
I. PRECIZĂRI INTRODUCTIVE.
Precizăm de la început că prezentul referat are ca premisă de pornire ideea de a constitui o simplă bază de
discuţii cu privire la elementele de noutate privitoare la problematica expertizei în cadrul procesului penal, cuprinse în
Noul Cod de Procedură Penală (Legea nr. 135/2010) – sub aspectul dispoziţiilor comune asupra problematicii, prevăzute
de art. 172-183 din Noul Cod. Avem în vedere şi o scurtă prezentare comparativă cu reglementarea vechiului cod de
procedură penală, pe aspecte punctuale.
Ca precizare introductivă, remarcăm faptul că problematica expertizei în procesul penal este tratată începând cu
Capitolul VII intitulat „Expertiza şi constatarea” din Titlul nr. IV al Părţii Generale a Noului Cod de procedură penală
(NCPP) - „Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii”.
La o primă examinare rezultă că legiuitorul Noului Cod de procedură penală a ales a aborda la un loc expertizele
şi constatările, spre deosebire de legiuitorul de la 1969, care la Secţiunea IX din Capitolul II al părţii generale din Vechiul
Codul de procedură penală, Titlul III a ales să trateze constatările tehnico-ştiinţifice şi cele medico-legale iar la Secţiunea
X din acelaşi capitol a înţeles să trateze expertizele.
Reglementarea dispunerii constatării apare în NCPP la art. 172 începând cu alin. 9 şi până la alin. 12 NCPP,
reluând în esenţă cerinţa caracterului urgent al împrejurărilor care se cer a fi constatate (dispariţia unor mijloace de probă
sau starea de urgenţă), completate de art. 181 ind. 1 NCPP, care tratează obiectul constatării şi raportul de constatare într-
un mod lapidar şi insuficient, un regres faţă de reglementarea anterioară.
Per ansamblu, aşa cum s-a arătat în doctrină269, sistematizarea capitolului II din Noul cod de procedură penală,
este lispită de logică, dificil de urmărit, având în vedere lipsa de coerenţă în activitatea tehnico-legislativă. Astfel, s-a
observat270 că la art. 173-181 NCPP, legiuitorul tratează reguli aplicabile expertizei, art. 181 ind. 1 tratează obiectul
constatării , urmează de la art. 184 expertiza medico-legală, la art. 186-187 sunt tratatate alte lucrări medico-legale, totul
încheindu-se cu expertiza genetică judiciară. La fel de just s-a remarcat271 că titlul întregului apitol nu corespunde
cuprinsului, deoarece examinarea fizică, cea medico-legală nu reprezintă şi nu se înscriu la constatări şi/sau expertize iar
prevederea art. 172 alin. 7 NCPP face vorbire de opinia unor specialişti – categorie sui generi, neîncadrabilă la
constatări sau expertize.
S-a arătat272 că de lege ferenda, Capitolul VII NCPP ar trebui intitulat corect şi complet sub forma „Expertiza,
constatarea şi alte lucrări medico-legale”. Achiesăm la opinia autorului citat.
Un element de noutate este referirea expresă la certificatul medico-legal – despre care se statuează la art. 172
alin. 11 NCPP că are valoare de raport de constatare. Din acest punct de vedere s-ar pune problema dacă legiuitorul a
înţeles ca în toate cazurile certificatele medico-legale să fie examinate prin prisma cerinţelor general necesare pentru
întocmirea unui raport de constatare (urgenţă, pericol de dispariţie a probelor etc.) precum şi problema valorii probante
a certificatului medico-legal prezentat de partea civilă/persoana vătămată care îl anexează plângerii sale – deci fără a fi
dispus de organul judiciar – aşa cum prevede art. 172 alin. 9 NCPP.
Considerăm că se impune cât mai urgent completarea dispoziţiilor legale prin introducerea unui nou alineat, 9
indice 1, cu următorul cuprins: „Certificatul medico-legal are aceeaşi valoare probantă, specifică unui raport de
constatare, şi dacă este eliberat de medicul legist potrivit dispoziţiilor legii speciale care reglementează această activitate,
la cererea persoanei care solicită a fi examinată medico-legal, chiar mai înainte de începerea urmăririi penale”, în caz
contrar putând fi considerat ca neavând valoarea probantă specifică probei ştiinţifice reprezentată de constatarea medico-
legală.
269 Ion Neagu, „Tratat de procedură penală. Partea generală, în lumina Noului Cod de procedură penală”,
Ed. Universul Juridic 2014, p. 545
270 ibidem
271 ibidem
272 IBIDEM
116
II. CONSTATAREA.
1. Aspecte cu caracter general

După cum se poate observa, legiuitorul a înţeles să dea o nouă formă de reglementare constatării, pe care nu o
mai împarte terminologic în două mari categorii: tehnico-ştiinţifică şi respectiv medico-legală. O explicaţie ar putea fi
aceea că, indiferent de obiectul constatării, metoda prin care se realizează operaţiunile de constatare propriu-zisă este în
toate cazurile, cea ştiinţifică. De altfel, aşa cum se exprimă legiuitorul la art. 172 alin. 10 NCPP, „constatarea se face de
către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora”. Termenul „specialist” nu poate fi
interpretat decât ca făcând referire la o persoană care deţine cunoştinţe de specialitate în domeniul de care ţine
constatarea, astfel că toate constatările îmbracă haina ştiinţifică.
În plus, credem că legiuitorul a dorit să sublinieze mai degrabă caracterul urgent al procedeului probator al
constatării, decât să facă diferenţe cu privire obiectul acesteia, faţă de expertiză. Astfel dacă în vechea reglementare s-ar
fi impus, raportat la împrejurările concrete ale cauzei, efectuarea în regim de urgenţă a unei lucrări criminalistice, exista
pericolul considerării drept nelegale a unei „constatări criminalistice” deoarece o atare constatare nu era prevăzută de
lege. Aceasta deoarece Codul de procedură penală 1969 vorbea doar despre constatări tehnico-ştiinţifice şi medico-
legale, pe de-o parte, iar pe de altă parte, vorbea despre expertize medico-legale, tehnice şi criminalistice, excluzând
noţiunea de „constatare criminalistică”.
Opinăm că terminologic, ar fi fost mai nimerit ca legiuitorul să denumească în Noul Cod de procedură penală
procedul probatoriu al constatării sub forma „constatarea cu caracter ştiinţific”, pentru a îl deosebi de „constatările” la
care acelaşi legiuitor face vorbire spre exemplu la art. 198 NCPP, art. 192 NCPP (privind cercetarea locului faptei) sau
art. 292 NCPP (privind infracţiunea flagrantă), dar şi pentru a armoniza denumirea acestui procedeu probator cu
ştiinţificitatea specifică a acestuia.
Continuând cele arătate în partea introductivă a prezentei, credem că se impunea ca şi în Noul Cod de procedură
penală, legiuitorul să ofere o reglementară coerentă, distinctă, a constatării faţă de cea a expertizei. Aceasta deoarece,
deşi cele două au destule elemente comune (cel mai important fiind caracterul ştiinţific al fiecăreia) există destule
deosebiri care obligă organul judiciar să nu le confunde (aşa cum se va vedea mai jos, sunt precizate expres cazurile în
care se pot dispune constatările, potrivit art. 172 alin. 9 C.p.p.).
2. Cazurile de dispunere a constatărilor
Potrivit art. 172 alin. 9 C.p.p., când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor
situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală
poate dispune prin ordonanţă efectuarea unei constatări.
Potrivit art. 172 alin. 11 NCPP, certificatul medico-legal are valoare de raport de constatare (a se vedea
supra I, p. 2, primul paragraf).
Prin urmare, cazurile în care se dispune constatarea sunt cele în care elementul urgenţăapare ca decisiv în
activitatea de strângere a probelor. Această urgenţă se poate manifesta sub 2 aspecte:
2.1. Există pericolul dispariţiei mijloacelor de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt.
Apreceim că „pericolul de dispariţie a mijloacelor de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt” la care se
referă legiuitorul, priveşte efectiva pierdere fizică a mijloacelor de pobă respective (prin dizolvare, ştergere,
descompunere ş.a,) respectiv schimbarea unor realităţi faptice într-o unitate determinată de timp, ca urmare a unor
fenomene ce nu implică intervenţia infractorului (spre exemplu se vindecă leziunile de pe corpul victimei) iar
constatarea, prin procedura mult simplificată faţă de cea a expertizei, se circumscrie în limitele temporale necesare
prevenirii dispariţiei mijloacelor de probă/schimbării stării de fapt. Credem că legiuitorul nu are în vedere posibilitatea de
dispunere a constatării atunci când dispariţia mijloacelor de probă/schimbarea unei stări de fapt poate fi cauzată de alte
acţiuni (cum ar fi distrugerea mijloacelor materiale de probă de către infractor, ascunderea, modificarea sau ştergerea
intenţionată a urmelor de către infractor, înlăturarea dispozitivelor prin care infractorul a modificat cursul unei ape
curgătoare în scopul provocării de distrugeri). În astfel de situaţii, organele judiciare au la dispoziţie alte procedee
probatorii respectiv ridicarea de obiecte şi înscrisuri, ridicarea silită a acestora, percheziţia corporală, a autovehiculelor,
domiciliară sau informatică, ridicarea corespondenţei, limitarea, prin intermediul măsurilor preventive, a libertăţii de
mişcare a infractorului.
Concluzionând, apreciem că această primă ipoteză de urgenţă prevăzută de legiuitor are în vedere „pericolul”
care nu implică activitatea voluntară a infractorului de a modifica starea de fapt/de a face să dispară mijloacele de probă.
2.2. Este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.
Credem că această ipoteză nu suscită prea multe discuţii, caracterul urgent al necesităţii lămuririlor unor fapte
sau împrejurări ale cauzei putând avea drept sursă scop împiedicarea infractorului să se sustragă de la urmărire penală sau
judecată, prin administrarea urgentă a unei probe cu caracter ştiinţific, fără de care neexistând suficiente probe în cauză,
acesta nu poate primi calitate procesuală, şi pe cale de consecinţă nu poate fi subiectul unor măsuri preventive, deşi există
anumite indicii cu privire la identitatea sa.
117
Achiesăm părerii exprimtae în doctrină că dispunerea constatării este apanajul oranului de urmărire penală, acest
aspect fiind expres prevăzut în crusul art. 172 alin. 9 NCPP, în cuprinsul căruia se arată că organul de urmărire penală
este cel care dispune constatarea.
3. Alte aspecte
S-a arătat în doctrină273 că prevederea art. 172 alin. 7 C.p.p. respectiv: „În domeniile strict specializate, dacă
pentru înţelegerea probelor sunt necesare anumite cunoştinţe specifice sau alte asemenea cunoştinţe, instanţa ori organul
de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara
acestora” este un caz aparte de dispunere a constatării, care se dispune din alte raţiuni decât urgenţa (sub ambele forme
de manifestare, mai sus detaliate), titularii acestei forme de constatări fiind, potrivit textului legal citat, atât instanţa de
judecată, cât şi organul de urmărire penală.
Ne exprimăm dezacordul cu rivire la această opinie. Aceasta deoarece tot art. 172 alin. 7 NCPP prevede în
continuare „Dispoziţiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod corespunzător”. Prin urmare, opinia
respectivului specialist, nu se dispune se se solicită iar dispoziţiile referitoare la audiera martoruluisunt aplicabile
„în mod corespunzător”. Apreciem că prin această dispoziţie, legiuitorul Noului Cod de procedură penală înţelege să
introducă un concept nou, acela de „martor ştiinţific”, respectiv persoana care, neavând cunoştinţe despre acte, fapte sau
împrejurări al cauzei in concreto, deţine cunoştinţe de specialitate necesare lămuririi unor aspecte ce ţin de „domenii
strict speiclizate” şi sunt necesare „pentru înţelegerea probelor” în cauză.
Prin urmare, cadrul juridic în care se cere opinia unui specialist, care posedă cunoştinţe în domenii strict
specializate, necesare înţelegerii probelor este cel specific ascultării martorului, nu cel de dispunere a unei constatări
ştiinţifice. Din acest punct de vedere, este greşită opţiunea legiuitorului de integra ascultarea unui martor ştiinţific la
capitolul intitulat „Expertiza şi constatarea”. De lege ferenda, această reglementare ar trebui plasată la secţiunea din Noul
Cod de procedură penală dedicată martorului.
4. Obiectul constatării
Apreciem că obiectul constatării îl pot face orice fel de împrejurări ce se cer a fi stabilite urgent, raportat la art.
172 alin. 9 C.p.p. Astfel, pot fi constatări medico-legale (ce sunt prevăzute atât în legislaţia specială, respectiv OG
1/2000, din punct de vedere al procedurii medicale, dar şi în codul de procedură penală sub forma certificatului medico-
legal) sau tehnice (starea tehnică a unui autovehicul înainte sau după un accident rutier, cauzele iniţierăă şi a propagării
incendiilor, compoziţia chimică a anumitor substanţe, mărfuri sau plante)274.
Subliniem încă o dată că ceea ce defineşte constatarea reglementată în capitolul VII din NCPP, este pe de-o
parte elementul ştiinţific specific pe care îl implică, şi pe de altă, caracterul urgent al acesteia.
5. Procedura de efectuare a constatării
Aşa cum s-a remarcat deja în doctrină 275, constatarea se dispune de către organul de urmărire penală, prin
ordonanţă.
Remarcăm din păcate, caacterul cu totul lapidar şi haotic în care Nocul Cod de procedură penală tratează
constatarea.
Codul de procedură penală 1969, în materia constatării, prevedea:
„Art. 112 (1) Cand exista pericol de disparitie a unor mijloace de proba sau de schimbare a unor situatii de fapt
si este necesara lamurirea urgenta a unor fapte sau imprejurari ale cauzei, organul de urmarire penala poate folosi
cunostintele unui specialist sau tehnician, dispunand, din oficiu sau la cerere, efectuarea unei constatari tehnico-
stiintifice. (2) Constatarea tehnico-stiintifica se efectueaza, de regula, de catre specialisti sau tehnicieni care functioneaza
in cadrul ori pe langa institutia de care apartine organul de urmarire penala. Ea poate fi efectuata si de catre specialisti sau
tehnicieni care functioneaza in cadrul altor organe.
Obiectul si materialul constatarii tehnico-stiintifice
273 Idem, p. 546

274 A se vedea pentru tipurile de constatări şi organele abilitate de lege să le efectueze, I. Neagu, op. cit., p.
547-548 cu toate notele de subsol. Astfel, la nota nr. 2 de la pagina 547, se citează disp. art. 26 alin. 1 pct. 15 din L. nr.
218/2002 privind organizarea şi funcţionare a Poliţiei Române, potrivit căruia Institutul Naţional de Criminalistică
efectuează, printre altele, „constatări şi expertize criminalistice”. Această prevedere se armonizează cu reglementarea
constatării în NCPP constituindu-se într-un nou argument la teza pe care o susţinem în prezenta la pagina nr. 2, în sensul
că este perfect posibilă şi legală efectuarea unei constatări criminalistice la ora actuală, fiind expres reglementat cadrul
procesual pentru aceasta.
275 Idem, p. 549
118
Art. 113 (1) Organul de urmarire penala care dispune efectuarea constatarii tehnico-stiintifice stabileste obiectul
acesteia, formuleaza intrebarile la care trebuie sa se raspunda si termenul in care urmeaza a fi efectuata lucrarea. (2)
Constatarea tehnico-stiintifica se efectueaza asupra materialelor si datelor puse la dispozitie sau indicate de catre organul
de urmarire penala. Celui insarcinat cu efectuarea constatarii nu i se pot delega si nici acesta nu-si poate insusi atributii
de organ de urmarire penala sau de organ de control. (3) Specialistul sau tehnicianul insarcinat cu efectuarea lucrarii,
daca socoteste ca materialele puse la dispozitie ori datele indicate sunt insuficiente, comunica aceasta organului de
urmarire penala, in vederea completarii lor.
Constatarea medico-legala
Art. 114 (1) In caz de moarte violenta, de moarte a carei cauza nu se cunoaste ori este suspecta, sau cand este
necesara o examinare corporala asupra invinuitului ori persoanei vatamate pentru a constata pe corpul acestora existenta
urmelor infractiunii, organul de urmarire penala dispune efectuarea unei constatari medico-legale si cere organului
medico-legal, caruia ii revine competenta potrivit legii, sa efectueze aceasta constatare. (2) Exhumarea in vederea
constatarii cauzelor mortii se face numai cu incuviintarea procurorului. Raportul de constatare tehnico-stiintifica sau
medico-legala
Art. 115 (1) Operatiile si concluziile constatarii tehnico-stiintifice sau medico-legale se consemneaza intr-un
raport. (2) Organul de urmarire penala sau instanta de judecata, din oficiu sau la cererea oricareia dintre parti, daca
apreciaza ca raportul tehnico-stiintific ori medico-legal nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise, dispune
refacerea sau completarea constatarii tehnico-stiintifice ori medico-legale, sau efectuarea unei expertize. (3) Cand
refacerea sau completarea constatarii tehnico-stiintifice ori medico-legale este dispusa de instanta de judecata, raportul se
trimite procurorului, pentru ca acesta sa ia masuri in vederea completarii sau refacerii lui.”
În Noul Cod de procedură penală, există , referitor la constatare, următoarele prevederi:
„ art. 172 (9) Când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt
ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate dispune prin
ordonanţă efectuarea unei constatări.
(10) Constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din
afara acestora.
(11) Certificatul medico-legal are valoarea unui raport de constatare.
(12) După finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui
expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se dispune efectuarea unei expertize”.
“ ART. 1811
Obiectul constatării şi raportul de constatare
(1) Organul de urmărire penală stabileşte prin ordonanţă obiectul constatării, întrebările la care
trebuie să răspundă specialistul şi termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea.
(2) Raportul de constatare cuprinde descrierea operaţiilor efectuate de specialist, a metodelor,
programelor şi echipamentelor utilizate şi concluziile constatării”.
Ca puncte comune,se observă că atât în vechea legislaţie, cât şi în cea actuală, ea se dispune de
organul de urmărire penală, în aceleaşi situaţii – cele care reclamă urgenţa. Vechiul cod de procedură penală
statuează diferit asupra procedurii, în cazul constatării medico-legale, faţă de cea tehnico-ştiinţifice.
Ca deosebiri, Noul Cod de procedură penală nu face diferenţa între cele două tipuri de constatări,
deoarece, ceea ce vechiul cod de procedură penală stipula sub forma constatării medico-legale, în Noul cod apar
reglementări distincte. Astfel, în caz de moarte violentă se reglementează expres autopsia, specie distinctă de
lucrare medico-legală, iar în cazurile în care este necesară examinarea fizică a unei peroane este reglementată
special procedura denumită examinarea fizică (a se vedea art. 190 NC.P.P) şi respectiv examinarea medico-legală
a persoanei (a se vedea art. 189 NCPP).
Tot o deosebire între cele două reglementări apreciem a fi şi modul în care se completează
raportul de constatare. Astfel, în vechea reglementare, exista posibilitatea comletării acestuia din dispoziţia
organului judiciar, cu precizarea că în cazul completării raportului din dispoziţia instanţei în faza de judecată,
acest lucru trebuia efectuat de către procuror, nu de către instanţă. Sub acest aspect, reglementarea era
criticabilă, deoarece faza de judecată desfăşurându-se sub conducerea preşedintelui completului de judecată,
interzicea acestuia să ia măsuri de refacere a raportului de constatare. Pe de altă parte, Noul Cod de procedură
penală apare şi mai criticabil, deoarece nu prevede nimic în legătură cu refacerea raportului de constatare, în
cazul în care concluziile sale nu sunt precise ori sunt incomplete.
Astfel, formularea art. 172 alin. 12 C.p.p. „După finalizarea raportului de constatare, când
organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt
contestate, se dispune efectuarea unei expertize” lasă loc arbitrariului, nespecificând ipotezele în care organul
119
judiciar poate „aprecia că este necesară opinia unui expert”. Astfel, este posibil ca raportul să nu fie contestat,
însă este incomplet ori confuz (concluziile sale nu sunt precise) fără a fi totuşi necesară opinia unui expert. În lipsa
reglementării exprese a unor asemenea situaţii, organul de urmărire penală s-ar putea vedea obligat să dispună o
expertiză (cu tot costul de timp şi bani aferente, în condiţiile în care există urgenţă) în loc să dispună refacerea
raportului de constatare în cel mai scurt timp, inclusiv sub sancţiunea amenzii judiciare, dacă este cazul.
Apreciem încă odată că reglementarea capitolului nr. VII din NCPP, privitor la constatare şi
expertiză, este perfectibil, inclusiv sub aspectul ordinii textelor, impunându-se reglementarea distinctă a
constatării, expertizei, respectiv a altor lucrări medico-legale în subcapitole sau secţiuni, cu înlăturarea dispoziţiei
art. 172 alin. 7 din acest capitol şi transpunerea sa în secţiunea dedicată ascultării martorului.
III. EXPERTIZA
Dispunerea expertizei
Art. 172 alin. 1- 8 NCPP prevăd condiţiile în care se dispune expertiza. Spre deosebire de reglementarea
anterioară – art. 116 C.p.p. 1969, actualul Cod de procedură penală prevede expres că cererea de expertiză se
formulează în scris cu indicarea clară a obiectivelor şi a împrejurărilor ce se cer evaluate de expert. Din păcate, nu
există sancţiuni procesuale pentru nerespectarea formei pe care cererea de expertiză trebuia să o îndeplinească, astfel că
în opinia noastră, organul judiciar va trebui să aprecieze o astfel de cerere de la caz la caz, inclusiv prin prisma rolului
activ – prevăzut de Noul Cod de procedură penală ca parte a principiului fundamental al aflării adevărului sub semnul
căruia se cuvine a se desfăşura orice proces penal.
1. Numirea expertului.
Nu există prevederi fundamental diferite în Noul Cod de procedură penală sub acesta aspect, vechile prevederi
din art. 118 C. pr. pen. 1969 fiind reluate la art. 173 NCPP. Singura împrejurare nouă, care ţine mai mult de tehnica de
redactare şi topografia textului, se concretizează în aceea că numirea expertului face obiectul unui articol de lege separat,
focusat strict asupra acestei împrejurări, pe când în vechea reglementare (art. 118 C. p.p. 1969) respectivele prevederi
erau redactate sub denumirea „Procedura Expertizei” .
La fel ca în vechea reglementare, şi Noul Cod de procedură penală prevede posibilitatea ca la efectuarea
expertizei să participe un expert recomandat de parte, respectiv specialişti ai altor instituţii atunci când institutul sau
laboratorul de specialitate căruia i s-a încredinţat efectuarea expertizei consideră aceasta necesar. Remarcăm de asemenea
că legiuitorul a renunţat la reglementarea într-un articol distinct a „experţilor oficiali” cea ce putea, sub vechea
reglementare, induce ideea că alţi experţi, care nu fac parte din laboratoare sau institute specializate, pornesc din start cu
un „handicap” profesional neintrând sub umbrela „oficialităţii” prevăzută de art. 119 C.p.p. 1969.
2. Incompatibilitatea expertului – art. 174 NCPP.
Considerăm că în mod corect legiuitorul 2010 a procedat la introducerea reglementării incompatibilităţii
expertului în capitolul afectat expertizei, la art. 174 NCPP, desigur, cu trimitere la textul art. 64 NCPP, care
reglementează cazurile de incompatibilitate ale judecătorului. Cu toate acestea, anumite nuanţări s-ar fi impus, ţinând
cont de specificul activităţii fiecăruia dintre participanţii la proces – judecător versus expert. Considerăm totuşi că în
condiţiile date organul judiciar chemat să aprecieze asupra incompatibilităţii expertului va avea în vedere particularităţile
poziţiei procesuale a expertului (spre exemplu nu se va crampona de cazul incompatibilităţii judecătorului de drepturi şi
libertăţi cu judecătorul fondului, care nu se aplică în situaţia expertului).
Art. 64 NCPP prevede:
„ART. 64
Incompatibilitatea judecătorului
(1) Judecătorul este incompatibil dacă:
a) a fost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al unui subiect procesual principal, chiar şi în altă cauză;
b) este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la
art. 177 din Codul penal cu una dintre părţi, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora;
c) a fost expert sau martor, în cauză;
d) este tutore sau curator al unei părţi sau al unui subiect procesual principal;
e) a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură
desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de judecată;
f) există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată.
(2) Nu pot face parte din acelaşi complet de judecată judecătorii care sunt soţi, rude sau afini între ei, până la
gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal.
(3) Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze
într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desfiinţarea ori casarea hotărârii.
#M2
120
(4) Judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate participa, în aceeaşi cauză, la procedura de cameră
preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac.
(5) Judecătorul care a participat la soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere
în judecată nu poate participa, în aceeaşi cauză, la judecata în fond sau în căile de atac.
(6) Judecătorul care s-a pronunţat cu privire la o măsură supusă contestaţiei nu poate participa la
soluţionarea contestaţiei.”
Suntem de părere că expertului îi sunt aplicabile toate cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 64 alin. 1
NCPP, precum şi cel de la art. 64 alin. 2 C.p.p., coroborând textul art. 174 NCPP, ce trimite la art. 64 NCPP, în tot, fără
a distinge, cu textul art. 177 alin. 3 NCPP, care impune expertului obligaţia imparţialităţii. Aceasta din urmă ar putea fi
afectată în cazul încălcării dispoziţiilor art. 64 alin. 2 NCPP de către expert.
Cazurile de incompatibilitate prevăzute de alineatele 3-6 ale art. 64 NCPP au însă un echivalent adecvat poziţiei
procesuale a expertului: acesta nu poate fi numit expert de mai multe ori în aceeaşi cauză, potrivit art. 174 alin. 2
NCPP. Această împrejurare reprezintă un element de noutate absolută, deoarece vechea reglementare – art. 54 alin. 3
C.p.p. 1969 – prevedea expres că nu este motiv de recuzare participarea ca expert de mai multe ori în aceeaşi cauză.
Considerăm justă poziţia legiuitorului Noului Cod de procedură penală, deoarece expertul chemat să efectueze o
nouă expertiză în aceeaşi cauză va tinde în mod firesc „să îşi apere” punctul de vedere consacrat prin expertiza
anterioară. Nu acelaşi lucru se poate spune despre expertul chemat să dea lămuriri scrise, să efectueze un supliment de
expertiză sau chiar să dea declaraţii în faţa organului judiciar – acesta este chemat, în toate cele trei modalităţi anterior
expuse să lămurească anumite aspecte conţinute în raportul de expertiză, nu să întocmească una nouă.
Legiuitorul a prevăzut (de data aceasta) şi o sancţiune în cazul în care organul judiciar desemnează ca expert o
persoană incompatibilă: judecătorul nu poate să îşi întemeieze hotărârea pe concluziile expertizei întocmite de o persoană
incompatibilă – potrivit art. 174 alin. 1 teza a II-a.
Cu toate acestea, la art. 174 alin. 2 NCPP, legiuitorul a ales (nefericita) formulare: „Nu poate fi desemnată ca
expert persoana care a avut această calitate în aceeaşi cauză...”. Credem că mai corectă era exprimarea „este de asemenea
incompatibil expertul care anterior a avut aceeaşi calitate în aceeaşi cauză”, ceea ce ar fi condus mai concret la ideea că
aceeaşi sancţiune - judecătorul nu poate să îşi întemeieze hotărârea pe concluziile expertizei întocmite de o persoană
incompatibilă – se aplică şi în cazul expertului aflat în situaţia descrisă. Or, actuala formulare permite interpretări,
putându-se argumenta – nu fără temei – că în cazul în care acelaşi expert este numit de mai multe ori în această calitate în
aceeaşi cauză, instanţa poate să îşi întemeieze hotărârea pe concluziile acestuia, deoarece legiuitorul nu a înţeles să
denumească drept incompatibilă persoana desemnată ca expert iar sancţiunile procesuale nu pot fi extinse pe calea
interpretării implicite.
Cu toate acestea considerăm că tocmai faptul că legiuitorul a edictat textul citat în paragraful anterior la alineatul
2 al art. 174 NCPP care are titlul „Incompatibilitatea expertului” exprimă intenţia acestuia ca în cazul în care expertul
este numit din nou în această calitate, în aceeaşi cauză, judecătorul să nu poată „a-şi întemeia hotărârea pe concluziile
sale”, situaţia fiind asimilată implicit unui caz de incompatibilitate specific poziţiei procesuale a expertului.
De la regula interdicţiei instituite de art. 174 alin. 2 NCPP există însă excepţia „expertului care participă ca
expert recomandat de parte sau de procuror” (în situaţia în care expertiza se dispune de instanţă iar procurorul cere
acest lucru) potrivit art. 173 NCPP. Astfel, expertul care a avut această calitate poate fi numit expert recomandat de
parte sau de procuror, în aceeaşi cauză, în cazul efectuării unei noi expertize, care potrivit art. 173 NCPP corob. cu art.
181 NCPP, trebuie să fie obligatoriu efectuată de un alt expert.
Remarcăm că deşi legiuitorul reia conceptul de expert recomandat de parte, ba chiar îl extinde la ideea
expertului recomandat de procuror, nu prevede atribuţiile şi drepturile exprese ale acestuia, respectiv modalitatea
concretă de participare la efectuarea expertizei.
Potrivit art. 7 alin. 1 din OG 75/2000 privind organizarea activităţii de expertiză criminalistică, „Experţii
autorizaţi, numiţi de organele judiciare, la cererea părţilor, participă personal la efectuarea expertizelor prin observaţii cu
privire la obiectul expertizei,modificarea sau completarea acestuia,verificarea şi completarea materialului necesar
pentru efectuarea expertizei, precum şi prin obiecţii la raportul de expertiză, adresate organului judiciar” (sbl. ns.
F.A.), iar potrivit alineatului nr. 3 al aceluiaşi articol „Experţii autorizaţi, numiţi de organele judiciare, la cererea părţilor
şi recomandaţi de acestea au dreptul să ia cunoştinţă de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei”.
Aceste prevederi vizează însă doar cazul experţilor criminalişti, fiind de dorită suplinirea caracterul lacunar şi
insuficient al acestora printr-o reglementare coerentă de principiu a expertului privat în cuprinsul codului de procedură
penală. Prin noile reglementări nu s-a rezolvat nici mai vechea dispută asupra posibilităţii ca „expertul privat” să
utilizeze efectiv aparatura şi instrumentele laboratoarelor de stat, în lipsa unui astfel de drept, sau în lipsa unei alternative
la aceasta, „participarea” expertului recomandat de parte având un caracter formal, nefiind efectivă. Cu alte cuvinte, prin
prisma reglementării lacunare legiuitorul consacră, în opinia noastră, un caracter mai degrabă formal al acestei instituţii –
„expertul privat” – în dreptul procesual penal românesc.
3. Drepturile şi obligaţiile expertului –art. 175 NCPP.
121
În esenţă expertul are aceleaşi drepturi ca în reglementarea anterioară (art. 121 C.p.p. 1969), pe care nu le mai
reluăm, cu precizarea că legiuitorul din 2010 a prevăzut expres dreptul la onorariu al expertului în chiar Codul de
procedură penală. La acelaşi articol însă, au fost prevăzute şi obligaţii ale expertului – de a se prezenta în faţa organului
judiciar de câte ori este chemat, respectiv de a efectua raportul de expertiză în termenul fixat de organul judiciar, care
pentru motive temeinice poate fi prelungit cu nu mai mult de 6 luni.
De asemenea se prevede expres dreptul expertului de a cere lămuriri părţilor sau organului judiciar, cu
încuviinţarea acestuia din urmă, în condiţiile în care în cuprinsul art. 121 alin. 3 C.p.p. 1969 părţile erau cele care
„puteau da” expertului lămuririle necesare, tot cu încuviinţarea organului judiciar
În plus, expertul este asimilat martorului sub aspectul cazurilor în care are dreptul să refuze efectuarea
expertizei, respectiv pentru aceleaşi motive pentru care martorul poate să refuze depunerea mărturiei, anume:
a) soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului;
b) persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului – aşa cum rezultă din
dispoziţiile art. 117 alin. 1 NCPP – sunt scutiţi de obligaţia depunerii mărturiei.
Tot asimilat martorului apare expertul şi din perspectiva dreptului de a beneficia de măsurile de
protecţie în condiţiile art. 125 NCPP referitoare la situaţia martorului ameninţat, aspect de noutate absolută în Noul
Cod de procedură penală.
De remarcat însă că expertului i se cere expres să exprime observaţii şi constatări sub semnul
imparţialităţii – art. 177 alin. 3 NCPP- aspect care îl apropie pe acesta de magistrat şi de organul de cercetare penală.
În sfârşit, alin. 8 al art. 175 NCPP prevede expres sancţiunea amenzii judiciare pentru expertul care nu
respectă termenul fixat pentru efectuarea expertizei, dar şi posibilitatea antrenării răspunderii sale civile delictuale,
inclusiv în solidar, opinăm noi, cu instituţia din care face parte.
Tot o sancţiune apare a fi înlocuirea expertului (art. 176 NCPP) care nu respectă termenul fixat pentru
efectuarea expertizei. Înlocuirea se poate produce şi atunci când „expertul este în imposibilitate de a finaliza expertiza”
(formularea exclude culpa expertului) dar şi atunci când s-a admis cererea de abţinere a expertului ori cererea de recuzare
a acestuia, în toate cazurile expertul înlocuit fiind obligat, sub sancţiunea amenzii judiciare, să predea toate actele şi
obiectele încredinţate, dar şi observaţiile cu privire la activităţile îndeplinite până la momentul înlocuirii sale.
Remarcăm elementul denoutate în Noul Cod de procedură penală, reprezentat de instituţia înlocuirii
expertului, reglementată expres atât ca sancţiune cât şi ca împrejurare care poate interveni independent de culpa
expertului, în cazurile mai sus menţionate.
4. Procedura expertizei. Raportul de expertiză – art. 177-178 NCPP.
În principal legiuitorul Noului Cod de procedură penală menţine elementele prevăzute de vechea
reglementare – art. 120, 122 C.p.p. 1969) cu privire la procedura expertizei şi a conţinutului raportului de expertiză, cu
precizarea că în noua reglementare (art. 177 alin. 3 NCPP) se prevede expres obligaţia de imparţialitate a expertului (a se
vedea supra V, p. 3, paragraf ultim).
Nu reluăm aici vechile reglementări, din lipsa timpului dar şi a spaţiului necesar, având în vedere că în
prezenta scurtă lucrare avem în vedere cu preponderenţă noutăţile aduse de intervenirea Noului Cod de procedură penală
în materia abordată.
5. Audierea expertului, suplimentul de expertiză art. 179-180 NCPP.
Specificăm de la început că şi vechea reglementare (art. 124 alin. 1, 2, 3 C.p.p. 1969) prevedea expres
posibilitatea audierii expertului, respectiv a întocmirii unui supliment de expertiză.
Noua reglementare însă introduce, ca element de noutate subsidiaritatea suplimentului de expertiză,
raportat la audierea expertului. Astfel, art. 179 alin. 1 NCPP prevede: „(1) În cursul urmăririi penale sau al judecăţii,
expertul poate fi audiat de organul de urmărire penală sau de instanţă, la cererea procurorului, a părţilor, a subiecţilor
procesuali principali sau din oficiu, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară pentru lămurirea
constatărilor sau concluziilor expertului”.
Art. 180 NCPP prevede:
„Suplimentul de expertiză
(1) Când organul de urmărire penală sau instanţa constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este
completă, iar această deficienţă nu poate fi suplinită prin audierea expertului (sbl. ns. – F.A.), dispune efectuarea unui
supliment de expertiză de către acelaşi expert. Când nu este posibilă desemnarea aceluiaşi expert, se dispune efectuarea
unei alte expertize de către un alt expert (sbl. ns. F.A.).
(2) Când expertiza a fost efectuată în cadrul instituţiei medico-legale, unui institut sau laborator de
specialitate, organul de urmărire penală sau instanţa se adresează instituţiei respective în vederea efectuării suplimentului
de expertiză”.
Art. 124 C.p.p. 1969 prevedea:
„(1) Când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată constată, la cerere sau din oficiu, că
expertiza nu este completă, dispune efectuarea unui supliment de expertiză fie de către acelaşi expert, fie de către altul
(sbl. ns. F.A.).
122
(2) De asemenea, când se socoteşte necesar, se cer expertului lămuriri suplimentare în scris, orise
dispune chemarea lui spre a da explicaţii verbale asupra raportului de expertiză(sbl. ns. F.A.). În acest caz,
ascultarea expertului se face potrivit dispoziţiilor privitoare la ascultarea martorilor.
(3) Lămuririle suplimentare în scris pot fi cerute si serviciului medico-legal, laboratorului de expertiză
criminalistică ori institutului de specialitate care a efectuat expertiza”.
Se observă că din Noul Cod de procedură penală a fost eliminată posibilitatea ca expertul să dea
lămuriri scrise, la cererea organului judiciar, fiind necesară obligatoriu audierea sa în cazul nelămuririlor conţinute de
raportul de expertiză. Considerăm un regres al actualei reglementări lipsa posibilităţii obţinerii de lămuriri scrise din
partea expertului, iar în cazul în care acestea nu sunt îndestulătoare, să poată fi citat pentru a da declaraţii în cauză.
Lămuririle scrise pot fi punctuale şi scutesc organul judiciar şi părţile de efectuarea unui nou act procedural (citarea),
expertul putând să fie în imposibilitate a se prezenta personal, ceea ce duce la amânarea – inutilă, zicem noi – a
judecăţii/efectuării urmăririi penale, faţă de posibilitatea ca până la noul termen fixat de organul judiciar, acesta să
depună lămuriri scrise, care se pot dovedi suficiente, fără a mai fi necesară prezenţa expertului. De altfel în cazul
laboratoarelor de expertize criminalistice interjudeţene, volumul de muncă extrem de ridicat poate face realmente
imposibilă prezentarea expertului la organul judiciar, actuala reglementare riscând blocarea activităţii laboratoarelor de
criminalistică (spre exemplu Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Cluj deserveşte 7 judeţe şi implicit
toate organele judiciare de pe tot cuprinsul acestora).
Un alt element de noutate este reprezentat de regula impusă de art. 180 alin. 1 NCPP ca suplimentul
de expertiză să fie efectuat de acelaşi expert şi doar în cazul în care acest lucru nu este posibil, suplimentul să fie
efectuat de alt expert spre deosebire de reglementarea C.p.p. 1969, care lăsa acest aspect la aprecierea organului judiciar.
Prin urmare, dacă raportul de expertiză necesită lămuriri suplimentare, fiind incomplet, organul
judiciar, din oficiu sau la cerere: a) va audia expertul; dacă acest lucru nu este îndestulător, b) va ordona supliment de
expertiză.
Problema unui nou raport de expertiză este tratată de legiuitorul Noului Cod de procedură penală la
art. 181 care prevede:
„Efectuarea unei noi expertize
(1) Organul de urmărire penală sau instanţa dispune efectuarea unei noi expertize atunci când
concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conţinutul şi concluziile raportului de expertiză
există contradicţii, iar aceste deficienţe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului.
(2) Când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată dispune efectuarea unei noi expertize de
către o instituţie medico-legală, aceasta este efectuată de o comisie, în condiţiile legii.”
Rezultă aşadar că sunt 2 cazuri în care organul judiciar poate dispune o nouă expertiză:
- atunci când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii;
- între conţinutul şi concluziile raportului de expertiză există contradicţii.
Din nou însă posibilitatea dispunerii unei noi expertize apare ca subsidiară: „...aceste deficienţe nu pot
fi înlăturate prin audierea expertului”. Prin urmare chiar dacă ne-am confrunta cu unul sau chiar cu ambele cazuri
prevăzute de art. 181 alin. 1 NCPP simultan, întâi se impune audierea expertului, de-abia apoi putând fi dispusă o nouă
expertiză. Opinăm că lămuririle scrise date de expert ar fi fost preferabile audierii sale, însă legiuitorul nu a mai prevăzut
această posibilitate.
6. Alte aspecte.
Noul Cod de procedură penală reia în formă identică textul art. 126 C.p.p. 1969 la art. 182 NCPP, care
prevede posibilitatea obţinerii de către organul judiciar a unor lămuriri de la institutul de emisiune, în cazul infracţiunilor
de fals de monedă sau alte valori.
La art. 183 NCPP se prevede procedura obţinerii de scripte de comparaţie, în cazul infracţiunilor de
fals în înscrisuri, prevăzută în C.p.p. 1969 la art. 127. Noua reglementare prevede, ca element de noutate posibilitatea
organului judiciar de a ridica scriptele care se află la orice persoană (art. 182 alin. 3 NCPP) spre deosebire de vechea
reglementare – art. 127 alin. 3 C.p.p. 1969 – din cuprinsul cărora rezulta că scriptele vor fi prezentate de persoanele care
nu sunt rude apropiate sau soţi cu inculpatul. Opinăm că sub acest aspect reglementarea actuală este un progres, orice
persoană care deţine înscrisuri ce pot servi la aflarea adevărului, fiind obligată să le prezinte, atunci când i se pune în
vedere acest lucru de către organul judiciar, potrivit legii.
De asemenea se prevede expres la art. 183 alin. 6 NCPP că în cazul în care suspectul sau inculpatul
refuză să dea mostre de scris, la dictarea organului judiciar, acest lucru nu poate fi interpretat în defavoarea
inculpatului/suspectului, aspect care nu era menţionat în cuprinsul art. 127 alin. 6 C.p.p. 1969. Şi această reglementare o
considerăm un progres, fiind asimilată dreptului oricărui inculpat de a nu se autoincrimina, consacrat prin constanta
jurisprudenţă CEDO în acest sens.
IV. CONCLUZII
Scurta lucrare de faţă nu se doreşte nici pe departe un studiu exhaustiv al problematicii expertizei,
reglementate principial în Noul Cod de procedură penală, ci doar o bază de discuţii cu atragerea atenţiei asupra
123
elementelor de noutate principale aduse în materie de Noul Cod. În cuprinsul acestuia sunt reglementate şi alte tipuri
speciale de expertiză (medico-legală, la art. 184-189, 191 NCPP), a căror reglementare specifică nu îşi găseşte locul în
prezentul referat, fiind doar cazuri particulare a dispoziţiilor de principiu în materia expertizei, care au făcut obiectul
scurtei lucrări de faţă.
Apreciem că, în lumina dispoziţiilor imperative conţinute la art. 102 alin. 2, 3 NCPP, referitoare la
excluderea probelor obţinute ilegal, organul judiciar trebuie să manifeste o grijă sporită în observarea prevederilor legale
în materia probelor în general şi cu atât mai mult în cazul expertizelor, pentru a evita excluderea unor probe concludente
şi utile (uneori decisive) care au fost obţinute cu nerespectarea dispoziţiilor legale, mai ales că aceeaşi sancţiune
(excluderea) se aplică şi probelor derivate din probele obţinute în mod ilegal – dacă acestea au fost obţinute direct dintr-o
astfel de probă şi nu puteau fi obţinute altfel.
124
CARACTERISTICI GENERALE PRIVIND RAPORTUL JURIDIC
GENERAL FEATURES REGARDING THE JUDICIAL REPORT
CARACTÉRISTIQUES GÉNÉRALES SUR LE RAPPORT JURIDIQUE
Drd.Gina Emilia Tache
Abstract
The above-mentioned thoughtful theme imposes a new approach by a different angle, an angle claimed
by the phenomenon of acceleration of present society evolution.
The studies and researches undertaken and the conclusions reached in scientific literature completely
demonstrate the objective necessity of improving legal relation that determine, probably, important timely modifications,
in the Romanian society evolution.
Keywords: legal relation, subjective right, human rights, legal fact.
O primă reflecţie care se impune este cea care se referă la raportul juridic şi dreptul subiectiv: În literatura
juridică franceză tratarea raportului juridic se limitează numai la dreptul subiectiv, ceea ce impune categoric o analiză
comparativă a celor două concepte şi care să faciliteze o mai bună înţelegere a dreptului subiectiv şi a legăturii acestuia
cu celelalte elemente constitutive ale raportului juridic276. Astfel cum s-a arătat in literatura juridică romanească,
extrăgând dreptul subiectiv din contextul raportului juridic, chiar renunţând la abordarea sistemică celui din urma
concept, apare pericolul iminent al unei analize incomplete sau superficiale, cu consecinţe negative asupra înţelegerii
corecte a conceptului aflat în discuţie, inclusiv a corelaţiei dintre dreptul subiectiv şi raportul juridic.
Un alt aspect care poate face obiectul unei viitoare cercetări, se referă la analiza propriu-zisă a raportului
juridic, în strânsă corelaţie cu practica actuală existentă în Uniunea Europeană din care face parte, acum cu drepturi
depline şi România. Numai o asemenea abordare va înscrie şi ţara noastră pe traiectoria respectării depline a drepturilor
omului, inclusiv a obligaţiilor ce-i revin în calitatea sa de cetăţean european şi de membru al comunităţii în care trăieşte.
Apreciem că se impune, în continuare extinderea tratării raportului juridic care să fie mereu în concordanţă cu
dezvoltarea economico-socială, actuală, in plan intern şi extern si care să contribuie din punct de vedere teoretic la
evoluţia pozitivă a protecţiei drepturilor omului. Ne referim, în egală măsură şi la celelalte componente ale raportului
juridic.
În doctrină, se defineşte raportul juridic, ca fiind relaţia socială, reglementată de drept277.
Relaţiile sociale capătă semnificaţie juridică, devenind vinculus iuris, (terminologie utilizată în dreptul roman,
pentru a desemna conceptul de raport juridic) numai în măsura în care beneficiază de aportul normativităţii
juridice278.Absenţa incidenţei normativităţii nu permite convertirea relaţiei sociale, în raport juridic. Numai incidenţa
dreptului, al cărui rol este acela de organizator al vieţii sociale, de disciplinator al conduitei oamenilor, în interacţiunea
lor cotidiană279, permite transformarea relaţiei sociale, în raport juridic.
Prin reglementarea relaţiei sociale, de către norma juridică, se formează un raport juridic, concretizându-se,
astfel voinţa generală, exprimată în normă. Dispoziţia normei juridice prescrie conduita, pe care trebuie să o aibă
oamenii, între care se stabileşte raportul juridic280.
Raportul juridic apare, ca o realizare a normei juridice, a cărei menire este de a prescrie conduita oamenilor, de a
crea modele de comportament uman, în relaţiile sociale.
Drept urmare, relaţiile de factură politică, religioasă sau de prietenie rămân simple fapte sociale, întrucât ele nu
iau naştere „sub acţiunea dreptului”, 281 ci constituie rezultatul impactului normelor politice sau etice, asupra conduitei
umane.
În literatura de specialitate se defineşte, de o manieră cvasicompletă, conceptul de raport juridic.
276 A se vedea Ilioara Genoiu, Raportul juridic.Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2007, p. 289-290.
277 A se vedea, Carmen Popa, Teoria Generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2001, p.227, care
califică această definiţie, ca fiind lacunară.
278 A se vedea, I.. Ceterchi, I.Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, Bucureşti,
1998,p.95. S.Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.226; N.Popa, Teoria generală a
dreptului, Ed. Actami, Bucureşti 1994, p.273, C.Popa, Teoria generală a dreptului, Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.227.
279 A se vedea, N.Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti 1994, p.273.
280 A se vedea, S.Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.226.
281 A se vedea, I.Humă, introducere în studiul dreptului, Ed. Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1993, p.86.
125
Raportul juridic este definit, ca reprezentând o relaţie socială „în forma reglementată de dreptul pozitiv”.282
Alţii autori definesc raportul juridic, făcând referire la premisele acestuia, la acele fapte juridice, care permit
naşterea, modificarea sau stingerea sa.
Astfel, raportul juridic este definit ca reprezentând acea categorie de raporturi sociale, reglementate prin norme
juridice, raporturi a căror formare, modificare ori încetare are loc de regulă, prin prezenţa unui fapt juridic (acţiune
omenească sau eveniment) şi în care părţile se manifestă, ca titulare de drepturi şi obligaţii, ce se realizează, dacă este
necesar, prin forţa coercitivă a statului.
Raporturile juridice pot lua naştere, se pot modifica şi stinge, nu numai prin acte juridice private, ci şi prin acte
de drept administrativ (de pildă, decizia de numire a unui funcţionar public, autorizaţia de construcţie). Drepturile civile
iau naştere, pe baza actului juridic privat, a contractului, în special.283
În concepţia altor autori284, raportul juridic este un raport, reglementat de norma juridică, între persoane, prin
actul juridic, referitor la un anume obiect”, „are caracter categoric normativ”, reprezintă un comandament, „implică ideea
de obligaţie”, „consacră valori”.
Problematica raportului juridic este susceptibilă de abordare interdisciplinară. Au manifestat preocupare pentru
analiza acesteia, nu numai ştiinţele juridice, ci şi filosofia dreptului (Giorgio del Vecchio) şi logica juridică (Ion
Dobrinescu).
Privind conceptul de raport juridic, din unghiul filosofiei dreptului, autorul menţionat, considera că relaţia
juridică reprezintă „o legătură între persoane, în virtutea căreia una dintre ele poate să pretindă ceva, la care cealaltă este
obligată”.
În general, filosofii dreptului relevă corelaţia dintre drepturi şi obligaţii, în cadrul relaţiei juridice, fiecărui drept
corespunzându-i o obligaţie şi invers.
Din perspectiva logicii juridice, Ion Dobrinescu, defineşte raporturile juridice, ca reprezentând produse ale
asocierii actelor şi faptelor juridice individuale, concrete, cu normele şi principiile de drept, în scopul obţinerii de formule
variabile pentru drepturile şi obligaţiile, în care sunt angajaţi indivizii, dintr-o comunitate, sub auspiciile unui anume
sistem de drept285 .
Premisele raportului juridic
Formarea raportului juridic este condiţionată de existenţa concomitentă a următoarelor trei premise ale sale:
norma juridică, subiectele şi faptul juridic.
Norma juridică şi subiectele de drept sunt considerate premise generale sau abstracte, iar faptul juridic este
considerat premisă specială, concretă sau minoră286.
Norma juridică, premisă majoră a naşterii raportului juridic, reglementează, cu caracter ipotetic, conduita
umană, fie cu titlu de îndrituire, fie de obligaţie.
În literatura de specialitate287, norma juridică a fost definită ca reprezentând „o regulă de conduită, care conferă
drepturi şi stabileşte obligaţii corelative, fixează praguri de comportament şi sancţiuni pentru cei ce neglijează sau se
comportă în dispreţul acestui comportament”.
Aşadar, norma juridică, având o contribuţie substanţială, la formarea raportului juridic, determină capacitatea
subiectelor de drept, participante la raport, drepturile şi obligaţiile acestora (formând conţinutul raportului juridic) şi
împrejurările, în care raportul juridic se declanşează.
Subiectele de drept, cea de-a doua premisă majoră a raportului juridic, sunt reprezentate de persoanele fizice şi
persoanele juridice, titulare de drepturi şi obligaţii, în măsura în care deţin capacitate juridică.
Faptele juridice sunt acele împrejurări, de care legea leagă naşterea raportului juridic, cât şi izvorul acestuia.
282 A se vedea , D. Ciobanu, Introducere în studiul dreptului,Ed. HyperionXXI, 1993, p.103.

283 A se vedea Sofia Popescu,Teoria generala a dreptului, Ed. Lumina Lex, 2000.
284 A se vedea, M.Djuvara, Teoria generală a dreptului. Enciclopedie juridică. Drept raţional, izvoare şi drept
pozitiv, Restitutio, Ed. All, Bucureşti, 1995, p.213-216.
285A se vedea, I. Dobrinescu, Introducere în logica juridică, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.173.
286 Majoritatea autorilor apreciază că sunt premise ale raportului juridic: norma juridică, subiectele de drept şi
faptul juridic. A se vedea în acest sens: N.Popa, op.cit.,p.274; I.Ceterchi, M.Luburici, op.cit.,p.362.; I.Ceterchi,
I.Craiovan, op.cit.,p.96;M.Bădescu, Teoria generală a dreptului, Ed.Universul juridic, Bucureşti, 2004, p.3003. Carmen
Popa, în op.cit.,p.228, denumeşte aceste elemente „premise sau condiţii ale raportului juridic”, iar, D. Mazilu, în Teoria
generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p.277, vorbeşte despre norma juridică, subiectele de drept şi faptul
juridic, ca fiind „premise şi elemente constitutive, indispensabile ale raportului juridic”.
287 A se vedea N.Popa, Teoria generală a dreptului, Ed.Actami, Bucureşti, 1996, p.52.
126
Caracterele raportului juridic
Raportul juridic prezintă, în principal, caracter:

- social, întrucât raportul juridic se stabileşte între oameni,(atât între oameni, persoane fizice, cât şi între
persoane juridice sau între persoane fizice şi persoane juridice) acesta prezintă un pronunţat caracter social;
- dubluvoliţional, în fapt, raportul juridic reprezintă terenul, pe care se întâlnesc două voinţe; cea a statului,
exprimată impersonal, în norma de drept, care reglementează raportul juridic şi cea a subiectelor acestuia;
- valoric (de valoare), întrucât conţinutul său reuneşte valori, pe care legiuitorul a înţeles să le ocrotească,
precum viaţa şi sănătatea individului, proprietatea etc;
- imaterial, deoarece în sistemul nostru de drept, nu este ştiinţific justificată reţinerea caracterului
suprastructural al raportului juridic, acesta putând fi caracterizat şi ca raport social, imaterial;
- istoric, evoluţia raporturilor juridice este condiţionată de evoluţia generală a societăţii288.
Raportul juridic prezintă o structură trihotomică, reunind următoarele elemente structurale: subiecte, conţinut
şi obiect. Lipsa oricăruia dintre aceste elemente atrage, inevitabil, consecinţa inexistenţei raportului juridic. Profesorul
Mircea Djuvara289 analizează, alături de elementele principale ale raportului juridic şi alte elemente, cu valoare
definitorie pentru conceptul de raport juridic, anume: sancţiunea, contactul dintre o voinţă şi alta şi
interesul290.Subiectele, conţinutul şi obiectul compun structura oricărui raport juridic.
Clasificarea raportului juridic
Raporturile juridice pot fi clasificate, în baza mai multor criterii291.

În funcţie de ramura de drept, căreia îi aparţine norma juridică, care reglementează raportul social, deosebim
între raporturide drept public (cele de drept constituţional, de drept administrativ, de drept penal, de drept financiar, de
dreptul mediului etc.) şi raporturi de drept privat,(cele de drept civil, de dreptul familiei, de dreptul muncii, etc.), între
raporturi de drept intern şi raporturi de drept internaţional.
288 A se vedea N.Popa, Teoria generală a dreptului, Ed.Actami, Bucureşti, 1996, p.285.
289 A se vedea, Gh.Beleiu, op.cit.,p.93; A.Cojocaru, op.cit.,p.223-224.
290A se vedea şi S.Popescu, op.cit.,p.244
291 A se vedea, R.P.Vonica, op.cit., p.477.
127
UNELE CONSIDERAȚII PRIVIND OCROTIREA JURDICO - PENALĂ A PATRIMONIULUI
SOME CONSIDERATIONS REGARDING THE CRIMINAL-JUDICIAL PROTECTION
QUELQUES CONSIDÉRATIONS SUR LA PROTECTION JURIDIQUE – PÉNALE
ION RISTEA
Conf. univ. dr. la Universitatea din Piteşti;
Cercetător ştiinţific asociat la Institutul de
Cercetări Juridice „Acad.Andrei Rădulescu”
din cadrul Academiei Române;
Procuror la Parchetul de pe lângă
Curtea de Apel Piteşti;
ristea_m_ion@yahoo.com
Abstract
Autorul, în prezentul material, după ce evidențiază cadrul juridic de incriminare al infracțiunilor contra
patrimoniului în vechile noastre legiuiri penale, în Codul penal de la 1864, în Codul penal de la 1936 și în Codul penal de
la 1968, prezintă conținutul reglementării juridico – penale al acestei categorii de infracțiuni în noul Cod penal. În acest
sens, analizează infracțiunile componente ale celor cinci capitole existente, punând însă accent pe elementele de noutate
în raport cu prevederile Codului penal în vigoare.
Keywords: precedente legislative; Codul penal în vigoare; noul Cod penal; infracțiune; patrimoniu.
INTRODUCERE
Ocrotirea patrimoniului prin normele de drept penal a constitut dintotdeauna un obiectiv prioritar al oricărui
sistem de drept, patrimoniul reprezentând o valoare socială importantă pentru orice persoană fizică sau juridică, de care
depinde atât satisfacerea cerințelor curente, dar mai ales prosperitatea la nivel individual, precum și micro sau macro-
social.
În istoria dreptului penal român, infracțiunile contra patrimoniului a ocupat un loc important, fiind printre
cele mai de seamă reglementări juridico-penale.
Astfel, vechile noastre legiuiri penale, începând cu pravilele lui Vasile Lupu (Cartea pentru învățături, din
1646) și Matei Basarab (Îndreptarea legii, din 1652), continuând cu Pravila lui Alexandru Ipsilante (1780), Pravila lui
Andronache Donici (1817), Legiuirea Caragea (1819) și sfârșind cu condicele penale ale lui Alexandru Sturza (1826), în
Moldova și a lui Barbu Stirbei (1850) în Muntenia, conțineau dispoziții referitoare la infracțiunile privind patrimoniul.
Codul penal de la 1864 [1] cuprindea în Titlul IV - Crime și delicte în contra particularilor, Capitolul II
intitulat „Crime și delicte contra proprietăților” (art.306 - 380), cu următoarele secțiuni: Secțiunea I - Furturi, Secțiunea
II – Tâlhării, Secțiunea III – Strămutare sau desființare de hotare, Secțiunea IV – Despre abuz de încredere, Secțiunea V
– Înșelăciunea sau excrocheria, Secțiunea VI – Bancruta, Secțiunea VII – Jocuri de noroc, loterii, turburări și fraude
întrebuințate la licitații publice, Secțiunea VIII – Destrucțiuni, degradațiuni și alte pagube, și Secțiunea IX – Crime și
delicte care pun în pericol viața a mai multor persoane. Constatăm că în grupul infracțiunilor contra proprietății erau
incluse și unele infracțiuni care aveau numai indirect legătură cu ocrotirea avutului [2].
Codul penal de la 1936 [3] (Codul penal Carol al II – lea) a prevăzut în Cartea II, Titlul XIV – Crime și
delicte contra patrimoniului (art.524 - 573), Capitolul I – Furtul, Capitolul II – Tâlhăria și pirateria (Secțiunea I- Tâlhăria;
Secțiunea II – pirateria), Capitolul III – Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii (Secțiunea I – Abuzul de
încredere, Secțiunea II – Gestiunea frauduloasă, Secțiunea III – Exploatarea slăbiciunilor persoanelor incapabile,
Secțiunea IV – Însușirea lucrurilor pierdute și deținerea pe nedrept, Secțiunea V – Abuzul de încredere profesională,
Secțiunea VI – Frauda creditorilor, Secțiunea VII – Înșelăciunea), Capitolul IV – Strămutarea de hotare, desființarea
semnelor de hotar, stricăciuni și alte turburări aduse proprietății, Capitolul V – Jocul de noroc, loterie și specula contra
economiei publice. În anul 1950, în acest titlu a fost introdus un capitol nou având denumirea de „Unele infracțiuni
contra avutului obștesc” (art.5361 – 5362) care au suferit diferite modificări în anii următori.
Constatăm că în Codul penal de la 1936 cadrul infracțiunilor contra patrimoniului a fost restrâns, în sensul
că infracțiunile care în mod nepotrivit au fost înglobate acestui cadru în Codul penal de la 1864, au fost incluse în alte
titluri corespunzătoare obiectului lor juridic.
Codul penal de la 1968 [4], intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 a reglementat infracțiunile contra
patrimoniului în Titlul III intitulat „Infracțiuni contra avutului personal sau particular”, incluzând următoarele fapte
prevăzute de legea penală: furtul (art.208), furtul calificat (art.209), pedepsirea unor furturi la plângerea prealabilă
(art.210), tâlhăria (art.211), pirateria (art.212), abuzul de încredere (art.213), gestiunea frauduloasă (art.214),
înșelăciunea (art.215), însușirea bunului găsit (art.216), distrugerea (art.217), distrugerea calificată (art.218), distrugerea
din culpă (art.219), tulburarea de posesie (art.220) și tăinuirea (art.221). De asemenea, acest cod penal, pentru a fi apărate
relațiile sociale specifice proprietății socialiste, în Titlul IV a reglementat separat „Infracțiuni contra avutului obștesc”
128
(art.223 – 235), incluzând aceleași infracțiuni ca în Titlul III, fiind în plus infracțiunea privind delapidarea (art.223).
Ulterior, acest cod penal, datorită evoluției social – politice și economice interne și internaționale, a suferit mai multe
modificări; semnificativ în acest sens este Legea nr. 140/1996 [5] care a abrogat infracțiunile contra avutului obștesc
(art.223 – 235) și a incriminat infracțiunea de delapidare în art.2151 C.p.
CUPRINS
Noul Cod penal adoptat prin Legea nr.286/2009 [6] și pus în aplicare prin Legea nr.187/2012 [7] a
reglementat infracțiunile contra patrimoniului în Titlul II, grupate în cinci capitole, ținând seama de situațiile de fapt în
care se pot găsi bunurile ca entități patrimoniale, cât și de caracterul sau natura acțiunilor ilicite prin care pot fi
modificate aceste situații de fapt, după cum urmează:
În Capitolul I, reglementează faptele de furt prin descrierea conținuturilor următoarelor infracțiuni: furtul,
furtul calificat, furtul în scop de folosință.
Furtul simplu (art.228) are, în principal, același conținut ca în Codul penal în vigoare. Deosebire există la
nivel sancționator, în sensul că limitele de pedeapsă prevăzute în noul Cod penal sunt mai reduse (6 luni – 3 ani) în raport
cu limitele prevăzute în art.208 din Codul penal în vigoare (1-12 ani).
De asemenea, tot ca element de noutate, constatăm că în noul Cod penal, s-a prevăzut ca pedeapsă alternativă
amenda.
Furtul de folosință (art.230) beneficiază de oreglementare distinctă, care include și oipoteză nouă, potrivit
căreia se sancționează cu pedeapsa prevăzută pentru furt „folosirea fără drept a unui terminal de comunicații electronice
al altuia sau folosirea unui terminal de comunicații racordat fărădrept la rețea”. Această ipoteză asimilată furtului de
folosință vine să tranșeze în mod definitiv situațiile controversate încă în practica judiciară doctrina referitoare la
încadrarea juridică a faptei de racordare ilegală la o rețea de telefonie sau la oaltă rețea de comunicații. În plus, textul
vine să aducă în sfera ilicitului penal faptele de folosire fără drept a unui terminal de telecomunicații al altuia, fapte
considerate periculoase și al căror număr a crescut în prezent (spre exemplu, fapta unei persoane care pătrunde în
locuința alteia și efectuează convorbiri telefonice la numere cu suprataxa, cauzând astfel uneori prejudicii importante).
Redactarea textului a fost inspirată de dispozițiile art. 255 - 256.C. pen. spaniol.
La furtul calificat (art.229), în noul Cod penal, s-a renunțat la unele elemente circumstanțiale de
agravare prevăzute în Codul penal în vigoare, referitoare la săvârșirea furtului de două sau mai multe persoane, asupra
unei persoane aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința sau de a se apăra, într-un loc public, în timpul unei
calamități, datorită faptului că aceste împrejurări sunt prevăzute, cu același conținut sau cu un conținut apropiat, ca
circumstanțe agravate legale, ducând la majorarea limitelor de pedeapsa în temeiul art. 78.
În același timp, au fost introduse în conținutul furtului calificat două elemente circumstanțiale de agravare
și anume săvârșirea furtului prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă sau supraveghere și respectiv prin
violarea de domiciliu. Primul element circumstanțial își găsește justificarea în realitatea socială actuală, când tot mai
multe societăți sunt dotate cu sisteme de alarmă sau supraveghere și nu de puține ori infractorii recurg la anihilarea
acestora pentru facilitarea comiterii infracțiunii. Introducerea celui de-al doilea element s-a impus pentru a rezolva legal
situația în care furtul este săvârșit prin pătrunderea fără drept într-un domiciliu sau sediu profesional, situație în care
continuă să se exprime opinii contradictorii în literatura de specialitate și să se dea soluții neunitare in practica judiciară.
Dacă furtul în scop de folosință în Codul penal în vigoare, este sancționat cu pedeapsa pentru furtul simplu
sau calificat, în noul Cod penal există incriminarea acestuia ca faptă distinctă și sancționarea unui asemenea furt ca o
pedeapsă mai redusă ținând seama de diferența evidentă existentă între gradul de pericol social al celor doua fapte [8].
În Capitolul II sunt incriminate tâlhăriaîn varianta tip (art.233), tâlhăria calificată (art.234)și pirateria
(art.235);au fost păstrate în mare parte dispozițiile din Codul penal în vigoare, cu mențiunea că s-a renunțat la unele
dintre elementele circumstanțiale de agravare prevăzute de legea în vigoare.
Este vorba despre tâlhăriasăvârșită de două sau mai multe persoane împreună, în timpul unei calamități sau într-
o locuință ori în dependințe ale acesteia. Rațiunea modificării rezidă în aceea că primele două împrejurări sunt prevăzute,
cu conținut apropiat, ca și circumstanțe agravate legale, iar ultima împrejurare a fost reformulată, din aceleași motive
arătate în cazul furtului calificat.
De asemenea, au fost introduse noi ipoteze de agravare, incidente în ipoteza în care fapta se săvârșește „asupra
unui mijloc de transport” sau prin simularea de „calități oficiale”, în condițiile în care practica judiciară a semnalat
cazuri relativ frecvente în care infractorii recurg la asemenea procedee.
Urmarea praeterintenționată constând în moartea victimei în cazul tâlhăriei și pirateriei a fost prevăzută într-un text
distinct și comun (art.236).
În Capitolul IIIsunt incriminate faptele contra patrimoniului care se săvârșesc prin nesocotirea încrederii,
categorie în care au fost incluse, in primul rând, faptele incriminate în Codul penal în vigoare cum sunt: abuzul de
încredere (art.238), gestiunea frauduloasă (art.242), însușirea bunului găsit (art.243) și înșelăciunea (art.244). În același
timp, la acestea au fost adăugate și alte fapte împotriva patrimoniului ale căror acțiuni ilicite se întemeiază pe nesocotirea
129
încrederii și anume: abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor (art.239), înșelăciunea privind asigurările (art.245),
deturnarea licitațiilor publice (art.246) și exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile (art.247).
La prima categorie de fapte (cele prevăzute și în Codul penal în vigoare), au fost operate și , unele modificări,
menite a pune textele în situația de a răspunde mai bine necesității reprimării unor modalități de comitere a respectivelor
fapte, evidențiate de practica judiciară. Astfel, în cazul abuzului de încredere a fost consacrată onouă modalitate de
comitere a faptei, prin folosirea fără drept a unui bun încredințat cu un anumit scop, de către cel care l-a primit. Textul
are în vedere atât situația în care persoana nu avea dreptul de a folosi bunul dar și situația în care cel ce a primit bunul are
dreptul de a-l folosi, dar îl utilizează în alt scop decât cel pentru care i-a fost încredințat [9].
Se constată că a fost introdusă onoua incriminare, abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor.
Infracțiunea se poate comise în două modalități, fie prin fapta debitorului de a înstrăina, ascunde, deteriora sau distruge,
în tot sau în parte, valori ori bunuri din patrimoniul său ori de a invoca acte sau datorii fictive în scopul fraudării
creditorilor, fie prin achiziționarea de bunuri ori servicii, debitorul cunoscând cu certitudine la momentul încheierii
tranzacției că nu va putea plăti și producând astfel opagubă creditorului.
De asemenea, noile incriminări referitoare la înșelăciunea privind asigurările, deturnarea licitațiilor publice
și exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile sunt necesare, își găsesc justificarea în realitatea socială, căci ele
vin să sancționeze fapte care au devenit din ce în ce mai frecvente in ultimii ani.
În ceea ce privește deturnarea licitaților publice, practica ultimilor ani a demonstrat că, nu în puține cazuri,
participanții la olicitație publică au recurs ladiferite manopere frauduloase, în scopul îndepărtării de la licitație a unor
potențiali participanți, alterând astfel prețul de adjudecare.
Prin incriminarea exploatării patrimoniale a unei persoane vulnerabile se dorește reprimarea unor fapte care au
proliferat în ultimii ani și care au produs uneori consecințe sociale grave pentru persoane în vârstă sau cu ostare de
sănătate precară, căzute victime și care au ajuns să-și piardă locuințele în urma unor înțelegeri patrimoniale.
Tot în acest capitol au fost incluse și infracțiunile de bancrută simplă și bancrută frauduloasă preluate din
legislația specială.
În Capitolul IVau fost incluse fraudele patrimoniale săvârșite prin sisteme informatice și mijloace de plată
electronice: frauda informatică (art.249), efectuarea de operații financiare în mod fraudulos (art.250) și acceptarea
operațiunilor financiare efectuate în mod fraudulos (art.251). Textele reiau fără modificări de esență prevederile în
materie cuprinse în prezent în Legea nr. 161/2003 și Legea nr. 365/2002. Pedepsele prevăzute pentru aceste infracțiuni
au fost corelate cu celelalte sancțiuni prevăzute în materia infracțiunilor contra patrimoniului, ținându-se însă seama și
de periculozitatea sporită a acestor modalități de comitere [10].
În Capitolul V intitulat „Distrugerea și tulburarea de posesie” sunt cuprinse infracțiunile: distrugerea
(art.253), distrugerea calificata (art.254), distrugerea din culpă (art.255) și tulburarea de posesie (art.256).
Infracțiunea de distrugere, are în principiu, același conținut ca și în Codul penal în vigoare, cu precizarea ca
se introduce onouă variantă agravată în art. 253 alin. (2) prin care se incriminează „distrugerea unui înscris sub
semnătură privată, care aparține altei persoane și servește la dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă prin
aceasta s-a produs o pagubă”. Incriminarea noii variante agravate a faptei de distrugere își găsește justificarea în
realitatea socială, în condițiile în care un asemenea înscris poate fi unicul mijloc de probă pentru dovedirea unui drept de
natură patrimonială de ovaloare considerabilă (spre exemplu, un testament olograf). Obiectul material al acestei fapte de
distrugere îl constituie un înscris sub semnătură privată, nu și un act autentic, întrucât dacă distrugerea privește un act
autentic aflat în păstrarea unei autorități publice, fapta va constitui infracțiune potrivit art. 259 (sustragerea sau
distrugerea de înscrisuri oficiale) și va fi pedepsită mai aspru. Dacă este distrus un înscris autentic aflat în posesia altei
persoane, nu se justifică includerea faptei în cadrul agravantei, deoarece cel interesat poate obține oricând ocopie de la
autoritatea care a emis actul.
Celelalte variante agravate ale infracțiunii de distrugere prevăzute în Codul penal în vigoare, sunt menținute
în noul Cod penal, cu anumite reformulări, necesare pentru a le pune de acord cu solicitările doctrinei și ale practicii
judiciare.
Pentru infracțiunea de distrugere, varianta tip și prima variantă agravată (care constituie oincriminare nouă)
punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
În noul Cod penal nu a mai fost reținută distrugerea din culpă în varianta descrisă în art. 217 alin. (4) din
Codul penal în vigoare, deoarece oasemenea faptă constituie, în primul rând, o infracțiune de serviciu pentru că se
săvârșește prin încălcarea unei atribuții de serviciu (părăsirea postului sau a oricărei alte fapte de către personal de
conducere al unui mijloc de transport în comun ori de către personalul care asigură direct securitatea unor asemenea
transporturi), iar în al doilea rând, este greu de acceptat ca oasemenea faptă să fie săvârșită din culpă. De altfel practica
nu a înregistrat cazuri de aplicare a textului respectiv.
Tulburarea de posesie este incriminată în noul Cod penal într-o formulare simplificată, în acord cu tradițiile
legislației noastre penale dar și cu alte reglementari în materie.
Astfel, în primul rând, s-a renunțat la incriminarea tulburării de posesie atunci când aceasta nu s-a comis
nici prin violențe sau amenințări și nici prin strămutarea sau desființarea semnelor de hotar. Pentru acest gen de fapte, s-a
130
apreciat că există remediul oferit de legislația civilă – acțiunea posesorie – care este suficient, nefiind justificată
osancționare penală a acestor fapte.
S-a considerat că diferitele variante agravate ale infracțiunii de tulburare de posesie prevăzute în Codul
penal în vigoare nu se justifică, iar pedepsele prevăzute în cazul săvârșirii acestora sunt mult mai grave decât la furt sau
distrugere, astfel încât s-a impus oreevaluare a acestora.
De asemenea, observăm că infracțiunea de tăinuire nu se mai regăsește în grupul infracțiunilor contra
patrimoniului fiind transferată potrivit noului Cod penal, în categoria infracțiunilor contra înfăptuirii justiției (art.270).
În cea ce privește tratamentul sancționator, constatăm că autorii noului Cod penal, pentru infracțiunile
contra patrimoniului, s-au orientat spre un regim sancționator mai puțin sever, decât cel existent în Codul penal de la
1968. Astfel, limitele speciale ale pedepselor prevăzute de noul legiuitor sunt mai mici și variază în funcție de natura
infracțiunilor și de consecințele pe care le-au generat.
CONCLUZII
În ansamblu, putem concluziona că modul de reglementare al infracțiunilor contra patrimoniului în noul Cod
penal, este superior celui existent în Codul penal de la 1968, motiv pentru care apreciem că noua reglementare va avea
efecte benefice pentru apărarea relațiilor sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt asigurate prin apărarea
patrimoniului. Legiuitorul, prin noua incriminare, a avut în vedere realitățile actuale ale vieții social – economice ale țării
noastre, precum și necesitatea alinierii legislației penale la legislația Uniunii Europene ca și armonizarea cu sistemele
celorlalte state membre ale Comunității Europene.
REFERENCES
Publicat în M.Of. nr.242/30 octombrie 1864 și a fost pus în aplicare la 1 Mai 1865.
Dongoroz V., și colab. (1971), Explicații teoretice ale Codului penal roman vol.III, Partea specială, Ed.
Academiei, București, p.454.
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 65 din 18.03.1936.
Publicat în Buletinul Oficial nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968.
Publicată în M.Of. nr289/14 noiembrie 1996.
Publicată în M.Of. nr.510 din 24 iulie 2009.
Publicată în M.Of. nr.757/12 noiembrie 2012.
Noul Cod penal. Noul Cod de procedură penală (2012), Ed. Hamangiu, p.37.
Duvac C. (2012), Observații asupra infracțiunilor contra persoanei, contra patrimoniului, privind autoritatea și
frontiera de stat, precum și contra înfăptuirii justiției, publicat în Volumul I al Conferinței cu participare internațională
”Noua legislație penală tradiție, recodificare, reformă progres juridic”, Ed. Universul Juridic, București, p.112.
Pascu I. (2013) în Explicații preliminare ale noului Cod penal, (coord. George Antoniu), Vol.III, Ed. Universul
juridic, București, 2013, p.280.
131
EVOLUŢII ÎN STRATEGIILE DE ANCHETĂ PENALĂ
EVOLUTIONS IN THE CRIMINAL INVESTIGATION STRATEGIES
EVOLUTIONS DANS LES STRATÉGIES D’ENQUÊTE PÉNALE
GABRIEL ION OLTEANU292
Autorul îşi propune să orienteze discursul ştiinţific către evoluţiile impuse în strategiile de anchetă
impuse de intrarea în vigoare în vigoare a noilor coduri – Codul Penal şi Codul de Procedură Penală – la 01 Februarie
2014. Ancheta penală rămâne la fel de complexă şi de fascinantă trebuind să facă faţă unor noi provocări. Ceva pare a
acţiona în sensul scăderii motivaţiei anchetatorilor. În fapt, este necesară o adaptare la noile condiţii; orice
desconsiderare a activităţii de anchetă, orice ignoranţă, putând genera efecte negative cu consecinţe sociale care nu pot
fi tratate cu nepăsare.
strategii, anchetator, tehnici speciale de investigare, mediere, ascultarea persoanelor
Noţiunea de strategie a fost consacrată în domeniul artei militare şi, ulterior, în domeniul economic, putând
apare în limba română din franţuzescul „stratégie” ori grecescul „strategia” – parte componentă a artei militare, care se
ocupă cu problemele pregătirii, planificării și ducerii războiului și operațiilor militare; stabilirea obiectivelor și
planificarea cursului acțiunilor de urmat atât la nivel microeconomic, cât și la nivel macroeconomic.
Personal, consider că strategia de anchetă presupune un mod specific de pregătire, planificare şi desfăşurare al
anchetei astfel încât să se poată obţină cele mai bune rezultate posibile în cazul cercetat. Pe fond este vorba despre
ansamblul deciziilor pe care le ia anchetatorul în scopul atingerii obiectivului propus.
Îmi voi dezvolta discursul pe trei direcţii principale considerând că modul în care se vor desfăşura anchetele
după 01 Februarie 2014 va fi influenţat, în principal de:
- Folosirea metodelor speciale de supraveghere sau cercetare;
- Modul în care se va dezvolta medierea şi se va folosi această cale alternativă de soluţionare a
conflictelor ce au ca obiect fapte de natură penală;
- Folosirea forţei, a violenţei fizice sau/şi verbale în cadrul ascultării judiciare a persoanelor.
În ceea ce priveşte metodele speciale de supraveghere sau cercetare, în mod evident este necesar ca să fie
început procesul penal.
Ce este nou ?
Urmărirea penală se începe in rem şi, pe cale de consecinţă, organul de urmărire penală are posibilitatea să
folosească metodele speciale de supraveghere sau cercetare fără ca persoanele vizate – în fapt, este vorba despre suspecţi
despre care se consideră că ar putea să fie implicaţi în activitatea ilicită pentru care s-a început urmărirea penală şi,
eventual, în alte activităţi care s-ar putea circumscrie ilicitului penal – să cunoască acest lucru pentru că … dacă
anchetatorul nu consideră, încă, necesar că este nevoie să-i audieze nu le va aduce la cunoştinţă calitatea de suspect.
A devenit ancheta penală mai perfidă ?
Până la 01. Februarie 2014, ancheta debuta cu acte premergătoare pe parcursul cărora anchetatorii „transpirau”
audiind persoane, făcând tot felul de investigaţii în teren, solicitând relaţii de la instituţii publice şi private, constatări
tehnico-ştiinţifice, etc. Totul se făcea cu „zgomot” pentru că cetăţeanul, societatea civilă în ansamblu, trebuia să
cunoască, să înţeleagă şi să respecte faptul că justiţia acţiona, că „se face ceva” pentru aflarea adevărului, pentru
descoperirea identităţii persoanelor implicate, pentru descoperirea de bunuri şi valori folosite ori rezultate din săvârşirea
de infracţiuni, ş.a.
Acum, se poate recurge la folosirea unor elemente de logistică care să permită interceptarea şi înregistrarea de
fluxuri de date şi voce, supravegheri audio-video, localizare, tranzacţii financiare, se pot folosi investigatori sub
acoperire, colaboratori, etc. Cât ? – câte 30 de zile, 6 luni - maxim 1 an pentru aceeași faptă şi acelaşi făptuitor. Nu leg
consecinţe pentru evoluţiile legate de strategia pe care o pot folosi anchetatorii într-un caz dat pentru că cercetările se pot
extinde şi termenele se pot multiplica în aceeaşi măsură. Se poate începe, deliberat, cu puţin, ori, este posibil ca să nu
existe, încă de la început, suficiente informaţii care să scoată în evidenţă întreaga amploare a activităţii ilicite.
Ceea ce trebuie să ne dea de gândit este faptul că într-o perioadă de timp – care indiferent de condiţii – nu poate
fi mică, anchetatorii îşi apropie informaţii, află despre şi obţin probe care exced „zonei de interes iniţială”, strict legată de
fapta pentru care s-a început urmărirea penală.
Ce se poate face cu cele care nu au legătură directă cu fapta pentru care s-a început urmărirea penală ?
292
Conferenţiar universitar doctor, cadru didactic asociat la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi,
Universitatea „Valahia” din Târgovişte şi Universitatea „Hyperion” din Bucureşti
132
Situaţia este interesantă şi, în acelaşi timp delicată, indiferent dacă cu privire la fapta cercetată ancheta merge
înainte şi edificiul probaţiunii devine solid şi stabil permiţând trimiterea în judecată, judecata şi condamnarea celor
vinovaţi.
Ceva asemănător se poate produce şi în cazul metodelor speciale „administrative” folosite în temeiul interesului
superior ce ţine de siguranţa naţională. În acest caz, dacă apar informaţii şi probe ce ţin de trădare, terorism, etc. totul se
justifică la nivelul rezonabilului. Dar dacă … apar informaţii şi probe legate de implicarea în activităţi ilicite de „drept
comun”, chiar dacă acestea au o legătură evidentă sau mai puţin evidentă cu structuri şi cu activitatea unor structuri de
criminalitate organizată care nu şi-au propus şi nici nu îşi doresc să atenteze în vreun fel la siguranţa naţională pentru că
le este bine aşa cum este ?
În ceea ce priveşte informaţiile, lucrurile în opinia mea sunt clare. Ele pot fi folosite în continuare cât se poate
de legitim şi totul se poate reduce la o problemă legată de funcţionarea mecanismelor de cooperare şi de schimb de
informaţii între diferitele structuri operative de la nivel naţional, european şi internaţional.
Cu probele situaţia este mai complicată.
Este mai complicată pentru că apare o problemă care în opinia mea vizează loialitatea obţinerii probelor. Nu pe
ipoteza art. 101 şi, eventual, art. 102 din Codul de Procedură Penală, cât în considerarea practicii CEDO. Curtea
europeană s-a pronunţat constant în sensul excluderii oricăror probe obţinute altfel decât prin activităţile „oficiale” de
anchetă – de exemplu prin înregistrarea unor convorbiri purtate în celula în care erau încarceraţi mai mulţi arestaţi, prin
ascultarea pe patul de spital sub acţiunea unor medicamente care afectează puterea de concentrare şi de autocontrol, ş.a.
Fără a dezvolta o controversă pe ipoteză, care ar putea apare, în sensul unor eventuale plângeri la CEDO, care s-ar putea
pronunţa în sensul admiterii acţiunii împotriva folosirii unor probe obţinute prin folosirea unor metode speciale de
supraveghere sau cercetare în legătură cu alte fapte, alte procese penale în desfăşurare ori pe ipoteza celor care vin din
zona siguranţei naţionale, îmi permit să mă pronunţ, pentru evitarea unui asemenea risc, în sensul apelării la conversia
probelor obţinute astfel, în altele, care să fie obţinute după începerea urmăririi penale pentru fapta ori faptele vizate. Ceea
ce propun este, deja, ceva, consacrat în practica testării la poligraf a tot felul de persoane implicate în desfăşurarea de
activităţi ilicite.
Pe fond, trebuie observat că folosirea pe scară largă a metodelor speciale nu trebuie considerat ceva rău ori
negativ; este vorba despre o anumită eficienţă a demersului judiciar care poate fi lăudabilă, mai ales în condiţiile evitării
unor riscuri inerente anchetei şi, chiar, a unor economii de resurse consumate. Totuşi, ce fac ori mai fac oamenii ? Ce fac
anchetatorii, să fie vorba despre o aşteptare somnolentă a rezultatelor folosirii a ceea ce este special ? Special fiind ceva,
evident că nu trebuie să constituie regula. În fapt, această evoluţie a efortului de anchetă către metodele speciale de
cercetare sau supraveghere nu trebuie să însemne o renunţare la „clasic”, la cercetarea la faţa locului, la percheziţii,
ascultări etc. Ideală ar fi îmbinare a clasicului cu specialul şi, doar, o evoluţie în sensul eficientizării desfăşurării anchetei.
În ceea ce priveşte medierea, totul pare insolit, controversat şi greu de înţeles ca raţiune a dezvoltării anchetei.
Evident că, la nivelul ignorant al abordării, orice anchetator s-ar putea întreba: „Alerg după infractori, le probez
vinovăţia şi ajung la puşcărie ori oamenii se mediază, se înţeleg şi tot efortul meu devine lipsit de sens, atât ca rezultat cât
şi ca raţiune a demersului ?”
Înainte de a da un răspuns trebuie observat că medierea, că, de fapt, încheierea unui acord de mediere în
condiţiile legii, prin care s-a stins conflictul ce are ca obiect fapte penale 293 constituie unul dintre cazurile în care acţiunea
penală nu mai poate fi pusă în mişcare iar, dacă a fost pusă în mişcare, nu mai poate fi exercitată.
Analizând conţinutul art. 16 CPP, ce are ca obiect cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea
acţiunii penale, vom putea constata, ca principală consecinţă, excluderea situaţiei în care prin acordul de mediere se cade
de acord cu privire la:
- retragerea plângerii prealabile – este un act unilateral care nu poate presupune decât efectele prevăzute
de lege; sunt excluse alte angajamente personale ori reciproce ale persoanelor implicate în desfăşurarea activităţii ilicite
ori care au vreun interes în cauză; se poate pune problema viciilor de consimţământ în măsura în care apar condiţii,
termene, prevederi legate de conduita ori existenţa altor persoane, stări de fapt, acte, etc.
- împăcarea între părţi – este un act bi ori multilateral ce presupune participarea şi existenţa acordului de
voinţă a două sau mai multe persoane cu privire la exercitarea acţiunii penale;
Acordul de mediere este singurul care poate să conţină obligaţii asumate de către persoanele implicate care să
aibă garanţia respectării pe viitor, eventual, sub sancţiunea re-punerii în mişcare ori a exercitării acţiunii penale,
completată de alte efecte legate de acoperirea eventualelor prejudicii, plata unor sume asumate ca atare, etc.
Retragerea plângerii prealabile presupune exprimarea acordului de consimţământ, pentru probă, în scris, în
sensul că „Subsemnatul .... în cunoştinţă de cauză cu privire la efectele specifice, înţeleg să îmi retrag plângerea penală
nr... din ... depusă la .... prin care .... „
Împăcarea între părţi, la fel precum plângerea prealabilă, va conţine elemente specifice, putându-se consemna
faptul că părţile „în cunoştinţă de cauză, înţeleg să se împace şi să îşi asume efectele juridice specifice împăcării în sensul
293
Este vorba despre acele fapte penale care fac obiectul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii prealabile
ori împăcarea părţilor împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale
133
celor prevăzute de Codul de procedură penală”. Orice prevedere suplimentară – şi în cazul plângerii prealabile şi în cazul
împăcării – poate fi, în opinia mea, de natură să conducă la anulabilitatea actului şi la nerealizarea efectelor specifice
legate de nepunerea în mişcare ori neexercitarea acţiunii penale.
Aici, trebuie făcută o distincţie între mediere – cale, mijloc, metodă, alternativă, etc. – de rezolvare a
conflictelor, inclusiv a celor care au ca obiect fapte penale, şi efectele acordului de mediere în materia procedurii penale.
Pentru rigoarea discursului este necesară coroborarea prevederilor conținute de Legea medierii 192 / 2006 și Codul de
Procedură Penală. Problema devine importantă în legătură cu răspunsul la întrebările „dacă” și „când” se poate face
mediere în conflictele care au ca obiect fapte penale.
Dacă – DA, se poate face mediere; pentru că, pe fond, avem CONFLICTE, a căror complexitate, în evoluţia lor,
nu poate fi anticipată, descoperită, determinată, evaluată ori stabilită de către mediator care nu poate – nu are nici
pregătirea necesară şi nici nu are la dispoziţie instrumentele necesare – să dezvolte un efort comparabil cu cel al unei
anchete penale pentru a stabili natura şi specificitatea elementelor definitorii pentru conflictul pe care li se propune să-l
medieze.
Cei care critică medierea ca soluţie de rezolvare a conflictelor ce includ şi fapte de natură penală vor observa că
în Legea medierii, la art. 67 se stipulează faptul că „Dispoziţiile din prezenta lege se aplică în mod corespunzător şi în
cauzele penale care privesc infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor
înlătură răspunderea penală.” În mod eronat s-ar putea trage concluzia că mediatorul, precum un adevărat organ
judiciar, înainte de a începe medierea într-o cauză ar trebui să facă o „încadrare a faptei” şi să-şi verifice competenţa
materială – lucru care nu este posibil, aşa cum am arătat în paragraful precedent; orice extindere care ar presupune
colaborarea cu un jurist care să facă încadrarea juridică a faptelor săvârşite în procesul dezvoltării conflictului sau, poate,
cu însuşi organul judiciar este, în opinia mea, scoasă din context putând conduce la soluţii ce ar putea presupune aşa
numita mediere judiciară, caz în care mediatorul nu ar mai fi independent ci o anexă a unui organ judiciar.
Pentru funcţionarea medierii în legătură cu soluţionarea unor conflicte ce includ şi fapte de natură penală este
necesar să observăm că, pe fond, numai o hotărâre judecătorească poate stabili, în concret, ce infracţiune s-a săvârşit în
cauză. Suspiciuni, bănuieli, păreri, opinii, etc. cum că în cauză s-a săvârşit o anumită infracţiune, un concurs de
infracţiuni, că au fost mai mulţi coautori, instigatori sau complici, că au fost mai multe persoane vătămate, că poate fi
vorba despre acţiunea unei cauze de justificative sau de neimputabilitate, care înlătură răspunderea penală, înlătură sau
modifică executarea pedepsei ori consecinţele condamnării, ţin, exclusiv de procesul judiciar şi exced medierii. Orice
amestecare a procesului de mediere cu procesul judiciar nu poate fi decât o regretabilă eroare care ar avea, că şi
consecinţă directă, imposibilitatea desfăşurării medierii.
Trebuie subliniat, aici, că aceeași lege a medierii prevede la art. 69 consecinţe ale desfăşurării şi finalizării
medierii. În concret, potrivit normei de la alin. 1, dacă medierea se desfăşoară înainte începerii procesului penal, practic,
înainte de sesizarea organului judiciar şi începerea urmăririi penale, şi aceasta se finalizează cu împăcarea părţilor,
persoana vătămată nu mai poate sesiza, pentru aceeaşi faptă, organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa de
judecată. Apar întrebări fireşti: cine face încadrarea juridică ? cine stabileşte că s-a săvârşit una sau alta dintre
infracţiunile prevăzute de legislaţia penală internă ? cine stabileşte că, în cauză, este vorba despre una dintre infracţiunile
pentru care retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală ? cine îşi asumă
responsabilitatea pentru restrângerea accesului la justiţie a persoanei vătămate care poate considera, după un timp, că a
suferit un prejudiciu mai mare ori că soluţiile prevăzute în acordul de mediere nu acoperă toate aspectele importante ale
conflictului ş.a. ? care este sancţiunea pentru încălcarea prescripţiei legale, ce se întâmplă dacă, totuşi, persoană vătămată
va depune o plângere la un organ judiciar ?
Desigur că pot apare răspunsuri, doar că problema nu pare să poată fi rezolvată.
De ce ?
Aşa cum am arătat şi cum, de altfel, este firesc, doar o instanţă competentă se poate pronunţa în legătură cu dacă
şi ce infracţiune a fost săvârşită, în ce măsură conflictul care a fost mediat acoperă activitatea ilicită cercetată, se referă la
toate persoanele implicate, etc. În astfel de condiţii, înainte de începerea procesului penal mediatorul, persoanele
implicate ori avocaţii acestora nu se pot pronunţa pertinent în cauză. A merge pentru consultanţă la un organ judiciar nu
este o soluţie pentru că activitatea organelor judiciare este strict reglementată şi, dacă nu a fost abilitat, nu poate face.
Există pericolul de a duce discursul în zona unor impedimente, unor cauze care să nu poată face posibilă începerea
procesului de mediere. Cum nu există reglementare orice discuţie devine derizorie.
Pe stadiul actual al reglementării trebuie acceptat că obiectul medierii îl constituie conflictul manifestat în plan
social, între două sau mai multe persoane şi, pe cale de consecinţă mediatorii vor soluţiona conflicte. Măsura în care
conflictele mediate conţin şi fapte prin care s-au încălcat norme juridice penale, elementele specifice ale fiecărei fapte în
planul Dreptului penal şi Dreptului procesual penal şi orice alt detaliu ce ţine de aplicarea dreptului trebuie lăsate pe
seama activităţii organelor judiciare.
Scepticii medierii mai pot pune problema raporturilor dintre mediere şi tranzacţie. Discuţia se dezvoltă în
legătură cu prevederile art. 23 CPP unde, la alin. 1 se prevede că în legătură cu pretenţiile civile inculpatul, partea civilă
şi partea responsabilă civilmente pot încheia o tranzacţie sau un acord de mediere, potrivit legii.
De observat, şi aici, că legiuitorul a făcut o diferenţiere firească între tranzacţie şi acordul de mediere. Această
diferenţiere este importantă pentru a evita concluzii de natură a crea confuzii – tranzacţia ar putea fi interpretată ca
134
metodă ori procedeu tactic de mediere; medierea ar putea fi considerată ca mijloc de a ajunge, de a negocia, în vederea
ajungerii la o tranzacţie. Evident că prin voinţa legiuitorului avem două instituţii diferite: medierea şi tranzacţia.
Pentru părţi, avantajul este evident şi este de partea acordului de mediere întrucât, dacă în cazul tranzacţiei este
vorba despre un act între părţi opozabil numai lor ce poate avea ca obiect doar „tranşarea” pretenţiilor civile, fără a exista
posibilitatea tratării vreunei împrejurări legată de acţiunea penală. În opinia mea, acordul de mediere satisface cel mai
bine interesele părţilor, permiţând o abordare complexă în ceea ce priveşte termenele şi condiţiile care afectează
prestaţiile părţilor implicate. Mai mult, în condiţiile prevederilor de la alin. 2 şi 3 ale art. 23 CPP, devine clar că numai
prin acordul de mediere se pot realiza pe deplin interesele părţilor implicate. Simpla recunoaştere este un act unilateral de
care instanţa ia act ca atare şi care nu conferă celui care recunoaşte nici un drept de a arăta sau solicita vreun drept
personal şi legitim, indiferent de izvorul său – obligaţie contractuală, îmbogăţire fără justă cauză, obligaţie izvorâtă dintr-
un fapt sau act prejudiciabil, etc.
În susţinerea medierii pot fi observate şi prevederile art. 26 şi 27 CPP ce sunt importante întrucât sprijină
medierea ca fiind soluţia cea mai eficace de rezolvare a problemelor de natură patrimonială aferente unui conflict.
Observând preocuparea legiuitorului pentru celeritatea rezolvării acţiunii penale – în condiţiile în care instanţa poate
dispune disjungerea acţiunii civile, când soluţionarea acesteia determină depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a
acţiunii penale; soluţionarea acţiunii civile rămânând în competenţa instanţei penale – devine clar că prin mediere se
poate depăşi onorabil orice obstacol legat de administrarea greoaie a probatoriului pe latura civilă, de tot felul de şicane
(solicitări de termene, expertize de evaluare, invocarea de excepţii legate de fondul dreptului invocat, ş.a.) pe care fiecare
parte poate considera că, la un moment dat, i-ar putea fi utile în susţinerea intereselor sale legitime.
Mai mult, pe ipoteza lăsării nesoluţionate de către instanţa penală de fond a laturii civile, totul este lăsat „în aer”,
partea ori părţile interesate trebuind să se adreseze instanţei civile, cu toate dificultăţile legate de termene, taxe şi
recunoaşterea pertinenţei probelor administrate în faţa instanţei penale.De asemenea, pe ipoteza „părăsirii” instanţei
penale, în cazul suspendării procesului, parcurgerea procedurii în faţa instanţei civile şi, în situaţia în care nu există o
hotărâre a acesteia, revenirea ulterioară, din nou, la instanţa penală, cu respectarea principiului potrivit cu care „penalul
ţine în loc civilul” – totul devine o adevărată aventură judiciară în care acordul de mediere este singura soluţie rezonabilă
şi oportună care poate oferi părţilor satisfacţia pe care o caută în faţa instanţei judecătoreşti.Nu trebuie gândit că legea
procesual penală nu ar fi suficient de bună – procedura este gândită astfel încât să asigure echilibru, garanţii privind
respectarea drepturilor şi intereselor legitime, posibilitatea pregătirii şi exercitării apărărilor, etc. – ci trebuie acceptat că
avantajele medierii trebuie să se manifeste, şi aici, suficient de clar şi convingător astfel încât parcurgerea procedurilor
judiciare să constituie excepţia iar medierea să fie regula.
Cu privire la drepturile părţilor din procesul penal, din economia art. 77 – 87 CPP, rezultă în mod cât se poate de
clar că părţile au dreptul să apeleze la serviciile unui mediator pentru a încerca să medieze conflictul supus parcurgerii
procedurii penale. Bineînţeles că dreptul nu trebuie să fie unul formal ci, în mod firesc, organele de urmărire penală şi
instanţele au obligaţia de a aduce la cunoştinţa părţilor despre dreptul de a apela la serviciile unui mediator. O problemă
apare şi se poate pune în legătură cu consecinţele neîndeplinirii obligaţiei amintite de către organele de urmărire penală
sau /şi de către instanţele judecătoreşti. Ca opinie personală nu cred că se poate pune problema nulităţii actelor întocmite
ori alte consecinţe legate de administrarea probatoriului ori de manifestarea altor drepturi procesuale de către părţi.
Totuşi ce se poate face ?
Consider că echitabil ar fi ca instanţa în faţa căreia se susţine că părţile sau numai o parte nu a fost informată cu
privire la dreptul de a apela la serviciile unui mediator să ia act şi, în măsura în care se solicită, să suspende procesul
pentru ca părţile să poată beneficia de mediere şi eventual, să prezinte acordul de mediere.
O altă situaţie vizează măsura în care neinformarea şi acceptarea medierii poate constitui motiv de apel sau
recurs ori măsura în care se poate face mediere după pronunţarea, deja, unei hotărâri în primă instanţă ori în orice altă
situaţie în care hotărârea nu este definitivă şi irevocabilă. Apreciez că trebuie acceptată medierea de fiecare dată când
părţile înţeleg să cadă de acord printr-un acord de mediere cu privire la stingerea conflictului. Cu respectarea termenelor
procesuale, eventual, şi în faţa instanţei de apel ori recurs, se poate solicita medierea iar, în măsura în care aceasta se
materializează printr-un acord de mediere, instanţa trebuie să ia act şi să procedeze la recunoaşterea prevederilor
acordului.
Situaţia se schimbă, evident în condiţiile în care hotărârea a rămas definitivă şi irevocabilă. Medierea nu poate
să aibă ca obiect pedeapsa (natură, limite, condiţii) şi, pe cale de consecinţă nu poate să acţioneze ca o cale extraordinară
de atac. În fapt, în nici un caz, medierea nu poate constitui o cale de atac; ea rămâne ceea ce este prin definiţie – o
alternativă de rezolvare a conflictului. Totuşi, şi după ce se începe executarea unei pedepse privative de libertate
medierea are sens. Este vorba despre sensul firesc al stingerii conflictului. În ceea ce priveşte acordului de mediere, nu
poate decât să rămână la dispoziţia instanţei sesizate legal să hotărască în legătură cu liberarea condiţionată, suspendarea
executării pedepsei ori alte cereri pertinente. În aceste condiţii se poate pune problema facilitării contactului dintre
mediator şi persoana care se află în executarea unei pedepse privative de libertate în vederea semnării contractului de
mediere, participării la procesul de mediere, semnării acordului de mediere. Ideal ar fi ca mediatorul să poată lua contact
cu clientul său în baza unui regim comparabil cu cel al avocatului. În stadiul actual al reglementării, medierea pare a fi,
doar, o problemă personală a persoanei ce execută o pedeapsă privativă de libertate şi are regimul specific tratării
problemelor personale, în funcţie de regimul de executare al pedepselor – închis, semideschis, deschis.
135
Medierea este o soluţie oportună şi atunci când vine vorba despre acoperirea cheltuielilor judiciare avansate de
către stat, în conformitate cu art. 275 alin. 2, lit. c CPP. Cheltuielile ce apar şi se dezvoltă ca urmare a desfăşurării
procesului penal – indiferent cât de mult a avansat acesta – constituie o problemă reală întrucât, de multe ori poate fi
vorba despre sume importante. De cele mai multe ori sunt avansate de către stat, pentru că activitatea anchetatorilor şi
specialiştilor implicaţi în activităţile judiciare, activităţile pe care trebuie să le desfăşoare magistraţii, sunt guvernate de
principiul celerităţii şi oportunităţii, nefiind posibilă aşteptarea avansării cheltuielilor de către o parte sau alta, în funcţie
de interesul pe care îl au în soluţionarea cauzei ori în legătură cu desfăşurarea sau rezultatele punctuale ale unei activităţi
judiciare anume. Dacă mai adăugăm prestaţiile diferitelor categorii de experţi care trebuie să se manifeste profesional, de
cele mai multe ori, în condiţii ce presupun celeritate putem să avem imaginea unor sume care pot, prin „aspectul lor
sumbru” să îi determine pe cei interesaţi să se grăbească, la rândul lor, cu medierea şi obţinerea acordului de mediere.
Acordul de mediere trebuie să prevadă expres voinţa părţilor cu privire la cine, în ce măsură, în ce condiţii şi termene,
înţelege să acopere cuantumul cheltuielilor avansate de către stat, urmând ca instanţa să ia act şi să se pronunţe.
Când se poate face mediere în conflictele care au ca obiect fapte penale – oricând: înainte de începerea
procesului penal, pe parcursul desfăşurării urmăririi penale, pe parcursul judecăţii (în primă instanţă şi căi de atac), pe
parcursul executării pedepselor, după executarea pedepselor. Raţionamentul este simplu: rezolvarea conflictului prin
soluţii care vin şi sunt acceptate de către părţi este mult mai durabilă decât orice soluţie judiciară. Nu se pune problema
unui conflict dintre hotărârea judecătorească şi acordul de mediere. Prin voinţa părţilor nu se poate proceda la rejudecarea
cauzelor ori la modificarea hotărârilor judecătoreşti, dar … conflictul, de cele mai multe ori, excede prin complexitate şi
întindere considerentelor şi probelor care au stat la baza elaborării hotărârii judecătoreşti şi, în astfel de condiţii este clar
că soluţionarea conflictului în tot ceea ce înseamnă manifestare socială a acestuia, este mai durabilă, mai completă, mai
justă, prin voinţa părţilor exprimată în conţinutul acordului de mediere.
Începerea procesului de mediere generează efecte specifice precum suspendarea urmăririi penale (art. 312 CPP)
şi suspendarea judecăţii (art. 367 CPP). Fără a intra în detalii, consider necesar să subliniez preocuparea legiuitorului
pentru a acorda o şansă şi a face efectivă desfăşurarea procesului de mediere în condiţiile încheierii unui contract de
mediere cu un mediator autorizat.
În contextul sublinierii importanţei medierii şi efectelor acordului de mediere în cadrul desfăşurării procesului
penal apreciez ca fiind deosebit de importante şi prevederile art. 318 CPP ce se referă la renunţarea la urmărirea penală.
Procurorul se poate implica putând dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească
una sau mai multe dintre obligaţiile la alin. 3294. Ceea ce poate deveni important pentru mediere este faptul că procurorul
nu poate să îşi asume rolul de judecător de fapt al cauzei sub aspect patrimonial. Înlăturarea consecinţelor faptei penale,
repararea pagubelor produse nu pot fi duse cu uşurinţă la îndeplinire în plan faptic. Standardul personal al procurorului
pentru „consecinţe” şi „pagube” poate să nu corespundă cu aşteptările nici uneia dintre părţile interesate şi pe cale de
consecinţă „dreptatea” se poate transforma într-o nemulţumire generalizată. Mai mult, textul legal face referire la faptul
că modalitatea de reparare trebuie convenită cu partea care devine obligată sa facă, să nu facă ori să dea ceva. Convenţia
intervenită între părţi trebuie să fie cuprinsă în acordul de mediere. Acest fapt este recunoscut şi de către legiuitor în alin.
4, în care se pronunţă cu privire la termenul de 9 luni ca fiind un termen maxim în care trebuie să fie duse la îndeplinire
obligaţiile asumate printr-un acord de mediere.Mediatorii trebuie să observe acest termen şi în toate acordurile încheiate
pe parcursul urmăririi penale să nu accepte termene mai lungi. Sancţiunea este nulitatea prevederii din acordul de
mediere şi limitarea la 9 luni a oricărui termen de executarea a unei obligaţii asumate. Pe cale de excepţie, apreciez că se
poate accepta prelungirea termenului în situaţia obligaţiilor accesorii la obligaţia principală precum este cazul obligaţiilor
de garanţie.
La fel de important este faptul că prevederile art. 318 CPP confirmă justeţea şi necesitatea desfăşurării de
medieri şi în cauze care au ca obiect infracţiuni de cel mult 7 ani şi care exced celor pentru care retragerea plângerii
prealabile ori împăcarea părţilor au ca efect încetarea procesului penal. Unii critici ar putea promova ideea că, pe fond
este vorba doar despre medierea aspectelor civile. Da, dar … observând prevederile alin. 2295 putem constata, cu uşurinţă,
că la baza hotărârii procurorului de a renunţa la urmărirea penală stă şi interesul public la a cărui apreciere un rol
important îl au şi … eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii care nu se pot reduce
doar la acoperirea prejudiciului; dat fiind că nevoile părţilor implicate în conflict nu ţin numai şi nu se pot reduce doar la
prestaţii pecuniare ori în natură, de genul restituirii de bunuri ori prestării de servicii compensatorii.
294
a) să înlăture consecinţele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o
modalitate de reparare a acesteia;
b) să ceară public scuze persoanei vătămate;
c) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, în
afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă;
d) să frecventeze un program de consiliere.
295
Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere şi persoana suspectului
sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea
consecinţelor infracţiunii.
136
O abordare asemănătoare poate fi oportună şi în cazul renunţării la aplicarea pedepsei amânarea aplicării
pedepsei, suspendarea executării pedepsei sau liberarea condiţionată (art. 396 CPP, art. 80-106 CP).
Într-o abordare exhaustivă a medierii în penal şi a consecinţelor acordului de mediere în procedura penală sunt
convins că vor putea fi observate aspecte care să completeze necesitatea şi oportunitatea utilizării medierii pentru
soluţionarea conflictelor cu consecinţe benefice de neimaginat, în alte condiţii, pentru părţi.
Folosirea forţei, a violenţei fizice sau/şi verbale în cadrul ascultării judiciare a persoanelor este o temă de
meditaţie, aş putea spune perenă, în discursul ştiinţific ce are ca obiect, în concret, problema aflării adevărului în cadrul
desfăşurării ascultărilor judiciare. Într-o reală „luptă” între bine şi rău, între raţiune şi abuz, între respectul firesc faţă de
om şi atingerea scopului, în prezent, se pare că există o soluţie tranşată.
Dacă este să gândim în termeni de eficienţă şi, chiar, de certitudine a rezultatelor, există riscul să concluzionăm
că tortura are câştig de cauză. Există studii, pe care nu găsesc necesar să le citez – ele fiind uşor de descoperit, inclusiv pe
siturile cu largă audienţă de tip you tube sau facebook – potrivit cu care nimeni nu poate rezista mai mult de 72 de ore.
Principul pe care se construieşte un asemenea demers, care este bazat pe observaţie, intuiţie, control şi gradualitate a
aplicării violenţei, nu pare a fi foarte sofisticat, trebuind parcurşi mai mulţi paşi:
- Acuzaţia directă – anchetatorul îl acuză pe suspect clar şi direct de implicarea în activitatea ilicită
cercetată.
- Începerea torturii – anchetatorul neobţinând manifestări care să infirme suspiciunile întemeiate pe
informaţii pe care deja le are trece aplicarea de acţiuni de natură să înfrângă rezistenţa suspectului; nu trebuie să ne
gândim la torturi venite din antichitate sau din evul mediu, inovaţia şi imaginaţia în acest domeniu manifestându-se la un
nivel deosebit. Ştim sau am auzit despre punerea suspectului în poziţii incomode, despre lipsa de odihnă, despre
hipotermie, despre şocuri electrice, despre acţiuni ce vizează diferite zone ale corpului uman.
- Constatarea şi evaluarea evoluţiei negării acuzaţiei – are rolul de a potenţa duritatea, felul şi durata
violenţelor exercitate asupra suspectului.
- Continuarea violenţelor – are rolul de a convinge cu privire la faptul că anchetatorul nu se va opri şi că
există o gradualitate a folosirii lor fiind din ce în ce mai dure şi mai greu de suportat.
- Prima admiterea a vinovăţiei – este aşteptată, este o problemă de timp; cei mai mulţi oameni au un prag
al rezistenţei dincolo de care cedează; procesul este comparabil cu cel al unui computer care se tot încălzeşte iar când
trece peste o anumită limită se opreşte singur.
- Odihna şi refacerea – are rolul de a restabili, atât cât se poate, fizic şi psihic suspectul astfel încât la
audierile următoare să poată furniza cât mai multe detalii utile anchetei.
- Ascultarea din nou a suspectului pentru a consolida şi a proba vinovăţia – ştim că nu este suficient ca
suspectul, doar, să recunoască. Sunt necesare probe; nimeni nu poate fi condamnat aprioric. Maleus maleficata nu poate
fi acceptat ca principiu cu acţiune individuală chiar şi numai pentru faptul că, cel puţin principial, activităţile ilicite sunt
pregătite şi puse în acţiune cu participarea mai multor persoane; este vorba despre o complexitate evidentă a tot ceea ce
se întâmplă în zona activităţilor ilicite penale, care este acceptată şi tratată în mod serios de către mai toţi anchetatorii.
Ce se întâmplă dacă suspectul nu mai recunoaşte ceea ce a spus ori refuză să colaboreze în continuare.
„Tacticos” anchetatorul reîncepe aplicarea violenţelor parcurgând acelaşi „drum”. Este evident că suspectul, cunoscând
ceea ce urmează a se întâmpla, va ceda mult mai repede, găsind inutilă orice rezistenţă pe care ar opune-o dat fiind faptul
că tot va veni momentul în care va ceda.
Ce mai există dincolo de tortură şi violenţă ?
Singura soluţie rezonabilă se bazează pe evaluarea şi interpretarea comportamentului suspectului pe parcursul
ascultării. Se poate spune că este tot un fel de tortură. Da şi nu.
Una este să provoci durere şi suferinţă pentru a inhiba voinţa unei persoane şi a o determina să spună ceea ce nu
vrea să spună şi alta este să provoci o persoană să comunice pentru constata atât ceea ce vrea să spună cât şi ce nu vrea să
spună.
Evaluarea şi interpretarea comportamentului nu poate fi decât una serioasă bazată pe tot ceea ce înseamnă
comportament şi poate fi perceput în mod nemijlocit de către anchetator – comportamentul verbal, comportamentul
metaverbal, comportamentul nonverbal. O abordare completă a acestui domeniu ar depăşi cu mult limitele fireşti ale
acestui demers. În aceste condiţii am să prezint câteva consideraţii cu privire la importanţa evaluării comportamentului
metaverbal.
Evaluarea comportamentului verbal este dificilă. Dificultatea ţine de faptul că cei mai mulţi dintre oameni
folosesc cam acelaşi bagaj de cuvinte şi expresii. Atât adevărul cât şi minciuna sunt suportate şi promovate de cuvinte şi
expresii care pot fi identice. Anchetatorul şi persoana ascultată pot folosi aceleaşi cuvinte atunci când comunică. Mai
mult, este de aşteptat ca persoana ascultată să preia – pentru că aşa dă bine – formulări ale anchetatorului, va începe
răspunsul cu cuvinte şi expresii ce se regăsesc în partea de final a întrebării.
Diferenţa o poate face metaverbalul – tonul şi intensitatea vocii, viteza de vorbire, volumul, modul în care sunt
modulate sunetele. Aşa cum este normal, anchetatorul va începe ascultarea urmărind să stabilească comportamentul
normal al persoanei pe care o ascultă. Odată cu stabilirea principalelor elemente ale comportamentului metaverbal, va
avea un reper în funcţie de care să stabilească modificările ce vor apare pe parcursul ascultării.
137
Lucrurile nu sunt şi nici nu pot fi simple, deoarece metaverbalul poate modula mesajul astfel încât să nu mai
depindă de informaţia transmisă prin cuvinte, să intre în conflict cu aceasta.
Avem două componente: mesajul cuvintelor şi mesajul vocii care le rosteşte. De cele mai multe ori aceste
componente funcţionează ca un tot unitar. Atunci când intră în conflict, cei mai mulţi dintre noi – pe baza unei abordări
instinctuale – acordăm mai mult credit vocii.
De ce ?
În opinia mea, pentru că – fiind dominaţi de şi disponibili pentru emoţii – vocea are un potenţial mai mare de a
genera emoţii. Vocea domină cuvintele, le dă sens, le dă viaţă. Pentru anchetatori, la fel precum oricare persoană
interesată să afle informaţii despre cel cu care comunică, vocea oferă informaţii importante. Astfel, de exemplu, dacă nu
avem contact vizual cu persoana cu care comunicăm, precum în cazul transmisiilor de voce, aflăm dacă vorbim cu un
bărbat sau cu o femeie, dacă cel ori cea cu care comunicăm este tânără sau matură, dacă este odihnită, speriată, furioasă,
calmă, nervoasă, hotărâtă, grăbită, dominatoare, prietenoasă, ş.a. Importanţa vocii nu se diminuează nici în cazul
comunicării faţă în faţă, multe dintre informaţiile pe care le achiziţionăm fiind venite sau, cel puţin, confirmate de către
voce.
Cei mai mulţi dintre noi am constatat că vocea poate să trădeze devenind o vulnerabilitate. Instinctual suntem
tentaţi să ne educăm – şi ne tot străduim să o facem – pentru a acorda o importanţă din ce în ce mai scăzută vocii. Ne
interesează, sau cel puţin aşa ne dorim, doar biţii informaţiei pe care dorim să ne-o apropiem; nu ne dorim variabile, doar
constante. Nu vrem să complicăm lucrurile, ne dorim claritate şi întrucât vocea este susceptibilă de interpretare, ce nu
poate fi decât subiectivă, este evident că suntem tentaţi să acceptăm că pentru eficienţă este necesară renunţarea la orice
subiectivitate.
Mesajul metaverbal intervine peste cel verbal provocând intensificarea, slăbirea, modificarea, distorsionarea
sau, chiar, anularea semnificaţiei acestuia. Nu trebuie înţeles că mesajul verbal nu mai contează, însă, cuvintele au sensul
condiţionat de metaverbal. Dacă mesajul verbal pare a fi adresat raţiunii şi conştientului, mesajul metaverbal se
adresează, în primul rând, inteligenţei emoţionale; aceasta îl face să aibă o putere mai mare de intimidare, de a prelua
controlul, de a încuraja, de a empatiza, de a obţine aprobarea sau dezaprobarea, decât o are mesajul verbal.Deşi vocea
fiecărei persoane este unică, mecanismele prin care poate fi influenţată persoana ori persoanele cărora li se adresează
comunicarea sunt aceleaşi, fiind date de registrul metaverbalului.
Ca principiu, fiecare individ, odată cu socializarea şi cu deprinderea mecanismelor de a comunica şi a influenţa
pe cei cu care comunică, îşi dezvoltă o sumă de abilităţi:
- care îi permit să îşi regleze continuu volumul vocii pentru a controla respiraţia, fără a exista riscul de a
rămâne fără aer ori de a avea un volum de aer în exces care să determine vocea să fie stridentă, nazală ori răguşită;
- care îi permit, fără a se forţa, să pronunţe clar şi precis cuvintele şi expresiile pe care le foloseşte în
cadrul comunicării;
- care îi permit să folosească o gamă largă de tonalităţi pentru a modula vocea şi a regla, în timp, real
ritmul vorbirii;
- care îi permit să introducă şi să folosească pauze în vorbire, să pună accentul, să regizeze bâlbe
oratorice, suspine, interjecţii, ş.a.
Apreciez că anchetatorii au suficient teren pentru a-şi dezvolta cercetările, pentru a eficientiza demersul astfel
încât violenţa să rămână o opţiune doar pentru cei slabi. O asemenea soluţie ne-o impune respectul faţă de om, indiferent
ce ar fi făcut sau … credem că a făcut. În ce măsură o cale este mai bună, mai sigură, mai eficientă, dă rezultate mai certe
ori este mai disponibilă decât alta, cred că este o controversă ce trebuie să devină lipsită de sens. Dacă vrem să-l
respectăm pe om avem în faţă un sigur drum – cel care exclude violenţa. Depinde de noi cât îl facm de bun, de sigur, de
disponibil, etc.
138
CONSIDERAŢII PRIVIND CONDAMNĂRILE CARE NU ATRAG STAREA DE RECIDIVĂ ÎN NOUL
COD PENAL
CONSIDERATIONS REGARDING THE CONVICTIONS THAT DO NOT ATTRACT THE RELAPSE
STATE IN THE NEW CRIMINAL CODE
CONSIDÉRATIONS SUR LES CONDAMNATIONS QUI N’ENTRAÎNENT PAS L’ÉTAT DE
RÉCIDIVE DANS LE NOUVEL CODE PÉNAL
Ion RISTEA*
Rezumat
Noul Cod penal adoptat prin Legea nr.286/2009 și pus în aplicare prin Legea nr.187/2012 a men ționat
în art.42, hotărârile de condamnare de care nu se ține seama la stabilirea stării de recidivă. Constatăm că, aceste
hotărâri privesc faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală, infracțiunile amnistiate și infracțiunile săvârșite din
culpă. Spre deosebire de Codul penal anterior (art. 38), nu au mai fost men ționate și hotărârile de condamnare care
privesc infracțiunile săvârșite în timpul minorității întrucât în noul Cod penal minorii nu mai pot fi sanc ționați cu
pedeapsa închisorii, ci numai cu măsuri educative.
De asemenea, nu au mai fost menționate condamnările pentru care au intervenit reabilitarea sau în
privința cărora s-a împlinit termenul de reabilitare, deoarece acestea sunt cuprinse în defini ția recidivei, fiind consacrat
astfel, caracterul temporar al acesteia.
Cuvinte cheie: condamnare, intenție, culpă, amnistie, minoritate, reabilitare.
Recidiva este o formă a pluralităţii de infracţiuni, alături de concursul de infracțiuni și pluralitatea intermediară.
Există, când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi pânăla
reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu
intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsaînchisorii de un an sau mai mare [art. 41 alin. (1) din noul Cod
penal]. Există recidivă şi în cazul în care una dintrepedepsele prevăzute în alin. (1) este detenţiunea pe viaţă[art. 41 alin.
(2) din noul Cod penal].
După cum se poate observa, în noua reglementare, legiuitorul a dat o definiţie generală recidivei, fără a mai
distinge între recidiva postcondamnatorie şi recidiva postexecutorie,
aşa cum erau prevăzute în art. 37 lit. a) şi respectiv 37 lit. b) din Codul penal anterior, iar recidiva mică [art. 37
lit. a)] nici nu mai există.
Recidiva presupune, ca şi în cazul concursului de infracţiuniisăvârşirea de către o anumită persoană a cel puţin
două infracţiuni. Însă, deosebirea dintre aceste două instituţii juridice este evidentă, aşa cum rezultă din dispoziţiile
legalece le reglementează, în sensul că în cazul concursului de infracţiuni, săvârşirea de către aceeaşi persoană a două sau
mai multe infracţiuni are loc mai înainte ca acea persoană săfi suferit vreo condamnare definitivă, în timp ce în cazul
recidivei, săvârşirea de către aceeaşi persoană a uneia sau mai multor infracţiuni are loc după ce acea persoană
fusesecondamnată definitiv pentru o altă infracţiune.
_____________
*
Conf. univ. dr. la Universitatea din Piteşti;
Cercetător ştiinţific asociat la Institutul de Cercetări Juridice „Acad.Andrei Rădulescu” din cadrul Academiei Române;
Procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti;
Aşadar, elementul esenţial care deosebeşte recidiva de concursul de infracţiuni este existenţa unei hotărâri
definitive de condamnare.Mai mult, în cazul recidivei se înregistrează o periculozitate sporită a infractorului, deoarece
săvârşirea ulterioară a unei infracţiuni de către aceeaşi persoană, care anterior a fost condamnată definitiv printr-o
hotărâre judecătorească, demonstrează perseverenţa sa pe calea infracţională. Aceasta justifică un regim sancţionator mai
sever în cazde recidivă, decât în cazul concursului de infracţiuni, deoareceîn ultima situaţie vorbim de un infractor
primar296.
În art. 42 din noul Cod penal se prevăd condamnărilecare nu atrag starea de recidivă, acestea fiind la fel ca şi
înCodul penal în vigoare, cu excepţia infracţiunilor săvârşite întimpul minorităţii, și a infracțiunilor pentru care a
intervenit reabilitarea sau în privința cărora s-a împlinit termenul de reabilitare. Astfel, potrivit art. 109 alin. (4) din
Codulpenal de la 1969, condamnările pronunţate pentru faptesăvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi
saudecăderi şi deci nu pot constitui primul termen al recidivei,dar reprezintă un antecedent penal de care trebuie să se
296
I. Ristea, Pluralitatea de infracțiuni în noul Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p.65.
139
ţinăseama la individualizarea pedepsei pentru infracţiuneasăvârşită. Legiuitorul noului Cod penal prevede căinfracţiunile
săvârşite în timpul minorităţii nu mai atragaplicarea de pedepse, ci numai măsuri educative – neprivativede libertate sau
privative de libertate. Astfel, în art.114, sub denumirea marginală ‚,Consecințele răspunderii penale” se menționează
următoarele:
,,(1) Față de minorul care, la data săvârșirii infracțiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani se ia o măsură
educativă neprivativă de libertate.
(2) Față de minorul prevăzut în alin.(1) se poate lua o măsură educativă privativă de libertate în următoarele
cazuri:
a) dacă a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a
cărei executare a începutînainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat;
b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 7 ani sau mai
mare ori detențiunea pe viață.
În acestecondiţii, nemaifiind vorba de condamnări, constatăm că nu mai există starede recidivă.
Pe de altă parte, potrivit art. 9 alin.1 din Legea nr.187/ 2012, pedepsele cu închisoarea aplicate în baza
dispozițiilor Codului penal din 1969 pentru infracțiuni comise în timpul minorității nu vor fi luate în considerare la
stabilirea stării de recidivă potrivit dispozițiilor Codului penal.
Condamnările privind infracțiunile pentru care a intervenit reabilitarea sau în privința cărora s-a împlinit
termenul de reabilitare, nu au mai fost menționate de legiuitor, deoarece acestea sunt cuprinse în definiția recidivei, fiind
consacrat astfel, caracterul temporar al acesteia 297.
Reabilitarea reprezintă mijlocul legal prin care foștii condamnați se reintegrează din punct de vedere
juridic în societate298.
Potrivit art.169 din noul Cod penal, reabilitarea face să înceteze decăderile și interdicțiile, precum și
incapacitățile care rezultă din condamnare. Reabilitarea nu are ca urmare obligația de reintegrare în funcția din care
condamnatul a fost scos în urma condamnării ori de redare a gradului militar pierdut. De asemenea, reabilitarea nu are
efecte asupra măsurilor de siguranță.
Recidiva temporară, spre deosebire de recidiva perpetuă, se realizează numai dacă, săvârșirea din nou a unei
infracțiuni (al doilea termen al recidivei) a avut loc înăuntrul unui anumit termen. Cum în conținutul art.41 alin.1
legiuitorul, ca o condiție pozitivă, a fixat momentul limită al comiterii noii infracțiuni (până la reabilitare sau împlinirea
termenului de reabilitare), este justificată opțiunea legiuitorului ca acele condamnări pentru care a intervenit reabilitarea
sau pentru care s-a împlinit termenul de reabilitare să nu mai fie menționateprintre condamnările care nu atrag starea de
recidivă.
Din punct de vedere conceptual, prin condamnări care nu atrag starea de recidivă seînţeleg acele condamnări
pronunţate pentru infracţiuni pecare legea penală le exceptează în raport cu cele care potconstitui primul termen al
recidivei. Acestea sunt denumitecondiţii negative ale recidivei, iar cele privitoare la termeniirecidivei, prevăzute în art.
41 din noul Cod penal suntdenumite condiţii pozitive ale recidivei299. Condamnările carenu atrag starea de recidivă sunt
prevăzute de legea penală(art. 42 noul Cod penal) şi sunt obligatorii.
Acestea sunturmătoarele:
a) Faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală[art. 42 lit. a)]. Această condiţie negativă intervine ca
urmarea dezincriminării prin legea nouă a faptei (abolitiocriminis),considerată infracţiune în legea veche, dar
nemaiproducândefecte juridice, nu mai poate fi considerată ca prim termen alrecidivei. Potrivit principiului prevăzut în
art. 4 din noul Codpenal, toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreştiprivitoare la fapte dezincriminate încetează
prin intrarea învigoare a legii noi.Pentru a fi îndeplinită această condiţie, trebuie ca noualege prin care se dezincriminează
fapta respectivă să intervinăînainte de executarea pedepsei pentru infracţiunea ce sesăvârşeşte din nou şi care creează
starea de recidivă.
b) Condamnarea pentru infracţiunile amnistiate [art. 42lit. b)]. Amnistia fiind o cauză care înlătură
răspundereapenală, are drept efect atât înlăturarea executării pedepseipronunţate cât şi a celorlalte consecinţe ale
condamnării,printre care şi posibilitatea naşterii stării de recidivă în cazulsăvârşirii unei noi infracţiuni.
Potrivit noului Cod penal, amnistia nu îşi produce efecteasupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor
persoaneivătămate. De asemenea, amenda încasată anterior amnistieinu se restituie (art. 152).
297
I. Pascu, P. Buneci, Noul Cod penal, Partea generală și Codul penal Partea generală în vigoare, Prezentare
comparativă, Ed. Universul juridic, București, 2010, p.57.
298
V. Dongoroz și colab., Explicații teoretice ale Codului penal român, vol.II, Ed. Academiei Române,
București, 1970, p.397.
299
G. Antoniu (coord.) şi colaboratorii, Explicaţii preliminare ale nouluiCod penal, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, vol. 1, p. 432.
140
În doctrină300 s-a susţinut că raţiunea acestei condiţiinegative rezidă în ideea că infracţiunile care intră
încompunerea termenilor recidivei trebuie să-şi păstrezerelevanţa penală concretă şi în momentul stabilirii stării de
recidivă. În ce priveşte primul termen, dacă infracţiuneapentru care a fost pronunţată hotărârea de condamnaredefinitivă a
fost amnistiată şi deci înlăturată răspundereapenală, a dispărut însuşi termenul de fapt al condamnării, aşa
încât aceasta nu mai poate constitui primul termen alrecidivei. Amnistierea infracţiunii pentru care
infractorulfusese condamnat definitiv sau pentru care el executase oparte din pedeapsă, fusese graţiat sau se
prescrisesepedeapsa, atrage după sine restabilirea situaţiei de infractorprimar cu înlăturarea efectelor pe care, eventual le-
a produsstarea de recidivă. Pentru aceasta este însă necesar caamnistia să fi intervenit înainte de executarea completă
apedepsei aplicată pentru noua infracţiune, pedeapsa lastabilirea căreia s-a avut în vedere starea de recidivă.
Dacăamnistierea infracţiunii pentru care se pronunţase condamnareacare a servit ca prim termen al recidivei aintervenit
după executarea completă a pedepsei, aceastarămâne legal executată, nemaifiind posibilă decât înlăturareaaltor
consecinţe ce ar decurge din calitatea de recidivist ainfractorului, care va fi privit în continuare ca infractorprimar.
Dacă primul termen al recidivei l-a constituit ocondamnare definitivă la o pedeapsă rezultantă aplicatăpentru un
concurs de infracţiuni, iar după săvârşirea unei noiinfracţiuni în stare de recidivă, una sau mai multe dintreinfracţiunile la
care se referă primul termen al recidivei aufost amnistiate, atunci pedepsele se descontopesc şi seînlătură eventualul spor
aplicat. Apoi, se procedează lacontopirea pedepselor pentru infracţiunile care nu au fostamnistiate şi se aplică pedeapsa
rezultantă. În cazul în care,urmare acestor operaţii, se constată că nu mai subzistă primultermen al recidivei, atunci
trebuie să se aibă în vedere dacă afost executată în întregime sau nu pedeapsa.
O altă problemă care se pune în discuţie vizează calealegală ce trebuie urmată, pentru înlăturarea stării de
recidivă,în cazul în care amnistia intervine după soluţionareadefinitivă a cauzei. Astfel, dacă amnistia intervine în
cursultermenului de declarare a recursului în casaţie în condiţiileart. 435 din noul Cod penal, atunci se va urma această
cale,pe motiv că s-au aplicat pedepse în alte limite decât celeprevăzute de lege [art. 438 alin. (1) pct. 12 din noul
Codpenal]. Dacă s-a depăşit acest termen, atunci se va folosicontestaţia la executare potrivit art. 598 alin. (1) lit. d)
dinnoul Cod penal, care prevede cazul când se invocă „amnistia,prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori
demicşorare a pedepsei”.
Starea de recidivă ia naştere din momentul săvârşiriicelei de-a doua infracţiuni, care constituie cel de-al
doileatermen. De aceea, în ipoteza în care amnistia infracţiuniianterioare intervine înainte de săvârşirea celei de-a
douainfracţiuni, ea împiedică însăşi naşterea stării de recidivă.
Când amnistia intervine după săvârşirea celei de-a douainfracţiuni şi până la judecarea definitivă a acesteia,
eaînlătură sau face să dispară starea de recidivă existentă pânăla amnistie 301.
c) infracţiunile săvârşite din culpă nu pot constituitermen al recidivei, întrucât legiuitorul a apreciat că în
acestesituaţii infractorul prezintă o stare de pericol mult mairedusă, decât cel care comite fapta cu intenţie.
În Codul penal de la 1969 nu a fost iniţial prevăzutăaceastă dispoziţie, ea fiind introdusă prin Legea nr. 6/1973
şipreluată de noul Cod penal.
Dacă prin hotărâre judecătorească s-a pronunţatcondamnarea pentru un concurs de infracţiuni, din care una afost
săvârşită din culpă, pedeapsa rezultantă va constituiprimul termen al recidivei, indiferent de cuantumul pedepseiaplicate
pentru infracţiunea din culpă; de altfel, pedeapsarezultantă reflectă gravitatea tuturor pedepselor stabilite, prinaplicarea
sporului prevăzut de lege şi ca atare, se ia înconsiderare pedeapsa rezultantă şi nu pedeapsa stabilităpentru infracţiunea
săvârşită din culpă.
Deci, atâta timp cât în componenţa condamnării anterioarese regăsesc pedepse pronunţate şi pentru
infracţiunisăvârşite cu intenţie, nu mai prezintă nici o relevanţă ceapronunţată pentru infracţiunea din culpă. De pildă,
inculpatula fost condamnat la câte şase luni pentru două infracţiunisăvârşite cu intenţie şi la un an şi o lună închisoare
pentru oinfracţiune săvârşită din culpă. În conformitate cu art. 39alin. (1) lit. b) din noul Cod penal, pedeapsa rezultantă
esteconstituită din pedeapsa cea mai grea, respectiv un an şi olună închisoare la care se adaugă un spor de o treime
dintotalul celorlalte pedepse stabilite, adică patru luni, deci întotal un an şi cinci luni. Ca atare, nu s-ar putea concepe
odescontopire a pedepselor şi înlăturarea aceleia pronunţatăpentru infracţiunea săvârşită din culpă, cu
consecinţanereţinerii existenţei primului termen al recidivei 302. În alteopinii contrare303 se susţine că în cazul unei
300
V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului penal român,vol. 1, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 1969, p. 306; G. Antoniu(coord.), şi colaboratorii, op. cit., p. 439.
301
G. Antoniu (coord.)şi colaboratorii, op. cit., p. 442; V. Dongoroz şicolaboratorii, op. cit., vol. 1, pp. 306-307;
T. Vasiliu, Şt. Daneş, Gh. Dărângă,D. Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu, Codulpenal
comentat şi adnotat, Partea generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,1972, pp. 284-285; M. Voicu, Notă la s. pen. nr.
4215/1969 a Jud.Constanţa, în R.R.D. nr. 8/1970, pp. 154-156; A. Boldea, S. Deftea (I), G.Antoniu (II), note la s. pen. nr.
2812/1984 a Jud. Târgovişte, în R.R.D. nr.9/1985, pp. 63-67.
302
Gh. Ivan, comentarii în G. Antoniu (coord.) şi colaboratorii, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal,
vol. 1 (art. 1-52), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 443.
303
2 G. Antoniu şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat, vol. 1, p. 562; V.Paşca, Drept penal. Partea
generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,2011, p. 304.
141
condamnări pentruconcurs de infracţiuni, dintre care o infracţiune este dinculpă, va exista starea de recidivă numai în
raport cuinfracţiunile concurente intenţionate, dacă au fost sancţionatecu pedeapsa închisorii mai mare de un an. Primul
termen alrecidivei, există, aşadar, numai dacă pedeapsa rezultantăpentru infracţiunile concurente intenţionate este mai
mare deun an. Dacă pentru unele infracţiuni concurente intenţionate
s-au stabilit pedepse privative de un an sau mai mici, iarpentru altele neintenţionate pedepse mai mari de un an,
nu vaexista primul termen al recidivei.
Referitor la infracţiunile praeterintenţionate, condamnăriledispuse pot constitui primul termen al recidivei,
atâtavreme cât primumdelictumdin compunerea infracţiuniipraeterintenţionate este săvârşită cu intenţie şi el stă la
bazarezultatului mai grav, chiar dacă acesta este produs dinculpă 304.
REFRINȚE BIBLIOGRAFICE
Antoniu George (coord.) şi colaboratorii, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2010, vol. 1;
Antoniu George şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat, vol. 1,Ed. C.H. Beck, București, 2006;
Bulai Costică, Manual de drept penal. Partea generală, vol. 1, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2001;
Cocaină Aurică, Recidiva în dreptul penal român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1992;
Dongoroz Vintilă şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. 1, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 1969;
Dongoroz Vintilă şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. 1, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 1970;
Ivan Gheorghe, comentarii în G. Antoniu (coord.) şi colaboratorii, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal,
vol. 1 (art. 1-52), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010.
Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2009.
Paşca Viorel, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
Pascu Ilie, Buneci Petre, Noul Cod penal, Partea generală și Codul penal Partea generală în vigoare, Prezentare
comparativă, Ed. Universul juridic, București, 2010, p.57.
Ristea Ion, Pluralitatea de infracțiuni în noul Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013.
Vasiliu Teodor, Daneş Ştefan, Dărângă Gheorghe, Lucinescu Dumitru, Papadopol Vasile, Pavel Doru, Popescu
Dumitru, Rămureanu Virgil, Codul penal comentat şi adnotat, Partea generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
Zolyneak Maria, Michinici Maria Ioana, Drept penal. Partea generală,Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1999.
Tudorel Toader și colaboratorii, Noul Cod penal, Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2014.
Boldea A., S. Deftea (I), G. Antoniu (II), note la s. pen. nr. 2812/1984 a Jud. Târgovişte, în R.R.D. nr. 9/1985;
Voicu Mădălin, Notă la s. pen. nr. 4215/ 1969 a Jud. Constanţa, în R.R.D. nr. 8/1970.
Zolyneak Maria, Unele aspecte teoretice şi practice ale recidivei, în R.R.D. nr. 6/1983.
304
C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, vol. 1, Ed.Europa Nova, Bucureşti, 2001, p. 31; C.
Mitrache, Cr. Mitrache, Dreptpenal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009,p. 291; M. Zolyneak,
M. Ioana Michinici, Drept penal. Partea generală,Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1999, p. 243; M. Zolyneak, Unele
aspecteteoretice şi practice ale recidivei, în R.R.D. nr. 6/1983, pp. 10-11; A.Cocaină, Recidiva în dreptul penal român,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti,1992, p. 22.
142
INFRACŢIUNILE DE CORUPŢIE ÎN LUMINA NOULUI COD PENAL ŞI A REGLEMENTĂRILOR
INTERNAŢIONALE
THE CORRUPTION OFFENCES IN THE LIGHT OF THE NEW CRIMINAL CODE AND THE
INTERNATIONAL REGULATIONS
INFRACTIONS DE CORRUPTION DANS LE NOUVEL CODE PÉNAL ET LES RÈGLEMENTS
INTERNATIONAUX
Dr.Anca JURMA
Procuror-şef Serviciul de Cooperare Internaţională şi Programe
Direcţia Naţională Anticorupţie
Les infractions de corruption dans le nouveau Code penal roumain et dans Ies reglementations
internationales
Resume: Si l'ancien Code Penal n’utilisait pas le nom generique de «infractions de corruption», qui se
trouvait seulement dans la Loi no. 78/2000 sur la prevention, la decouverte et la punition de la corruption, le nouveau
Code Penal comprend dans le Titre V, un chapitre consacre specialement ă cette categorie d 'infractions. Les nouveautes
apportees dans le domaine des infractions de corruption par le Code Penal qui est entre en vigueur le 1 Fevrier, 2014 ont
tenu compte d’une part de la consecration des solutions legislatives au niveau du Code qui, jusqu ’ă ce moment-lâ, n
’etaient contenues que dans la loi speciale, et de l'autre part de la adequation de la reglementation penale roumaine aux
conventions internationales et au moins en pârtie, aux recommandations du GRECO. On remarque des certains
modifications dans les elements constitutifs des infractions reglementees dans ce chapitre, certains d'entre eux etant
seulement de langage, mais autres etant modifications dont l'effet potentiel d ’extension ou de restriction de I
’incrimination merite etre explorer. Le changement le plus interessant dans la nouvelle formule de reglementation a ete
opere dans la question de la definition de fonctionnaire publique - sujet de l'infraction de reception de pots-de-vin et
personne en relation avec laquelle d'autres infractions de corruption soni commises. Abandonnant la distinction desuete
entre les notions de fonctionnaire publique et fonctionnaire de l'ancien Code Penal, la formule actuelle est destinee â etre
une definition moderne, plus proche de normes des conventions internationales et ă resoudre certaines controverses
soulevees dans la pratique judiciaire jusqu ’ă maintenant. Dans quelle mesure l'objectif du legislateur de prevoir une
reglementation plus appropriee pour les infractions de corruption a ete realise reste ă etre verifie par la pratique judiciaire
et aussi par l'analyse doctrinale, ce document s 'inscrivant dans cette tentative.
Mots-cles: infractions de corruption, fonctionnaire, corruption, GRECO
Corruption Offences in the New Criminal Code and International Regulations

Abstract: If the old Criminal Code did not use the generic term“Corruption offences”, which could
only be found within the Law no. 78/2000 on preventing, discovering and sanctioning corruption offences, the new
Criminal Code includes within Title V, a chapter especially dedicated to this certain category of offences. In terms of
corruption offences, the novelties brought by the Criminal Code which has entered into force On February 1st 2014,
intended on the one hand to establish at the level of this Code several legislative solutions which until then could only be
found at the level of the special law\ and on the other hand, toalign the Romanian criminal regulations to the international
conventions in this field, as well,as at least partly, to the GRECO recommendations. It is worth memid certain
amendments to the elements of the offences regulated by this chapter, some of them being only of language, but others
are in fact amendments whose potential effect of extending or restricting the incrimination is worth analyzing. The most
interesting change in the new regulation was operated in the field of defining the public official - the subject of the
offence of taking bribe and the person in connection with whom the other corruption offences are committed. Leaving
behind the obsolete distinction between the terms of public official and official from the old Criminal Code, the current
formula intends to be ci modern definition, closer to the standards of the international conventions, and which could
solve certain controversies arisen in the judicial practice so far. The extent to which the legislator's objective to provide a
more appropriate regulation to corruption offences was met remains to be verified by the judicial practice and doctrinal
analysis, this paper coming to support this effort.
Key-words: corruption offences; civil servant; taking bribe; GRECO
- Consideraţii generale
Dacă Codul penal din 1968 nu folosea denumirea generică de „Infracţiuni de corupţie”, ea regăsindu-se
numai la nivelul legii speciale, respectiv al Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie, în schimb, noul Cod penal include, în Titlul V, intitulat Infracţiuni de corupţie şi de serviciu, Capitolul I care
dedicat anume acestei categorii de infracţiuni.
La o privire de ansamblu, se poate constata că noutăţile aduse în materia infracţiunilor de corupţie de
Codul penal intrat în vigoare la 1 februarie 2014 au avut în vedere consacrarea la nivel de cod a unor soluţii legislative
143
care până atunci se regăseau numai în legea specială, rezolvarea unor controverse apărute în doctrină sub imperiul
Codului penal din 1968, precum şi adecvarea reglementării penale române convenţiilor internaţionale în materie 305 şi
recoman- dărilor GRECO306 . Se poate de asemenea observa că unele modificări din cuprinsul textelor care
reglementează infracţiunile la care ne referim sunt de ordin exclusiv lexical, altele, în schimb, sunt modificări de
substanţă ale incriminării şi se cer a fi analizate.
O altă observaţie de ordin general este că noul Cod penal păstrează aceeaşi concepţie de reglementare
pe care am întâlnit-o şi în vechiul Cod cu privire la incriminarea comună a corupţiei în sectorul public şi a corupţiei în
sectorul privat. Unele convenţii internaţionale anticorupţie (în principal Convenţia ONU şi, respectiv, a Consiliului
Europei) şi unele legislaţii naţionale tratează distinct formele de manifestare a corupţiei în funcţie de sectorul de
activitate - public sau privat - în care faptele neconforme cu prescripţia legală sunt incriminate. Incriminarea corupţiei
active şi pasive în sectorul privat este de regulă limitată la faptele care intervin în activitatea comercială. Noul Cod penal
nu introduce o astfel de limitare. El operează anumite diferenţieri sub aspectul tratamentului sancţionator şi al condiţiilor
de incriminare în funcţie de calitatea subiectului activ sau a persoanelor în legătură cu care sunt săvârşite infracţiunile de
corupţie, fară însă ca aceste diferenţieri să delimiteze neapărat corupţia publică de cea în sectorul privat.
Capitolul I al Titlului V al noului Cod penal cuprinde cele patru infracţiuni clasice de corupţie,
respectiv: luarea de mită, darea de mită, traficul de influenţă şi cumpărarea de influenţă, precum şi incriminarea în
articole separate a infracţiunilor de luare şi dare de mită comise de, respectiv în legătură cu membrii instanţelor de
arbitraj, precum şi a infracţiunilor de corupţie săvârşite de funcţionari străini sau în legătură cu aceştia.
În cele ce urmează, vom analiza principalele elemente de noutate aduse infracţiunilor de corupţie de
noul Cod penal.
- Luarea de mită
Infracţiunea de luare de mită este incriminată într-o formă apropiată de cea existentă în vechiul Cod,
dar conţinutul său juridic cunoaşte şi o serie de diferenţe importante pe care le vom detalia în continuare.
Luarea de mită este incriminată în varianta sa tip, în art. 289 alin. (1) C.pen., ca fapta funcţionarului
public care, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă
promisiunea unor asemenea foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii
unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Alin. (2)
prevede o variantă alternativă, pentru situaţia în care fapta este săvârşită de una din persoanele prevăzute la art. 175 alin.
(2). De asemenea, în art. 293, infracţiunea de luare de mită este incriminată atunci când este săvârşită de membrii
instanţelor de arbitraj, iar în art. 294, aceeaşi infracţiune este incriminată dacă este comisă de către funcţionari străini.
Conform art. 308 C.pen., luarea de mită poate fi săvârşită de alte persoane decât funcţionarul public,
dacă acestea îndeplinesc condiţiile pe care le vom analiza în continuare.
3. Subiectul activ
O primă schimbare adusă de noul cadru normativ priveşte categoria persoanelor care constituie
subiectul activ al infracţiunii de luare de mită. Subiectul activ este, la fel ca şi în vechea reglementare, calificat, diferenţe
apărând însă în definirea categoriilor de persoane care se înscriu în definiţia acestuia. Astfel, poate săvârşi infracţiunea de
luare de mită: funcţionarul public definit de art. 175 alin. (1) C.pen.; persoana considerată funcţionar public, definită la
art. 175 alin. (2), precum şi persoanele care exercită o însărcinare în serviciul persoanelor fizice prevăzute la art. 175
alin. (2) sau al oricărei persoane juridice, conform art. 308 C.pen.
Mai mult decât atât, din nevoia de a se conforma cerinţelor convenţiilor internaţionale în materia luptei
împotriva corupţiei pe care România le-a ratificat, legiuitorul noului Cod penal a inclus şi alte categorii de subiecţi activi
ai infracţiunii de luare de mită, şi anume membrii instanţelor de arbitraj, români sau străini şi funcţionarii străini, ai unor
305
Convenţia penală a Consiliului Europei privind corupţia, Strasbourg 1999, ratificată de România prin Legea
nr. 27/2002; Protocolul adiţional la Convenţia penală privind corupţia, ratificat de România prin Legea nr. 260/2004;
Convenţia ONU împotriva corupţiei, New York 2004, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004; Decizia Cadru
2003/568/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind combaterea corupţiei în sectorul privat.
306
Grupul de State împotriva corupţiei, un organism al Consiliului Europei cu rolul de monitorizare a
implementării de către statele membre a instrumentelor anticorupţie adoptate de Consiliul Europei. In cadrul Ciclului III
de evaluare, GRECO a analizat conformitatea legislaţiilor şi practicilor naţionale de aplicare a dispoziţiilor Convenţiei
penale privind corupţia în materia incriminărilor corupţiei. Raportul de evaluare a României a fost adoptat în decembrie
2010.
144
organizaţii publice internaţionale sau ai unor instanţe internaţionale. Printr-o necorelare cu terminologia folosităde noul
Cod penal, art. 294 preia ca atare textul referitor la funcţionarii străini şi internaţionali din Legea nr. 78/266(!), folosln
noţiunea de „public official” din convenţiile internaţionale pe care legiuitorul român a transpus-o ar fi permis fără
probleme traducerea prin „funcţionar public”, ceea ce ar fi asigurat o terminologie unitară la nivelul Codului penal.
În ceea ce priveşte infracţiunea de luare de mită, constatăm că, din dorinţa legiuitorului de a formula o
definiţie a subiectului activ mai apropiată de standardele convenţiilor internaţionale, se renunţă la distincţia dintre
noţiunile de funcţionar public şi funcţionar din vechiul Cod penal, actuala reglementare folosind numai noţiunea de
funcţionar public. în ce măsură scopul legiuitorului a fost atins, vom vedea în continuare.
Art. 175 alin. (1) din Titlul X C.pen. defineşte noţiunea de funcţionar public, într-o formă construită
pornind de la modelul definiţiei „oficialului public” din Convenţia ONU împotriva corupţiei, dar cuprinzând o sferă mai
amplă de persoane care se pot înscrie în această definiţie. Termenul nu se mai raportează la noţiunea de „public” definită
în acelaşi cod, aşa cum se întâmpla în cazul vechiului Cod penal, ci este un termen cu o definiţie de sine stătătoare. în
acelaşi timp, actuala definiţie nu se mai raportează, aşa cum o facea vechea reglementare, exclusiv la relaţiile de serviciu
care îl legau pe vechiul funcţionar public de o unitate publică, ci se referă la exercitarea unor atribuţii, responsabilităţi sau
realizarea unor prerogative. Funcţionarul public definit la art. 175 alin. (1) C.pen. cuprinde trei categorii de persoane:
(i) Art. 175 alin. (1) lit. a) C.pen. priveşte persoanele care exercită atribuţii şi responsabilităţi în
scopul realizării prerogativelor celor trei puteri în stat: legislativă, executivă şi judecătorească, astfel cum sunt
prevăzute de lege. înţelegem că litera a) priveşte atât persoanele numite, cât şi cele alese în funcţiile
corespunzătoare celor trei puteri. în această categorie se includ: persoanele care exercită puterea legislativă:
deputaţii şi senatorii; persoanele care îndeplinesc puterea executivă: Preşedintele statului, membrii Guvernului,
persoanele care exercită astfel de responsabilităţi în cadrul administraţiei publice locale (preşedinţii şi membrii
consiliilor judeţene şi locale, primarii, viceprimarii); reprezentanţii puterii judecătoreşti (judecătorii, procurorii,
membrii Consiliului Superior al Magistraturii).
(ii) Cea de a doua categorie de funcţionari publici este prevăzută la art. 175 alin. (1) lit. b) şi cuprinde
persoanele care exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură. Observăm că, într-o anumită
măsură, sfera persoanelor cuprinse la lit. b) se suprapune peste cea definită la lit. a), cel puţin în ceea ce priveşte
demnitarii publici, în această categorie fiind incluse şi persoanele menţionate la lit. a). Tehnica legislativă folosită poate
fi discutată, dar ea se datorează dorinţei legiuitorului de a da o definiţie cât mai cuprinzătoare termenului de funcţionar
public astfel încât să atingă toate nivelurile şi subdiviziunile ierarhice, tot ceea ce legea naţională defineşte ca funcţie de
demnitate publică, numită sau aleasă, locală sau naţională sau ca funcţie sau serviciu public. Formula adoptată de
legiuitorul român la lit. a) şi b) rezultă din modul în care a fost transpusă definiţia funcţionarului public din Convenţia
ONU împotriva Corupţiei care prevede în art. 2 lit. (a) următoarele: „In scopurile Convenţiei, prin funcţionar public
(public official) se va înţelege: (i) orice persoană care deţine o funcţie legislativă, executivă, administrativă sau
judiciară într-un stat parte, fie numită sau aleasă, fie permanentă sau temporară, plătită sau neplătită, indiferent de
vechime; (ii) orice altă persoană care îndeplineşte o funcţie publică, inclusiv pentru o agenţie publică sau o
întreprindere publică, sau un serviciu public, aşa cum sunt definite în legislaţia statului parte […] După
opinia noastră, dacă legiuitorul român ar fi folosit la lit. b) a art. 175 alin. (1) sintagma „orice altă persoană
[n.n. alta în raport cu persoanele deja indicate la lit. a)] care îndeplineşte o funcţie publică de orice natură sau un serviciu
public”, intenţia sa ar fi fost mai clară. Revenind la legea română pe care trebuie să o interpretăm, faptul că legiuitorul a
folosit expresia „funcţie publică de orice natură” ne îndreptăţeşte să considerăm că funcţia publică în sensul art. 175 alin.
(1) lit. b) C.pen. defineşte o categorie mai largă decât funcţia publică aşa cum este înţeleasă în dreptul administrativ.
Astfel, aici regăsim persoanele care ocupă o funcţie publică prevăzute de Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor
publici; funcţionari publici cu statute speciale, personalul auxiliar, personalul contractual şi alte persoane care desfăşoară
în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice activităţi relevante din punct de vedere al scopului pentru care aceste
autorităţi şi instituţii publice au fost înfiinţate. In acelaşi timp, considerăm că personalul din instituţiile şi autorităţile
publice care desfăşoară activităţi administrative, de gospodărire, întreţinere şi reparaţii, de deservire şi pază, activităţi
nerelevante din punct de vedere al funcţiei publice, sau al atribuţiilor de putere publică, nu face parte din categoria
funcţionarilor publici în sensul dreptului penal. Aceasta nu înseamnă însă că persoanele respective nu pot fi subiecţi ai
infracţiunii de luare de mită, ci doar că vor beneficia de un tratament sancţionator mai blând, conform art. 308.
(iii) Cea de-a treia categorie de funcţionari publici, prevăzută de alin. (1) lit. c), extinde această noţiune
în zona sectorului economic de stat. Astfel, funcţionar public în sensul legii penale este şi persoana care exercită atribuţii
legate de realizarea obiectului de activitate al unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane
juridice cu capital integral sau majoritar de stat. Această categorie transpune acea parte a art. 2 lit. (a) din Convenţia
ONU împotriva corupţiei care, în definiţia „oficialului public” include şi „orice altă persoană care exercită o funcţie
pentru o [...] o întreprindere publică”. înţelegem că în categoria funcţionarilor publici prevăzută la alin. (1) lit. c) nu sunt
cuprinse persoanele care îşi desfăşoară activitatea în sectorul economic privat sau în operatorul economic în care statul
are o participate minoritară; de asemenea, nu se includ persoanele care desfăşoară activităţi conexe, fără relevanţă pentru
obiectul de activitate al operatorului economic de stat. Se poate pune întrebarea dacă, în cazul art. 175 alin. (1) lit. c)
145
C.pen. legiuitorul a avut în vedere numai activităţile economice de stat, sau şi alte activităţi desfăşurate de persoane
juridice finanţate de la bugetul de stat. Din analiza literală a terminologiei folosite de textul art. 175 alin. (1) lit. c) C.pen.
care include „persoanele care exercită... în cadrul... unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat,
atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia” putem conchide că legiuitorul a avut în vedere doar
activităţile economice (comerciale, financiare etc.). Dacă ar fi dorit să extindă aplicarea aliniatului 1 lit. c) dincolo de
activitatea economică, ar fi folosit noţiunea de „persoană juridică finanţată de la bugetul de stat”.
Având în vedere că printre sectoarele considerate vulnerabile la corupţie în România se numără
sistemul public de sănătate şi cel de învăţământ public, avem un interes legitim de a ne pune întrebarea în ce categorie se
încadrează, în concepţia noului Cod penal, personalul medical angajat în unităţile medicale de stat, şi personalul didactic
angajat în unităţile de învăţământ de stat, plătit din bugetul de stat. în opinia noastră, aceste persoane pot fi incluse în
categoria prevăzută de art. 175 alin. (I) lit. b) întrucât, prin activitatea specifică pe care o desfăşoară în cadrul unor
instituţii publice în domeniul asigurării drepturilor fundamentale ale cetăţeanului la ocrotirea sănătăţii şi, respectiv, la
învăţătură, realizează un serviciu public şi prin aceasta îndeplinesc o funcţie publica in sensu legii penale.
Alături de definiţia funcţionarului public, art. 175 C.pen. introduce, în alin. (2), o nouă categorie de
persoane care pot fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită. Este vorba de categoria „funcţionarilor publici
asimilaţi”. Asimilarea cu funcţionarii publici se datorează faptului că aceste persoane „ exercită atribute de autoritate
publică, ce le-au fost delegate printr-un act al autorităţii statale competente şi sunt supuse controlului acesteia307”7'.
Astfel, este considerată funcţionar public, conform art. 175 alin. (2), persoana care exercită un serviciu de interes public
pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau este supusă controlului ori supravegherii acestora. Raţiunea
introducerii acestei categorii de subiecţi activi a fost explicată în Expunerea de motive a Codului penal şi anume aceea de
a rezolva discuţiile din doctrină în legătură cu includerea sau neincluderea în sfera subiectului activ al infracţiunii de
luare de mită a unor categorii de persoane care exercită servicii de interes public, precum notarii sau executorii
judecătoreşti.
Suntem de părere că în această categorie avem în vedere persoane care îşi desfăşoară activitatea în
sectorul privat şi care primesc de regulă un onorariu pentru munca prestată din partea beneficiarului respectivului
serviciu. Poate fi vorba de o persoană fizică ce îşi desfăşoară activitatea individual, în cadrul unui birou sau societate
civilă profesională ori în cadrul unei persoane juridice. în orice caz, numai persoanele care exercită propriu-zis serviciul
public autorizat vor fi asimilate funcţionarilor publici, nu şi cele care desfăşoară activităţi conexe sau auxiliare în
serviciul acestora, ele fiind cuprinse la art. 308.
În ce măsură categoria funcţionarilor publici asimilaţi prevăzuţi de alin. (2) al art. 175 C.pen. este
suficient de bine delimitată - este iarăşi discutabil. Nu există o enumerare legală. Cu toate acestea, este foarte importantă
delimitarea acestei categorii, pe de o parte faţă de funcţionarii publici prevăzuţi la art. 175 alin. (1), întrucât legiuitorul a
stabilit condiţii diferite de incriminare pentru cele două categorii, iar pe de altă parte faţă de persoanele prevăzute la art.
308, întrucât în raport cu acestea regimul sancţionator este diferit.
Ce înţelegem prin serviciu de interes public? Dacă pornim de la doctrina dreptului administrativ,
calificarea unei activităţi ca fiind serviciu public presupune două condiţii esenţiale: a) să urmărească satisfacerea unor
nevoi de interes general; şi b) să releve, în mod direct sau indirect, o autoritate publică308. Autorităţile statului pot delega,
„împrumuta” în baza dispoziţiilor constituţionale şi a actelor normative elaborate în baza acestora, atribuţia de a îndeplini
anumite servicii publice unor întreprinderi sau persoane private, păstrând însă controlul asupra acestora prin autorizarea,
licenţierea, supravegherea exercitată asupra lor. Exemplul notarilor şi al executorilor judecătoreşti este edificator din
acest punct de vedere. Astfel notarii sunt învestiţi de o autoritate a statului, respectiv Ministerul Justiţiei, pentru a
îndeplini serviciul autentificării înscrisurilor, iar executorii judecătoreşti pentru a pune în executare acte ale puterii
judecătoreşti. Actele pe care le emană aceste categorii de profesionişti sunt înscrisuri oficiale, conform art. 178 noul Cod
penal, deci prezintă garanţia statului.
Rămânând în sfera autorizărilor date de Ministerul Justiţiei, în categoria persoanelor care desfăşoară un
serviciu public pentru care au fost învestite de autorităţile publice sau sunt supuse controlului ori supravegherii lor mai
putem identifica: experţii judiciari şi experţii criminalişti autorizaţi, numiţi de organele judiciare la recomandarea
părţilor, interpreţii şi traducătorii autorizaţi, dar numai atunci când sunt folosiţi pentru proceduri judiciare. Nu credem că
în această categorie se înscriu şi experţii criminalişti care funcţionează în cadrul INEC 3095, al Laboratoarelor de expertize
criminalistice, al poliţiei sau al SRI, la fel cum nu s-ar încadra nici specialiştii care funcţionează în cadrul parchetelor.
307
Expunerea de motive a Codului penal (http://www.cdep.rO/proiec1e/2009/300/00/4/em304.pdf).
308
A se vedeai. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. 1, ed. 4, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005,
p. 184, citându-i pe J. Rivero, J. Waline, Droit administratif, Dalloz, Paris, 2004.
309
Pentru opinia contrară, a se vedea C. Voicu, A.S. LIzlău. R. Moroşanu, C. Ghigheci, Noul Cod penal. Ghid de
aplicare pentru practicieni, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 280.
146
Aşa cum am arătat, suntem de părere că art. 175 alin. (2) C.pen. are în vedere persoane care îşi exercită activitatea în
sectorul privat, respectiv îndeplinesc servicii de interes public „privatizate” de către stat şi nu activităţi pe care le oferă
autorităţi şi instituţii publice. Experţii angajaţi ai instituţiilor publice sunt funcţionari publici în sensul alin. (1) lit. b) al
art. 175 C.pen. Servicii publice delegate persoanelor sau întreprinderilor private şi pentru care persoanele respective sunt
învestite sau supuse controlului unei autorităţi publice găsim şi în alte sectoare, cum ar fi, de exemplu, protecţia mediului.
Persoanele care elaborează rapoarte de mediu - autorizate în acest sens de Ministerul Mediului, s-ar putea încadra în
această categorie.
Există multe aşa-numite „profesii liberale” al căror statut, atribuţii, responsabilităţi, mod de funcţionare
sunt consacrate printr-o lege specială. Pentru a stabili însă în ce măsură acestea sunt cuprinse în definiţia de la art. 175
alin. (2) trebuie verificate următoarele criterii: dacă activitatea desfăşurată îndeplineşte un serviciu de interes public şi
dacă pentru exercitarea profesiei respective este necesară o învestire, autorizare, supraveghere sau control din partea unei
autorităţi publice. Totodată, credem că. pentru a respecta voinţa legiuitorului aşa cum este relevată de Expunerea de
motive, în operaţiunea de determinare a întinderii acestei categorii, trebuie să stabilim că aceste persoane, activând în
sectorul privat, ,, exercită atribute de autoritate publică, ce le-au fost delegate printr-un act al autorităţii statale
competente’’.
În acest sens avem rezerve în a considera mediatorul - persoană autorizată de Consiliul de Mediere,
organism autonom, format din membrii aleşi prin vot de mediatori şi care nu este supus controlului unei autorităţi publice
- funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) C.pen310. În ceea ce priveşte avocatul, nici el nu este autorizat de o
autoritate publică, ci este înscris în profesie pe baza unei proceduri organizate de UNBR, organul reprezentativ al
profesiei. Cu toate acestea, prin faptul că în baza atribuţiilor stabilite de lege, avocaţii pot atesta identitatea părţilor, a
conţinutului sau datei unui act, se poate considera că, în aceste situaţii, exercită atribute de autoritate publică şi pot fi
consideraţi funcţionari publici în sensul art. 175 alin. (2) C.pen311. Aceeaşi este situaţia avocatului desemnat (deci
învestit) de organul judiciar pentru acordarea asistenţei judiciare din oficiu. Practicianul în insolvenţă nu este supus unei
proceduri de autorizare în afara organului reprezentativ al profesiei, în schimb, în desfăşurarea activităţii sale, primeşte
spre exercitare atribuţii stabilite de instanţa de judecată, deci este învestit de aceasta. Din acest motiv putem spune că el
este supus controlului unei autorităţi publice şi, prin urmare, poate fi asimilat funcţionarului public în sensul legii penale.
Deşi în mod formal îndeplinesc cerinţele art. 175 alin. (2) C.pen. privind exercitarea unui
serviciu de interes public şi învestirea de către o autoritate publică (direcţiile medicale de sănătate), avem anumite
rezerve în a considera medicii cu liberă practică 312 funcţionari publici.Cuacestora de a elibera certificate medicale, care
vor fi considerate înscrisuri oficiale, medicii din sectorul privat ar putea fi consideraţi funcţionari publici în sensul art.
175 alin. (2).
Persoanele care erau cuprinse în reglementarea anterioară în categoria „funcţionarului” se regăsesc în
parte, în măsura în care nu sunt cuprinse în actuala definiţie a funcţionarului public, la art. 308 sub titulatura de „alte
persoane” care pot comite infracţiuni de corupţie. Acestea sunt: persoanele care exercită, permanent sau temporar, cu
sau fără remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) sau
al oricărei persoane juridice. Se încadrează aici: (/) persoanele care desfăşoară în cadrul unei persoane juridice de drept
public o altă activitate decât cea care pe care o presupune exercitarea atribuţiilor specifice prerogativelor puterilor
statului, exercitarea unei demnităţi publice sau funcţii publice de orice natură; (ii) persoanele care desfăşoară o altă
activitate decât cea care presupune exercitarea atribuţiilor specifice obiectului de activitate al persoanei juridice cu
capital de stat; (iii) orice altă persoană care desfăşoară o activitate pe baza unui contract de muncă, contract de
management, contract civil sau care primesc o însărcinare de orice natură în cadrul unei persoane juridice de drept privat,
indiferent dacă activitatea are legătură cu obiectul său specific de activitate sau este o activitate conexă; precum şi (iv)
persoanele care primesc o însărcinare în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2).
Dacă privim conţinutul art. 175 şi art. 308 C.pen. din perspectiva conformităţii cu convenţiile
internaţionale ratificate de România, vom constata că legea română este într-o foarte mare măsură conformă cerinţelor
internaţionale, excepţiile nefiind unele de esenţă.
Astfel, în ceea ce priveşte corupţia publică, am văzut mai sus definiţia termenului de „oficial public”
din Convenţia ONU împotriva corupţiei. Funcţionarii unui stat străin, funcţionarii unor organizaţii internaţionale,
membrii adunărilor parlamentare naţionale, străine şi internaţionale, judecătorii şi funcţionarii curţilor internaţionale,
arbitrii naţionali şi străini, juraţii naţionali şi străini sunt de asemenea nominalizaţi de Convenţia ONU şi de Convenţia
penală împotriva corupţiei a Consiliului Europei. în ceea ce priveşte corupţia în sectorul privat, definiţiile din convenţii
310
în sens contrar, C. Duvac, Conceptul de funcţionar public în lumina noului Cod penal, în Dreptul
nr. 1/2001, p. 120.
311
T. Toader fa., Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 301.
312
în sens contrar, T. Toader ş a., op. cit., p. 301.
147
privesc faptele săvârşite de sau în legătură cu orice persoană care conduce sau lucrează pentru o entitate din sectorul
privat.
Toate aceste funcţii şi atribuţii sunt acoperite de noul Cod penal. Din această perspectivă, excluderea
din categoria funcţionarilor publici, prin Legea pentru completarea şi modificarea unor acte normative adoptată de
Parlamentul României în 10 decembrie 2013, a Preşedintelui României, a deputaţilor şi senatorilor, dacă ea nu ar fi fost
declarată neconstituţională şi ar fi urmat să-şi producă efectele, ar fi fost în contradicţie vădită cu prevederile ambelor
convenţii amintite. Opiniile exprimate în spaţiul public care încercau să acrediteze ideea că legea penală nu trebuie să
sancţioneze, sub aspectul săvârşirii faptelor de corupţie, deţinătorii celor mai înalte demnităţi publice alese, întrucât
aceştia nu pot fi consideraţi „simpli” funcţionari publici ignorau spiritul reglementărilor internaţionale anticorupţie care
nu identifică sfera subiecţilor activi ai infracţiunilor de luare de mită doar cu persoanele având statut de funcţionar public
în sensul dreptului administrativ. Astfel, de exemplu, Convenţia penală privind corupţia conţine un articol distinct (art. 4)
în care cere statelor părţi să incrimineze corupţia membrilor Parlamentelor naţionale. Prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie
2014 a Curţii Constituţionale s-a constatat că modificările intervenite în decembrie 2013 sunt neconstituţionale. Aşadar,
persoanele care îndeplinesc demnităţile menţionate rămân incluse din categoria celor ce pot fi subiect al unei infracţiuni
de luare de mită.
Există însă câteva elemente care au fost considerate, la nivel internaţional în cadrul exerciţiilor de
monitorizare a implementării convenţiilor anticorupţie amintite, ca incomplet transpuse de România. Primul rezultă din
Raportul de verificare a implementării Convenţiei ONU împotriva corupţiei 3139 şi se referă la incriminarea faptelor de
corupţie comise de funcţionarii organizaţiilor internaţionale. Legea română, atât Legea nr. 78/2000, cât şi actualul Cod
penal, se referă la „funcţionarii sau alte persoane care [...] îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei organizaţii publice
internaţionale la care România este parte”, introducând o limitare a sferei de incidenţă a dispoziţiilor penale doar la
funcţionarii acelor organizaţii internaţionale la care România este parte. In acest fel, un funcţionar al unei organizaţii
internaţionale la care România nu este parte, dacă însă este cetăţean român, sau dacă ia mită pe teritoriul României ori
dacă, după ce a comis infracţiunea de luare de mită pe teritoriul unui alt stat se află de bună voie pe teritoriul României -
nu va putea fi urmărit penal de România.
Un alt element considerat ca incomplet reglementat de legea română vizează sfera persoanelor care pot
săvârşi sau în legătură cu care se săvârşesc infracţiunile de corupţie din sectorul privat. Textul criticat de recomandarea
GRECO10 este cel al art. 308 care se referă la persoanele care exercită o însărcinare în cadrul oricărei persoane
juridice. Spre deosebire de definiţia adoptată de legea română, art. 7 şi art. 8 din Convenţia penală privind corupţia, care
reglementează corupţia activă şi pasivă în sectorul privat, folosesc formula persoană care conduce sau lucrează pentru
o„entitate de drept privat” ceea nu înseamnă neapărat o persoană juridică. Conform raportului GRECO 314, „Conceptul de
entitate comercială nu ar trebui limitat la cele care sunt încadrate ca persoane juridice (contrar a ceea ce sugerează
legislaţia din România), ci ar trebui să se aplice şi persoanelor fizice".
4. Latura obiectivă
Infracţiunea de luare de mită din noul Cod penal cuprinde câteva modificări interesante sub aspectul
elementului material şi al unor cerinţe esenţiale ale laturii obiective.
Astfel, în noua reglementare dispare una dintre modalităţile de săvârşire a faptei, respectiv
„nerespingerea promisiunii unor foloase necuvenite”. Infracţiunea de luare de mită se poate săvârşi numai prin acţiune,
respectiv în modalităţile pretinderii, primirii de bani sau alte foloase care nu i se cuvin făptuitorului sau acceptării
promisiunii unor astfel de foloase. Nerespingerea promisiunii nu se regăseşte, de altfel, ca modalitate de săvârşire a
infracţiunii de corupţie activă în nici ]o convenţie internaţională şi nici în legislaţiile moderne ale altor state şi nu şi-a
dovedit în legislaţia română de până acum o relevanţă notabilă. Eliminarea acestei modalităţi normative a infracţiunii de
luare de mită nu restrânge sfera sa de aplicabilitate întrucât lipsa de reacţie a făptuitorului în faţa unei promisiuni de mită,
în măsura în care, în condiţiile concrete în care a fost săvârşită, relevă intenţia acestuia de a accepta tacit folosul
necuvenit, este acoperită de modalitatea normativă a acceptării promisiunii.
Al doilea element de diferenţiere între vechea şi noua reglementare a luării de mită este eliminarea
cerinţei anteriorităţii acţiunii de pretindere/primire/acceptare a promisiunii faţă demomentul actului privitor la
îndatoririle de serviciu. Acţiunea persoanei mituite, în reglementarea art. 254 C.pen. din 1968, Ireluiâ comisă „in
scopul^ aJoplâni unei anumite conduite, ceea ce presupunea şi o anumită succesiune în timp a acţiunilor, pe când în
313
(http://www. un ode. org/documents/treaties/UNCA C/WorkingGroups/ImplementationReviewGroup/
ExecutiveSummaries/V1387398e.pdf]
314
Pentru Raportul GRECO de evaluare a României privind incriminările, a se vedea {hllp://-
\v\vw.coe.int/t/dghl/monitoring/greco/exalualions/round3/GrecoExal3(2Q 10)1 Romania One_R Opdf).
148
forma actualului art. 289 C.pen., acţiunea trebuie comisă „în legătură” cu această conduită. Aceasta înseamnă că nu mai
are importanţă dacă mita s-a cerut sau primit înainte. în timpul sau după îndeplinirea sau neîndeplinirea actului solicitat,
atâta timp cât motivul care a stat la baza acţiunii persoanei mituite este legat de actul de conduită urmărit de mituitor.
Prin această modificare, legiuitorul noului Cod penal a extins sfera de aplicare a infracţiunii de luare de mită pentru a
cuprinde şi modalitatea normativă care sub imperiul Codului penal din 1968 era 1 incriminată separat, mai blând şi mai
restrictiv în art. 256 privind primirea de foloase necuvenite. Mai mult decât atât, dacă infracţiunea prevăzută în vechiul
art. 256 incrimina numai primirea ulterioară a foloaselor necuvenite, noua reglementare a infracţiunii de luare de mită
incriminează toate modalităţile de săvârşire - pretindere, primire, acceptarea promisiunii - chiar dacă au intervenit ulterior
îndeplinirii actului urmărit de mituitor. De exemplu, constituie infracţiunea de luare de mită pretinderea de către
funcţionarul public a unei „recompense” după îndeplinirea actului, chiar dacă nu o primeşte. Totodată, dacă art. 256
C.pen. din 1968 sancţiona primirea folosului necuvenit numai după îndeplinirea de către funcţionar a unui act Ja care
acesta era obligat în temeiul funcţiei, noua reglementare a infracţiunii de luare de mită incriminează primirea ulterioară a
folosului necuvenit şi în legătură cu un act contrar îndatoririlor de serviciu. Ipotezele în care funcţionarul public ar
pretinde sau primi un folos necuvenit după ce nu a îndeplinit sau după ce a întârziat îndeplinirea actului de serviciu - dacă
aceste conduite au fost urmărite de mituitor, sunt de asemenea avute în vedere de legiuitor. Trebuie precizat că extinderea
infracţiunii de luare de mită pentru a cuprinde şi mituirea ulterioară actului de serviciu (aşa-numita corupţie a posteriori)
merge mai departe decât cerinţele exprese ale convenţiilor internaţionale şi nu se întâlneşte foarte frecvent în alte
legislaţii. O excepţie notabilă o constituie Codul penal al Franţei care a eliminat cerinţa anteriorităţii actului de mituire
prin reforma din anul 200031511, stabilind că avantajul necuvenit poate fi oferit/solicitat „în orice moment”. în acest fel, se
apreciază că dovedirea infracţiunilor de corupţie va fi mai uşoară.
Un alt element de noutate în reglementarea infracţiunii de luare de mită din noul Cod penal îl reprezintă
introducerea unei noi cerinţe alternative în legătură cu actul privind îndatoririle de serviciu, alături de îndeplinirea,
neîndeplinirea, întârzierea sau îndeplinirea unui act contrar, respectiv urgentarea unui act. Până în prezent, în practica
judiciară, urgentarea actului de serviciu, nefiind incriminată ca o conduită distinctă, era asimilată îndeplinirii actului,
deci, aparent, nu era necesară introducerea acestei noi cerinţe alternative, cu atât mai mult cu cât nu este o cerinţă tipică
pe care să o întâlnim în alte legislaţii sau în convenţiile internaţionale. Raţiunea introducerii acestei cerinţe alternative
rezultă din analiza incriminării infracţiunii de luare de mită atunci când este săvârşită de categoria de funcţionari publici
asimilaţi, prevăzută la art. 175 alin. (2) C.pen. Aceste persoane nu săvârşesc infracţiunea de luare de mită decât dacă
pretind/primesc/accepta promisiunea folosului necuvenit în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii sau
îndeplinirea unui act contrar îndatoririlor lor legale, nu şi atunci când îl îndeplinesc conform obligaţiilor asumate sau îl
urgentează la solicitarea clientului. Legiuitorul a urmărit eliminarea posibilelor confuzii între un folos necuvenit şi
remuneraţia datorată, respectiv primită de aceste persoane pentru îndeplinirea la termen a actului care face obiectul
raportului cu clienţii lor sau pentru îndeplinirea lui în regim de urgenţă.
La recomandarea GRECO, noul Cod penal a inclus printre cerinţele ataşate elementului material al
infracţiunii de luare de mită săvârşirea de către funcţionarul public a faptei „pentru sine sau pentru altul”, în acest fel
subliniind că pericolul social al faptei este acelaşi dacă mita a fost destinată unui terţ beneficiar şi nu primită de
funcţionarul public (de exemplu, mituitorul promite oferirea unui loc de muncă fiului funcţionarului public, în schimbul
îndeplinirii de către acesta a actului de serviciu solicitat).
Observăm că, în textul art. 289 alin. (2) C.pen., care incriminează luarea de mită comisă de către
persoanele prevăzute la art. 175 alin. (2) C.pen., legiuitorul nu foloseşte sintagma „act ce intră în îndatoririle de
serviciu”, ci „act privitor la îndatoririle sale legale”, terminologie de natură să întărească înţelegerea faptului că aceste
persoane desfăşoară o activitate privată, activitate însă al cărei conţinut este strict reglementat de lege.
În ceea ce priveşte noţiunea de „ac/ ce intră în îndatoririle de serviciu" ale funcţionarului public, textul
nu diferă de vechea reglementare decât printr-o variaţiune lingvistică, în Codul penal din 1968 folosindu-se sintagma „act
privitor la îndatoririle de serviciu”, sensul rămânând însă neschimbat. Acest element însă a făcut obiectul unor critici din
partea GRECO, în raportul de evaluare susmenţionat. Astfel, Convenţia penală împotriva corupţiei a Consiliului Europei
cere statelor părţi să incrimineze infracţiunile de luare şi dare de mită comise pentru ca funcţionarul public „să acţioneze
sau să se abţină să acţioneze în exerciţiul funcţiei sale". GRECO a reproşat nu doar României, ci şi altor 9 state
membre31612 că formula de reglementare de tipul „act ce intră în îndatoririle de serviciu ale funcţionarului public” poate
crea dificultăţi în practică în măsura în care sunt interpretate prin raportare exclusiv la o „fişă a postului”, la descrierea
formală a atribuţiilor oficiale ale persoanei mituite ceea ce ar lăsa în afara sferei reglementării posibilitatea ca un
funcţionar public să pretindă sau primească mită în schimbul unui act aflat în afara competenţei sale imediate, dar pe care
315
(http://www.coe. int/t/dghl/monitoring/greco/evaluations/round3/GrecoEval3(2008)5_France_One_ FRpdf)
316
Slovenia, Croaţia, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Turcia, Grecia, Serbia. Muntenegru. Moldova,
Bosnia şi Herţegovina, a se vedea (http://www.coe.int/t/dghl/monitoring/greco/evaluaiions/
round3/ReportsRound3_en. asp).
149
are posibilitatea de a-1 efectua ca urmare a funcţiei pe care o ocupă. Exemplul oferit a fost acela al secretarului mituit
pentru adăugarea sau înlăturarea unor documente dintr-un dosar care nu i-a fost repartizat, dar la care are acces în virtutea
funcţiei. în condiţiile în care mituitorul nu are, de regulă, cunoştinţă despre limitele competenţelor funcţionarului vizat,
fapta comisă este de natură a submina încrederea cetăţenilor în corectitudinea actului public, de aceea ar trebui încadrată
ca infracţiune de corupţie şi nu ca înşelăciune sau uzurpare de funcţie. Această interpretare în sens larg a „actului oficial”
este întâlnită în multe legislaţii europene, precum şi în cea americană. Spre exemplu, termenul de „act oficial” folosit în
parag. 201 din Codul penal al SUA care incriminează luarea şi darea de mită este interpretat în practica judiciară în sens
larg, înţelegând că sfera îndatoririlor funcţionarului public nu trebuie descrisă în mod explicit de lege; că infracţiunea
există chiar dacă funcţionarul public nu are autoritatea de a îndeplini actul solicitat 31713. în ceea ce priveşte legea română,
noul Cod penal nu a operat o modificare în sensul recomandării GRECO. Practica judiciară de p ână acum a
admis că actului de serviciu să fie în competenţa exclusivă a inculpatului, fiind suficient ca, în virtutea atribuţiunilor
specifice funcţiei, acesta să aibă competenţe generale în emiterea actului respectiv” 318. Cu toate acestea, actele oficiale
care sunt doar facilitate de funcţie 319 , fără a intra în atribuţiile specifice sau generale, individuale sau colective ale
funcţionarului public rămân în afara sferei de reglementare a infracţiunilor de luare/dare de mită (dar pot intra, după caz,
în sfera de incidenţă a altor infracţiuni, precum: uzurparea funcţiei, înşelăciunea, traficul de influenţă). Nemodificarea
incriminării în sensul dorit de GRECO s-a întemeiat probabil pe considerentul că o astfel de modificare ar lipsi
incriminarea de preciziunea şi previzibilitatea necesare, ar lăsa o marjă prea mare de interpretare a ceea ce înseamnă „act
aflat în exerciţiul funcţiei” sau „act ocazionat de funcţie”, limita până la care se poate întinde acesta.
5. Variante agravate şi variante atenuate

Codul penal din 1968 includea în structura de incriminare a infracţiunii de luare de mită o variantă
agravată, respectiv fapta săvârşită de un funcţionar cu atribuţii de control. Această variantă agravată nu mai există în noul
Cod penal. Alte variante agravate ale infracţiunilor de luare şi dare de mită se regăseau în art. 7 al Legii nr. 78/2000.
Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal, art. 7 al Legii nr. 78/2000 a
fost modificat şi în parte extins, astfel încât în prezent vorbim de forme agravate ale infracţiunilor de luare de mită atunci
când fapta a fost săvârşită de un judecător sau procuror, de un organ de cercetare penală sau de o persoană cu atribuţii de
constatare ori de sancţionare a contravenţiilor, de o persoană care exercită o funcţie de demnitate publică, sau de un
membru al unei instanţe de arbitraj. In cazul acestora, limitele de pedeapsă se majorează cu o treime.
O noutate în materia incriminării infracţiunii de luare de mită, dar şi a celorlalte infracţiuni de corupţie
o constituie introducerea unei variante atenuate. Astfel, potrivit art. 308 care extinde incriminarea infracţiunilor de
corupţie la situaţiile în care acestea au fost săvârşite de „persoanele care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără
remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. 2 ori
în cadrul oricărei persoane juridice ”, în cazul acestor persoane, limitele de pedeapsă se reduc cu o treime. Tratamentul
sancţionator atenuat oferit de lege pentru aceste categorii de persoane are în vedere puterea de decizie redusă a acestor
categorii de persoane.
- Darea de mită
Infracţiunea de dare de mită din noul Cod penal păstrează în general aceeaşi definiţie ca cea din vechiul
Cod. Astfel, conform art. 290 C.pen., ea constă în „promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condiţiile
arătate la art. 289”.
- Latura obiectivă
Observăm în ceea ce priveşte cerinţa esenţială ataşată elementului material o modificare de limbaj, în
sensul că modalităţile elementului material al infracţiunii se săvârşesc „în condiţiile arătate la art. 289” şi nu „în scopurile
arătate la art. 254” aşa cum se prevedea în Codul penal din 1968. Modificarea este firească având în vedere că textul
incriminator al infracţiunii de luare de mită la care face referire art. 290 nu mai foloseşte termenul de „scop”. Infracţiunea
de luare de mită nu se mai comite „în scopul” îndeplinirii, neîndeplinirii [...] actului de serviciu, ci, aşa cum am arătat
mai sus, „în legătură cu” îndeplinirea, neîndeplinirea [...] actului.
317
în exemplu dat, funcţionarul, director al unui departament tehnic al Comandamentului Forţelor Aeriene
americane, mituit pentru a facilita încheierea unui contract de achiziţie militară, nu avea atribuţii de ofiţer contractant, nu
putea lua decizii în privinţa încheierii contractelor de achiziţie publică. Westlaw, 30 Am. Crim. L. Rev. 471, p. 3-4 şi
nota de subsol 30.
318
1.C.C.J., Secţia penală, Decizia nr. 273 din 27 ianuarie 2010 (www.scj.ro).
319
Pentru noţiunea de act facilitat de funcţie, a se vedea şi C.-F. Uşvat,Infracţiunile de corupţie în contextul
reglementărilor europene, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 159, nota subsol 2.
150
Modificările de esenţă aduse de noul Cod penal infracţiunii de dare de mită intervin indirect, în
principal prin intermediul amendamentelor aduse infracţiunii corelative de luare de mită şi definiţiei persoanei în legătură
cu care se comite darea de mită (funcţionarul public, respectiv persoana prevăzută la art. 293, 294 şi 308). Ţinând seama
că sfera de cuprindere a infracţiunii de luare de mită a fost extinsă de noul Cod penal pentru a include pretinderea,
primirea, acceptarea promisiunii unor foloase necuvenite ulterior îndeplinirii, neîndeplinirii [...] actului solicitat, dar în
legătură cu acest act, în mod implicit, a fost extinsă şi sfera conţinutului infracţiunii de dare de mită. Prin urmare, în
prezent darea de mită cuprinde şi fapta persoanei care oferă, dă sau promite bani sau alte foloase ulterior momentului în
care cererea mituitorului privind actul de serviciu urmărit a fost îndeplinită, fără să fi existat o promisiune anterioară.
Dacă vechea infracţiune de „primire a unor foloase necuvenite” nu avea o formă activă, corelativă, de „dare a unor
foloase necuvenite”, noul Cod penal incriminează implicit această conduită.
Infracţiunea de dare de mită se comite în legătură cu persoanele care au calitatea de subiect activ
calificat pentru infracţiunea de luare de mită, respectiv funcţionarul public definit de art. 175 C.pen. sau alte persoane
menţionate la art. 308, respectiv la art. 293 şi art. 294 C.pen. După cum am văzut, condiţiile de incriminare ale luării de
mită sunt diferite după cum subiect activ este un funcţionar public indicat la art. 175 alin. (1) sau o persoană considerată
funcţionar public, prevăzută la art. 175 alin. (2). în mod corelativ, acest condiţii sunt diferite şi în ceea ce priveşte darea
de mită. Astfel, darea de mită săvârşită faţă de o persoană care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost
învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului acesteia se pedepseşte doar când este comisă în legătură
cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau cu efectuarea unui act
contrar.
- Varianta agravată - nu mai este incriminată
Dacă avem în vedere varianta agravată a infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 7 din Legea nr.
78/2000, în forma modificată prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codui penal, constatăm că
infracţiunea corelativă de dare de mită, atunci când este comisă în legătură cu persoanele menţionate în art. 7 (un
judecător sau procuror, un organ de cercetare penală sau o persoană cu atribuţii de constatare ori de sancţionare a
contravenţiilor, o persoană care exercită o funcţie de demnitate publică, sau un membru al unei instanţe de arbitraj) nu
este sancţionată ca formă agravată, ceea ce reprezintă o abordare diferită faţă de vechea reglementare. Legiuitorul
pare să fi apreciat că dacă este necesar să sancţioneze mai aspru anumite categorii de persoane care* în virtutea
funcţiilor speciale deţinute, reprezintă piloni ai sistemului democratic şi ai statului de drept, şi ca atare trebuie să asigure
un înalt standard de integritate şi de respect al legilor şi normelor deontologice, în schimb nu ar fi
necesară aceeaşi severitate faţă de mituitorul unui astfel de înalt funcţionar al statului, deşi,prin acţiunea sa,
mituitorul contribuie a rancu sau a erocarea încrecern piti Ice m integritatea sectoarelor vizate de respectivele funcţii.
- Cauzele speciale de nepedepsire

Noul Cod penal păstrează aceleaşi cauze speciale de nepedepsire în cazul infracţiunii de dare de mită
pe care le prevedea şi vechiul Cod. Este vorba de nepedepsirea mituitorului care a fost constrâns prin orice mijloace de
către cel care a luat mita şi, respectiv, nepedepsirea mituitorului dacă a sesizat fapta înainte ca organul de urmărire penală
să fi fost sesizat cu privire la aceasta.
Ceea ce a modificat însă noul Cod penal, tot ca urmare a unei recomandări a GRECO în acest sens, este
dispoziţia referitoare la restituirea banilor sau altor bunuri către mituitorul care s-a autodenunţat în condiţiile art. 290 alin.
(3). Astfel, dacă anterior mituitorului autodenun- ţător i se restituiau banii, valorile sau orice alte bunuri, indiferent de
momentul în care acesta a dat respectivele valori, conform noii reglementări, acestuia nu i se vor mai restitui decât banii,
valorile sau alte bunuri date după denunţul prevăzut la art. 290 alin. (3). Practic, în viziunea GRECO este necesar să se
analizeze modul de reglementare a cauzei nepedepsirii denunţătorului din perspectiva eliminării posibilităţii ca mituitorul
denunţător să folosească în mod abuziv această prevedere. Prin urmare a fost eliminat dreptul mituitorului de a-şi
recupera valorile date cu titlu de mită înainte de autodenunţ.
- Traficul de influenţă şi cumpărarea de influenţă

Noul Cod penal nu aduce modificări de esenţă infracţiunii de trafic de influenţă, ci doar câteva
modificări de limbaj şi eliminarea unor redundanţe.
Potrivit art. 291, traficul de influenţă constă în „pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani
sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă
să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească,
să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să
îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.
151
În ceea ce priveşte elementul material al infracţiunii, din conţinutul noii infracţiuni a fost eliminată
acceptarea de daruri care figura în Codul penal din 1968 ca una dintre modalităţile de săvârşire a traficului de influenţă.
în mod justificat s-a considerat că acest element este redundant, în condiţiile în care termenul de „daruri” nu se regăseşte
nicăieri în cuprinsul capitolului, în schimb termenul de „bani sau alte foloase” ca obiect al pretinderii, primirii sau
acceptării promisiunii este suficient de cuprinzător pentru a-1 include şi pe cel de „daruri”.
Observăm totodată că art. 291 introduce, pentru unitate de limbaj, aceeaşi formulă folosită în cazul
infracţiunii de luare de mită în ce priveşte cerinţa esenţială legată de actul de serviciu urmărit din partea funcţionarului
public. Astfel, dacă în vechea reglementare influenţa exercitată asupra funcţionarului tindea să-l determine pe acesta „să
facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu”, în noul Cod influenţa vizează determinarea funcţiona-
rului public „să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze, să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle
sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestora”. Credem că modificarea nu aduce neapărat sensuri noi
laturii obiective a infracţiunii de traficde influenţă, nu extinde şi nu restrânge incriminarea, şi, din nou, nu era o cerinţă a
vreuneia din convenţiile internaţionale ratificate de România 32016.
În ceea ce priveşte infracţiunea corelativă, cumpărarea de influenţă, ea a fost preluată în inod firesc în
noul Cod penal din Legea nr. 78/2000, tot din raţiunea de a asigura o reglementare unitară a infracţiunilor de corupţie în
noul Cod.
Fostul art. 61 din Legea nr. 78/2000 prevedea ca modalităţi ale elementului material al infracţiunii de
cumpărare de influenţă „promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect”. Actuala
reglementare a eliminat, la fel ca şi în cazul traficului de influenţă şi din aceleaşi raţiuni referirea la „daruri”. Mai mult
decât atât, pentru a răspunde unei alte recomandări a GRECO în sensul de a incrimina fapta indiferent dacă promisiunea,
oferirea sau darea de bani sau alte foloase se face în beneficiul autorului infracţiunii sau în beneficiul altei persoane, noul
Cod penal introduce în textul art. 291 sintagma „pentru sine sau pentru altul”. Astfel, în prezent, acest element se
regăseşte atât infracţiunea de trafic de influenţă, cât şi cea de cumpărare de influenţă.
În cazul infracţiunii de cumpărare de influenţă, noul Cod penal prevede, la fel ca şi legea veche, cauza
de nepedepsire a denunţătorului, în aceleaşi condiţii ca la darea de mită. Din aceleaşi considerente ca cele expuse în cazul
infracţiunii de dare de mită, actuala dispoziţie legală înlătură dreptul denunţătorului de a i se restitui banii, valorile sau
orice alte bunuri pe care le-a dat înainte de denunţ.
- Tratamentul sancţionator al infracţiunilor de corupţie

După cum se precizează în Expunerea de motive a noului Cod penal, elaborarea acestui act normativ a
avut în vedere, ca unul din obiectivele sale principale, „reaşezarea în limite normale a tratamentului sancţionator”.
Această reaşezare a tratamentului sancţionator care a însemnat de regulă reducerea, în multe cazuri substanţială, a
limitelor pedepselor principale îşi produce efectele şi asupra infracţiunilor de corupţie.
Astfel, constatăm că, în formele lor tip, infracţiunile de luare de mită, trafic de influenţă şi cumpărare
de influenţă sunt sancţionate cu pedepse mai mici decât în vechea reglementare, respectiv între 3-10 ani faţă de 3-12 ani
închisoare în cazul luării de mită şi, respectiv între 2-7 ani faţă de 2-10 ani închisoare în cazul traficului şi cumpărării de
influenţă. Singura infracţiune care este pedepsită mai sever în noul Cod penal este darea de mită, respectiv între 2-7 ani
faţă de 6 luni - 5 ani în vechiul Cod. Pentru formele agravate ale infracţiunilor de luare de mită şi trafic de influenţă, noul
art. 7 din Legea nr. 78/2000 prevede majorarea limitelor de pedeapsă cu o treime.
Sub aspectul efectelor reducerii limitelor de pedeapsă la infracţiunile de luare de mită, trafic şi
cumpărare de influenţă, în forma tip, constatăm că acest lucru aduce infracţiunile menţionate la un palier al termenului de
prescripţie al răspunderii penale mai jos decât în reglementarea vechiului Cod penal. Ele se vor prescrie după trecerea
unui termen de 8 ani de la data săvârşirii faptei (respectiv 16 ani în forma prescripţiei speciale) sub imperiul nouluiCod
penal, faţă de 10 ani (respectiv 20 de ani în forma prescripţiei speciale) în reglementarea vechiului Cod.
O noutate apare şi în ceea ce priveşte pedepsele complementare. Dacă în vechiul Cod se prevedea
pentru infracţiunea de luare de mită, aplicarea obligatorie a pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, lăsând
instanţei posibilitatea de a alege în concret care dintre drepturile indicate la art. 64 vor fi interzise, noua reglementare
stabileşte, de asemenea obligatoriu, dar în mod expres, aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării
dreptului de a ocupa o funcţie publică, sau, după caz, a interzicerii dreptului de a exercita profesia sau activitatea în
exercitarea căreia a săvârşit fapta. Interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică include atât interzicerea dreptului de
320
Convenţia ONU împotriva corupţiei precizează că influenţa are ca scop „să obţină de la o administraţie sau
autoritate publică a Statului Parte un avantaj necuvenit ”. Conform convenţiei penale privind corupţia, influenţa traficată
are ca obiect luarea unei decizii de către funcţionarul public sau celelalte persoane care pot săvârşi infracţiunea de
corupţie pasivă.
152
a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, precum şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică
exerciţiul autorităţii de stat. Nu doar în cazul luării de mită, ci în general în cazul infracţiunilor a căror săvârşire este
legată de exercitarea unei funcţii publice, noul Cod penal impune, în mod expres, această pedeapsă complementară,
justificat de nevoia de a proteja funcţia publică, respectiv profesia exercitată faţă de comportamente infracţionale de
natură să-i afecteze calitatea şi imaginea.
Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, fără ca aceste drepturi să fie însă
concret determinate de textul incriminator, a fost introdusă şi în cazul infracţiunii de cumpărare de influenţă. In mod
surprinzător, nu aceeaşi a fost soluţia legislativă însă şi pentru infracţiunea de trafic de influenţă, sau pentru darea de mită
care rămân să fie sancţionate numai cu pedeapsă principală.
153
STAREA ŞI DINAMICA RECIDIVISMULUI ÎN ROMÂNIA
THE STATE AND DYNAMICS OF RELAPSE IN ROMANIA
L’ÉTAT ET LA DYNAMIQUE DE LA RÉCIDIVE EN ROUMANIE
Tănase Constantin
1. Precizări.
Studiul de faţă examinează starea şi dinamica fenomenului de recidivă în România, cu speciala privire asupra
infractorului aflat în stare de recidivă specială de tip (în cazul de faţă infracţiunea de furt).
Întrucât momentul acestei analize coincide cu intrarea în vigoare a noii legislaţii penale, aceasta va avea un
caracter preponderent retrospectiv, urmând a fi completată, în măsura în care pe parcurs vor exista date disponibile să o
extindem şi la o cercetare de tip prospectiv privind riscul de recidivă. Diferenţele de reglementare privind recidiva între
Codul penal de la 1968 şi Codul penal 2014 impun însă o mare prudenţă cu privire la eventualele comparaţii cu privire la
evoluţia fenomenului în ansamblul sau şi la rata recidivei pe diferitele categorii de infracţiuni.
2. Dificultăţi în plan metodologic.

A. Una dintre cele mai dificile probleme în legătură cu analiza fenomenului recidivei este acela al surselor
utilizate.
Această dificultate a apărut nu numai în cadrul studiilor de criminologie, ea s-a ridicat chiar în cursul procesului
legislativ de codificare a recidivei având în vedere necesitatea cunoaşterii antecedentelor penale ale unui infractor în
momentul individualizării pedepsei, mai exact pentru a se face proba recidivei. Pentru a cunoaşte aceste date încă din
vremea romanilor s-au înfiinţat registre în care erau înscrise numele condamnaţilor, procedeu ulterior abandonat. Mult
mai târziu, în secolul al XIII-lea, Franţa a reintrodus registrele de poliţie, denumite ulterior „sommiers judiciares”321 în
care se înregistrau toate condamnările, dar şi acest sistem era la fel de greoi şi a fost abandaonat.
În 1848 magistratul Bonneville de Marsangy este cel care creează sistemul cazierului judiciar care se introduce
în Franţa în 1851. Ulterior, în toate ţările s-au organizat servicii speciale denumite Caziere judiciare iar pe lâgă aceste
servicii şi un oficiu de identificare322, menite să identifice infractorii şi să strângă date cu privire la cei care au suferit
condamnări.
Aşa cum se arată în doctrină323 datorită faptului că în momentul adoptării codului penal de la 1936 nu exista încă
în România un sistem organizat de înregistrare a antecedentelor penale de forma cazierului judiciar, constatarea recidivei
fiind asfel dificilă, până la introducerea acestuia, „pentru a tăia orice speranţă unor recidivişti abili, care şi-ar ascunde
starea lor de recidivă, s-a prevăzut un text, prin care se dă Ministerului Public ca chiar în urmă dacă descoperă că un
condamnat era recidivist, printr-o acţiune specială să poată cere agravarea pedepsei”.
În prezent “Direcţia Cazier Judiciar, Statistică şi Evidenţe Operative, se află în subordinea Inspectoratului
General al Poliţiei Române, şi asigură, în calitate de unitate centrală de linie, organizarea, coordonarea, desfăşurarea
unitară a sarcinilor specifice, îndrumă, sprijină şi controlează întregul ansamblu de activităţi privind cazierul judiciar,
evidenţele operative, statistica judiciară, evidenţele speciale, dactiloscopia decadactilară, camerele de corpuri delicte şi
arhiva Inspectoratului General al Poliţiei Române, la nivelul direcţiei şi al formaţiunilor teritoriale de profil”. 324
Cazierul judiciar este fără îndoială o sursă importantă dar insuficentă pentru realizarea unor studii de evaluare a
fenomenului de recidivă.
B. Statistica judiciară reprezintă o altă sursă. Din păcate, decalajul dintre timpul real al comiterii infracţiunii,
momentul înregistrării acesteia şi mai ales cel în care intervine o condamnare definitivă reprezintă probleme de ordin
metodologic, dificile de depăşit, cu atât mai mult într-o ţară ca România unde ciclul procesual este atât de lung.
O altă dificultate ce decurge parţial din cea anterior semnalată constă în lipsa unui sistem integrat menit să
coreleze toate datele necesare unei evaluări corecte cu privire la dinamica fenomenului (datele Poliţiei, Ministerului
Public, CSM-ului şi Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor). Sperăm ca Biroul de statistică nou înfiinţat la Ministerul
Justiţiei să realizeze acest deziderat.
3. Perspectiva criminologică
A. Criminologia abordează studiul recidivismului, fie din perspectiva unor analize de ordin cantitativ care să
permită identificarea dimensiunii acestuia în cadrul general al fenomenului infracţional în cifre absolute sau prin
calcularea ratei recidivei şi a variaţiilor în funcţie de natura infractiunilor comise, de tipologia infactorilor recidivişti, de
gravitatea pedepselor etc, fie din perspectiva unor studii de evaluare de tip retrospectiv sau prospectiv care, prin anumite
321
V. Dongoroz, op. cit. p.354.
322
V. Dongoroz, op. cit. p. 354.
323
Codul Penal Carol al II-lea. Adnotat.op. cit.p. 263.
324
http://www.politiaromana.ro/directia_cazier.htm.
154
tehnici de cercetare (follow-up, predicţie, studiu de caz) reconstuie cariera criminală a unor infractori şi pot prognoza
evoluţia în timp a unor condamnaţi din penitenciar după eliberarea acestora, câţi dintre aceştia se vor reintegra social, câţi
îşi vor relua activitatea infracţională, care este tipul de infractor care persistă într-o atare activitate, care este vârsta de
risc, dacă penitenciarul reuşeşte sa reducă sau să crească rata recidivei325?
B. În cele ce urmează prezentăm starea şi dinamica recidivismului în România în perioada 1990-2013 referitor
la:
- Evoluţia, în perioada 1990-2013 a persoanelor condamnate definitiv de instanţele judecătoreşti(Tabelul 1);
- Evoluţia, în perioada 1990-2013 a persoanelor condamnate definitiv şi a persoanelor recidiviste condamnate
definitiv de instanţele judecătoreşti(Tabelul 2);
- Evoluţia, în perioada 1997-2013 a numărului total de persoane încarcerate şi totalul persoanelor recidiviste în
sistemul penitenciar. (Tabelul 3);
- Evoluţia, în perioada 1990-2013, a infracţiunilor contra patrimoniului (avutului privat) - TOTAL - din care
FURT (Tabelul 4).
Tabele
Persoanele condamnate definitiv de instanţele judecătoreşti
Persoane condamnate definitiv de instanţele judecătoreşti
AN TOTAL
1990 37112
1991 60883
1992 69143
1993 83247
1994 95795
1995 101705
1996 104029
1997 111926
1998 106221
1999 87576
2000 75407
2001 UM. Număr persoane 82912
2002 81814
2003 76739
2004 69397
2005 65682
2006 56705
2007 46127
2008 36795
2009 34226
2010 41891
2011 47577
2012 49188
2013 47133
TABEL NR.1: Evoluţia, în perioada 1990-2013 a persoanelor condamnate definitiv de instantele judecatoresti
(Conform datelor statistice furnizate de INSTITUTUL NATIONAL DE STATISTICA,https://statistici.insse.ro/shop/)
Conform statisticilor puse la dispoziţie de Institutul Naţional de Statistică, tabelul persoanelor condamnate
definitiv ne arată că anul de vârf a fost anul 1997 având un total de 111.926 de persoane condamnate definitiv, iar 2009 a
fost anul înregistrat cu cea mai mică valoare respectiv 34.226. În 2013 au fost condamnate definitiv 47.133 persoane, cu
2,3 ori mai puţini decât în anul 1997. (vezi tabelul nr. 1).
În perioada 1990-2013 au fost condamnate definitiv 1.669.230 de persoane, în medie, 69.551 persoane pe an.
Din ansamblul condamnaţilor definitiv, condamnaţi de instanţele judecătoreşti în intervalul de timp menţionat, 184.694
erau recidivişti, ceea ce înseamnă un numar mediu de 7.696 pe an.
Numărul total al celor condamnaţi definitiv era de peste 2,3 ori mai mic la sfârşitul perioadei de timp analizate
faţă de anul 1997 (111.926 faţă de 47.133 vezi Tabelul nr.1). Pe parcursul celor 24 de ani de analiză, se constată o
325
R. M. Stănoiu, op. cit. p. 48.
155
reducere atât a numărului total al persoanelor condamnate definitiv, cât şi al recidiviştilor. Faţă de anul 1998, luat ca bază
de comparaţie datorită valorii cea mai ridicată a numarului de recidivişti (13.506), primii trei ani, respectiv 1999, 2000 şi
2001 numărul recidiviştilor scade pană la 10.459, în 2002 se observă o uşoara creştere dar care nu o depăşeşte pe cea din
anul de referinţă 1998. (vezi Tabelul nr.2)
După anul 2002, numărul total al persoanelor condamnate s-a diminuat progresiv păstrându-se până la finalul
perioadei analizate (2013) sub valoarea înregistrată în 1998. De asemenea în intervalul 1998 -2013 şi numărul
recidiviştilor a inregistrat valori din ce în ce mai mici, ajungându-se în 2013 la 5.120 recidivişti faţă de 13.506 recidivişti
în 1998, ceea ce înseamnă o scadere de 2,6 ori. De reţinut este faptul că, deşi dinamica persoanelor recidiviste a fost
descrescătoare, rata recidivei s-a menţinut în jurul valorii de 12% se observă o scadere nesemnificativa in anii 2012, 2013
cu o rată a recidivei de 11,03 % respectiv 10,86 %.
TABEL NR.2: Evoluţia, în perioada 1990-2013 a persoanelor condamnate definitiv şi a persoanelor recidiviste
Persoane condamnate definitiv şi persoane recidiviste condamnate definitiv de instanţele

judecătoreşti
TOTAL
TOTAL
PERSOANE
PERSOANE
AN CONDAMNATE % DIN TOTAL
CONDAMNATE
DEFINITIV,
DEFINITIV
RECIDIVISTE
1990 37112 2077 5,59
1991 60883 3491 5,73
1992 69143 3966 5,73
1993 83247 5119 6,14
1994 95795 7487 7,81
1995 101705 9666 9,5
1996 104029 10916 10,49
1997 111926 11934 10,66
1998 106221 13506 12,71
1999 87576 12118 13,8
2000 75407 10192 13,51
2001 82912 10459 12,61
2002 81814 11226 13,72
2003 76739 10312 13,43
2004 69397 9095 13,1
2005 65682 8781 13,36
2006 56705 7652 13,49
2007 46127 6574 14,25
2008 36795 4968 13,5
2009 34226 4401 12,85
2010 41891 4688 11,19
2011 47577 5517 11,59
2012 49188 5429 11,03
2013 47133 5120 10,86
condamnate definitiv de instantele judecatoresti (Conform datelor statistice furnizate de INSTITUTUL NATIONAL DE
STATISTICA, https://statistici.insse.ro/shop/
156
GRAFIC NR.1: Evoluţia, în perioada 1990-2013 a persoanelor condamnate definitiv de instantele judecatoresti
(Conform datelor statistice furnizate de INSTITUTUL NATIONAL DE STATISTICA,
https://statistici.insse.ro/shop/)
GRAFIC NR.2: Evoluţia, în perioada 1990-2011a totalului persoanelor condamnate definitiv şi a persoanelor
recidiviste condamnate definitiv de instantele judecatoresti. (Conform datelor statistice furnizate de INSTITUTUL
NATIONAL DE STATISTICA, https://statistici.insse.ro/shop/)
157
Persoanele încarcerate şi totalul persoanelor recidiviste în sistemul penitenciar.
AN RECIDIVIŞTI TOTAL %
1997 15.530 45.121 34,41
1998 19.800 52.149 37,96
1999 20.086 49.790 40,34
2000 18.699 48.267 38,74
2001 19.601 49.840 39,32
2002 20.317 48.081 42,25
2003 19.461 42.815 45,45
2004 17.710 39.031 45,37
2005 16.765 36.700 45,68
2006 16.462 34.038 48,36
2007 13.763 29.390 46,82
2008 12.142 26.212 46,32
2009 11.974 26.716 44,82
2010 12.690 28.244 44,93
2011 14.879 30.694 45,87
2012 14.566 31.817 45,78
2013 13.305 33.434 39,79
TABEL NR.3: Evoluţia în perioada 1997-2013 a numarului total de persoane încarcerate şi totalul persoanelor
recidiviste în sistemul penitenciar. (Conform analizelor proprii întreprinse pe baza datelor statistice furnizate de
Administraţia Naţională a Penitenciarelor. -https://89.32.46.17/web/anp-sediu/raport-activitate)
Conform studiului individual întreprins pe baza statisticilor A.N.P. în perioada 1997-2013 au fost încarcerate
652.339 de persoane, în medie, 38.373 persoane pe an. Din ansamblul persoanelor încarcerate, în intervalul de timp
menţionat, 277.750 sunt recidivişti, ceea ce înseamnă un număr mediu pe an de 16.338.
În anul 2002 numărul recidiviştilor era de 20.317 (cea mai mare valoare înregistrată în interval), in anul 2013
era de 13.305, ceea ce inseamna o scadere de 1,5 ori (vezi Tabelul nr.3), iar numărul total al celor încarceraţi era de peste
1,4 ori mai mic la sfârşitul perioadei de timp analizate, faţă de 2002. Pe parcursul celor 17 de ani de analiză, se constată o
scădere a numarului total al persoanelor încarcerate dacă luam anul 1998 ca an de referinţă (vezi tabelul nr.3). Faţă de
anul 2002, numărul recidiviştilor a continuat să scadă până la finele intervalului. (vezi Tabelul nr.3)
De reţinut este faptul că deşi tendinţa recidiviştilor a fost descrescătoare în anumite perioade de timp, rata
recidivei s-a menţinut în jurul valorii de peste 40% singurii ani în care aceasta a fost mai mică au fost anii 1997 şi 1998
cu o rată a recidivei de 34,41 respectiv 37,96.(vezi Tabelul nr.3)
GRAFIC NR.3: Evoluţia, în perioada 1997-2012 a totalului persoanelor încarcerate în sistemul penitenciar
(Conform analizelor proprii întreprinse pe baza datelor statistice furnizate de Administraţia Naţională a Penitenciarelor. -
https://89.32.46.17/web/anp-sediu/raport-activitate)
158
GRAFIC NR.4: Evoluţia, în perioada 1997-2013 a persoanelor încarcerate, recidiviste în sistemul penitenciar
(Conform analizelor proprii întreprinse pe baza datelor statistice furnizate de Administraţia Naţională a Penitenciarelor. -
https://89.32.46.17/web/anp-sediu/raport-activitate)
GRAFIC NR.5: Evoluţia, în perioada 1997-2013 a totalului persoanelor încarcerate şi a infractorilor recidivişti
în sistemul penitenciar. (Conform analizelor proprii întreprinse pe baza datelor statistice furnizate de Administraţia
Naţională a Penitenciarelor. -https://89.32.46.17/web/anp-sediu/raport-activitate)
159
3. Infracţiuni contra patrimoniului (avutului privat) – FURT
ANI 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997
Infractiuni
contra
patrimoniului 9982 16201 21149 28637 46110 52992 55767 59223
(avutului
privat)- total
FURT 8386 12740 16904 22997 38952 44302 46669 48957
% din total 84,01 78,63 79,92 80,30 84,47 83,60 83,68 82,66
ANI 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005
Infractiuni
contra
patrimoniului 55132 42847 35201 41080 39464 35531 31131 29074
(avutului
privat)- total
FURT 44036 33675 27411 31775 30316 27166 24314 22482
% din total 79,87 78,59 77,86 77,34 76,81 76,45 78,10 77,32
ANI 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013
Infractiuni
contra
patrimoniului 23620 19518 14837 12691 14934 17746 18858 17853
(avutului
privat)- total
FURT 17910 14433 10678 9065 10994 13416 13538 13023
% din total 75,82 73,94 71,96 71,42 73,61 75,60 71,78 72,94
TABEL NR.4: Evoluţia, în perioada 1990-2013, a infracţiunilor contra patrimoniului ( avutului privat)-
TOTAL – FURT (Conform analizelor proprii întreprinse pe baza datelor statistice furnizate de INSTITUTUL
NATIONAL DE STATISTICA, https://statistici.insse.ro/shop/)
Informaţiile statistice din tabelul nr. 5, cu privire la infracţiunile contra patrimoniului (avutului privat) şi a
infracţiunilor de furt, fac referire doar la numarul total de fapte nu şi la numarul total al făptuitorilor pe care statistica
oficială nu-l înregistrează. De precizat este şi faptul că până în anul 2004 datele furnizate Institutului Naţional de
Statistică au fost transmise de Ministerul Justiţiei, iar din anul 2005 acestea au fost comunicate, către institut, de
Consiliul Superior al Magistraturii.
După cum se poate observa din tabelul nr. 5 si graficul 9, procentul infracţiunilor de furt din totalul
infracţiunilor contra patrimoniului în intervalul 1990- 2013 este de 78,98%, având un total de 739.578 de infracţiuni
contra patrimoniului (avutului privat) ceea ce înseamnă o medie de 30.815 pe an.
Numărul total al infracţiunilor de furt a fost în perioada analizată 1990-2013 de 584.139, ceea ce înseamna o
medie de 24.339 infracţiuni pe an. Evoluţia infracţiunilor de furt în perioada 1990- 2013 este similară celei care
caracterizează infracţiunile contra patrimoniului. Rata infracţiunilor de furt pe parcursul celor 24 de ani (1990- 2013) este
de 78,98 % din totalul infracţiunilor contra patrimoniului (avutului privat). Anul 1990 este anul cu cele mai puţine
infracţiuni contra patrimoniului dar cu cea mai mare rată a furtului (84,01%) (vezi tabelul 5), intervalul cuprins între anii
1991- 1997 este caracterizat de creşteri de la an la an atât a infracţiunilor contra patrimoniului cât şi a celor de furt, astfel
infracţiunile contra patrimoniului au crescut în 1997 de circa 6 ori faţă de 1991, aceeaşi situaţie o întâlnim şi la
infracţiunile de furt unde creşterea este de 5,8 ori mai mare. În intervalul 1998- 2013 tendinţa infracţiunilor contra
patrimoniului au avut un parcurs descendent, cu excepţia anului 2001 când s-a înregistrat o creştere faţă de anul anterior
de 1,16 ori. Mai observăm şi că în mare parte rata furtului din infracţiunile contra patrimoniului este peste 80% în
intervalul 1990-1997 si sub 80% în intervalul 1998- 2013, cea mai mică rată înregistrându-se în 2009 (71,42%) (vezi
tabelul nr.5).
160
GRAFIC NR.6: Evoluţia, în perioada 1990-2013, a infracţiunilor contra patrimoniului ( avutului privat) şi a
infractiunilor de furt (Conform datelor statistice furnizate de INSTITUTUL NATIONAL DE STATISTICA,
GRAFIC NR.7: Evoluţia, în perioada 1990-2013, a infracţiunilor contra patrimoniului ( avutului privat) –
FURT (Conform datelor statistice furnizate de INSTITUTUL NATIONAL DE STATISTICA,
161
GRAFIC NR.8: Totalinfracţiuni contra patrimoniului (avutului privat) si furt pe parcursul a 24 ani (1990-
2013)
4. Concluzii
După cum am observat în cele prezentate mai sus, în intervalul analizat (1998 -2013) numărul recidiviştilor a
înregistrat valori din ce în ce mai mici, ajungându-se în 2013 la o scădere de 2,6 ori faţă de 1998.
Ce trebuie reţinut este faptul că, deşi dinamica persoanelor recidiviste a fost descrescătoare, atât în cazul datelor
statistice furnizate de INSTITUTUL NAŢIONAL DE STATISTICĂ, cât şi în cazul analizelor proprii întreprinse pe
baza datelor statistice furnizate de ADMINISTRAŢIA NAŢIONALĂ A PENITENCIARELOR, rata recidivei s-a
menţinut în jurul valorii de 12%, în primul caz (I.N.S), iar în cel de al doilea (A.N.P) rata recidivei s-a menţinut în jurul
valorii de 40%.
De precizat este faptul că până în anul 2004 Ministerul Justiţiei furniza datele introduse de INSTITUTUL
NAŢIONAL DE STATISTICĂ, iar din anul 2005, datele au fost furnizate de Consiliul Superior al Magistraturii326,
datele ADMINISTRAŢIEI NAŢIONALĂ A PENITENCIARELOR au fost prelevate din bilanţul A.N.P al anilor în
cauză.
În ceea ce priveşte tendinţa infracţiunilor contra patrimoniului - furtul, în intervalul 1998- 2013- au avut un
parcurs descendent, cu excepţia anului 2001 când s-a înregistrat o creştere faţă de anul anterior de 1,16 ori. Observăm că
în mare parte rata furtului din infracţiunile contra patrimoniului este de peste 80% în intervalul 1990-1997 si sub 80% în
intervalul 1998- 2013, cea mai mică rată înregistrându-se în 2009 (71,42%).
326
https://statistici.insse.ro/shop/
162
PROSTITUŢIA ŞI INFRACŢIUNEA DE PROSTITUŢIE STUDIU DE CAZ
PROSTITUTION AND THE OFFENCE OF PROSTITUTION. CASE STUDY
LA PROSTITUTION ET L’INFRACTION DE PROSTITUTION. ETUDE DE CAS
Drd.Minodora Cliveti
Abstract
By the entering into force of the new Criminal Code prostitution is decriminalized and Romania will no
longer be part of the group of prohibiting states. Becoming abolitionist without realising it, Romania is still in a false,
artificial situation in which the inefficiecy of measures of preventing and fighting prositution as well as protecting
victims intertwine with a legislative uncertainty which is indicative at least of a lack of knowledge of the pehnomenon if
not of indifference towards prostition as social phenomenon.
Romania’s cooperation with other European states in view of fighting human trafficking for sexual
exploitation has its merits but it should be enhanced by a coherent internal legislative policy, information campains for
youth concerning the risks of prostitution, measures to involve mass media in these demarches. Otherwise the
decriminalization of prostitution becomes a signal of encouragement of the prostitutional system.
Key words: crime of prostitution, procuring, prohibitionsim, abolitionism, protection of victims of prostitution
România a adoptat între anii 1862 și 1930 regimul reglementarist care presupunea existența caselor de toleranță,
inregistrarea prostituatelor, controlul medical periodic al acestora. În conformitate cu art. 305 al legii sanitare din anul
1930 s-a dispus « desființarea caselor de prostituție sau a locurilor unde se practică prostituția cu femei găzduite», lege
inspirată de legislația americană, dar care avea în vedere și situația prostituatelor, privite drept victime ale societății. Au
fost încriminate proxenetismul și fapta de contaminare venerică pentru limitarea pericolului de îmbolnăvire a clienților
celor care practicau independent profesia. Începând cu 1943 se revine la practicarea prostituției în case de toleranță
supravegheate de autoritățile locale, prostituția clandestină și proxenetismul fiind încriminate. Se prevede introducerea
carnetului medical care inventariază datele controalelor medicale, iar patronii bordelurilor sunt obligați să depună 10%
din încasările zilnice ale femeilor la Casa de economii drept venituri de care prostituatele beneficiau la ieșirea din
profesie.
Socialismul reintroduce prostituția în codul penal, motivația principală a încriminării ținând de procurarea de
venituri din prestații sexuale într-o țară în care o astfel de activitate era considerată de natură a aduce atingere ordinii și
moralei sociale, o formă de parazitism social, asemeni vagabondajului și cerșetoriei.
Codul penal român de la 1969 în vigoare până la 1 02 2014 încriminează prostituția în art. 328: „Fapta persoanei
care îşi procură mijloacele de existenţă sau principalele mijloace de existenţă, practicând în acest scop raporturi sexuale
cu diferite persoane, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.” Practica judiciară statuase că dacă persoana
acceptă să aibă raporturi sexuale pentru procurarea de foloase materiale suplimentare, sau dacă clientul nu plătește
prestația sexuală,faptele nu se incadrează în condițiile de încriminare prevăzute de lege.327
Proxenetismul este de asemenea încriminat prin art 329:”Îndemnul ori înlesnirea practicării prostituţiei sau
tragerea de foloase de pe urma practicării prostituţiei de către o persoană se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi
interzicerea unor drepturi.
Recrutarea unei persoane pentru prostituţie ori traficul de persoane în acest scop, precum şi constrângerea la
prostituţie se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
Dacă fapta prevăzută în alin. 1 sau 2 este săvârşită faţă de un minor sau prezintă un alt caracter grav, pedeapsa
este închisoarea de la 5 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi.
Banii, valorile sau orice alte bunuri care au servit sau au fost destinate să servească, direct sau indirect, la
comiterea infracţiunii prevăzute la alin. 1-3 şi cele care au fost dobândite prin săvârşirea acesteia se confiscă, iar dacă
acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.
Tentativa se pedepseşte”.
Art. 198 din vechiul cod penal încriminează actul sexual cu un minor, în timp ce perversiunea sexuală este
sancționată conform art.201, iar corupția sexuală, conform art. 202. Pentru cercetarea noastră consider de interes și
menționarea art. 197 al 3, violul comis asupra unei victime care nu a împlinit 15 ani.
Curtea Constituțională a fost sesizată în mai multe rânduri cu excepția de neconstituționalitate a
prevederilor art. 328 c penal ( dosar nr. 2240/1995 al Judecătoriei Constanța privind pe Bocșa Petrica și Corbu Maria
Sofia-decizia CC nr.106/1996, Anton Veturia Elena, dosar nr. 2193/1995 al Tribunalului Constanța-dec. CC nr. 74/1996,
Mihaela Baba și Ion Dia, dosar nr. 3856/2000 al Curții de Apel Iași-dec. CC nr. 21/2002, Ema Luiza Curea, dosar nr.
327
Codul penal al RSR Comentat si adnotat,Partea Speciala, vol II,Ed.Stiintifica si enciclopedica,
Bucuresti,1977.p 471
163
9605/233/2006, dec. 964/2008 a CC) . Au fost invocate aspecte legate de necesitatea dezincriminarii infracțiunii de
prostituție, a cărei existență în codul penal încalcă drepturi și libertăți constituționale precum libertatea individuală-art
23, dreptul persoanei de a dispune de ea însăși-art. 26 al 2, sau texte fundamentale europene: dreptul persoanei la
respectarea vieții sale private-art. 8 pct. 1 din CEDO, text devenit drept intern prin efectul art. 20 al. 2 din Constituția
României.
De fiecare dată Curtea Constituționala a respins excepția de neconstituționalitate cu motivări similare celor din
decizia nr.74/96:328 «Restrângerea (libertății persoanei, nn) pe care textul art. 328 c. penal o instituie privește practicarea
raporturilor sexuale cu diferite persoane, ca mijloc de procurare de mijloace de existență, deci ca profesie. Acest fapt a
fost considerat de legiuitorul român nu numai ca profund imoral, în raport cu morala dominantă în societate, dar și
socialmente periculos prin consecințele sale imediate și mai ales prin cele îndepărtate. Prostituția este în vădită
contradicție cu moralitatea vieții de familie și cu sarcinile de importanță deosebită ce revin familiei în creșterea și
educarea tinerei gererații.În același timp, tolerarea prostituției reprezintă o gravă atingere adusă demnitații persoanei,
știut fiind că persoana care practică prostituția se situează într-o condiție de inferioritate caracteristică celui care se vinde
pe sine. La aceasta se adaugă situația umilitoare, consecința disprețului public la care aceste persoane sunt supuse
pretutindeni, tocmai pentru că prostituția este condamnată de morala publică, laică sau religioasă….
Legiuitorul roman a considerat, deci, că pentru prevenirea și combaterea prostituției,unanim recunoscută ca
fenomen antisocial, nu este suficient să se încriminineze și să se sancționeze numai proxenetismul sub diferitele forme
ale acestuia, ci trebuie încriminată și sancționată însași practicarea prostituției, ca expresie a folosirii abuzive și
antisociale a dreptului persoanei de a dispune de ea însăși. Pozitia legiuitorului român iși găsește suport în chiar
preambulul convenției internaționale la care ne-am referit( Convenția pentru reprimarea traficului de ființe umane și a
exploatării prostituției altora, ONU 2 dec. 1949,nn) în care se arata că « prostituția și răul care o însoțește, traficul cu
ființe umane în vederea prostituării lor sunt incompatibile cu demnitatea și valoarea persoanei umane și pun în pericol
bunăstarea individului, a familiei și a comunității ».
Cu alte cuvinte, încriminarea prostituției este justificată prin faptul că aceasta încalcă valori morale protejate de
biserică tradiție, cultură precum: familia, educarea copiilor într-un mediu curat din punct de vedere moral, pregătirea lor
pentru o viață morală în societatea românească.
De asemenea, societatea românească ocrotește ființa umană și garantează drepturile și libertățile acesteia,
printre care și libertatea de a dispune de propriul corp, dar nu acceptă exercitarea «abuzivă » a acestora.
În România se observă o accentuare a folosirii minorilor pentru servicii sexuale 329, deși legislația a înăsprit
pedepsele pentru actul sexual cu un minor-art. 198 c penal, proxenetismul săvârșit față de un minor-art. 329 al 3, violul
asupra unei persoane sub 18 ani prin oferirea de bani sau alte foloase-art. 197 al 3, corupția sexuală-art. 202.
Analizând prevederile vechiului codului penal în ceea ce privește efectiva protejare a minorilor de prostitutie, se
observă o lacună în ceea ce privește situația prostituatei minore. Astfel, o minoră putea fi autor al infracțiunii prevăzute
de art. 328 și putea fi trimisă în judecată și sancționată conform prevederilor acestui text, pedeapsa aplicabilă fiind în
limitele reduse prevăzute de art. 99 c penal.
În același timp, clientul acestei prostituate minore ar fi trebuit să fie trimis în judecată pentru comiterea
infracțiunii prevăzute de art. 198 c. penal. În realitate, art. 198 se aplica numai acelor persoane care practică acte sexuale
cu minori care nu se prostituează, în timp ce clienții prostituatelor minore se bucură de același tratament preferențial,
fiind lăsați înafara sferei penale.330
Dacă luăm însă în considerare statisticile, infractiunea de prostituție aproape nu exista în România. Bilanțul
Parchetului General înregistrează în 2009 numai 44 persoane trimise in judecată pentru prostituție și 53 de cazuri de
NUP, în timp ce pe primul semestru al anului 2010, 70 de prostituate au fost trimise în judecată.Același bilanț face o
trecere în revistă a evoluției condamnărilor în acest domeniu începând din 1989.Astfel, datele apar pentru perioada 1989-
1996 pentru prostituțieși proxenetism :1989: 83 de cazuri
1990 :10,1991 :85,1992 :180,1993 :285,1994 :258,1995 :449,1996 :397. Urmează statistici separate pentru cele două
infractiuni : 1997 :251 prostituție-293 proxenetism, 1998 :169-150, 1999 :117-153, 2000 :160-213, 2001 :201-224,
2002 :172-302, 2003 :295-240, 2004 :212-170, 2005 :243-95, 2006 :194-52,2007 :127-47,2008 :65-46,2009 :44-46.331
Realitatea contrazicea aceste date care indicau o incidență redusă a prostituției. Prostituția era nu numai
omniprezentă, dar era din ce în ce mai mult o afacere, un mod de viață, un ideal de carieră, o banalitate,o sursă de
328
Curtea Constituţională, dec.nr.74/96, publicată în M.Of. partea I,nr 200/27 08 1998
329
Retea de prostituate si pornografie infantila la Constanta (Observatorul de Constanta din 9 iunie 2010)
330
Pentru aceste considerente am formulat ca deputat in parlamentul Romaniei o initiativa legislativa-Plx
167/2008 in care propuneam adaugarea unui nou alineat la art. 328; “Fapta persoanei carea accepta servicii sexuale din
partea unui minor se pedepseste cu inchisoare de la 3-7 ani”. Initiativa a primit un aviz favorabil din partea CSM, cu
motivarea necesitatii ocrotirii minorilor).
331
web site Ministerul Public.
164
venituri,inclusiv pentru pentru autoritătile locale. Un articol de presa332 «Amenzile pentru prostituție și scandal vor fi
încasate de primărie », trata extrem de degajat fenomenul, menționând prostituția contravențională ca fiind o sursă
excelentă de venit pentru bugetul local : « Bugetul local ar putea crește in 2007 cu cel puțin șase miliarde lei din aceste
încasări,însă reprezentanții Direcției de taxe și impozite locale susțin că încasarea acestor amenzi este extrem de dificilă.
De la data de 1 ianuarie 2007 vom prelua de la organele teritoriale ale ANAF activitatea de încasare a amenzilor acordate
pentru infracțiuni de genul prostituției sau scandalului.Majoritatea celor amendați nu au nici măcar bunuri care să poată
fi executate în scopul recuperării sumelor, a declarat ec.Gabriela Pisica, director al DTIL din cadrul primăriei Roman ».
Cifra avansată: 6 miliarde lei,este de natură a sublinia amploarea fenomenului precum și faptul că autoritățile locale
cunoșteau situația prostituției și puteau cuantifica beneficiile de pe urma amendării contravenționale a practicantelor.
Au existat câteva tentative de «legalizare a prostituției», autorii acestora înțelegând prin aceasta adoptarea unui
sistem reglementarist. Motivarea acestor demersuri stătea în argumente de tipul: protejarea valorilor tradiționale, a
familiei, a moralei, a sănătații publice, taxarea veniturilor din prostituție. Singurul merit al acestor inițiative a constat în
faptul că au declanșat dezbateri în mass-media românească și au prilejuit relevarea unor stări de lucruri surprinzătoare. 333
Aceste intitative legislative reflectă în bună măsură felul în care opinia publică din România vedea prostituția.
Surprinzător ( sau poate,nu), aceste ințitiative au fost, în general, considerate mai curând pozitive, răspunzând unei
cerințe publice vizând nu atât scoaterea din sfera penală a prostituției, cât, mai ales, taxarea acestei activități (doua
miliarde de euro este una dintre cifrele lansate în presă) și asigurarea sănătății publice prin impunerea de obligatii pentru
prostituate.
Biserica ortodoxă română s-a pronunțat împotriva tentativelor de legalizare a prostituției invocând mizeria
prostituatei, principiile creștine ale iubirii, care nu se poate cumpăra 334, neavând însă obiecțiuni la menținerea prostituției
ca infracțiune. Dimpotrivă, dezincriminarea prostituției de către noul cod penal a prilejuit comentarii publice ale BOR :
«Actele normative,în general și codul penal în special, au menirea să apere demnitatea persoanei,instituția familiei și
valorile vieții sociale,însă, în acest proiect de lege se constată că demnitatea persoanei, instituția sacră a familiei și
moralitatea publică sunt complet ignorate de autorii proiectului » (Comunicat de presă al BOR din 12 03 2009), Biserica
apreciind că scoaterea infracțiunii de prostituție din codul penal va agrava problema sub forma unei sclavii motivate
financiar,va intensifica degradarea morală a societatii, proliferarea diferitelor boli și creșterea numărului de divorțuri.
Intrarea Romaniei în UEa dus la deschiderea granițelor, la libertatea de circulație a persoanelor, serviciilor, a
bunurilor, dar care a făcut ca România să devină și deținătoarea unor recorduri europene în ceea ce privește practicarea
prostituției în spatiul european de către românce.
Ziarul The Times titrează în 25 01 2010: «România, primul exportator de prostituție sau țara traficului de ființe
umane», din articol rezultând că studii făcute de Tempep, asociație interesată de evoluția HIV, apreciază că o optime din
prostituatele europene sunt românce.
Intrarea României în UE a impus modificări esențiale în domeniul legislativ prin necesitatea creării cadrului
juridic și jurisdicțional național articulat la cel european în vederea asigurării implementării și funcționării pe teritoriul
statului român a legislației europene.
Unul din domeniile de maxim interes pentru UE în care s-au impus statelor membre modificări semnificative de
legislație este cel al infracționalității provocate de maximizarea liberei circulații a cetățenilor europeni în spațiul UE
corelată cu creșterea fără precedent a traficului de persoane, România fiind țară de origine a unui număr însemnat de
persoane traficate.
332
« Ziarul de Iasi » din 14 08 2006
333
In propunerea legislativa nr 588/2001 « Lege privind controlul bolilor cu transmisiune sexuala-BTS si
SIDA »,initiatoarea propune autorizarea activitatii de prostitutie prin infiintarea de « eros-locuri »,un fel de societati cu
raspundere limitata,care trebuie identificate prin firme « discrete » si in care « prostituata » (autoarea porneste de la
prezumtia absoluta ca persoana care se prostitueaza trebuie sa fie de sex feminin), care trebuie sa aiba minimum 20 ani,
presteaza activitatea catre clienti de minimum 18 ani.Aceasta este obligata sa pastreze discretia asupra activitatii sale si a
identitatii clientilor sai( sub sanctiunea inchisorii), este obligata sa serveasca fara discriminare clientii, dar nu poate fi
obligata la perversiuni sexuale, mai ales din cele care implica violenta. « Eros-locul » nu are voie sa-si faca publicitate,
folografierea, filmarea sau inregistrarea audio a clientului constituie infractiune , iar prestatia inafara locului autorizat
este pedepsita de lege.
O alta initiativa-BP 679/2010 L 751/2010 « Lege privind exercitarea activitatilor cu caracter sexual
autorizate »apartinand unui barbat, merge mai departe,propunand infiintarea caselor de toleranta,dar permitand si munca
independenta.Interzicand relatiile homosexuale, propunerea impune obligativitatea controlului medical lunar al persoanei
prestatoare contra cost,inspectia muncii, de asemenea lunara si platita de aceeasi lucratoare.De asemenea, lucratoarea este
obligata sa puna gratuit la dispozitia clientului mijloace de protectie contra bolilor cu transmisiune sexuala si sa pastreze
confidentialitatea asupra identitatii clientului, sub sanctiunea inchisorii.Varsta persoanei care presteaza este minimum 20
de ani, dar clientul poate avea 16).
334
Ziarul « Lumina » din 16 02 2011
165
Modificări au fost aduse în acest domeniu prin apariția noului cod penal-legea nr. 286/2009 privind codul
penal, publicată în M. Of. al României, partea I, nr 510/24 07 2009, intrat în vigoare la 1 02 2014. Acest act normativ
consacră capitolul VII traficului și exploatării persoanelor vulnerabile, preluând majoritatea infracțiunilor cuprinse în
legea 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, publicată în M. Of. al României, partea I, nr.
783/11 dec. 2001 : sclavia-art 209, traficul de persoane-art.210, traficul de minori-art.211, supunerea la muncă forțată sau
obligatorie-art.212, proxenetismul-art.213, exploatarea cerșetoriei-art.214, folosirea unui minor în scopul cerșetoriei-
art.215 și folosirea serviciilor unei persoane exploatate-art.216.
În analizarea și înțelegerea corectă a conținutului unora dintre aceste infracțiuni trebuie avut în vedere și art.
182 din noul cod penal, cel care definește termenul « exploatarea unei persoane » și care completează practic conținutul
capitolului VII. Exploatarea persoanelor este un fenomen care se manifestă din ce în ce mai mult în spațiul european,
aceasta îmbrăcând forme diverse, cea mai des întâlnită formă de exploatare fiind cea sexuală : 50,5 % dintre victimele
sunt exploatate în prostituție, 39% în muncă ,circa 11% în cerșetorie și alte forme de exploatare. 335
Noul cod penal dezincriminează infracțiunea de prostituție, reglementată de vechiul cod penal la art.328, cap 4 ,
titlul IX : Infractiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială.
Infracțiunea de prostituție era considerată a fi o faptă care încalcă relații privind conviețuirea socială, valoare
ocrotită de vechiul cod penal.
Dezincriminarea infracțiunii de prostituție , de loc explicată sau argumentată de legiuitor, absentă din discuțiile
din spațiul public care au fost angajate în jurul justificării necesității unui nou cod penal român, pare a fi rezultatul
schimbării filozofiei legiuitorului cu privire la valoarea socială de protejat în cazul faptelor încriminate în cap VII al
noului cod penal, respectiv libertatea și viața persoanei. În aceste condiții, este evident că legiuitorul a trebuit să
procedeze la dezincriminarea infracțiunii prevăzute de art. 328 din vechiul cod penal : « Fapta persoanei care își procură
mijloacele de existență sau principalele mijloace de existență practicând în acest scop raporturi sexuale cu diferite
persoane », acest text vizând o activitate conformă cu principiul libertații și vieții personale.
Dezincriminarea infracțiunii de prostitutie pare a fi conformă cu orientarea penală europeană în legătură cu
persoana exploatată, traficată, care este considerată o victimă. « Mutarea oprobriului de la persoana racolată la cea care
racolează este de natură a ajuta la sancționarea adevaraților vinovați pentru extinderea fenomenului prostituției și a altor
fenomene corelative caracterizate printr-un grad de pericol social mult mai mare ,in special, traficul de persoane ». 336
Este însă interesant de remarcat că același document precizează că scoaterea prostituției de sub incidența
sancțiunii penale nu are semnificația intrarii in legalitate a acesteia, de vreme ce fapta unei persoane de a se prostitua va
fi în continuare sancționata «contravențional, civil și moral ».337
Cu alte cuvinte, deși scopul aparent al modificărilor din noul cod penal este reducerea fenomenului prostituției
prin sancționarea adevaraților vinovați de creșterea acestui fenomen ( proxeneți, traficanți), persoana exploatată sexual
fiind considerată o victimă a acestora și fapta sa devenind lipsită de semnificație penală, se menține sancționarea
contravenționala a acesteia pentru activități de prostituție.
Legiuitorul român se mulțumește, așadar, să dezincrimineze o faptă, care avea, oricum, o semnificație aproape
nulă în statisticile penale, să-și afirme apartenența la prevederile europene privind regimul victimei, fără să acorde nici o
atenție victimei însăși, care, deși sancționabilă numai contravențional, rămâne sancționată civil, dar mai ales, moral de
către societate.
În același timp, legiuitorul român nu pare a acorda atenție unui alt tip de actor care contribuie la menținerea și
creșterea constantă a fenomenului prostituției, și anume, cumpăratorul, beneficiarul de servicii sexuale, a cărui acțiune
rămâne lipsită de semnificație contravențională sau penală, cu exceptia sanctionarii folosirii serviciilor prestate de
persoane exploatate-art.216 noul cod penal.
De notat creșterea numărului de state europene care au adoptat « modelul nordic », respectiv sancționarea
cumpărării de servicii sexuale, inclusiv a celor netraficate, în vigoare în Suedia din 1999, dar și în Norvegia din 2008,
Finlanda, Islanda,și probabil, în curând, în Franța, « modelul nordic » fiind recomandat de recentul raport aprobat în
Parlamentul European drept un exemplu de bune practici în combaterea efectivă a fenomenului prostituției. 338
Dezincriminarea infracțiunii de prostituție este un fapt, dar menținerea în noul cod penal a unor infracțiuni
care implică activitatea de prostituție a impus definirea acestui fenomen social la pct. 4 al art. 213 privind infracțiunea de
proxenetism : «Prin practicarea prostituției se înțelege întreținerea de acte sexuale cu diferite persoane în scopul obținerii
335
Agentia Nationala impotriva Traficului de Persoane,Raport pruivind situatia traficului de persoane pe anul
2012,pp 14-15, disponibil la http://anitp.mai.gov.ro/docs/studii/Rap%20anual%202012%20final.pdf).
336
Ministerul Justitiei,Legea nr 286/2009 privind codul penal-mentiuni și precizări,p 148, pe www.just.ro.
337
Ibid,p 148.
338
Parlamentul European,raport nr.2013/2103 privind exploatarea sexuala si prostitutia, pct 31-35.
166
de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul ». Definirea activității de practicare a prostituției interesează pentru
stabilirea conținutului infracțiunii de trafic de persoane-art.210, proxenetism-art 213, al infracțiunii de folosire a
serviciilor unei persoane exploatate-art.216, aceste texte fiind interpretate și prin referire la definiția exploatării unei
persoane prevăzută de art. 182 din noul cod penal.
Noul cod penal încriminează activități legate în mod intrinsec de practicareaprostituției, definită într-un mod
mai cuprinzător decât infracțiunea de prostituție din vechiul cod penal, cel puțin sub aspectul folosului acestei prestații,
care trebuie să fie pentru sine sau pentru altul. Analizând însă conținutul art. 213 care definește proxenetismul, constatăm
că noul cod penal încriminează numai determinarea sau înlesnirea practicării prostituției, spre deosebire de codul penal
anterior care încrimina și activitatea de îndemnare la practicarea prostituției.Înlocuirea termenului « îndemn » cu cel de
« determinare » restrange sfera faptelor supuse încriminarii. În acelasi timp « îndemnul » își păstrează semnificația de
faptă supusă sancționării doar în teza a doua a art.2 pct 6 din legea nr 61/1991.339
Astfel,art. 2 pct 6 al acestei legi sancționează contravențional «atragerea de persoane sub orice formă,
săvârșită în localuri, parcuri, pe strazi sau în alte locuri publice în vederea practicării de raporturi sexuale cu acestea
pentru a obține foloase materiale , precum și îndemnul sau determinarea , în acest scop, a unei persoane la săvârșirea
unor astfel de fapte ». Textul încriminează contravențional racolarea de persoane în vederea practicării prostituției și
« proxenetismul contravențional » referitor la aceasta formă de practicare a prostituției.
Definiția infracțiunii de proxenetism nu ține seama de realitățile contemporane ale prostituției, de metodele
extrem de sofisticate folosite de proxeneți sau de traficanți pentru a convinge diferitele persoane, în mare majoritate
femei, să accepte exploatarea fără ca acestea să realizeze chiar că sunt victime ale unei activități încriminate. Se menține
violența fizică și psihică, confiscarea pașaportului, îndatorarea victimelor, dar apar forme rafinate de comportament din
partea traficanților, care „facdificilă distincția între prostituția liberă și trafic”:340 Prostituatele primesc mici salarii,
semnează uneori contracte cu traficanții, sunt cazate în apartamente separate, ceea ce, conform autorităților din Austria
sau Olanda, “le face să nu se mai simtă victime și le induce chiar convingerea că fac în fapt, o meserie și se bucură de
bunăvoința traficanților”. 341Aceasta e o formă prin care bunăvoința și, mai ales, tăcerea, complicitatea victimelor, este
cumpărată.
De altfel, exploatarea prin prostituție înseamnă,conform definiției din art. 182 c p, numai «obligarea la
practicarea prostituției », alte tipuri de metode folosite în acest sens excedând acestei definiții, lăsând loc la interpretare
cu privire la existența infracțiunii de trafic de persoane sau proxenetism. Consider că încriminarea traficului de persoane
și a proxenetismului trebuie facute într-un mod coerent, ținând seama de rolul major al proxenetismului în cadrul
traficului de persoane în scopuri sexuale.În lipsa unor reglementări juridice clare, articulate ,în lipsa unei construcții
juridice solide care să acopere minuțios și cuprinzător fiecare aspect al traficului de persoane în scopuri sexuale,
controlul crimei organizate în domeniul exploatării sexuale a persoanelor este ineficient, ca și ocrotirea eficientă a
victimelor acesteia.
Devenită aboliționistă fără să o știe, România este în continuare într-o situație falsă, artificială, în care
ineficiența măsurilor de prevenire și combatere a prostituției și de protejare a victimelor acesteia se împletește cu o
șovăială legislativă ce dovedește cel puțin necunoașterea fenomenului ori indiferență față de prostituție ca fenomen
social.
Colaborarea României cu alte state europene pentru combaterea traficului de fiinte umane în scopuri sexuale,
meritorie, ar trebui dublată de o politică legislativă internă coerentă, de campanii de informare a tinerilor cu privire la
riscurile prostituției, de luarea de măsuri pentru a obține cooperarea mass media în aceste demersuri. Altfel, măsura
dezincriminării prostituției devine mai curând un semnal de încurajare a sistemului prostituțional.
339
Legea nr 61/1991 pentru sanctionarea faptelor de incalcare a unor norme de convietuire sociala, a ordinii si
linistii publice,republicata in M Of al României, partea I, nr 96/7 02 2014
340
A. Aronovivitz,G.Theuermann,E.Tyurykanova,Analysing the business model of traffiking in human beings to
better prevent the crime”,publicat de OSCE Office of the Special Representative and Co-ordinator for combating the
traffik in the Human Beings,2010, p 51
341
R Surtees, Trafficking Victims în SEE-what we know,what we need to know, Mensenhandel: achtergrond en
aanpak, Conference, Vrije Univeriteit Amsterdam, 31 october 2007, în op cit p 51)
167
„FILOSOFIA DREPTULUI ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ” SAU
RADIOGRAFIA SUSŢINERII UNEI TEZE DE DOCTORAT
PHILOSOPHY OF LAW IN INTERWAR ROMANIA OR THE X-RAY OF SUSTAINING A PHD
THESIS
« LA PHILOSOPHIE DU DROIT DANS LA ROUMANIE ENTRE LES DEUX GUERRES » OU LA
RADIOGRAPHIE DE LA PRÉSENTATION D’UN THÈSE DOCTORALE
Procuror dr.Florin-Stelian BOBIN;

Aura ŞCHIOPU, Procuror
Parchetul de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie
În ziua de 27 noiembrie 2014, la Academia Română, în cadrul Institutului de Filosofie şi Psihologie

„Constantin Rădulescu-Motru”, a avut loc susţinerea publică a tezei de doctorat cu tema „Filosofia dreptului în România
interbelică”, teză elaborată de către doctorandul prof. univ. dr. Mihai Bădescu 342.
Fiind stimulat de atenţia acordată de Academia Română studiilor interdisciplinare şi mai ales, de
privilegiul unei colaborări ştiinţifice de excepţie cu doamna prof. univ. dr. DHC Angela Botez, cercetător ştiinţific gr. I,
de elită, al Institutului, doctorandul şi-a asumat, cu deosebit simţ de răspundere, preţioasa îndatorire de a cerceta
dezvoltarea şi afirmarea filosofiei dreptului în România, într-o perioadă pe care o consideră prolifică, dominantă şi de
referinţă pentru dezvoltarea ştiinţelor juridice şi nu numai, în ţara noastră 343.
Aşa cum de altfel afirmă şi doctorandul, cercetarea sa doreşte scoaterea la lumină a ideilor, concepţiilor
şi teoriilor aparţinătoare filosofiei dreptului, idei şi teorii prea puţin cunoscute cititorului avizat, idei şi teorii prezente în
lucrări uitate în arhive, anticariate şi biblioteci (din păcate, prea puţin frecventate în ultima vreme), lucrări – nu puţine –
cunoscute în mai mică măsură şi pentru motivul că nu au fost publicate în limba română. „Este, din acest punct de vedere
– afirmă prof. univ. dr. Nicolae Popa, membru specialist în comisia de susţinere publică a tezei de doctorat – meritul
incontestabil al autorului tezei de doctorat care, cu minuţiozitate şi hărnicie, petrecându-şi multă vreme în biblioteci, a
avut răbdarea să studieze, să înţeleagă şi să aşeze în paginile lucrării sale, reala contribuţie a filosofilor dreptului din
România interbelică, la dezvoltarea şi afirmarea în lume a filosofiei dreptului, în încercarea de a explica şi evalua
principiile pe care se fundamentează una dintre dimensiunile majore ale existenţei umane: dimensiunea normativă, etică
şi juridică”.
Scrisă potrivit unui plan judicios întocmit şi riguros respectat, ceea ce exprimă, de o manieră logică şi
coerentă, succesiunea firească a ordinii de analiză, lucrarea se doreşte, a fi totodată, o pledoarie silenţioasă, implicită, în
favoarea filosofiei dreptului, disciplină pe nedrept uitată, uneori contestată, atât de prezentă însă în peisajul universitar
din alte ţări344.
342
Mihai Bădescu este profesor universitar, doctor în drept şi conducător de doctorat în domeniul „Drept”.
Absolvent al Şcolii Militare de Ofiţeri Activi a Ministerului de Interne, al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii
Bucureşti, al unor cursuri postuniversitare de specializare în ţară sau străinătate, dl. Mihai Bădescu şi-a închinat viaţa
carierei didactice, concomitent, desfăşurând o rodnică activitate profesională în cadrul Ministerului Afacerilor Interne,
unde de-a lungul anilor, a ocupat funcţii importante, precum comandant de subunitate, consilier secretar de stat, consilier
ministru, şef serviciu, director general adjunct, director general (în Direcţia Generală Juridică), prorector şi rector al
Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”.
Autor de carte universitară – peste 30 de cărţi (cursuri universitare, monografii, tratate) şi peste 200 de articole,
studii, comunicări ştiinţifice, recenzii etc. – Mihai Bădescu are o semnificativă contribuţie la dezvoltarea teoriei şi
filosofiei dreptului, precum şi a dreptului constituţional contemporan, fiind totodată afiliat ştiinţific la relevante societăţi
ştiinţifice cu vocaţie naţională şi internaţională,precum:Asociaţia Română de Filosofia Dreptului,Asociaţia Română de
Drept Constituţional(vicepreşedinte), Congresul Mondial I.V.R.,Asociaţia Criminaliştilor din România, Asociaţia
Internaţională de Filosofie, A.E.X.E.A.,membru asociat al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, etc.).
343
Cele două decenii ale perioadei interbelice (1918-1938), timp de libertate şi exuberanţă creatoare au
constituit „o sinteză neîntrecută de excelenţă românească şi integrare europeană… un zenit multiplu, bogat, vădit în
toate câmpurile şi modalităţile creaţiei …. O vocaţie ambiţioasă şi o voinţă vehementă de <<fiat nova lux>> şi
<<excelsior>> operau vădit pretutindeni” (Alexandru Georgescu, „Cuvânt introductiv” la B.B. Berceanu, Universul
juristului Mircea Djuvara, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1995, p. 10).
344
Enciclopedia juridică – pentru eminentul jurist şi universitar care a fost Traian Ionaşcu – reprezintă „o
încoronare a studiilor de drept, ceea ce este egal cu filosofia dreptului… Studiile de drept trebuie sfârşite cu filosofia
dreptului, care este forma cea mai superioară de investigaţie” (T. Ionaşcu, Introducere în studiul dreptului.
Enciclopedia juridică, Institutul de arte Grafice „Presa Bună”, Iaşi, 1929-1930, p. 17).
168
Alături de ştiinţă, artă şi religie, filosofia reprezintă o parte a efortului uman de înţelegere a lumii, a
universului infinit în spaţiu şi etern în timp, adică existenţa în ansamblu… „considerată în integritatea ei, adică în
unitatea dintre lumea externă şi lumea interioară a omului”345.
Reprezentând reflecţia filosofică având ca obiect dreptul – înţeles atât în sens obiectiv, cât şi în sens
subiectiv – filosofia dreptului are drept scop punerea în lumină, explicitarea şi evaluarea principiilor pe care se
fundamentează dreptul.
Diferenţa dintre ştiinţa dreptului şi filosofia dreptului rezidă în modul în care atât una, cât şi cealaltă
consideră dreptul: prima în natura lui particulară, a doua, în esenţa lui universală.
Prima parte a lucrării de cercetare ştiinţifică a fost rezervată de autorul acesteia, unei incursiuni
pertinente în istoria filosofiei dreptului, începând cu Grecia antică, Roma antică şi Evul Mediu, continuând cu perioada
Renaşterii şi terminând, într-o analiză profundă, cu epoca modernă şi contemporană.
În mod cu totul justificat, autorul a găsit de cuviinţă să ne ofere această scurtă istorie a filosofiei
dreptului plecând de la afirmaţia că nu poate fi pusă sub lupa unei analize corecte şi profunde, realitatea filosofico-
juridică românească, fără a ne raporta, fără a fi făcute cunoscute conexiunile cu ideile centrale, cu teoriile şi concepţiile
de profil existente la nivel mondial sau cel puţin european, în perioada de referinţă 346. Mai mult, cunoaşterea istorică a
concepţiilor filosofice apare cu atât mai pregnant cu cât „aici, prezentul nu se înţelege fără trecut, iar trecutul retrăieşte
în prezent” (Giorgio del Vecchio).
Din această perspectivă, reţinem cele mai relevante idei, teorii şi concepţii prezente în analiza
doctorandului:
- conceptul dreptului natural, cu precădere în opera jurisconsulţilor romani (şi nu numai);
- rolul doctrinei creştine în Evul Mediu (în cele două perioade principale, Patristica şi Scolastica) cu
reprezentanţi importanţi, precum Sf. Augustin, Becket, Dante Alighieri ori Toma d’Aquino;
- întemeierea ştiinţei politice şi a dreptului constituţional comparat (Bodin), a dreptului internaţional
public şi a dreptului maritim (Hugo Grotius), precum şi a empirismului englez (John Locke);
- teoria contractului social – care stă la originea societăţii (în opera lui J.J. Rousseau);
- teoria separaţiei puterilor în stat a lui Montesquieu;
- opera lui Kant, din perspectiva filosofiei dreptului, a cărei bază este exprimată de maxima coexistenţei
(dreptul este totalitatea condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturor, în
conformitate cu o lege universală a libertăţii);
- crearea conceptului „spirit colectiv” sau „spirit al poporului”;
- rolul Şcolii istorice a dreptului, potrivit căreia, dreptul este o realitate istorică, este o creaţie spontană a
poporului, el îşi are originea în conştiinţa colectivă a poporului (Volksrecht);
- locul şi rolul utilitarismului juridic, cu al său reprezentant R. von Ihering;
- influenţa asupra dreptului datorată sociologiei juridice (Durkheim şi Ehrlich);
- raportul dintre ştiinţa şi tehnica juridică datorat lui François Geny;
- teoria pură a dreptului a lui Hans Kelsen (ce este dreptul şi cum este el; ea nu încearcă să spună cum ar
trebui el să fie sau cum trebuie făcut);
- crearea teoriei non-dreptului (Jean Carbonnier) care afirmă că non-dreptul înseamnă absenţa dreptului
într-un anumit număr de raporturi umane, în care dreptul ar avea vocaţia teoretică de a fi prezent;
- nu în ultimul rând, distincţia dintre drept şi moralăla Giorgio del Vecchio.
Teza de doctorat îşi propune, în cea de-a doua parte a sa, să prezinte relevante contribuţii româneşti la
dezvoltarea şi afirmarea filosofiei dreptului în perioada interbelică, contribuţiile unor remarcabili filosofi, prea puţin sau
deloc prezentate în literatura de specialitate, ca de exemplu, cele ale lui Petre Pandrea, Radu Goruneanu sau Dumitru
Drăghicescu.
Ce este Enciclopedia dreptului? Ce este dreptul şi cum se elaborează acesta? Este constrângerea un element
esenţial al dreptului?, sunt întrebări la care răspunde primul autor analizat în teză, Alexandru Văllimărescu.
Subiectiv şi obiectiv în drept, teoria obiectivă şi subiectivă a valorii, conceptul şi ideea de justiţie, „problema”
dreptului subiectiv, sunt tot atâtea aspecte centrale regăsite în opera lui Traian Ionaşcu, autor analizat de către doctorand
în lucrarea sa.
Petre Pandrea, remarcabil jurist, sociolog şi eseist este descoperit de autorul tezei în întreaga
profunzime a valorii sale. Cu un orizont intelectual deschis, cunoscător al mai multor limbi străine, teoretician al acestor
polivalenţe lingvistice, Petre Pandrea „lasă urme” şi din perspectiva filosofiei dreptului, opera sa juridică definindu-se
345
Şt. Georgescu, Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2500 de ani, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001,
p. 5.
346
În acelaşi sens, autorul citează: „Cunoaşterea teoriilor, concepţiilor şi ideilor fundamentale cuprinse în
întregul unitar al filosofiei dreptului, în opera filosofilor şi juriştilor noştri, nu poate fi posibilă, fără precizarea cadrului
larg de dezbatere filosofico-juridică la nivel mondial, ori cel puţin european” (A. Botez, Filosofia românească în
dispunere universală, Ed. Prouniversitaria, Bucureşti, 2013, p. 338).
169
prin lucrările de excepţie: „Psihanaliza judiciară”, „Criminologia dialectică” şi, mai ales, „Doctrina modernă a
pedepsei”, care încearcă să răspundă la întrebări, precum: De ce se pedepseşte? Ce exprimă criminalitatea sintetică?
Cum se manifestă psihologia răzbunării? Care sunt limitele şi efectele pedepsei?
Desigur, o asemenea lucrare de cercetare nu putea să omită cele două remarcabile personalităţi ale culturii
noastre interbelice, cu atât mai mult cu cât acestea au punctat, au contribuit decisiv la dezvoltarea şi afirmarea filosofiei
dreptului în România: Eugeniu Speranţia – adevărat spirit enciclopedic şi Mircea Djuvara – cu adevărat, aşa cum
afirmă şi doctorandul, valoare reprezentativă a gândirii juridice româneşti, care, aşa cum în mod elogios o spunea del
Vecchio, „trebuie să fie recunoscut nu numai ca cel mai mare gânditor român, dar şi unul dintre cei mai mari gânditori
contemporani în domeniul filosofiei dreptului”.
Teza de doctorat se încheie cu o serie de Concluzii care întregesc conţinutul înalt ştiinţific al acesteia, mai ales,
prin originalitatea punctelor de vedere, a opiniilor şi ideilor proprii autorului ei.
„Ampla şi adâncita investigaţie realizată de autor – subliniază prof. univ. dr. Sofia Popescu347,se
înscrie în categoria restituirilor datorate, în ceea ce priveşte cunoaşterea şi aprecierea contribuţiilor remarcabile ale
unor specialişti români ai filosofiei dreptului din perioada interbelică, dintre care destule au fost, o îndelungată
perioadă, date uitării, deformate, trunchiate, sau pur şi simplu eliminate din patrimoniul ştiinţific naţional.
Rezultatele cercetării finalizate de doctorand, atestă integrarea cu demnitate a moştenirii naţionale în
domeniul filosofiei dreptului, în circuitul ştiinţific mondial, în special european”.
Pe aceleaşi coordonate apreciative, se înscriu şi cele afirmate de prof. univ. dr. Ion Craiovan, de
asemenea, membru specialist în comisia de susţinere publică, care reţine „profunda dimensiune etică a cercetării
întreprinse, tema abordată relevând personalitatea autorului, capacitatea sa de a sesiza nevoia socială de filosofie a
dreptului, de punere în valoare a contribuţiilor româneşti în condiţiile în care, în societatea globală se manifestă
tendinţe de ignorare şi estompare a unor contribuţii specifice valoroase, apte de a intra în patrimoniul universal al
gândirii juridice … realizându-se o operă – restituire, luminare de sensuri şi dezvoltări creatoare în privinţa unor
filoane româneşti ale filosofiei dreptului”.
Situată pe coordonate ştiinţifice coerente, cu pregnante elemente de noutate şi originalitate, prin pertinenţa
punctelor de vedere proprii ale autorului ei, lucrarea de faţă este un elaborat ştiinţific meritoriu, care cu siguranţă va
contribui la îmbogăţirea doctrinei de specialitate, lucrare care totodată, scoate în evidenţă, aptitudinile autorului său, de
cunoscător performant al domeniului, a cărui capacitate de sinteză, capacitate de investigare a fenomenului ştiinţific şi
capacitatea de a descifra şi sintetiza specificitatea şi particularităţile problematicii supuse analizei, sunt pe deplin relevate
în paginile acesteia.
Ţinând seama de conţinutul, modul de elaborare şi de prezentare de către doctorand în şedinţa publică a
tezei sale de doctorat, pe baza referatelor întocmite de către conducătorul de doctorat şi de către membrii referenţi de
specialitate, comisia a hotărât acordarea domnului prof. univ. dr. Mihai Bădescu a titlului ştiinţific de „doctor în
filosofie”, cu calificativul „Foarte Bine” şi distincţia „Magna cum laudae”.
347
Cercetător ştiinţific emerit al Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”, al Academiei
Române, membru specialist în comisia de susţinere publică a tezei de doctorat.
170
RECUNOAŞTEREA RECIPROCĂ A HOTĂRÂRILOR JUDICIARE ÎN EXTRĂDARE – MANDATUL
EUROPEAN DE ARESTARE – ZECE ANI DE EXPERIENŢĂ
MUTUAL RECOGNITION OF JUDICIAL DECISIONS OF EXTRADITION. EUROPEAN ARREST
WARRANT – TEN YEARS OF EXPERIENCE
LA RECONNAISSANCE MUTUELLE DES DÉCISIONS JUDICIAIRES D’EXTRADITION. LE MANDAT
D’ARRÊT EUROPÉEN – DIX ANS D’EXPÉRIENCE
EIPA
Luxemburg
Institutul European de Administraţie Publică

Centrul European pentru Judecători şi Avocaţi
ROMÂNIA
Consiliul Superior al Magistraturii
cu susţinere financiară
din partea Programului pentru Justiţie Penală
al Uniunii Europene
Copenhaga, 3-4 septembrie 2014
Acord Grant JUST/2013/JPEN/AG/4519

Instrumente pentru recunoaşterea reciprocă a hotărârilor judiciare în Zona judiciară europeană
Rezumat al cauzelor CJEU (Curtea de Justiţie a Uniunii Europene)

referitoare la mandatul european de arest
Cauze conexate C-187/01 şi C-385/01 Gözütok şi Brügge (hotărârea din 11 februarie 2003)
Cadru legal
Articolul 54 din Convenţia de implementare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985, semnat la 19 iunie 1990 la
Schengen (numit în continuare CISA), prevede după cum urmează: „O persoană împotriva căreia a fost pronunţată o
hotărâre definitivă într-un proces pe teritoriul unei Părţi Contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o
altă Parte Contractantă pentru aceleaşi fapte, dacă o pedeapsă a fost fixată, are putere de lucru judecat, este în curs de
executare sau nu mai poate fi executată temeiul legii Părţii Contractante care a pronunţat sentinţa.”
În fapt
Dl. Gözütok, cetăţean turc rezident în Olanda, a fost pus sub urmărire penală pentru trafic ilegal de narcotice. Urmărirea
penală împotriva sa a încetat după ce a achitat sumele prevăzute într-o înţelegere cu Procuratura din Olanda. Alertată de o
instituţie bancară care a remarcat că treceau sume mari de bani prin contul Dl. Gözütok, poliţia germană şi autorităţile de
urmărire penală l-au arestat şi l-au acuzat de aceleaşi fapte ca şi cele pentru care fusese pus sub urmărire în Olanda. O
instanţă din Germania l-a condamnat la închisoare (decizie care a fost ulterior atacată în apel).
Dl. Brügge, cetăţean german rezident în Germania, a fost condamnat de instanţele belgiene pentru atacarea şi rănirea în
Belgia a unei femei belgiene. În timp ce Parchetul german investiga aceleaşi fapte, Dl. Brügge i s-a oferit şansa de a
pune capăt urmării penale din Germania plătind o amendă.
S-au ridicat probleme în ambele cazuri în urmărirea penală pentru infracţiuni comise de cei doi acuzaţi, deşi urmărirea
penală pentru aceleaşi fapte în alte State Membre a încetat definitiv, ca urmare a achitării unei sume specifice
determinate de Parchet.
Ratio decidendi
(30) (…) unde, ca urmare a unei astfel de proceduri, continuarea urmăririi încetează definitiv, persoană în cauză trebuie
să fie considerată ca fiind cineva în a cărui cauză s-a pronunţat o sentinţă definitivă, în sensul articolului 54 din CISA,
171
referitor la faptele pe care se presupune că le-a comis. De asemenea, după ce acuzatul şi-a îndeplinit obligaţiile, pedeapsa
presupusă în procedura prin care încetează continuarea urmăririi penale trebuie considerată a fi fost aplicată în sensul
articolului 54.
(32) (…) nicăieri în Titlul VI din Tratatul privind Uniunea Europeană referitor la cooperarea poliţienească şi judiciară în
domeniul penal (art. 34 şi 31 care au fost considerate a fi baza articolelor 54 şi 58 din CISA) sau în Acordul Schengen
sau chiar în CISA, nu se condiţionează aplicarea articolului 54 din CISA de armonizarea, sau cel puţin de apropierea
legilor penale ale Statelor Membre privind procedurile prin care se dispune încetarea urmăririi penale.
(33) În aceste circumstanţe, dacă se aplică principiul ne bis in idem prevăzut în articolul 54 din CISA procedurilor prin
care încetează urmărirea penală (indiferent dacă instanţa este implicată sau nu) sau hotărârilor judiciare, se consideră
implicit că Statele Membre au încredere reciprocă în sistemele lor penale şi că fiecare dintre acestea recunoaşte legea
penală în vigoare în alt Stat Membru, chiar atunci când rezultatul ar fi fost diferit dacă s-ar fi aplicat propria lege
naţională.
(38) Art. 54 din CISA, al cărui obiectiv este să asigure că nimeni nu este urmărit penal pentru aceleaşi fapte în mai multe
State Membre ca urmare a faptului că şi-a exercitat dreptul la libertate de mişcare, nu poate juca un rol util în atingerea
respectivului obiectiv decât dacă se aplică şi deciziilor care fac să înceteze definitiv urmărirea penală în alt Stat Membru,
chiar atunci când astfel de decizii sunt adoptate fără implicarea unei instanţe şi nu iau forma unei hotărâri judiciare.
(48) (…) principiul ne bis in idem prevăzut în art. 54 din CISA se aplică şi procedurile prin care se întrerupe urmărirea
penală, cum sunt procedurile care fac obiectul acţiunilor principale, prin care Parchetul dintr-un Stat Membru întrerupe,
fără implicarea unei instanţe, urmărirea penală din respectivul Stat o dată ce acuzatul a îndeplinit anumite obligaţii şi, în
mod special, a plătit o anumită sumă de bani stabilită de Parchet.
Cauza C-105/03, Pupino (hotărârea din 16 iunie 2005)
Cadru legal
În Italia, probele pot fi stabilite în scurt timp, în etapa instrucţiei preliminare, atunci când este vorba de delicte sexuale, cu
victime având vârsta de mai puţin de şaisprezece ani. În astfel de cazuri, mărturia dată în etapa respectivă nu trebuie
repetată la proces pentru a dobândi valoare probantă totală. Aceste derogări au scopul de a proteja demnitatea, decenţa şi
caracterul martorului, atunci când victima este minoră.
În fapt
În procedura de urmărire penală din faza de instrucţie preliminară, o educatoare a fost acuzată de o serie de infracţiuni de
abuz de măsuri disciplinare, împotriva unora dintre copiii pe care îi avea în grijă, care la data constatării faptelor aveau
mai puţin de cinci ani. Este acuzată că îi lovea în mod repetat, îi ameninţa că le dă tranchilizante, le punea plasturi pe
gură şi nu îi lăsa să meargă la toaletă.
Parchetul a cerut judecătorului însărcinat cu instrucţia preliminară să ia declaraţii unui număr de opt copii, care erau
martori şi victime, înainte de proces şi în temeiul unei proceduri speciale, aplicând măsuri de protecţie a demnităţii,
intimităţii şi liniştii acestora. Acuzarea a arătat că nu se putea aştepta până la proces pentru a lua mărturiile, dată fiind
vârsta extrem de fragedă a victimelor, inevitabilele modificări ale stării lor psihologice şi a unui posibil proces de
reprimare psihologică. Apărarea arată că respectiva cerere nu se încadrează în niciunul dintre scenariile prevăzute de
Codul de Procedură Penală.
Instanţa italiană care a judecat cauza a întrebat ECJ (Curtea Europeană de Justiţie) dacă, în contextul Deciziei Cadru a
Consiliului privind situaţia victimelor în procesele penale, o instanţă naţională trebuie să aibă capacitatea de a permite
copiilor mici, care pretind a fi fost victime ale unor rele tratamente, să dea declaraţii în contextul unor măsuri de protecţie
corespunzătoare, în afara procesului şi înainte ca acesta să aibă loc.
Ratio decidendi
(33) (…) formularea art. 34(2)(b) UE este în mare măsură inspirată de cea a celui de-al treilea aliniat al art. 249 CE. Art.
34(2)(b) UE conferă caracter obligatoriu deciziilor cadru, în sensul că „impune obligaţii” Statelor Membre „în ceea ce
priveşte rezultatul care urmează a fi obţinut, dar lasă autorităţilor naţionale posibilitatea de a alege forma şi metodele”.
(34) Caracterul obligatoriu al deciziilor cadru, formulat în termeni identici cu cei ai celui de-al treilea aliniat al art. 249
CE, impune autorităţilor naţionale, şi în special instanţelor naţionale, o obligaţie de a interpreta legislaţia naţională în
conformitate (cu Decizia Cadru ).
172
(42) Ar fi dificil pentru Uniune să îşi ducă la îndeplinire sarcinile în mod eficient dacă principiile cooperării loiale, care
prevăd în mod special ca Statele Membre să ia toate măsurile corespunzătoare, generale sau particulare, pentru a asigura
îndeplinirea obligaţiilor lor în temeiul legislaţiei UE, nu ar avea caracter obligatoriu şi în domeniul cooperării poliţieneşti
şi judiciare în aspecte penale, care se bazează integral pe cooperarea dintre Statele Membre şi instituţii (…)
(43) (…) principiul interpretării conforme este obligatoriu în ceea ce priveşte deciziile cadru adoptate în contextul
Titlului VI al Tratatului privind Uniunea Europeană. Când se aplică legislaţia naţională, instanţa naţională care este în
situaţia de a o interpreta, trebuie să facă acest lucru în lumina formulării şi scopului deciziei cadru, în cea mai mare
măsură posibil, pentru a obţine rezultatul urmărit şi a respecta prevederile art. 34(2)(b) UE.
(47) Obligaţia instanţei naţionale de a se raporta la conţinutul deciziei cadru atunci când interpretează normele relevante
ale legislaţiei naţionale încetează atunci când aceasta din urmă nu poate primi o cerere, ceea ce ar duce la un rezultat
compatibil cu cel avut în vedere de Decizia Cadru . Cu alte cuvinte, principiul interpretării conforme nu poate servi ca
bază pentru o interpretare a legislaţiei naţionale contra legem. Acest principiu prevede totuşi ca, acolo unde este necesar,
instanţa naţională să ia în considerare legislaţia naţională în întregul său pentru a aprecia în ce măsură poate fi aplicată
astfel încât să nu producă un rezultat contrar celui avut în vedere de Decizia Cadru .
Cauza C-436/04 Van Esbroeck (hotărârea din 9 martie 2006)
Cadru legal
Art. 54 din Convenţia pentru implementarea Acordului Schengen din 14 iunie 1985, semnat la 19 iunie 1990 la Schengen
(numită în continuare CISA), prevede după cum urmează:
„O persoană , împotriva căreia a fost pronunţată o hotărâre definitivă într-un proces pe teritoriul unei părţi contractante,
nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă parte contractantă pentru aceleaşi fapte, dacă o pedeapsă a fost
fixată, are putere de lucru judecat, este în curs de executare; nu mai poate fi executată conform legilor părţii contractante
care a pronunţat sentinţa.”
Conform art. 36 din Convenţia unică ONU din 1961 privind stupefiantele, astfel cum a fost amendată de Protocolul din
1972 („Convenţia Unică”): „Dispoziţii penale.
1. (a) Sub rezerva dispoziţiilor sale constituţionale, fiecare parte va adopta măsurile necesare, pentru ca cultura,
producţia, fabricaţia, extracţia, prepararea, deţinerea, oferirea, punerea în vânzare, distribuirea, procurarea, vânzarea,
livrarea, indiferent sub ce formă, mijlocirea, trimiterea, expedierea prin tranzit, transportul, importul şi exportul
stupefiantelor, care nu sunt conforme cu dispoziţiile prezentei convenţii, sau orice alt act care, după avizul părţii amintite,
ar fi contrariu dispoziţiilor prezentei convenţii, să constituie infracţiuni, pasibile de pedeapsă dacă s-au comis în mod
intenţionat, şi pentru ca infracţiunile grave să fie pasibile de o pedeapsă ...
(47) Pentru că nu există o armonizare a legislaţiei penale naţionale, un criteriu care se bazează pe clasificarea juridică a
faptelor sau pe interesul juridic protejat ar putea crea tot atâtea bariere în calea libertăţii de mişcare în cadrul spaţiului
Schengen câte sisteme penale există în Statele Contractante (Van Esbroeck, aliniat 35).
(48) În aceste circumstanţe, singurul criteriu relevant pentru aplicarea art. 54 din CISA este identitatea faptelor materiale,
înţeleasă ca existenţă a unui set de circumstanţe concrete care sunt legate în mod inextricabil între ele (Van Esbroeck,
aliniat 36).
(61) (…) principiul ne bis in idem, prevăzut de art. 54 din CISA, nu poate fi aplicat referitor la o
decizie a autorităţilor judiciare din Statele Contractante prin care acuzatul este achitat definitiv din lipsă de probe.
Cauza C-303/05 Advocaten voor de Wereld (hotărârea din 3 mai 2007)
În fapt
În 2004, asociaţia Advocaten voor de Wereld a înaintat o cerere către Arbitragehof (Belgia) prin care solicita anularea,
în tot sau în parte, a legii belgiene prin care se transpun prevederile Deciziei cadru mandatului european de arestare în
legislaţia naţională. Arbitragehof a adresat ECJ o serie de întrebări referitoare la Decizia Cadru , în vederea pronunţări
unei hotărâri preliminare.
În primul rând, Advocaten voor de Wereld susţine că obiectul mandatului european de arestare ar fi trebuit reglementat
prin intermediul unei convenţii.
173
În cel de-al doilea rând, Advocaten voor de Wereld afirmă că renunţarea la verificarea dublei incriminări în cazul
anumitor infracţiuni specificate în Decizia Cadru este contrară principiului legalităţii în materie penală. Acest principiu
implică faptul că legislaţia trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele pe care acestea le atrag. Această
condiţie este satisfăcută atunci când persoana în cauză este în situaţia de a şti ce fapte sau omisiuni o fac vinovată penal.
În cel de-al treilea rând, Advocaten voor de Wereld arată că principiul egalităţii şi nediscriminării este încălcat de Decizia
Cadru prin aceea că, pentru infracţiuni altele decât acelea la care se referă, se poate face predarea cu condiţia ca faptele
pentru care s-a emis mandatul european de arestare să constituie o infracţiune conform legii Statelor Membre care îl
execută. Această distincţie, se spune în continuare, nu se justifică în mod obiectiv. Eliminarea verificării condiţiei dublei
incriminări este cu atât mai chestionabilă cu cât Decizia Cadru nu conţine nicio definiţie detaliată a faptelor pentru care
se poate cere predarea.
Ratio decidendi
(28) astfel cum reiese în mod clar în special din art. 1(1) şi (2) din Decizia Cadru şi din expunerea (5), (6),
(7) şi (11) din preambulul la aceasta, scopul Deciziei Cadru este să înlocuiască sistemul multilateral de extrădare între
Statele Membre cu un sistem de predare, ca între autorităţi judiciare, a persoanelor condamnate sau suspecte în scopul
aplicării hotărârilor sau urmăririi penale bazate pe principiul recunoaşterii reciproce (a hotărârilor judiciare).
(31) Decizia Cadru se bazează pe art. 31(1)(a) şi (b) UE, care prevede că acţiunea comună privind cooperarea judiciară în
materie penală este, respectiv, să faciliteze şi să accelereze cooperarea judiciară privind urmărirea penală şi aplicarea
deciziilor şi să faciliteze extrădarea între Statele Membre.
Deşi Curtea acceptă că mandatul european de arestare ar fi putut fi şi obiectul unei convenţii, îmbrăţişează punctul de
vedere conform căruia este la discreţia Consiliului să acorde precedenţă instrumentului juridic al Deciziei Cadru în
cazul în care, ca şi acum, condiţiile care guvernează adoptarea unei astfel de măsuri sunt satisfăcute.
În ceea ce priveşte eliminarea dublei incriminări în cazul infracţiunilor enumerate, Curtea consideră că Decizia Cadru
nu îşi propune să armonizeze infracţiunile penale în cauză din punct de vedere al elementelor lor constitutive sau al
pedepselor pe care le atrag. În consecinţă, chiar dacă scuteşte de verificarea dublei incriminări pentru anumite categorii
de infracţiuni, definiţia acelor infracţiuni şi a pedepselor aplicabile continuă să fie stabilite de legislaţia Statelor
Membre, care trebuie să respecte drepturile fundamentale şi principiile juridice fundamentale, inclusiv principiul
legalităţii infracţiunilor şi pedepselor penale. În continuare, afirmă că renunţarea la verificarea dublei incriminări
pentru anumite infracţiuni este în conformitate cu principiul legalităţii.
În ceea ce priveşte principiul egalităţii, Curtea arată că, în ceea ce priveşte, în primul rând, alegerea celor 32 de
categorii de infracţiuni prevăzute în Decizia Cadru, Consiliul a fost în măsură să-şi formeze un punct de vedere, pe baza
principiului recunoaşterii reciproce (a hotărârilor judiciare) şi în lumina înaltului grad de încredere şi solidaritate între
Statele Membre care, fie datorită naturii lor inerente, fie datorită pedepsei suferite de maximum cel puţin trei ani,
categoriile infracţiunilor în cauză se numără printre cele a căror gravitate din punct de vedere al afectări negative a
ordinii publice şi a siguranţei publice justifică faptul că se renunţă la verificarea dublei incriminări.
În ceea ce priveşte, în al doilea rând, faptul că lipsa de precizie în definirea categoriilor de infracţiuni în cauză riscă să
dea naştere unei implementări neuniforme a Deciziei Cadru în diferitele ordini juridice naţionale, este suficient să se
arate că obiectivul Deciziei Cadru nu este să armonizeze legea penală materială a Statelor Membre.
Curtea arată în concluzie că examinarea chestiunilor prezentate nu a relevat niciun factor capabil să afecteze
valabilitatea Deciziei Cadru.
Cauza C-66/08 Kozłowski (hotărârea din 17 iulie 2008)
În fapt
Prin hotărârea din 28 mai 2002 a instanţei poloneze, Dl. Kozłowskia fost condamnat la cinci luni de închisoare pentru
distrugerea proprietăţii unei alte persoane. Sentinţa prevăzută de acea hotărâre a devenit definitivă, dar nu a fost încă
executată.
Dl. Kozłowski este necăsătorit şi nu are copii. Cunoaşte foarte puţin, sau chiar deloc limba germană.
174
A crescut, apoi a lucrat în Polonia până la sfârşitul anului 2003. După aceea, timp de aproximativ un an, a încasat ajutor
de şomaj din acel Stat Membru. Din februarie 2005 până la 10 mai 2006, data arestării sale în Germania, a trăit mai ales
în Germania. Această şedere a fost întreruptă în timpul vacanţei de Crăciun 2005 şi posibil şi în luna iunie 2005 şi în
lunile februarie-martie 2006. A lucrat ocazional pe şantiere de construcţii, dar îşi câştiga existenţa în principal comiţând
infracţiuni.
Din 10 mai 2006, Dl. Kozłowski este închis în Germania, unde ispăşeşte o condamnare de trei ani şi şase luni, la care a
fost condamnat prin două hotărâri ale instanţei germane, din 27 iulie 2006 şi din 25 ianuarie 2007, pentru 61 de
infracţiuni de fraudă comise în Germania.
Autoritatea judiciară emitentă poloneză a cerut autorităţii judiciare de executare germane, prin intermediul unui mandat
european de arestare emis la 18 aprilie 2007, să-l predea pe Dl. Kozłowski în scopul executării sentinţei privative de
libertate de cinci luni, aplicată acestuia de către instanţa poloneză. La 5 iunie 2007, Dl. Kozłowskia fost audiat în acest
sens de instanţa germană. Nu a fost de acord cu predarea sa către autoritatea judiciară emitentă poloneză.
La 18 iunie 2007, autoritatea judiciară de executare germană l-a informat pe Dl. Kozłowski că nu intenţiona să ridice
motive pentru ne-executare. Conform respectivei autorităţi, nu există niciun motiv pentru ne-executare, în mod special
pentru că Dl. Kozłowski nu îşi are domiciliul în Germania. Perioadele succesive în care acesta a fost prezent pe teritoriul
german au fost caracterizate prin comiterea mai multor infracţiuni, fără niciun fel de activitate legală. În consecinţă,
întrucât s-a considerat că nu este necesar să se înceapă o anchetă pentru a descoperi unde, cu cine şi de ce Dl. Kozłowski
stătea în Germania, autoritatea judiciară de executare a cerut Oberlandesgericht Stuttgart să autorizeze executarea
mandatului european de arestare.
Ratio decidendi
(31) (…) obiectivul Deciziei Cadru, astfel cum reiese în mod clar în special din art. 1(1) şi (2) din Decizia Cadru şi din
expunerea 5 şi 7 din preambulul la aceasta, scopul Deciziei Cadru este să înlocuiască sistemul multilateral de extrădare
între Statele Membre cu un sistem de predare, ca între autorităţi judiciare, a persoanelor condamnate sau suspecte în
scopul aplicării hotărârilor sau urmăririi penale bazate pe principiul recunoaşterii reciproce. (Advocaten voor de Wereld,
aliniatul 28)
(33) În acest sens, art. 4(6) din Decizia Cadru prevede posibilitatea de ne-executare facultativă a mandatului european de
arestare sens în care autoritatea judiciară de executare poate refuza să execute un astfel de mandat emis în scopul
executării unei sentinţe, în cazul în care persoana căutată locuieşte în statul membru de executare, este resortisant sau
rezident al acestuia, iar acest stat se angajează să execute această pedeapsă sau măsură de siguranţă în temeiul dreptului
său intern.
(34) Astfel, conform art. 4(6) din Decizia Cadru, domeniul acelui motiv de neexecutare facultativă este limitat la
persoanele care, dacă nu sunt resortisanţi ai Statului Membru de executare, „locuiesc” sau sunt „rezidente” în acesta. Cu
toate acestea, sensul şi domeniul acoperit de aceşti doi termeni nu sunt definite în Decizia Cadru.
(36) (…) este desigur adevărat că termenul „locuiesc” nu poate fi interpretat într-un sens larg care ar implica faptul că
autoritatea judiciară de executare ar putea refuza să execute mandatul european de arestare doar pe motivul că persoana
căutată se află temporar pe teritoriul Statului Membru de executare.
(37) totuşi, art. 4(6) din Decizia Cadru nu poate fi interpretată nici ca având sensul că persoana căutată care, fără a fi
resortisant sau rezident al Statului Membru de executare, a rămas acolo o anumită perioadă de timp nu este în niciun mod
capabil să fi stabilit legături cu acel Stat ceea ce I-ar fi dat posibilitatea de a invoca acel motiv pentru neexecutarea
facultativă.
(41) (…) în ceea ce priveşte interpretarea termenilor … persoana căutată „locuieşte” şi „rezident”, trebuie subliniat că
(…) definirea celor doi termeni nu poate fi lăsată la aprecierea fiecărui Stat Membru.
(42) Rezultă din necesitatea unei aplicări uniforme a dreptului comunitare şi din principiul egalităţii că termenii unei
prevederi a dreptului comunitar care nu face nicio referire expresă la dreptul Statului Membru în scopul determinării
sensului şi domeniului trebuie în mod normal să i se dea o interpretare autonomă şi uniformă în cadrul întregii Uniuni,
având în vedere contextul dispoziţiei şi obiectivul avut în vedere de legislaţia în cauză (a se vedea, prin analogie, cauza
C-195/06 Ősterreichischer Rundfunk (2007) ECR I-8817, paragraf 24 şi jurisprudenţa citată).
(43) Întrucât obiectivul Deciziei Cadru, aşa cum se arată în aliniatul 31 al acestei decizii, este să stabilească un sistem de
predare, ca între autorităţi judiciare, a persoanelor condamnate sau suspecte în scopul aplicării deciziilor sau al urmăririi
175
penale, pe baza principiului recunoaşterii reciproce – o predare pe care autoritatea judiciară de executare o poate refuza
numai dintr-unul dintre motivele de refuz prevăzute de Decizia Cadru – termenii (persoana căutată) „locuieşte” şi
„rezident”, care determină domeniul art. 4(6), trebuie definiţi în mod uniform, pentru că se referă la concepte autonome
ale dreptului comunitar. Prin urmare, în dreptul naţional care transpune art. 4(6), Statele Membre nu au dreptul de a da
acelor termeni un sens mai larg decât acela care derivă dintr-o astfel de interpretare uniformă.
(45) (…) motivul neexecutării facultative prevăzut în art. 4(6) din Decizia Cadru are în mod particular scopul de a da
posibilitatea autorităţii judiciare de executare de a acorda o anumită pondere posibilităţii de a mări şansele persoanei
căutate de a se reintegra în societate după ce expiră sentinţa dată.
(48) Pentru a stabili dacă, într-o situaţie specifică, există legături între persoana căutată şi Statul Membru de executare
care duc la concluzia că acea persoană este acoperită de termenul „locuieşte (în acel stat)” în sensul art. 4(6) din Decizia
Cadru, este necesar să se facă o evaluare generală a diferiţilor factori obiectivi care caracterizează situaţia respectivei
persoane, printre care se numără, în mod special, lungimea duratei, natura şi condiţiile prezenţei acestei persoane şi
familia şi legăturile economice pe care le are cu Statul Membru de executare.
(49) Întrucât autoritatea judiciară de executare este cea care trebuie să facă o evaluare generală pentru a stabili, iniţial,
dacă persoana în cauză se încadrează în prevederile art. 4(6) din Decizia Cadru, un factor izolat care caracterizează
persoana respectivă nu poate avea un efect concludent în sine.
(53) (…) în lumina diferiţilor factori la care se referă instanţa naţională ca fiind caracteristici pentru situaţia unei
persoane cum este de exemplu Dl. Kozłowski, în special durata, natura şi condiţiile şederii sale, absenţa legăturilor de
familie şi foarte slabele sale legături economice cu Statul Membru de executare, o astfel de persoană nu poate fi
considerată a se încadra în sensul termenului „locuieşte (în acel stat)”, în sensul art. 4(6) din Decizia Cadru.
(54) Având în vedere toate consideraţiile de mai sus, răspunsul la prima întrebare trebuie să fie că art. 4(6) din Decizia
Cadru va fi interpretat în sensul că:
- o persoană căutată este „rezidentă” în Statul Membru de executare atunci când aceasta şi-a stabilit locul de rezidenţă
acolo şi „locuieşte” acolo când, după o perioadă stabilă de prezenţă în respectivul Stat, aceasta a stabilit legături cu acel
Stat, care sunt de un grad similar cu cele care rezultă din rezidenţă;
- pentru a stabili dacă există legături între persoana căutată şi Statul Membru de executare care să ducă la concluzia că
respectiva persoană este acoperită de termenul „locuieşte” în sensul art. 4(6) din Decizia Cadru, autoritatea judiciară de
executare este cea care trebuie să facă o apreciere generală a diferiţilor factori obiectivi care caracterizează situaţia acelei
persoane, printre care se numără, în mod special, lungimea duratei, natura şi condiţiile prezenţei acestei persoane şi
familia şi legăturile economice pe care le are cu Statul Membru de executare.
Cauza C-296/08 PPU, Santesteban Goicoechea (hotărârea din 12 august 2008)
Cadru legal
Convenţia europeană privind extrădarea a fost semnată la Paris, la 13 decembrie 1957) („Convenţia din 1957”). Articolul
10 din Convenţia din 1957, „Prescripţia”, prevede: „Extrădarea nu se va acorda, dacă prescripţia acţiunii sau a pedepsei
este împlinită potrivit legislaţiei fie a părţii solicitante, fie a părţii solicitate.”
Convenţia privind extrădarea între Statele Membre din cadrul Uniunii Europene, cunoscută sub numele de Convenţia de
la Dublin, a fost elaborată pe baza articolului K3 din Tratatul privind Uniunea Europeană prin Lege a Consiliului din 27
septembrie 1996 (Convenţia din 1996). Art. 8(1) din Convenţia din 1996 prevede după cum urmează: „Extrădarea nu
poate fi refuzată pe motiv că, potrivit legii statului solicitat, a intervenit prescripţia, îndeplinirea prescripţiei fiind
verificată doar potrivit legii statului solicitant.
În fapt
La 11 octombrie 2000, guvernul spaniol, pe baza Convenţiei din 1957, a solicitat extrădarea Dl. Santesteban Goicoechea,
pentru infracţiuni pe care se presupune că le-a săvârşit pe teritoriul spaniol în lunile februarie şi martie 1992. Acestea
sunt calificate ca depozitare de arme de război, deţinere ilicită de substanţe explozive, utilizare ilegală a unui autovehicul
al altei persoane, înlocuirea plăcilor de înmatriculare şi apartenenţa la o organizaţie teroristă. Această cerere a făcut
obiectul unei opinii nefavorabile din partea instanţei franceze, prin hotărârea din 19 iunie 2001, pe motivul că
infracţiunile pentru care se cerea extrădarea erau prescrise conform legii franceze.
176
La 31 martie 2004, un mandat european de arestare, având ca obiect aceleaşi fapte ca şi cererea de extrădare din 11
octombrie 2000 a fost emis de autorităţile judiciare spaniole împotriva Dl. Santesteban Goicoechea. Guvernul francez nu
a dat curs mandatului european de arestare. În lumina datei faptelor şi a declaraţiei făcute în conformitate cu art. 32 din
Decizia Cadru, mandatul european de arestare putea fi considerat doar o simplă cerere de arestare preventivă, care să fie
abordată în temeiul sistemului de extrădare aplicabil înainte de 1 ianuarie 2004, respectiv, Convenţia din 1957.
Cu toate acestea, infracţiunile erau prescrise în temeiul dreptului francez. În orice caz, Dl. Santesteban Goicoechea
ispăşea o pedeapsă privativă de libertate în Franţa, aşa încât nu se putea face niciun fel de predare către Statul Membru
solicitant până la ispăşirea pedepsei respective.
Dl. Santesteban Goicoechea urma să fie eliberat la 6 iunie 2008. Întrucât imposibilitatea de a folosi un mandat european
de arestare datorită datei faptelor şi declaraţiei făcute în conformitate cu art. 32 din Decizia Cadru aşa cum arătaseră
autorităţile judiciare franceze, s-a făcut o cerere de arestare preventivă la 27 mai 2008 de către autoritatea judiciară
spaniolă pentru aceleaşi fapte, în vederea unei cereri de extrădare bazată pe Convenţia din 1996. La 28 mai 2008, Dl.
Santesteban Goicoechea a fost reţinut în scopul extrădării de către Parchetul francez.
La 2 iunie 2008, autorităţile spaniole cer extrădarea Dl. Santesteban Goicoechea în conformitate cu prevederile
Convenţiei din 1996. Procurorul General a cerut instanţei franceze să emită o opinie favorabilă referitoare la cererea
autorităţilor spaniole, menţionând în special că Spania nu se poate folosi de prevederile Convenţiei din 1996.
Ratio decidendi
(51) Principiul recunoaşterii reciproce (a hotărârilor judiciare), care stă la baza Deciziei Cadru, implică şi faptul că, în
conformitate cu art. 1(2) din Decizia Cadru, Statele Membre sunt obligate în principiu să acţioneze în temeiul mandatului
european de arestare. Acestea trebuie sau pot refuza să execute un mandat numai în cazurile prevăzute în art. 3 şi 4.
(55) Pentru a putea aprecia, în lumina cerinţei privind consimţământul, dacă este posibil să se deducă dintr-un document
procedural o „infracţiune alta decât” cea la care se referă mandatul european de arestare, descrierea infracţiunii din
mandatul european de arestare trebuie comparată cu cea din documentul procedural anterior.
(63) Art. 31 din Decizia Cadru trebuie interpretat ca referindu-se numai la situaţia în care sistemul mandatului european
de arestare este aplicabil, ceea ce nu este cazul atunci când o cerere de extrădare se referă la fapte comise înaintea datei
specificate de un Stat Membru în declaraţia făcută în conformitate cu art. 32 din Decizia Cadru.
(76) Un astfel de scop nu este în mod evident contrar obiectivelor Deciziei Cadru, întrucât, aşa cum reiese din expunerea
5 din preambul, are scopul ca, prin introducerea unui nou sistem simplificat de predare a persoanelor condamnate sau
suspecte, de a înlătura complexitatea şi potenţialul de întârziere caracteristice procedurilor de extrădarea existente la data
adoptării Deciziei Cadru.
(80) (…) se consideră că, în general, legile procedurale trebuie să se aplice tuturor proceselor în curs la data intrării lor
în vigoare, în timp ce normele de drept material sunt în general interpretate ca neaplicându-se situaţiilor care există
înaintea intrării lor în vigoare (Cauza C-467/05 Dell'Orto (2007) ECR I-5557, aliniat 48).
Articolul 18(5) din Convenţia din 1996 prevede că aceasta urmează să se aplice cererilor prezentate înaintea datei în care
se aplică între Statul Membru solicitat şi Statul Membru solicitant. Pe de altă parte, art. 32 din Decizia Cadru prevede că
cererile primite după 1 ianuarie 2004 vor fi guvernate de regulile mandatului european de arestare. Dacă în ambele cazuri
noile norme nu se aplică cererilor în curs, ci acelor făcute după data specificată, au în comun faptul că se aplică cererilor
privind fapte anterioare datei de aplicare a noilor norme.
(81) Art. 32 din Decizia Cadru trebuie interpretat ca ne împiedicând aplicarea de către un Stat Membru de executare a
Convenţiei din 1996, chiar şi atunci când respectiva convenţie a devenit aplicabilă în respectivul Stat Membru abia după
1 ianuarie 2004.
Cauza C-388/08 PPU Leymann & Pustovarov (hotărârea din 1 decembrie 2008)
Dl. Leymann şi Dl. Pustovarov au fost suspectaţi de a importa ilegal droguri în Finlanda, în scopul vânzării acestora.
Autorităţile finlandeze au transmis un mandat european de arestare autorităţilor poloneze în cazul Dl. Leymann şi
autorităţilor spaniole în cazul Dl. Pustovarov. Cele două mandate europene de arestare arătau că aceştia erau suspecţi de
a fi comis o infracţiune gravă de trafic de droguri, în perioada 1 ianuarie 2005 şi 31 martie 2006 în cazul Dl. Leymann şi
în perioada 19-25 februarie 2006, în cazul Dl. Pustovarov. Conform celor două mandatele europene de arestare,
177
infracţiunea avea ca obiect o cantitate mare de amfetamine. Mandatul european de arestare pentru Dl. Pustovarov
menţiona şi două infracţiuni separate. Dl. Leymann şi Dl. Pustovarov au fost predaţi autorităţilor finlandeze pe baza
acestor mandate europene de arestare şi au fost arestaţi preventiv.
După câteva luni, rechizitoriul împotriva Dl. Leymann şi Dl. Pustovarov arăta că infracţiunea gravă de trafic de droguri
se referea nu numai la amfetamine, ci şi la haşiş şi fusese comisă în perioada 15 – 26 februarie 2006. Un mandat
european de arestare cu aceste modificări a fost transmis autorităţilor spaniole, dar acestea nu şi-au dat consimţământul
decât mult mai târziu. Dl. Leymann şi Dl. Pustovarov au fost ambii condamnaţi în primă instanţă şi au primit o pedeapsă
privativă de libertate pentru respectiva infracţiune şi, în cazul Dl. Pustovarov, de asemenea pentru cele două infracţiuni
separate.
În faţa Curţii de Apel şi apoi a Curţii Supreme a Finlandei, Dl. Leymann şi Dl. Pustovarov au declarat că au fost
condamnaţi pentru o infracţiune alta decât cea pentru care fuseseră predaţi, contrar prevederilor art. 27(2), „regula
specializării” din Decizia Cadru. Curtea Supremă a considerat necesar să adreseze întrebări ECJ privind domeniul
respectivei norme şi una dintre excepţiile la aceasta.
Ratio decidendi
(42) Reiese în mod clar din art. 1(1) şi (2) din Decizia Cadru şi din expunerile 5, 6, 7 şi 11 din preambulul acesteia că
scopul Deciziei Cadru este să înlocuiască sistemul multilateral de extrădare între Statele Membre cu un sistem de
predare, ca între autorităţi judiciare, a persoanelor condamnate sau suspecte în scopul aplicării hotărârilor sau urmăririi
penale bazate pe principiul recunoaşterii reciproce. Decizia Cadru are în mod special scopul de a facilita şi accelera
cooperarea judiciară (Advocaten voor de Wereld, aliniatul 28).
(43) Art. 27(2) din Decizia Cadru enunţă norma specializării, conform căreia o persoană care a fost predată nu poate fi
urmărită penal, condamnată sau privată de libertate pentru o infracţiune comisă înaintea predării sale alta decât cea pentru
care a fost predată.
(46) Pentru a aprecia domeniul art. 27(2) din Decizia Cadru şi mai precis expresia „o infracţiune alta decât” cea pentru
care persoana a fost predată este necesar să se ia în considerare obiectivul urmărit de Deciziei Cadru.
(51) Principiul recunoaşterii reciproce, care stă la baza Deciziei Cadru, înseamnă de asemenea că, în conformitate cu Art.
1(2) din Decizia Cadru, Statele Membre sunt în principiu obligate să acţioneze în temeiul celor prevăzute în mandatul
european de arestare. Acestea trebui sau pot refuza să execute mandatul numai în cazurile prevăzute la art. 3 şi 4.
(52) Pentru a decide privind predarea persoanei căutate în scopul urmăririi penale pentru o infracţiune definită de dreptul
naţional aplicabil în Statul Membru emitent, autoritatea judiciară din Statul Membru de executare, acţionând în
conformitate cu prevederile art. 2 din Decizia Cadru, va analiza descrierea infracţiunii din mandatul european de arestare.
Această descriere trebuie, în conformitate cu formularul din anexa la Decizia Cadru, să conţină informaţiile specificate în
art. 8 din Decizia Cadru, respectiv, printre altele, natura şi clasificarea juridică a infracţiunii, o descriere a circumstanţelor
în care a fost comisă infracţiunea, inclusiv data, locul şi gradul de participare la infracţiune a persoanei căutate şi
pedepsele prevăzute pentru infracţiune.
(59) (…) pentru a stabili dacă infracţiunea în cauză este o „infracţiune alta decât” cea pentru care persoana a fost predată
în sensul art. 27(2) din Decizia Cadru, care prevede implementarea procedurii consimţământului la care se face referire
în art. 27(3)(g) şi 27(4), trebuie să se stabilească dacă elementele constitutive ale infracţiunii, în conformitate cu
descrierea juridică făcută de Statul emitent, sunt cele în temeiul cărora persoana a fost predată şi dacă există o
corespondenţă suficientă între informaţiile prevăzută în mandatul de arestare şi cele conţinute în documentul procedural
din urmă. Modificările privind data sau locul infracţiunii sunt permise, în măsura în care rezultă din probele adunate în
cursul urmăririi penale desfăşurate în Statul emitent referitor la conduita descrisă în mandatul de arestare, nu modifică
natura infracţiunii şi nu duc la motive de neexecutare în conformitate cu prevederile art. 3 şi 4 din Decizia Cadru.
(63) (…) în circumstanţe aşa cum sunt cele din procedura principală, o modificare a descrierii infracţiunii privind felul de
narcoticelor nu este în sine de natură a defini o „infracţiune alta decât” cea pentru care persoana a fost predată, în sensul
art. 27(2) a Deciziei Cadru.
(76) (…) excepţia prevăzută în art. 27(3)(c) din Decizia Cadru trebuie interpretată ca având sensul că, atunci când există
o „infracţiune alta decât” cea pentru care persoana a fost predată, trebuie cerut consimţământul, în conformitate cu
prevederile art. 27(4) din Decizia Cadru şi obţinut dacă o pedeapsă sau o măsură privativă de libertate urmează să fie
executată. Persoana predată poate fi urmărită penal şi condamnată pentru o astfel de infracţiune înainte de obţinerea
consimţământului, cu condiţia ca să nu se aplice nicio măsură care să restrângă libertatea în cursul urmăririi penale sau
178
atunci când se pronunţă o decizie pentru respectiva infracţiune. Excepţia prevăzută în art. 27(3)(c) nu împiedică, totuşi,
aplicarea unei măsuri restrictive a libertăţii unei persoane predate înaintea obţinerii consimţământului, atunci când
respectiva restrângere este legală pe baza altor modificări care apar în mandatul european de arestare.
Cauza C-49/07, Turansky (hotărârea din 22 decembrie 2008)
Cadru legal
Art. 54 din Convenţia pentru implementarea Acordului Schengen din 14 iunie 1985, semnat la 19 iunie 1990 la Schengen
(numit în continuare CISA) prevede după cum urmează:
„O persoană împotriva căreia a fost pronunţată o hotărâre definitivă într-un proces pe teritoriul unei părţi contractante nu
poate face obiectul urmăririi penale de către o altă parte contractantă pentru aceleaşi fapte dacă o pedeapsă a fost fixată,
are putere de lucru judecat, este în curs de executare, nu mai poate fi executată conform legilor părţii contractante care a
pronunţat sentinţa.”
Art. 21(1) şi (2) din Convenţia Europeană privind asistenţa reciprocă în materie penală (ETS nr. 30), semnată la
Strasbourg la 20 aprilie 1959, privind denunţul în scopul urmăririi penale, prevede:
„1. Orice denunţ adresat de o parte contractantă în scopul urmăririi în faţa tribunalelor altei părţi va face obiectul
comunicărilor între ministerele de justiţie. …
2. Partea solicitată va face cunoscută urmarea dată acestui denunţ şi va transmite, dacă este cazul, o copie de pe hotărârea
intervenită.”
În fapt
Dl. Turansky, resortisant slovac, era suspectat de a fi fost autorul, împreună cu alte persoane, a unui jaf grav asupra unui
resortisant austriac pe teritoriul Republicii Austria. La 23 noiembrie 2000, Parchetul din Austria a cerut judecătorului de
instrucţie să deschidă o investigaţie preliminară privindu-l pe Dl. Turansky şi să emită un mandat de arestare şi o alertă
pentru arestarea acestuia. La 15 aprilie 2003, după ce a primit informaţia că Dl. Turansky ar putea fi în ţara sa de
origine, Austria, în conformitate cu art. 21 din Convenţia Europeană privind asistenţa reciprocă în materie penală, a
solicitat Republicii Slovace să redeschidă procedura de urmărire penală împotriva acestuia. Întrucât autorităţile slovace
au aprobat această cerere, judecătorul de instrucţie austriac a suspendat urmărirea penală în aşteptarea deciziei definitive
a acelor autorităţi.
La 26 iulie 2004, ofiţerul de poliţie slovac însărcinat cu ancheta a deschis urmărirea penală privind faptele raportate,
fără însă a acuza în acelaşi timp o persoană anume. În cursul respectivei anchete, Dl. Turansky a fost audiat ca martor.
Prin scrisoarea din 20 decembrie 2006, Procurorul General slovac a notificat autorităţile austriece privind decizia poliţiei
slovace din 14 septembrie 2006, ordonând suspendarea urmăririi penale privind presupusul jaf, „întrucât actul nu
constituie o infracţiune şi nu există niciun motiv pentru a continua urmărirea.”
Instanţa austriacă are dubii dacă decizia de a suspenda urmărirea penală, luată de autoritatea de poliţie slovacă în cadrul
unei anchete asupra aceloraşi fapte ca şi acelea pe care se bazează procedura pendinte în faţa sa, poate da naştere
aplicării art. 54 din CISA şi, prin urmare, împiedica continuarea urmăririi penale.
Ratio decidendi
(32) În ceea ce priveşte conceptul de „hotărâre definitivă”, Curtea a declarat deja, în primul rând în (Gözütok şi Brügge,
paragraf 30) că atunci când, urmare unei acţiuni penale, nu se mai poate continua urmărirea penală, persoana în cauză
trebuie privită ca o persoană în cazul căreia s-a pronunţat „o hotărâre definitivă”, în sensul art. 54 din CISA privind
faptele pe care se presupune că le-ar fi comis.
(33) În al doilea rând, a arătat (Van Straaten, aliniatul 61) că art. 54 din CISA se aplică unei decizii a autorităţilor
judiciare dintr-un Stat Contractant prin care acuzatul este achitat definitiv din lipăă de probe.
(40) (…) o decizie a autorităţilor poliţieneşti cum este cea în cauză în procedura principală care, chiar dacă suspendă
urmărirea penală, nu încheie definitiv această urmărire în temeiul dreptulului naţional, nu poate constitui o decizie care să
facă posibilă concluzia că în procesul persoanei respective s-a pronunţat „o hotărâre definitivă” în sensul art. 54 din
CISA.
(41) Această interpretare a art. 54 din CISA este compatibilă cu obiectivul articolului, care este acela de a asigura că o
persoană în cazul căreia s-a pronunţat o hotărâre definitivă nu este urmărită penal pentru aceleaşi fapte pe teritoriul mai
multor State Contractate, pe motivul că şi-a exercitat dreptul la libertatea de mişcare (Gözütok şi Brügge, aliniatul 38).
179
(44) (..) dacă obiectivul art. 54 din CISA este să asigure că persoana, după ce a fost găsită vinovată şi şi-a ispăşit
pedeapsa sau, acolo unde este cazul, a fost achitată printr-o hotărâre definitivă într-un Stat Membru, poate călători în
spaţiul Schengen fără teamă de a fi urmărită penal pentru aceleaşi fapte dintr-un alt Stat Contractant, (Van Esbroeck,
aliniatul 34), nu are scopul de a proteja suspectul de la a se prezenta unor posibile anchete ulterioare, referitoare la
aceleaşi fapte, în mai multe State Contractante.
(45) (…) principiul ne bis in idem prevăzut la art. 54 din CISA nu presupune neaplicarea la o decizie prin care o
autoritate a unui Stat Contractant, după examinarea fondului cauzei aduse în faţa sa, prin care se suspendă urmărirea
penală, atunci când decizia de suspendare nu opreşte definitiv, în temeiul dreptulului naţional al Statului respectiv,
continuarea urmăriri penale şi prin urmare nu exclude noi urmăriri penale, referitoare la aceleaşi fapte, în Statul respectiv.
Cauza C-123/08 Wolzenburg (hotărârea din 6 octombrie 2009)
S-a solicitat ECJ să pronunţe o decizie privind compatibilitatea cu dreptul Uniunii Europene a legislaţiei naţionale care
dispune un tratament diferenţiat al resortisanţilor unui Stat Membru şi cel din alte State Membre, referitor la refuzul de a
executa mandatul european de arestare.
Cadru legal
Legislaţia în vigoare în Olanda, prin care se implementează Decizia Cadru, prevede că se va refuza predarea unui
resortisant olandez în scopul executării unei pedepse privative de libertate, impuse prin hotărâre definitivă. Cu toate
acestea, în cazul resortisanţilor din alte State Membre, un astfel de refuz face obiectul condiţiei că aceştia să fi locuit
legal în Olanda o perioade continuă de cinci ani şi ca să fie în posesia unui permis de rezidenţă pe perioadă
nedeterminată.
În fapt
Prin hotărârile pronunţate în 2002, două instanţe germane au dat Dl. Wolzenburg, resortisant german, două sentinţe
privative de libertate suspendate pentru o serie de infracţiuni comise în cursul anului 2001, în special importul de
marijuana în Germania. Prin hotărârea din 27 mai 2003, instanţa germană a transformat aceste sentinţe suspendate într-o
sentinţă combinată suspendată, de un an şi nouă luni.
Dl. Wolzenburg a intrat în Olanda la începutul lunii iunie 2005. Locuieşte într-un apartament, pe baza unui contract de
închiriere încheiat pe numele său şi al soţiei sale. La 20 septembrie 2006, Dl. Wolzenburg s-a adresat Departamentului
olandez de Imigrare şi naturalizare pentru a se înregistra în Olanda ca şi cetăţean al Uniunii. Înainte de a începe un stagiu
în septembrie 2008, Dl. Wolzenburg a fost angajat în Olanda din ultimul trimestru al anului 2005.
Prin ordinul din 5 iulie 2005, instanţa germană a revocat suspendarea condiţionată acordată în 2003 referitor la sentinţa
combinată pe motivul că Dl. Wolzenburg a încălcat condiţiile în care a beneficiat de acea suspendare. La 13 iulie 2006,
autoritatea judiciară germană a emis un mandat european de arestare împotriva Dl. Wolzenburg. La 17 iulie 2006 acea
autoritate a emis o alertă în cadrul Sistemului Informativ Schengen (SIS) referitor la Dl. Wolzenburg în vederea aplicării
sentinţei privative de libertate definitive.
La 1 august 2006, Dl. Wolzenburg a fost arestat şi reţinut provizoriu în Olanda, pe baza acelei alerte. La 3 august 2006,
autoritatea judiciară germană a transmis mandatul european de arestare emis la 13 iulie 2006 autorităţii judiciare
olandeze prin care se solicita predarea Dl. Wolzenburg în scopul executării sentinţei de un an şi nouă luni pronunţate în
cazul acestuia. Dl. Wolzenburg nu a consimţit la predarea sa de către autoritatea judiciară olandeză autorităţii judiciare
germane. Faptele aflate la baza emiterii mandatului european de arestare împotriva Dl. Wolzenburg se pedepsesc în
temeiul dreptului olandez; nu putea pierde dreptul de rezidenţă în Olanda ca urmare a infracţiunilor pentru care fusese
condamnat în Germania.
Dl. Wolzenburg nu îndeplinea condiţiile pentru acordarea permisului de rezidenţă pentru o perioadă nedeterminat în
Olanda, pentru că nu locuise încă în Olanda o perioadă continuă de cinci ani.
Ratio decindendi
Curtea a început prin a observa că primul aliniat al Articolului 12 EC (Articolul 18 TFEU) este aplicabil, întrucât Statul
Membru nu poate, în contextul implementării unei decizii cadru adoptate pe baza Tratatului UE, să încalce dreptul
comunitar, în special prevederile Tratatului CE referitoare la libertatea acordată fiecărui cetăţean al Uniunii de a se
deplasa şi de a locui liber pe teritoriul Statelor Membre.
(53) Articolul 4(6) din Decizia Cadru 2002/584 urmează a fi interpretat ca având sensul că, în cazul unui cetăţean al
Uniunii, Statul Membru de executarea nu poate, în plus faţă de condiţia privind durata rezidenţei în respectivul Stat, să
180
aplice motivul neexecutării facultative a mandatului european de arestare, dispus în respectiva prevedere, cu condiţia
unor cerinţe administrative suplimentare, cum este de exemplu posesia unui permis de rezidenţă pe durată nedeterminată.
(56) Este clar, în special din art. 1(1) şi (2) din Decizia Cadru şi din expunerile 5 şi 11 din preambulul acesteia că scopul
deciziei este să înlocuiască sistemul multilateral de extrădare între Statele Membre cu un sistem de predare, ca între
autorităţi judiciare, a persoanelor condamnate sau suspecte în scopul aplicării hotărârilor sau urmăririi penale bazate pe
principiului recunoaşterii reciproce (a hotărârilor judiciare). (Kozłowski, aliniatul 31).
(57) Principiul recunoaşterii reciproce, care stă la baza Deciziei Cadru 2002/584, înseamnă că, în conformitate cu art.
1(2) din aceasta, Statele Membre sunt în principiu obligate să acţioneze în temeiul mandatului european de arestare. În
afara cazurilor de neexecutare obligatorie prevăzute la art. 3 din Decizia Cadru, Statele Membre pot refuza să execute un
astfel de mandat numai în cazurile prevăzute la art. 4 din aceasta (Leymann şi Pustavarov, aliniatul 51).
(58) Rezultă că o legislatură naţională care, în virtutea opţiunilor pe care i le oferă art. 4 din Decizia Cadru, alege să
limiteze situaţiile în care îşi execută autoritatea judiciară poate refuza să predea o persoană căutată pur şi simplu
consolidează sistemul de predare introdus de respectiva Directivă Cadru în avantajul unui zone de libertate, securitate şi
justiţiei.
(59) Într-adevăr, limitând situaţiile în care autoritatea judiciară de executare poate refuza să execute un mandat european
de arestare, o astfel de legislaţie nu face decât să faciliteze predarea persoanelor căutate, în temeiul principiului
recunoaşterii reciproce prevăzut la art. 1(2) din Decizia Cadru 2002/584, care constituie regula esenţială introdusă de
acea decizie.
(60) În lumina acestei norme esenţiale, art. 4 din Decizia Cadru stabileşte motivele neexecutării facultative a mandatului
european de arestare, pe baza cărora autoritatea competentă din Statul Membru de executare îşi poate justifica refuzul de
a executa un astfel de mandat.
(61) Atunci când se implementează prevederile art. 4 din Decizia Cadru 2002/584 şi în special aliniatul 6 din acesta,
menţionat în decizia de trimitere, Statele Membre au, în mod necesar, o anumită marjă de discreţie.
(62) (…) deşi motivul neexecutării facultative specificat în art. 4(6) din Decizia Cadru are, la fel ca şi art. 5(3) din
aceasta, în special obiectivul de a da posibilitatea autorităţii judiciare de executare de a acorda o anumită pondere
posibilităţii de a creşte şansele persoanei căutate de a se reintegra în societate, după ce pedeapsa care i s-a aplicat expiră
(Kozłowski, aliniatul 45), un astfel de obiectiv, deşi important, nu poate împiedica Statul Membru, atunci când
implementează Decizia Cadru, să limiteze, într-un mod conform cu norma esenţială prevăzută la art. 1(2) din aceasta,
situaţiile în care este posibil să refuze predarea unei persoane care se încadrează la prevederile art. 4(6) din aceasta.
(67) (…) motivul neexecutării facultative specificat în art. 4(6) din Decizia Cadru 2002/584 are, la fel ca şi art. 5(3) din
aceasta, în special obiectivul de a da posibilitatea autorităţii judiciare de executare de a acorda o anumită pondere
posibilităţii de a creşte şansele persoanei căutate de a se reintegra în societate, după ce pedeapsă care i s-a aplicat expiră.
Statul Membru de executare are posibilitatea, prin urmare, de a urmări un astfel de obiectiv numai în cazul persoanelor
care au demonstrat un anumit grad de integrare în societatea respectivului Stat Membru.
(76) (…) atunci când un Stat Membru a implementat art. 4(6) din acea decizie, fără însă a prezenta condiţiile specifice
referitoare la aplicarea respectivei prevederi, autoritatea judiciară de executare este cea care trebuie să facă o evaluare
generală pentru a stabili, iniţial, dacă persoana în cauză se încadrează în prevederile acelui articol, un factor izolat care
caracterizează persoana respectivă neputând avea un efect concludent în sine (Kozłowski, aliniatul 49).
Curtea a ajuns la concluzia că principiul nediscriminării, prevăzut în art. 12 CE (art. 18 TFEU), nu împiedică aplicarea
legislaţiei unui Stat Membru de executare, în care autoritatea judiciară competentă a respectivului Stat urmează să
refuze să execute un mandat european de arestare emis împotriva unuia dintre resortisanţii săi, în vederea aplicării unei
pedepse privative de libertate, în timp ce un astfel de refuz este, în cazul unui resortisant al altui SM care are drept de
rezidentă în calitate de cetăţean al Uniunii, cu condiţia ca persoana respectivă să fi locuit legal o perioadă continuă de
cinci ani în respectivul Stat Membru de executare. Curtea justifică această soluţie arătând că respectiva condiţie, în
primul rând doreşte să asigure că resortisanţii altui Stat Membru sunt suficient integraţi în Statul Membru de executare
şi, în al doilea rând, nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru a atinge acest obiectiv.
181
Cauza C-306/09 I.B. (hotărârea din 21 octombrie 2010)
În fapt
Prin hotărârea din 16 iunie 2000, instanţa din România, confirmată de Curtea de Apel la 3 aprilie 2001, l-a condamnat pe
I.B. la patru ani de închisoare pentru infracţiunea de trafic cu substanţe nucleare şi radioactive. Aceste două instanţe l-au
autorizat pe I.B. să ispăşească pedeapsa la locul de muncă, în loc să-i aplice o pedeapsă privativă de libertate. Prin
hotărârea din 15 ianuarie 2002, Curtea Supremă din România, pronunţând in absentia, şi fără ca I.B. să fie informat
personal referitor la data sau locul procesului, a casat hotărârile anterioare în ceea ce priveşte autorizarea lui I.B. de a -şi
ispăşi pedeapsa de patru ani de închisoare la locul de muncă şi a ordonat aplicarea pedepsei privative de libertate.
În februarie 2002, I.B. a hotărât să plece în Belgia. Soţia şi cei doi copii i s-au alăturat în octombrie 2002.
La 11 decembrie 2007, I.B. a fost arestat în Belgia, ca urmare a introducerii de către autorităţile române, la 10 februarie
2006, a unei alerte în Sistemul Informatic Schengen (SIS), cerând arestarea şi predarea către aceste autorităţi, în scopul
executării pedepsei privative de libertate care îi fusese aplicată. Considerând că alerta era echivalentă unui mandat
european de arestare, Parchetul din Belgia a transmis cazul judecătorului de instrucţie care a decis, prin ordinul din 12
decembrie 2007, să-l elibereze condiţionat pe I.B. în aşteptarea unei decizii definitive privind predarea sa. La 23
decembrie 2007, instanţa din România a emis un mandat european de arestare pe numele lui I.B. în scopul executării
sentinţei de patru ani de închisoare pronunţate împotriva sa în România. La 29 februarie 2008, Parchetul a cerut instanţei
belgiene să decidă că mandatul european de arestare emis de autoritatea judiciară emitentă din România urma să se
execute. Prin ordinul din 22 iulie 2008, instanţa belgiană, verificând condiţiile pe care mandatul european de arestare
trebuie să le îndeplinească înainte de a fi executat, a statuat că îndeplinea toate condiţiile prevăzute de dreptul naţional
belgian. În mod special, a apreciat că nu exista niciun motiv valabil pentru a considera că executarea mandatului
european de arestare ar fi avut ca efect încălcarea drepturilor fundamentale ale lui I.B.. În acest sens, instanţa observă că,
deşi mandatul european de arestare se referă la executarea unei decizii judiciare pronunţate in absentia, autoritatea
judiciară emitentă din România dăduse totuşi anumite asigurări, întrucât mandatul european de arestare se referă la faptul
că, în temeiul Codului de Procedură Penală român, cauza poate, pe baza cererii persoanei condamnate in absentia, fi
rejudecată de instanţa care a judecat cauza în primă instanţă.
Ratio decidendi
(50) Deşi sistemul stabilit de Decizia Cadru 2002/584 se bazează pe principiul recunoaşterii reciproce, această
recunoaştere (…) nu înseamnă că există o obligaţie absolută de a executa mandatul de arestare care a fost emis.
(51) Sistemul stabilit de Decizia Cadru (…) dă posibilitatea Statului Membru să permită autorităţilor judiciare
competente, în situaţii specifice, să decidă dacă o sentinţă trebuie executată pe teritoriul Statului Membru de executare.
(52) Acesta este cazul, în special, al prevederilor art. 4(6) şi 5(3) din Decizia Cadru 2002/584. Pentru ambele tipuri de
mandat european de arestare avute în vedere de Decizia Cadru, aceste prevederi au, în mod special, obiectivul de a face
posibilă acordarea unei anumite ponderi posibilităţii de mărire a şanselor persoanei căutate de a se reintegra în societate
(Wolzenburg, aliniatul 62).
(61) Art. 4(6) şi 5(3) din Decizia Cadru 2002/584 trebuie interpretate ca având sensul că, atunci când Statul Membru de
executare a implementat art. 5(1) şi art. 5(3) din Decizia Cadru în cadrul sistemului său juridic naţional, executarea unui
mandat european de arestare emis în scopul executării unei sentinţe date in absentia în sensul art. 5(1) din Decizia Cadru,
poate face obiectul condiţiei ca persoana în cauză, care este resortisant sau rezident al Statului Membru de executare , să
fie returnată în Statul de executare, pentru ca, în funcţie de caz, să ispăşească acolo sentinţa pronunţată împotriva sa, ca
urmare a unui nou proces organizat în prezenţa sa în Statul Membru emitent.
Cauza C-261/09 Mantello (hotărârea din 16 noiembrie 2010.
În fapt
În 2005, Dl. Mantello a fost condamnat de instanţa italiană pentru posesie ilegală de cocaină în scopul vânzării. Ulterior a
ispăşit o pedeapsă privativă de libertate de 10 luni şi 20 de zile. În 2008, instanţa respectivă a emis un mandat european
de arestare pe numele Dl. Mantello, arătând că în perioada 2004 – 2005 ar fi participat la trafic organizat de droguri într-
o serie de oraşe din Italia şi Germania.
Aflând, către sfârşitul anului 2008, de mandatul european de arestare din Sistemul Informatic Schengen (SIS), autorităţile
germane l-au arestat pe Dl. Mantello. Instanţa italiană – în calitatea sa de autoritate judiciară care a emis mandatul
european de arestare – a informat instanţa germană că hotărârea pronunţată în 2005 nu împiedica executarea mandatului.
182
Cu toate acestea, instanţa germană s-a adresat ECJ, întrebând dacă se poate opune executării mandatului european de
arestare în aplicarea principiului ne bis in idem, întrucât, la data anchetei care a dus la condamnarea Dl. Mantello pentru
posesie de cocaină, anchetatorii italieni aveau deja suficiente probe pentru a-l urmări penal pentru participarea la trafic
organizat de stupefiante. În interesul anchetei, anchetatorii nu au transmis judecătorului de instrucţie toate informaţiile şi
probele aflate în posesia lor şi, la data respectivă, nu au cerut urmărirea penală a faptelor respective.
Ratio decidendi
(35) (…) este clar, în special din art. 1(1) şi (2) din Decizia Cadru şi din expunerile expunerile 5 şi 7 din preambulul
acesteia, că scopul deciziei este să înlocuiască sistemul multilateral de extrădare între Statele Membre cu un sistem de
predare, ca între autorităţi judiciare, a persoanelor condamnate sau suspecte, în scopul aplicării hotărârilor sau urmăririi
penale bazate pe principiului recunoaşterii reciproce. (Wolzenburg, aliniatul 56).
(36) Principiul recunoaşterii reciproce, care stă la baza Deciziei Cadru, înseamnă că, în conformitate cu art. 1(2) din
aceasta, Statele Membre sunt, în principiu, obligate să acţioneze în temeiul mandatului european de arestare. (Leymann şi
Pustavarov, aliniatul 51).
(37) Statele Membre pot refuza să execute un astfel de mandat numai în cazurile prevăzute de neexecutare obligatorie
dispuse la art. 3 din Decizia Cadru sau în cazurile enumerate la art. 4 din aceasta (Leymann şi Pustavarov, aliniatul 51).
(38) În acest sens, conceptul de „aceleaşi fapte” prevăzut la art. 3(2) din Decizia Cadru nu poate fi lăsat la discreţia
autorităţilor judiciare din fiecare Stat Membru pe baza dreptului lor naţional. Rezultă din nevoia unei aplicări uniforme a
dreptului UE că, întrucât prevederea nu face nicio referire la dreptul Statelor Membre în ceea ce priveşte acest concept,
acestuia din urmă trebuie să i se dea o interpretare autonomă şi uniformă în toată UE (Kozłowski, aliniatele 41, 42). Este,
prin urmare, un concept autonom al dreptului UE care, ca atare, poate face obiectul unei proceduri preliminare de către
orice instanţă în faţa căreia a fost adusă o cauză, în condiţiile prevăzute de Titlul VII al Protocolului nr. 36 din Tratatul
UE referitor la prevederile tranzitorii.
(39) (…) acest concept privind „aceleaşi fapte” apare şi în art. 54 din CISA. În acest context, conceptul a fost interpretat
ca referindu-se numai la natura faptelor, acoperind un set de circumstanţe concrete, care sunt inextricabil legate între ele,
indiferent de clasificarea juridică dată acestora sau de interesul legal protejat (Van Esbroeck, aliniatele 27, 32, 36) (Van
Esbroeck, aliniatele 41, 47, 48).
(40) În vederea obiectivului comun al art. 54 din CISA şi al art. 3(2) din Decizia Cadru, care constă în asigurarea că o
persoană nu este urmărită penal sau judecată mai mult de o dată referitor la aceleaşi fapte, trebuie acceptat faptul că o
interpretare a acestui concept dată în contextul CISA este la fel de valabilă în sensul Directivă Cadru.
(45) (...)se consideră că s-a pronunţat în cazul unei persoane căutate o hotărâre definitivă privind aceleaşi fapte în sensul
prevederilor art. 3(2) din Decizia Cadru atunci când, ca urmare a urmăririi penale, este interzisă definitiv urmărirea în
continuare (Gözütok şi Brügge, aliniatul 30) (Turansky, aliniatul 32) sau atunci când autorităţile judiciare dintr-un Stat
Membru au adoptat o decizie prin care acuzatul este achitat definitiv în ceea ce priveşte pretinsele fapte (Van Straaten,
aliniatul 61) (Turansky, aliniatul 33).
(46) Dacă în cazul unei persoane s-a pronunţat o hotărâre „definitivă” în sensul art. 3(2) din Decizia Cadru se stabileşte
de dreptul Statului Membru în care s-a pronunţat hotărârea.
(51) În scopul emiterii şi executării unui mandat european de arestare, conceptul de „aceleaşi fapte” de la art. 3(2) din
Decizia Cadru constituie un concept autonom al dreptului UE. În circumstanţe cum sunt cele din procedura principală
când, ca răspuns la o cerere de informaţii în sensul art. 15(2) din Decizia Cadru făcută de autoritate judiciară de
executare, autoritatea judiciară emitentă, aplicând dreptul său naţional şi în conformitate cu cerinţele care derivă din
conceptul de „aceleaşi fapte” astfel cum se prevede în art. 3(2) din Decizia Cadru, a arătat în mod expres că hotărârea
anterioară pronunţată în cadrul sistemului său juridic nu a constituit o hotărâre definitivă care acoperă fapte menţionate în
mandatul de arestare emis de aceasta şi, prin urmare, nu a împiedicat urmărirea penală la care se face referire în mandatul
de arestare, autoritatea judiciară de executare nu are niciun motiv să aplice, referitor la o astfel de hotărâre, motivul
pentru neexecutare obligatorie prevăzut în art. 3(2) din Decizia Cadru.
Cauza C-192/12 PPU West (hotărârea din 28 iunie 2012)
În fapt
Dl. West, resortisant britanic, a făcut obiectul a trei mandate europene de arestare succesive. Primul mandat european de
arestare a fost emis de autorităţile judiciare franceze la 14 martie 2005, în scopul urmăririi penale a Dl. West pentru furtul
183
unor hărţi vechi şi rare, la 26 octombrie 1999 şi la 5 septembrie 2000, din Bibliothèque naţionale de France. Acest
mandat european de arestare, după ce a fost iniţial transmis prin Sistemul Informatic Schengen (SIS) şi Interpol, a fost
transmis autorităţilor competente din Marea Britanie, dat fiind faptul că Dl. West se afla la acea dată în detenţie în Marea
Britanie. La 15 februarie 2007, neputând obţine predarea Dl. West în executarea acelui mandat european de arestare,
instanţa franceză l-a condamnat in absentia la trei ani de închisoare. Prin urmare, la 31 august 2007, autorităţile judiciare
franceze au emis un nou mandat european de arestare în scopul executării sentinţei privative de libertate, care a fost
transmis prin SIS şi Interpol.
Cel de-al doilea mandat european de arestare a fost emis de autorităţile judiciare finlandeze la 9 decembrie 2009, în
scopul executării de Curţii de Apel de la Helsinki, pentru furturi făcute de acesta la Biblioteca Universitară din Helsinki,
în perioada 22-26 februarie 2001.
Cel de-al treilea mandat european de arestare a fost emis de autorităţile judiciare din Ungaria la 1 aprilie 2010, ca urmare
a procedurii de urmărire penală împotriva Dl. West, condamnat pentru a fi deteriorat, în perioada 16-18 august 2000, la
Biblioteca Naţională din Ungaria, un număr de atlase din secolul al şaptesprezecelea de mare valoare, scoţând opt planşe
din atlase pentru a şi le însuşi.
În decembrie 2010, autorităţile judiciare din Marea Britanie, în executarea mandatului european de arestare din Ungaria,
l-au predat pe Dl. West Ungariei. Predarea nu s-a făcut sub nicio condiţie. Instanţa ungară l-a condamnat pe Dl. West
pentru furturile de care era acuzat la 16 luni de închisoare. Prin decizia din 27 ianuarie 2011, instanţa ungară, după ce a
constatat că s-au îndeplinit condiţiile predării Dl. West, atât în ceea ce priveşte mandatul european de arestare emis de
Finlanda, cât şi mandatul european de arestare emis de Franţa, a adopta o decizie prin care se ordona predarea Dl. West
în Finlanda. Autoritatea judiciară din Marea Britanie şi-a dat acordul necondiţionat pentru această predare.
La 15 septembrie 2011, Ungaria l-a predat pe Dl. West Finlandei, ca urmare a mandatului european de arestare emis în
scopul executării pedepsei cu închisoarea pronunţată împotriva acestuia. Rămâneau de ispăşit şaptesprezece luni de
închisoare. Data eliberării Dl. West a fost stabilită la 29 aprilie 2012. La 25 ianuarie 2012, Ministerul Administraţiei
Publice şi Justiţiei din Ungaria a trimis parchetului finlandez o scrisoare prin care îl informa referitor la decizia instanţei
ungare din 27 ianuarie 2011. În acea scrisoare, se arăta că instanţa hotărâse că odată ce se încheia urmărirea penală din
Finlanda, persoana în cauză urma să fie predată autorităţilor franceze.
La 9 februarie 2012, parchetul finlandez s-a adresat instanţei finlandeze solicitând predarea Dl. West, în executarea
mandatului european de arestare din Franţa din 31 august 2007, în Franţa, arătând că Ungaria a consimţit la predarea
acestuia. Finlanda a solicitat acordul Marii Britanii pentru predarea Dl. West Franţei, dar nu s-a dat consimţământul. Prin
decizia din 17 februarie 2012, instanţa finlandeză şi-a dat permisiunea pentru predarea Dl. West către Franţa. Acesta a
făcut apel la Curtea Supremă împotriva deciziei. Dl. West obiectează la o astfel de predare pe motivul că Marea Britanie
nu a consimţit la cea de-a treia predare.
Ratio decidendi
(41) La fel ca şi norma privind specializarea prevăzută în art. 27(2) din Decizia Cadru, conform căreia o persoană nu
poate fi urmărită penal, condamnată sau privată în alt mod de libertate pentru o infracţiune comisă anterior predării sale,
alta decât cea pentru care a fost predată (Leymann şi Pustavarov, aliniatul 43), norma prevăzută în art. 28(2) din Decizia
Cadru conferă persoanei căutate dreptul de a nu fi predată unui Stat Membru altul decât Statul Membru de executare în
scopul desfăşurării urmăririi penale sau al executării unei pedepse privative de libertate pentru o infracţiune comisă
înainte de predarea sa către Statul Membru de executare.
(42) În conformitate cu art. 28(1) din Decizia Cadru, orice Stat Membru poate renunţa la aplicarea normei enunţate în
paragraful anterior, făcând notificarea menţionată în respectiva prevedere. Cu toate acestea, este un dat comun în cauza
prezentă, niciunul dintre Statele Membre implicate în executarea mandatului european de arestare succesive emise pe
numele Dl. West nu a făcut o astfel de notificare.
(45) Rezultă că predarea unei persoane cum este Dl. West în cauza în procedura principală presupune consimţământul
prevăzut la art. 28(2) din Decizia Cadru.
(49) Pentru a înţelege domeniul acoperit de art. 28(2) din Decizia Cadru şi, în mod special, formula „Stat Membru de
executare” într-o situaţie cum este cea din procedura principală, trebuie avută în vedere atât formularea prevederii cât şi
obiectivul urmărit de Decizia Cadru (Leymann şi Pustavarov, aliniatul 46).
(53) Referitor la (…) obiectivul avut în vedere de Decizia Cadru, trebuie subliniat că acesta caută, inter alia, să faciliteze
şi să accelereze cooperarea judiciară (Santesteban Goicoechea aliniatele 51, 55, 76) (Advocaten voor de Wereld,
184
aliniatul 31) (Leymann şi Pustavarov, aliniatul 42). Această Directivă Cadru urmăreşte, în consecinţă, să contribuie la
obiectivul stabilit pentru UE de a deveni o zonă de libertate, securitate şi justiţie, bazându-se pe înaltul grad de încredere
care ar trebui să existe între Statele Membre (Leymann şi Pustavarov, aliniatele 48, 50).
(54) De asemenea, aşa cum reiese clar, în special din expunerile 5 şi 7 din preambulul la Decizia Cadru, scopul deciziei
este să înlocuiască sistemul multilateral de extrădare între Statele Membre cu un sistem de predare, ca între autorităţi
judiciare, a persoanelor condamnate sau suspecte în scopul aplicării hotărârilor sau urmăririi penale bazate pe
principiului recunoaşterii reciproce. (Wolzenburg, aliniatul 56) (Advocaten voor de Wereld, aliniatul 28) (Kozłowski,
aliniatele 31, 43) (Mantello, aliniatul 35).
(55) Principiul, care este „piatra de temelie” a cooperării judiciare, înseamnă că, în conformitate cu art. 1(2) din Decizia
Cadru, Statele Membre sunt obligate, în principiu, să acţioneze în temeiul mandatului european de arestare. Prin urmare,
acestea sunt fie obligate să execute, fie nu au dreptul de a refuza să execute un astfel de mandat, şi pot face executarea pe
baza unor condiţii numai în cazurile stipulate la art. 3 şi 5 din Decizia Cadru. De asemenea, conform art. 28(3) din
Decizia Cadru, acordul pentru o predare ulterioară poate fi refuzat numai în acele cazuri anume (Wolzenburg, aliniatul
57) (Leymann şi Pustavarov, aliniatele 49, 51) (Mantello, aliniatele 36, 37).
(62) (…) interpretarea conform căreia conceptul de „Stat Membru de executare” se referă numai la Statele Membre care
a efectuat ultima predare a persoanei în cauză consolidează sistemul de predare stabilit prin Decizia Cadru pentru binele
zonei de libertate, securitate şi justiţie, în conformitate cu încrederea reciprocă care trebuie să existe între Statele
Membre. Limitând situaţiile în care autoritatea judiciară de executare din Statele Membre implicate în predările succesive
ale aceleiaşi persoane îşi pot refuza consimţământul la executarea mandatului european de arestare în temeiul principiului
recunoaşterii reciproce, prevăzut de art. 1(2) din Decizia Cadru, ceea ce constituie norma esenţială introdusă de
respectiva decizie (Wolzenburg, aliniatele 58, 59)
(64) (…) principiul recunoaşterii reciproce nu impune o obligaţie absolută de a executa mandatul european de arestare.
Conform aliniatului 55 de mai sus, sistemul stabilit de Decizia Cadru, aşa cum reiese inter alia din art. 3 – 5 ale acesteia,
lasă Statelor Membre posibilitatea de a permite autorităţilor judiciare competente, în situaţii specifice, să refuze să
execute o astfel de predare (I.B. aliniatele 50, 51)
(70) (…) Art. 4(6) şi 5(3) din Decizia Cadru permite autorităţii judiciare de executare, în primul rând, în cazul în care
persoana în cauză face obiectului unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de
libertate şi când aceasta „locuieşte în, sau este resortisant sau rezident al Statului Membru de executare” să refuze să
execute un astfel de mandat, luând măsuri pentru ca respectiva condamnare să fie executată în temeiul dreptului naţional
şi, în al doilea rând, când persoana respectivă face obiectul unui mandat european de arestare în scopul urmăririi penale şi
este „resortisant sau rezident în Statul Membru de executare”, pentru a condiţiona predarea de faptul că persoana este
predată Statului Membru de executare pentru a executa acolo pedeapsa privativă de libertate pronunţată împotriva sa în
Statul Membru emitent. Aceste prevederi au în special scopul de a da posibilitatea autorităţii judiciare de executare să
dea o pondere specială creşterii şansele persoanei căutate de a se reintegra în societate după ce sentinţa aplicată expiră
(Kozłowski, aliniatul 45) (Wolzenburg, aliniatele 62, 67) (I.B. aliniatul 52).
(73) Într-o Uniune Europeană construită pe principiul mişcării libere a persoanelor pe care îl stipulează în art. 21(1)
TFEU dreptul fiecărui cetăţean de a se deplasa şi de a locui liber pe teritoriul unui Stat Membru altul decât cel în care
este resortisant sau rezident, nu se poate presupune că trebuie să fie în orice caz o legătură particulară între primul Stat
Membru de executare şi persoana căutată, fiind în acelaşi timp imposibil ca persoana respectivă să fie resortisant şi/sau
rezident în cel de-al doilea sau al treilea Stat Membru de executare, sau chiar al altui Stat Membru care nu este implicat
în lanţul mandatelor europene de arestare emise pe numele persoanei respective. Persoana căutată s-ar putea, prin urmare,
să se găsească temporar pe teritoriul primului Stat Membru de executare fără să aibă vreo legătură relevantă cu acesta
care ar arăta un anumit grad de integrare în societatea acelui Stat (Kozłowski, aliniatele 36, 37, 48, 53)
(80) (…) articolul 28(2) din Decizia Cadru trebuie interpretat ca având sensul că, atunci când o persoană a făcut obiectul
mai multor predări între Statele Membre ca urmare a unor mandate europene de arestare succesive, predarea ulterioară a
persoanei respective către un Stat Membru altul decât Statul Membru care l-a predat ultima dată face obiectul
consimţământului numai al Statului Membru care a efectuat acea ultima predare.
Cauza C-42/11 Lopes Da Silva Jorge (hotărârea din 5 septembrie 2012)
Cadru legal
În anumite cazuri, autoritatea judiciară de executare poate refuza să predea persoana căutată. Acest lucru se aplică în
special atunci când mandatul european de arestare a fost emis în scopul aplicării unei sentinţe privative de libertate
185
împotriva unei persoane care se află în Statul Membru de executare sau este resortisant sau rezident al acestuia şi
respectivul Stat se angajează să aplice sentinţa pe teritoriul său. Legislaţia franceză care transpune această Directivă
Cadru restrânge competența de a nu executa un mandat de arestare pe un astfel de motiv numai la persoanele căutate,
resortisanţi francezi.
În fapt
Instanţa franceză a fost sesizată cu procedura referitoare la executarea unui mandat european de arestare emis la 14
septembrie 2006 de instanţa portugheză împotriva Dl. Lopes Da Silva Jorge. În 2003, respectiva instanţă portugheză îl
condamnase pe Dl. Lopes Da Silva Jorge, resortisant portughez, la cinci ani de închisoare pentru trafic de droguri.
Ulterior, acesta s-a căsătorit cu o persoană resortisant francez în 2009, împreună cu care este rezident în Franţa. De
asemenea, din februarie 2008, este angajat la o societate franceză ca şofer de camion pe distanţe mari pe baza unui
contract pe perioadă nelimitată. Întrucât nu a consimţit să fie predat autorităţilor portugheze, Dl. Lopes Da Silva Jorge a
cerut să fie închis în Franţa, bazându-se pe pe motivul sus-menţionat de neexecutare a mandatului european de arestare
şi pe respectarea dreptului său la viaţă privată şi de familie, stipulate în Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului.
Instanţa franceză a întrebat ECJ dacă legislaţia franceză care permite refuzul de a preda o persoană pentru a aplica în
Franţa pedeapsa privativă de libertate impusă în alt Stat Membru este limitată numai la resortisanţi francezi – automat şi
absolut excluzând resortisanţi din alte Statelor Membre care locuiesc sau sunt rezidenţi pe teritoriul său – este
compatibilă cu Decizia Cadru.
Ratio decidendi
(28) (…) aşa cum rezultă în mod special din art. 1(1) şi (2) din Decizia Cadru 2002/584 şi din expunerile 5 şi 7 din
preambulul la Decizia Cadru, scopul deciziei este să înlocuiască sistemul multilateral de extrădare între Statele Membre
cu un sistem de predare, ca între autorităţi judiciare, a persoanelor condamnate sau suspecte în scopul aplicării hotărârilor
sau urmăririi penale bazate pe principiului recunoaşterii reciproce. (Wolzenburg, aliniatul 56) (Advocaten voor de
Wereld, aliniatul 28) (Kozłowski, aliniatele 31, 43) (Mantello, aliniatul 35).
(29) Acest principiu înseamnă că, în conformitate cu art. 1(2) din Decizia Cadru 2002/584, Statele Membre sunt în
general obligate să aplice mandatul european de arestare (Leyman şi Pustovarov, aliniatul 51) (Wolzenburg, aliniatul 57)
(Mantello, aliniatele 36, 37).
(30) Deşi sistemul prevăzut de Decizia Cadru 2002/584 se bazează pe principiul recunoaşterii reciproce, acea
recunoaştere nu înseamnă că există o obligaţie absolută de a executa mandatul de arestare care a fost emis. Sistemul
stabilit de această Decizie Cadru, aşa cum se arată între altele la art. 4 din aceasta, dă posibilitate Statelor Membre să
permită autorităţilor judiciare competente, în situaţii specifice, să decidă că o sentinţă trebuie aplicată pe teritoriul
Statului Membru de executare (I.B., aliniatele 50, 51).
(32) Motivul de neexecutare facultativă (prevăzut la art. 4(6) din Decizia Cadru 2002/584) are în mod special obiectivul
de a face posibil ca autorităţile judiciare de executare să acorde o pondere particulară măririi şanselor persoanei căutate
de a se reintegra în societate, atunci când sentinţa care a fost pronunțată împotriva acesteia expiră (Kozłowski, aliniatul
45) (Wolzenburg, aliniatele 62, 67) (I.B., aliniatul 52).
(33) Cu toate acestea, când implementează această prevedere Statele Membre au o anumită marjă de discreţie. Statul
Membru de executare are dreptul de a urma un astfel de obiectiv numai în ceea ce priveşte persoanele care au demonstrat
un anumit grad de integrare în societatea acelui Stat Membru (Wolzenburg, aliniatele 61, 67, 73).
(34) Astfel, Statele Membre pot, atunci când implementează art. 4(6) din Decizia Cadru 2002/584, să limiteze, într-un
mod conform cu norma esenţială prevăzută la art. 1(2) din aceasta, situaţiile în care este posibil, în calitate de Stat
Membru de executare, să refuze să predea o persoană care se încadrează în prevederile art. 4(6), aplicând acea prevedere
atunci când persoana căutată este resortisant al altui Stat Membru şi are drept de rezidenţă în lumina art. 21(1) TFEU, cu
condiţia ca persoana respectivă să fi locuit legal o anumită perioadă în acel Stat Membru de executare (Wolzenburg,
aliniatele 62, 74).
((35) Cu toate acestea, dacă un Stat Membru transpune art. 4(6) din Decizia Cadru 2002/584 în dreptul său naţional,
trebuie să ţină cont de faptul că domeniul acelei prevederi se limitează la persoane care sunt resortisanţi ai Statului
Membru de executare şi la cele care, dacă nu sunt „resortisanţi” ai Statului Membru de executare, „locuiesc” sau sunt
„rezidenţi” în acesta (Kozłowski, aliniatul 45).
(36) Termenii „rezident” şi „locuieşte” trebuie definiţi uniform în toate Statele Membre, întrucât se referă la concepte
autonome ale dreptului UE (Kozłowski, aliniatele 41-43).
186
(37) În primul rând, deşi aşa cum reiese din aliniatul 33 de mai sus, Statele Membre au o anumită marjă de discreţie când
transpun art. 4(6) din Decizia Cadru 2002/584 în dreptul lor naţional, acestea nu au dreptul să dea acestor termeni un
sens mai larg decât acela care derivă dintr-o interpretare uniformă a respectivei prevederi în Statele Membre în general
(Kozłowski, aliniatul 43).
(38) (…) termenul „locuieşte” nu poate fi interpretat într-un mod larg că ar implica faptul că autoritatea judiciară de
executare poate refuza să execute un mandat european de arestare doar pe motivul că persoana căutată se află temporar
pe teritoriul Statului Membru de executare (Kozłowski, aliniatul 36).
(39) În al doilea rând, când transpun art. 4(6) din Decizia Cadru 2002/584 în dreptul lor naţional, Statele Membre au
obligaţia de a respecta art. 18 TFEU.
(40) În lumina scopului urmărit, în special de art. 4(6) din Decizia Cadru 2002/584, aşa cum se arată în aliniatul 32 de
mai sus, respectiv mărirea şanselor de integrare în societate ale unei persoane condamnate la o pedeapsă privativă de
libertate în alt Stat Membru, resortisanţii Statului Membru de executare şi resortisanţii altor State Membre care locuiesc
sau sunt rezidenţi în Statul Membru de executare şi care sunt integrați în societatea acelui Stat, nu ar trebui în general să
fie trataţi diferit (Wolzenburg, aliniatul 68).
(41) În aceste circumstanţe nu se poate accepta că o persoană căutată care, fără să fie resortisant al Statului Membru de
executare, a locuit sau a fost rezident acolo pentru o anumită perioadă de timp nu este în niciun caz capabil să fi stabilit
legături cu acel Stat care să-i dea posibilitatea de a invoca motivul pentru neexecutarea facultativă (Kozłowski, aliniatul
37).
(42) Aşa cum reiese din paragraful 34 de mai sus, Curtea a recunoscut, cu privire la un Stat Membru care a implementat
art. 4(6) din Decizia Cadru 2002/584, prevăzând condiţii speciale referitoare la aplicarea acelei prevederi că, la fel ca o
condiţie bazată pe naţionalitate pentru proprii resortisanţi, condiţia de rezidenţă o perioadă continuă de cinci ani pentru
resortisanţii altui Stat Membru poate fi privită ca putând să asigure că persoana căutată este suficient integrată în Statul
Membru de executare (Wolzenburg, aliniatul 68).
(43) (…) atunci când un Stat Membru a implementat art. 4(6) din Decizia Cadru 2002/584 fără totuşi să specifice
condiţii privind aplicarea acestei prevederi, este de competenţa autorităţii judiciare de executare – să determine dacă, într-
o situaţie anume, există legături între persoana căutată şi Statul Membru de executare care să ducă la concluzia că
persoana respective „locuieşte” sau este „rezidentă” în sensul art. 4(6) din Decizia Cadru 2002/584 – pentru a face o
apreciere generală a diferiţilor factori care caracterizează situaţia acelei persoane, printre care se numără, în mod special,
durata, natura şi condiţiile prezenţei sale şi familia şi legăturile economice pe care le are cu Statul Membru de executare
(Kozłowski, aliniatele 48, 49) (Wolzenburg, aliniatul 76).
(50) În consecinţă, dacă Statele Membre transpun art. 4(6) din Decizia Cadru 2002/584 în dreptul lor naţional , acestea
nu pot, fără a submina principiul conform căruia nu ar trebui să existe nicio discriminare pe motiv de naţionalitate, limita
acel motiv pentru neexecutare facultativă numai la proprii resortisanţi, excluzând automat şi total resortisanţii altor State
Membre care locuiesc sau sunt rezidenţi pe teritoriul Statului Membru de executare indiferent de legăturile acestora cu
respectivul Stat Membru.
(51) Acest lucru nu înseamnă că Statele Membre în cauză trebuie în mod necesar să refuze să execute mandatul european
de arestare emis pe numele unei persoane rezidente sau care locuieşte în acel Stat Membru ci, în măsura în care persoana
respectivă demonstrează un grad de integrare în societatea acelui Stat Membru comparabilă cu cea a unui resortisant al
acestuia, autoritatea judiciară de executare trebuie să poată fi în măsură să aprecieze dacă există un interes legitim care ar
justifica aplicarea sentinţei pronunţate în Statul Membru emitent pe teritoriul Statului Membru de executare.
(52) Rezultă că, deşi un Stat Membru poate, atunci când transpune art. 4(6) din Decizia Cadru 2002/584, decide să
limiteze situaţiile în care autoritatea sa judiciară de execut poate refuza să predea o persoană care se încadrează în
respectiva prevedere – prin aceasta consolidând sistemul de predare introdus prin această Deciziei Cadru în temeiul
principiului recunoaşterii reciproce (Wolzenburg, aliniatele 58, 59) – nu poate exclude automat şi total resortisanţii altor
State Membre care locuiesc sau sunt rezidenţi pe teritoriul său, indiferent de legăturile pe care le pot avea cu acesta.
(53) (…) deşi deciziile cadru nu pot, aşa cum se arată în art. 34(2)(b) UE, genera efecte directe, caracterul obligator al
acestora totuşi presupune pentru autorităţile naţionale şi, în mod special, pentru instanţele naţionale, obligaţia de a
interpreta dreptul naţional în lumina acestora (Pupino, aliniatele 33, 34).
187
(54) Atunci când instanţele naţionale aplică dreptul naţional sunt prin urmare obligate să îl interpreteze, în măsura
posibilului, în lumina formulării şi al scopului Deciziei Cadru în cauză pentru a obţine rezultatul pe care se bazează
aceasta. Această obligaţie de a interpreta dreptul naţional în temeiul dreptului UE este implicită în sistemul Tratatului
UE, pentru că permite instanţelor naţionale, pentru cauze aflate în jurisdicţia lor, să asigure eficacitatea integrală a
dreptului UE, atunci când judecă diferende aduse în faţa lor (în acest sens, a se vedea în mod special cauzele conexate C-
397/01 la C-403/01 Pfeiffer şi alţii (2004) ECR I-8835, aliniatele 113 şi 114 şi cauza C-282/10 Dominguez (2012) ECR
I-0000, aliniatul 24).
(55) Este adevărat că acest principiu de interpretare a dreptului naţional în temeiul dreptului UE are anumite limitări.
Astfel, obligaţia unei instanţe naţionale de a face referire la conţinutul unei Decizii Cadru atunci când interpretează şi
aplică normele relevante ale legislaţiei naţionale este limitată de principii generale legislative şi nu poate servi ca bază
pentru o interpretare a dreptului naţional contra legem (Pupino, aliniatul 47 şi Dominguez, aliniatul 25 şi jurisprudenţa
citată).
(56) Cu toate acestea, fapt este că principiul conform căruia dreptul naţional trebuie interpretat în temeiul dreptului UE
presupune de asemenea ca instanţele naţionale să facă tot ce intră în competenţele lor, luând în considerare întregul corp
al dreptului naţional şi aplicând metodele interpretative recunoscute de acesta, în vederea asigurării că Decizia Cadru în
cauză este complet eficientă şi a obţine un rezultat conform cu obiectivul urmărit de aceasta (a se vedea, în acest sens,
Dominguez, aliniatul 27 şi jurisprudenţa citată).
(59) Art. 4(6) din Decizia Cadru 2002/584 şi art. 18 TFEU trebuie interpretate ca având sensul că, deşi un Stat Membru
poate, transpunând art. 4(6), decide să limiteze situaţiile în care o autoritate judiciară de executare poate refuza predarea
unei persoane care se încadrează la respectivul articol, nu poate exclude automat şi absolut din domeniul acestuia pe
resortisanţii altor State Membre sau pe rezidenţii de pe teritoriul său, indiferent de legătura acestora cu Statul în cauză.
(60) Instanţa naţională are obligaţia, luând în considerare întregul drept naţional şi aplicând metodele interpretative
recunoscute de acesta, să interpreteze acea lege, în cea mai mare măsură posibil, în lumina formulării şi scopului
Deciziei Cadru 2002/584, pentru a se asigura că respectiva Directivă Cadru este complect eficientă şi a obţine un rezultat
conform cu obiectivul urmărit de acesta.
Cauza C-396/11 Radu (hotărârea din 29 ianuarie 2013)
În fapt
La 25 mai şi la 3 iunie 2009, instanţa din România, în calitate de autoritate judiciară de executare, a fost sesizată cu
cererile înaintate de autorităţile judiciare germane referitor la predarea Dl. Radu, persoană căutată pe baza a patru
mandate europene de arestare, emise de diferite parchete germane, în scopul urmăririi penale pentru fapte corespunzând
infracţiunii de jaf. Dl. Radu nu a consimţit să fie predat.
Prin decizia din 5 iunie 2009, instanţa din România a ordonat executarea a trei dintre mandatele europene de arestare, dar
a refuzat să execute pe cel de-al patrulea, pe motivul că Dl. Radu era urmărit penal în România pentru aceeași faptă ca şi
cea pe care se baza mandatul. În consecință, a amânat predarea Dl. Radu în aşteptarea concluziei procedurii din acea
cauză în faţa instanţelor române.
Prin hotărârea din 18 iuie 2009, Curtea Supremă a României a susţinut apelul şi retrimis cauza la tribunalul de primă
instanţă. La audierea din 22 februarie 2011, în faţa tribunalului de primă instanţă, Dl. Radu s-a opus executării
mandatelor europene de arestareS emise împotriva sa. Dl. Radu a argumentat, pentru a se opune predării sale, că
mandatele europene de arestare au fost emise de autoritatea judiciară emitentă fără ca el să fi fost audiat în prealabil, cu
încălcarea prevederilor art. 47 şi 48 din Cartă şi a art. 6 din ECHR.
Ratio decidendi
(32) (…) dreptul de a fi audiat, care este garantat de art. 6 din ECHR şi menţionat de instanța care a adresat întrebările
sale este astăzi prevăzut în art. 47 şi 48 din Cartă. Prin urmare, este necesar să se facă referire la acele prevederi ale
Cartei (a se vedea, în acest sens, hotărârea din 6 noiembrie 2012 din Cauza C-199/11 Ottis şi alţii, aliniatele 46 şi 47 şi
jurisprudenţa citată).
(33) (…) este clar, în special din art. 1(1) şi (2) din Decizia Cadru şi din expunerile expunerile 5 şi 7 din preambulul
acesteia, că scopul deciziei este să înlocuiască sistemul multilateral de extrădare între Statele Membre cu un sistem de
predare, ca între autorităţi judiciare, a persoanelor condamnate sau suspecte, în scopul aplicării hotărârilor sau urmăririi
penale bazate pe principiului recunoaşterii reciproce (Lopes Da silva Jorge, aliniatul 28 şi jurisprudenţa citată).
188
(34) Decizia Cadru 2002/584 îşi propune, prin urmare, înfiinţând un nou sistem simplificat şi mai eficient de a preda
persoane condamnate sau suspectate de a fi încălcat legea penală, în vederea facilitării și accelerării cooperării judiciare,
pentru a contribui la obiectivul stabilit pentru UE de a deveni o zonă de libertate, securitate şi justiţie, bazându-se pe
înaltul grad de încredere care ar trebui să existe între Statele Membre (West, aliniatul 53 şi jurisprudenţa citată).
(35) În conformitate cu art. 1(2) din Decizia Cadru 2002/584, Statele Membre sunt, în principiu, obligate să acţioneze în
baza unui mandat european de arestare.
(36) (…) în conformitate cu prevederile Deciziei Cadru 2002/584, Statele Membre pot refuza să execute un astfel de
mandat numai în cazurile obligatorii de neexecutare, prevăzute la art. 3 din aceasta şi în cazurile de neexecutare
facultativă, enumerate în art. 4 şi 4a (Leyman şi Pustovarov, aliniatul 51) (Mantello, aliniatul 37). De asemenea,
autoritatea judiciară de executare poate executa mandatul european de arestare numai în condiţiile prevăzute la art. 5 din
Decizia Cadru.
(43) (…) autorităţile judiciare de executare nu pot refuza să execute un mandat european de arestare emis în scopul
efectuării unei urmăriri penale pe motivul că persoana căutată nu a fost audiată în Statul Membru emitent înaintea
emiterii mandatului.
Cauza C-399/11Melloni (hotărârea din 26 februarie 2013)
În fapt
În octombrie 1996, instanţa spaniolă a autorizat extrădarea în Italia a Dl. Melloni, resortisant italian, pentru ca acesta să
fie judecat acolo privind faptele specificate în mandatele de arestare emise de instanţa italiană. După ce a fost eliberat
condiţionat, Dl. Melloni a fugit, astfel încât nu a putut fi predat autorităţilor italiene.
În 1997, instanţa italiană a declarat că Dl. Melloni nu s-a prezentat în instanţă şi a dispus ca în viitor să se notifice
avocaţii aleşi şi numiţi de acesta. Printr-o hotărâre a instanţei italiene din 2000, ulterior confirmată în apel şi în casaţie,
Dl. Melloni a fost condamnat in absentia la 10 ani de închisoare pentru fraudă bancară.
După arestarea sa de către poliţia spaniolă, Dl. Melloni s-a opus predării sale către autorităţile italiene, arătând întâi că în
faza de apel numise alt avocat, revocând numirea celor doi avocaţi anteriori şi cu toate acestea notificarea a fost
transmisă tot lor.
În al doilea rând, a arătat că, în temeiul dreptului procedural italian, este imposibil să se introducă apel împotriva
sentinţelor pronunţate in absentia, motiv pentru care executarea mandatului european de arestare ar trebui, acolo unde
este cazul, să se facă în mod condiţionat de garantarea de către Italia a posibilităţii de a introduce apel împotriva hotărârii.
În septembrie 2008, instanţa spaniolă a hotărât să-l predea pe Dl. Melloni autorităţilor italiene pentru a ispăşi pedeapsa
pronunţată în cazul său de instanţa italiană, considerând că nu s-a dovedit că avocaţii numiţi de Dl. Melloni încetaseră
să-l reprezinte. Instanţa spaniolă a considerat că dreptul său la apărare fusese respectat, întrucât acesta luase cunoștință de
data stabilirii următoarei audieri, a lipsit deliberat şi a numit doi avocaţi care să-l reprezinte și să-l apere, care au acţionat
în această capacitate în primă instanţă şi în procedurile de apel şi casaţie, astfel epuizând toate căile de atac.
Dl. Melloni a înaintat o acţiune împotriva acelui ordin la Curtea Constituţională a Spaniei. Curtea a întrebat ECJ dacă
Decizia Cadru permite instanţelor spaniole să îl predea pe Dl. Melloni, cu condiţia existenţei posibilităţii de recurs în
cazul condamnării acestuia, aşa cum prevede jurisprudenţa Curţii Constituţionale a Spaniei.
Ratio decidendi
(32) O interpretare literală este confirmată de faptul că întrucât prevederile art. 4a din Decizia Cadru 2002/584 trebuie
considerate norme procedurale (a se vedea, prin analogie, cauzele conexate C-361/02 şi C-32/02 Tsapalos şi Diamantakis
(2004) ECR I-6405, aliniatul 20 şi (Santesteban Goicoechea aliniatul 80), acestea sunt aplicabile procedurii de predare în
cauza principală care este încă pendinte. În temeiul jurisprudenţei consacrate, normele procedurale se consideră în
general că se aplică tuturor procedurilor pendinte la data intrării în vigoare, în timp ce normele de drept materiale sunt de
obicei interpretate ca neaplicându-se situaţiilor existente înaintea intrării acestora în vigoare (a se vedea, inter alia,
cauzele conexate 212/80 până la 217/80 Meridionale Industria Salumi şi alţii (1981) ECR 2735, aliniatul 9; Cauza C-
467/05 Dell'Orto (2007) ECR I-5557, aliniatul 48; (Santesteban Goicoechea, aliniatul 80).
(36) (…) aşa cum reiese, în mod special din art. 1(1) şi (2) din Decizia Cadru 2002/584 şi din expunerile 5 şi 7 din
preambulul acesteia, scopul deciziei este să înlocuiască sistemul multilateral de extrădare între Statele Membre cu un
sistem de predare, ca între autorităţi judiciare, a persoanelor condamnate sau suspecte, în scopul aplicării hotărârilor sau
urmăririi penale bazate pe principiului recunoaşterii reciproce (Radu, aliniatul 33).
189
(37) Decizia Cadru 2002/584 îşi propune, prin urmare, înfiinţând un nou sistem simplificat şi mai eficient de a preda
persoane condamnate sau suspectate de a fi încălcat legea penală, în vederea facilitării și accelerării cooperării judiciare,
înaltul grad de încredere care ar trebui să existe între Statele Membre (Radu, aliniatul 34).
(38) În conformitate cu art. 1(2) din Decizia Cadru 2002/584, Statele Membre sunt, în principiu, obligate să acţioneze în
temeiul unui mandat european de arestare. În conformitate cu prevederile Deciziei Cadru , Statele Membre pot refuza să
execute un astfel de mandat numai în cazurile obligatorii de neexecutare, prevăzute la art. 3 din aceasta şi în cazurile de
neexecutare facultativă enumerate în art. 4 şi 4a. De asemenea, autoritatea judiciară de executare poate executa mandatul
european de arestare numai în condiţiile prevăzute la art. 5 din Decizia Cadru (Radu, aliniatele 35, 36).
(46) (…) art. 4A(1) din Decizia Cadru 2002/584 trebuie interpretat ca împiedicând autoritatea judiciară de executare, în
circumstanţele specificate în respectiva prevedere, să execute mandatul european de arestare emis în scopul executării
unei pedepse cu condiția ca respectiva condamnare pronunţată in absentia să fie deschisă recursului în Statul Membru de
executare.
(49) Referitor la domeniul dreptului la un recurs judiciar eficient şi la un proces corect, prevăzut la art. 47 din Cartă şi la
drepturile la apărare garantate de art. 48(2) din acesta, se va observa că, deşi dreptul acuzatului de a se prezenta în
persoană la proces este o componentă esenţială a dreptului la un proces corect, acel drept nu este absolut (a se vedea,
inter alia, Cauza C-619/10 Trade Agency (2012)ECR I-000, aliniatele 52 şi 55). Acuzatul poate renunţa la acel drept de
bună voie, fie în mod expres fie tacit, cu condiţia ca renunţarea să se facă într-un mod neechivoc, are un minimum de
garanţii proporţionale importanţei acestui drept şi nu este contrar niciunui interes public. În mod special, încălcarea
dreptului la un proces corect nu a fost stabilită, chiar când acuzatul nu s-a prezentat în persoană, dacă a fost informat
referitor la data şi locul procesului sau a fost apărat de un avocat căruia i-a dat un mandat în acest sens.
(54) (…) Art. 4A(1) din Decizia Cadru 2002/584 este compatibil cu cerinţele prevăzute la art. 47 şi 48(2) din Cartă.
(59) (…) în virtutea primatului dreptului UE, care este o caracteristică esenţială a ordinii juridice UE (a se vedea Opinia
1/91 (1991) ECR I-6079, aliniatul 21 şi Opinia 1/-9 (2011) ECR I-1137, aliniatul 65), nu se poate permite normelor
dreptului naţional, chiar ale unei ordini constituţionale, să submineze eficienţa dreptului UE pe teritoriul acelui stat (a se
vedea, în acest sens, inter alia, Cauza 11/70 Internaţionale Handelsgesellschaft (1970) ECR 1125, aliniatul 3 şi Cauza C-
409/06 Winner Wetten (2010) ECR I-8015, aliniatul 61).
(64) (…) Art. 53 din Cartă trebuie interpretat ca nepermiţând unui Stat Membru să predea o persoană condamnată in
absentia condiţionat de faptul că respectiva condamnare să fie deschisă recursului în Statul Membru emitent, pentru a
evita un efect negativ asupra dreptului la un proces corect şi drepturile de apărare garantate de constituţia acestuia.
Cauza C-168/13 PPU Jeremy F. (hotărârea din 30 mai 2013)
Cadru legislativ
Codul de procedură penală francez prevede că, după ce o persoană a fost predată unui alt Stat Membru pe baza unui
mandat european de arestare, instanţa trebuie să pronunţe decizia în termen de 30 de zile, „fără drept de apel”, inter alia
referitor la o cerere de a extinde efectele acelui mandat astfel încât să acopere alte infracţiuni.
În fapt
Instanţa britanică a emis, la 25 septembrie 2012, un mandat european de arestare împotriva lui Heremy F., resortisant
britanic, privind urmărirea penală împotriva sa în temeiul faptelor comise în Marea Britanie şi care, conform dreptul
britanic, puteau constitui infracţiune de răpire de minor, pentru care pedeapsa maximă este şapte ani de închisoare.
Arestat în Franţa la 28 septembrie 2012, Dl. F. a declarat în mod expres, în faţa instanţei franceze, că era de acord cu
predarea sa către autorităţile judiciare din Marea Britanie, dar nu renunţa la regula specializării, conform căreia o
persoană care a făcut obiectul unui mandat de arestare nu poate fi urmărită penal, condamnată sau arestată pentru o
infracţiune comisă înainte de predarea sa, alta decât fapta pentru care a fost predată.
Prin hotărârea din 4 octombrie 2012, instanţa franceză a ordonat ca Dl. F. să fie predat autorităţilor judiciare din Marea
Britanie în scopul urmăririi penale specificate în mandatul european de arestare. Dl. F. a fost predat la 10 octombrie 2012
şi a fost în închisoare în Marea Britanie de la acea dată. La 22 octombrie 2012, procurorul francez a primit o cerere din
partea autorităţilor judiciare din Marea Britanie prin care se cerea acordul instanţei franceze pentru a-l urmări penal pe
Dl. F în legătură cu fapte comise în Marea Britanie înainte de predarea sa, fapte care puteau constitui o infracţiune alta
190
decât cea care a stat la baza predării sale. Ca urmare a audierii din 18 decembrie 2012, instanţa franceză a decis, prin
hotărârea din 15 ianuarie 2013, să îşi dea acordul în sensul cererii ca predarea să se prelungească în vederea iniţierii de
noi proceduri de urmărire penală împotriva Dl. F. pentru acuzaţii de activitate sexuală cu o persoană de sex feminin
minoră, în vârstă de 16 ani, care a avut loc în perioada 1 iulie 2012 – 20 septembrie 2012.
Urmare unui apel introdus de Dl. F. în faţa Curţii de Casaţie împotriva hotărârii din 15 ianuarie 2013, Curtea de Casaţie
s-a adresat Consiliului Constituţional cu o întrebare prioritară privind constituţionalitatea din punct de vedere al
dreptului francez. Întrebarea era dacă Decizia Cadru permitea absenţa recursului jurisdicţional împotriva deciziei
Chambre d’instruction. Întrebarea adresată Consiliului Constituţional era dacă specificând că tribunalul de primă
instanţă urma să se pronunţe „fără drept de recurs”, dreptul francez în domeniul urmăririi penale încălca sau nu dreptul
la un recurs judiciar eficient şi principiul egalităţii în faţa instanţelor. Dacă totuşi, Decizia Cadru trebuia să se interpreteze
ca interzicând pe o altă bază, posibilitatea unui astfel de recurs, pe motivul, de exemplu, că introducerea unui astfel de
apel ar fi fost incompatibilă cu termenul obligatoriu prevăzut de Decizia Cadru, Conseil Constitutionnel ar fi fost înclinat
să dea precedenţă dreptului UE şi nu să recunoască un posibil drept de acţiune care rezultă din principiile rangului
constituţional din Franţa. În acest sens, decizia Conseil Contitutionnel ar fi fost în temeiul jurisprudenţei Curţii de
Justiţie, aşa cum reiese din hotărârea pronunţată în cazul Melloni.
Ratio decidendi
Principiul recunoaşterii reciproce (a hotărârilor judiciare)
(34) (…) în sensul Deciziei Cadru, aşa cum reiese, în mod special din art. 1(1) şi (2) din Decizia Cadru 2002/584 şi din
expunerile 5 şi 7 din preambulul acesteia, rezultă că scopul deciziei este să înlocuiască sistemul multilateral de extrădare
între Statele Membre cu un sistem de predare, ca între autorităţi judiciare, a persoanelor condamnate sau suspecte în
scopul aplicării hotărârilor sau urmăririi penale bazate pe principiului recunoaşterii reciproce (Radu, aliniatul 33)
(Melloni, aliniatul 36).
(35) Decizia Cadru 2002/584 îşi propune prin urmare înfiinţarea unui nou sistem simplificat şi mai eficient de a preda
persoane condamnate sau suspectate de a fi încălcat legea penală, în vederea facilitării şi accelerării cooperării judiciare,
înaltul grad de încredere care ar trebui să existe între Statele Membre (Radu, aliniatul 34) (Melloni, aliniatul 37).
(36) Principiul recunoaşterii reciproce, care este „piatra de temelie” a cooperării judiciare, înseamnă că, în conformitate
cu art. 1(2) din Decizia Cadru, Statele Membre sunt obligate în principiu să acţioneze în temeiul mandatului european de
arestare. Prin urmare, acestea sunt fie obligate să execute, fie nu au dreptul de a refuza să execute un astfel de mandat, şi
pot face executarea pe baza unor condiţii numai în cazurile stipulate la art. 3 şi 5 din Decizia Cadru. De asemenea,
conform art. 28(3) din Decizia Cadru, acordul pentru o predare ulterioară poate fi refuzat numai în acele cazuri anume
(Wolzenburg, aliniatul 55 şi jurisdicţia citată) şi numai acele cazuri pot justifica refuzarea consimţământului privind
extinderea unui mandat european de arestare la o infracţiune comisă înainte de predarea persoanei căutate, alta decât
aceea pentru care aceasta a fost predată în conformitate cu prevederile art. 27(4) din Decizia Cadru.
Posibilitate de a introduce recurs cu efect suspensiv de executare
(41) (…) urmărind obiectivul, la care se face referire în paragraful 35 de mai sus, de a facilita şi accelera cooperarea
judiciară pentru a contribui la obiectivul stabilit pentru UE de a deveni o zonă de libertate, securitate şi justiţie, Decizia
Cadru însăşi, aşa cum se arată în primul paragraf din expunerea 12 din acest preambul, de asemenea respectă drepturile
fundamentale şi respectă principiile recunoscute de art. 6 UE şi reflectate în Cartă, în special în Capitolul VI, referitor la
persoana pe numele căreia s-a emis un mandat european de arestare.
(42) La acest punct, este de menţionat că, în procedurile de extrădare, în procedura de predare stabilită de Decizia Cadru
dreptul la o cale de atac eficientă prevăzut în art. 13 din Convenţie şi art. 47 din Cartă, aplicabilă în procedura principală,
are o importanţă specială.
(44) Principiul protecţiei judiciare eficiente acordă persoanei un drept de acces la justiţie, dar nu la un număr de niveluri
ale jurisdicţiei (Cauza C-69/10 Samba Diouf (2011) ECR I-7151, aliniatul 69).
(48) (…) Chiar şi în urmărirea penală pentru aplicarea unei pedepse privative de libertate sau a unui ordin de detenţie sau
în procedurile de urmărire penală materiale, care sunt în afara domeniului Deciziei Cadru şi al dreptului UE, Statele
Membre au totuşi obligaţia de a respecta drepturile fundamentale prevăzute în Convenţie sau în dreptul naţional, printre
care se poate număra şi dreptul la un al doilea nivel de jurisdicţie, pentru persoane găsite vinovate de o infracţiune de
către o instanţă.
191
(49) Această obligaţie subliniază nivelul ridicat de încredere între Statele Membre şi principiul recunoaşterii reciproce a
hotărârilor judiciare, pe care se bazează mecanismul mandatului european de arestare şi justifică formularea expunerii 10
din preambulul la Decizia Cadru, conform căreia implementarea mandatului european de arestare poate fi suspendată
numai în cazul unei încălcări grave şi persistente de către un Stat Membru a principiilor specificate în art. 6(1) UE,
stabilită de Consiliu în conformitate cu art. 7(1) UE, cu consecinţele prevăzute la art. 7(2) UE.
(50) Principiul recunoaşterii reciproce, pe care se bazează însăşi sistemul mandatelor europene de arestare, fundamentat
pe încrederea reciprocă între Statele Membre că sistemele lor juridice naţionale sunt în măsură să asigure o protecţie
echivalentă şi eficace a drepturilor fundamentale recunoscute la nivelul UE, în special în Cartă, astfel încât se prevede în
sistemul juridic al Statului Membru de executare că persoanele care fac obiectul unui mandat european de arestare se pot
folosi de orice căi de atac pe care le permite legalitatea procedurilor de urmărire penală de aplicare a pedepsei privative
de libertate sau ordinului de detenţie, sau procedura de urmărire penală materială care a dus la respectiva sentinţă sau
ordin, să fie contestată (a se vedea, prin analogie, Cauza C-491/10 PPU Aguirre Zarraga (2010) ECR I-14247,
paragrafele 70 şi 71).
(55) Art. 27(4) şi 28(3)(c) din Decizia Cadru trebuie interpretate ca neîmpiedicând Statele Membre de a asigura o cale de
atac prin care se suspendă executarea deciziei autorităţii judiciare care se pronunţă asupra consimţământului fie pentru
urmărire penală, condamnare fie detenţie, în scopul executării unei sentinţe privative de libertate a unei persoane pentru
o infracţiune comisă înaintea predării sale în temeiul unui mandat european de arestare, alta decât cea pentru care aceasta
a fost predată, sau predarea unei persoane către un Stat Membru altul decât Statul Membru de executare, în temeiul
mandatului european de arestare emis pentru o infracţiune comisă înaintea predării sale.
Limitele unui drept de recurs cu efect suspensiv de executare
(59) În ceea ce priveşte acele termene, trebuie să se facă o distincţie între acelea stabilite la art. 17 din Decizia Cadru
pentru executarea mandatului european de arestare şi cele specificate la art. 2(4) şi 28(3)(c) privind consimţământul la
extinderea mandatului sau la o predare ulterioară. În oricare dintre cazuri, art. 15(1) din Decizia Cadru prevede în
general că autoritatea judiciară de executare este cea care trebuie să decidă dacă o persoană urmează să fie predată „în
limitele de timp şi în condiţiile definite în această Directivă Cadru”.
(64) (…) termenele prescrise la art. 17 din Decizia Cadru trebuie interpretate ca prevăzând pronunţarea deciziei definitive
privind executarea mandatului european de arestare, în principiu, fie în termen de 10 zile de consimţământul dat privind
predarea persoanei căutate, fie, în ale cazuri, în termen de 60 de zile de la arestare. Numai în cazuri specifice pot fi acele
perioade extinse cu încă 30 de zile şi numai în circumstanţe excepţionale se permite unui Stat Membru să nu respecte
termenele prevăzute la art. 17.
(75) (…) art. 27(4) şi 28(3)(c) din Decizia Cadru trebuie interpretate ca neîmpiedicând Statele Membre să permită
înaintarea unei căi de atac care să suspende executarea hotărârii autorităţii judiciare, se pronunţă, în termen de 30 de zile
de la primirea cererii, privind aprobarea fie a urmăririi penale, a condamnării, fie a detenţiei în vederea aplicării unei
pedepse privative de libertate sau a unui ordin de detenţie a unei persoane pentru o infracţiune comisă înaintea predării
sale conform unui mandat european de arestare, dintr-un motiv altul decât cel pentru care persoana a fost predată, sau să
predea o persoană către un Stat Membru altul decât Statul Membru de executare, ca urmare a unui mandat european de
arestare emis pentru o infracţiune comisă înaintea predării sale, cu condiţia ca hotărârea definitivă să se adopte în
termenele prevăzute la art. 17 din Decizia Cadru.
192
PROPUNERI ÎN MATERIA ÎMBUNĂTĂŢIRII INSTRUMENTELOR LEGISLATIVE PE PALIERUL
CIRCULAŢIEI RUTIERE Şi SIGURANŢEI RUTIERE
PROPOSALS IN THE MATTER OF IMPROVEMENT OF THE LAW INSTRUMENTS IN THE
FIELD OF ROAD TRAFFIC AND SAFETY
PROPOSITION DANS LA MATIÈRE DE L’AMÉLIORATION DES INSTRUMENTS LÉGISLATIFS
SUR LE PALIER DE LA CIRCULATION ROUTIÈRE ET DE LA SÉCURITÉ ROUTIÈRE
Lector univ. Dr. Florin Stelian BOBIN

Procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti
Abstract
The article tackles the main problems linked to the actual content of the laws related to traffic safety and
presents own conceptual view of the author related to the possible modifications and enhancements of the articles of the
law of an actual and practiccal-operational point-of-view.
Keywords: law, road safety, enhancements, sugestions, Romanian laws.
Dacă până la intrarea în vigoare a legii 187/2012 de punere în aplicare a Codului Penal infracţiunile contra
siguranţei circulaţiei rutiere erau prevăzute în cuprinsul O.U.G. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, în
prezent articolele respective sunt abrogate şi conţinutul similar acestora este introdus în cuprinsul Codului penal. Acestea
sunt incluse în titlul al VII – lea „Infracţiuni contra siguranţei publice”, în capitolul II ce poartă titlul „Infracţiunile contra
siguranţei circulaţiei rutiere”. Acestor incriminări, preluate în Codul penal, li s-au adus mai multe modificări sau
completări. Astfel, s-au stabilit denumiri marginale la toate infracţiunile la regimul circulaţiei pe drumurile publice,
iar la unele variante tip sau atenuate ale acestor fapte, s-a prevăzut pedeapsa amenzii ca pedeapsă alternativă.
Infracţiunile contra siguranţei circulaţiei reprezintă ansamblul faptelor penale prin a căror incriminare şi
sancţionare se ocroteşte, în principal, acea valoare socială care este securitatea circulaţiei pe drumurile publice. Această
categorie de infracţiuni s-a constituit ca un grup aparte în sistemul infracţiunilor ca urmare a amplificării şi diversificării
încălcărilor produse în cadrul circulaţiei rutiere, a creşterii gradului de pericol al acestor încălcări, a necesităţii unei
intervenţii mai eficiente a legiuitorului în acest domeniu spre a asigura ocrotirea în mod corespunzător a valorii sociale
puse în pericol.
Respectarea cu stricteţe a regulilor de circulaţie pe drumurile publice previne o circulaţie haotică, anarhică a
vehiculelor, împiedicând crearea acelor condiţii susceptibile să amplifice pericolul intrisec pe care-l prezintă circulaţia
unui vehicul pe drumurile publice.
În urma cercetărilor personale efectuate, precum şi din analiza prevederilor legislative existente, apreciem
oportune formularea următoarelor propuneri în materie:
- realizarea unui cod rutier care să fie gândit în mod logic, după o corectă analiză. Astfel, ar trebui eliminate
articolele care nu au nici un conţinut logic sau care anulează alte elemente prezentate anterior. Precizăm faptul că la
momentul de faţă statul român nu are un cod Rutier, în ciuda faptului că OUG 195/2002 rep., este percepută în acest
sens;
- cu privire la conţinutul OUG 195/2002 rep., apreciez ca oportune unele modificări pe palierul incident
conceptelor legate de siguranţa rutieră. În acest sens, propun următoarele potenţiale modificări cu privire la pasageri:
conducătorii de autovehicule care au locuri prevăzute prin construcţie cu centuri de siguranţă trebuie să îi informeze pe
pasageri cu privire la obligaţia legală de a le purta în timpul circulaţiei pe drumurile publice; de asemenea, conducătorii
de autovehicule să se asigure că minorii poartă centurile de siguranţă sau sunt transportaţi numai în dispozitive de fixare
în scaune pentru copii omologate; interzicerea transportării copiilor cu vârste mici (3-5 ani) în autovehicule care nu sunt
echipate cu sisteme de siguranţă, excepţie făcând cele destinate transportului public de persoane şi taxiurile, cu
menţiunea că minorii să poată ocupa doar locurile din spate;
- Obligaţiile stipulate în cuprinsul actului normativ (posibilul Cod Rutier) ar trebui să prevadă clar condiţiile în
care se realizează. De exemplu, în cazul examenului medical ar trebui prevăzute perioadele la care se efectuează. Simpla
menţionare a faptului că examinarea medicală şi psihologică se efectuează periodic, nu are nici o finalitate şi nici un
efect. Tot în privinţa prevederilor din cuprinsul actelor normative, în cazul obligaţiilor, ar trebui menţionate clar
sancţiunile care se vor aplica în cazul nerespectării acestora. Altfel, ca şi în cazul examenului medical şi psihologic
periodic, avem de a face cu prevederi lipsite de efect;
- modificarea prevederilor art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor,
aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că o
parte din sumele provenind din amenzile aplicate pentru contravenţiile la regimul circulaţiei pe drumurile publice, să se
facă venit la bugetul de stat;
193
- crearea unor instrumente legislative menite să oblige de o manieră eficientă persoanele sancţionate
contravenţional să achite într-un termen clar determinat amenzile aplicate, fiind binecunoscut faptul că în prezent aceste
măsuri rămân deseori fără finalitate;
- în situaţia în care o persoană săvârşeşte o infracţiune la regimul circulaţiei rutiere (de exemplu, art. 335 C.P. –
conducerea unui vehicul fără permis de conducere sau art.336 C.P. – conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului
sau a altor substanţe) şi este adoptată o soluţie de netrimitere în judecată, respectiv renunţare la urmărirea penală, ar
trebui modificat cadrul legal actual în sensul de a nu i se permite restituirea permisului de conducere, respectiv susţinerea
examenului pentru obţinerea permisului de conducere până nu face dovada achitării integrale a cheltuielilor judiciare la
care a fost obligat. Legat de acest aspect, este de menţionat faptul că în art. 274 alin.1 C.P.P. se prevede că în caz de
renunţare la urmărirea penală, condamnare, amânare a aplicării pedepsei sau renunţare la aplicarea pedepsei, inculpatul
este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat (…). Se poate lesne observa că în atare situaţii, respectiv
soluţiile antemenţionate, este nevoie ca în cauzele penale să se pună în mişcare acţiunea penală, astfel încât suspectul să
devină inculpat pentru a putea fi obligat la plata cheltuielilor judiciare. Cu alte cuvinte, dacă în cauză nu este pusă în
mişcare acţiunea penală, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, ceea ce nu face decât să consume bani publici în
loc să ducă la consolidarea bugetelor locale sau de stat. Faţă de cele expuse mai sus, apreciez că cel puţin pentru o parte
dintre infracţiunile prevăzute în Codul Penal şi cu precădere cele privitoare la regimul circulaţiei rutiere, acolo unde în
foarte multe cazuri se dispun soluţii de netrimitere în judecată, ar fi trebuit reglementată posibilitatea procurorului de a
dispune amenzi administrative (celebrul ”18 indice 1” din vechiul Cod, chiar dacă din definiţia actuală a infracţiunii a
fost eliminată trăsătura pericolului social) sau chiar amenzi penale.
- referitor la infracţiunea prev.de art.336 C.P., chiar dacă actuala reglementare este vădit îmbunătăţită în sensul
că este prevăzut în textul ei că prezintă importanţă valoarea alcoolemiei la momentul prelevării mostrelor biologice,
apreciez că ar fi fost binevenit şi instituirea unui sistem de stabilire a alcoolemiei prin dotarea organelor de poliţie rutieră
cu alcoolmetre care să poată stabili pe loc alcoolemia fiecărui conducător auto supus unei astfel de proceduri sau să se
poată lua măsuri eficiente pentru recoltarea mostrelor biologice într-un timp de cel mult 15 minute de la momentul
depistării în trafic sau al producerii vreunui eveniment rutier (accident). Aceste reglementări, în opinia mea ca practician,
ar fi fost oportune întrucât pot exista şi situaţii în care din motive obiective ori subiective, persoanele cărora trebuie să li
se recolteze mostre biologice sunt conduse la unităţile medico-legale sau spitaliceşti la intervale mari de timp, chiar şi de
circa 3-4 ore, astfel încât rezultatele alcoolemiei în urma prelevării mostrelor biologice de sânge în aceste condiţii, este
clar că nu mai pot fi considerate concludente raportat la fapta săvârşită în urmă cu aceste mari intervale de timp. Poate ar
fi fost necesar ca legiuitorul, în aceste cazuri de excepţie să fi dat posibilitatea organelor de urmărire penală să poată
dispune expertize medico-legale privind efectuarea calculului retroactiv al alcoolemiei;
- de asemenea, tot cu privire la infracţiunea de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor
substanţe, prev. de art.336 C.p., se constată, o practică relativ constantă a instanţelor de judecată în a dispune hotărâri de
renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei. Facem această menţiune fără a avea nici pe departe
intenţia de a ştirbi din suveranitatea instanţelor sau a judecătorilor, de a hotărî conform propriilor convingeri şi raportat la
fiecare speţă în parte, însă trebuie precizat că în cazul unor astfel de hotărâri, inculpaţilor nu li se mai poate aplica măsura
administrativă a anulării permiselor de conducere. Considerăm că se impune o modificare a reglementărilor în materie,
astfel încât, chiar şi în cazul unor astfel de soluţii ale instanţelor, să se poată dispune măsura anulării pe cale
administrativă a permisului de conducere, astfel încât, numărul persoanelor care conduc sau sunt tentate să conducă sub
influenţa alcoolului, să se reducă substanţial, cu consecinţa diminuării numărului de infracţiuni săvârşite, sau, de ce nu, a
diminuării numărului de victime ale unor accidente rutiere produse în astfel de condiţii.
- apreciez că se impune o modificare substanţială a art. 111 alin. 6 din OUG 195/2002 rep., care prevede că
”…procurorul care efectuează urmărirea penală sau exercită supravegherea cercetării penale ori, în faza de judecată,
instanţa de judecată investită cu soluţionarea cauzei poate dispune prelungirea dreptului de circulaţie, cu câte cel mult 30
de zile, până la …”, în sensul că măsura reţinerii permisului de conducere, fiind un act administrativ al organelor de
poliţie rutieră, şi atributul de a prelungi dreptul de conducere în cazul în care permisul de conducere a fost reţinut, ar
trebui să revină tot organelor de poliţie;
- pentru judecarea cu celeritate a dosarelor, ar fi necesar să se creeze instanţe specializate pentru domeniul
circulaţiei rutiere, în cadrul cărora să funcţioneze resurse specializate pentru soluţionarea acestora, întrucât, din practica
judiciară, se poate observa faptul că, pentru soluţionarea dosarelor din domeniul rutier, derularea acestora durează un
timp nejustificat de lung;
- crearea unui serviciu public on-line ce va permite utilizatorilor plata amenzilor contravenţionale,
- eliminarea proceselor-verbale de contravenţie şi instituirea unui sistem de plată a amenzilor pe loc, pe bază de
chitanţă;
- noi propuneri legislative în vederea unei mai bune puneri în aplicare la nivel transfrontalier a Directivei privind
schimbul transfrontalier de informaţii referitoare la infracţiunile legate de siguranţa rutieră;
- transpunerea tuturor reglementărilor UE în legislaţia naţională şi preluarea modelelor legislative furnizate de
state precum Olanda şi Suedia, întrucât acestea reprezintă cele mai eficiente state în materia colectării amenzilor
(Olanda) şi respectiv politicilor de prevenţie în domeniul siguranţei rutiere (Suedia).
194
IMPACTUL TRATATULUI DE LA LISABONA ASUPRA COOPERĂRII JUDICIARE ÎN MATERIE
PENALĂ
THE IMPACT OF THE LISBON TREATY OVER THE JUDICIAL COOPERATION IN CRIMINAL
MATTER
L’IMPACT DU TRAITÉ DE LISBONNE SUR L’ENTRAIDE JUDICIAIRE EN MATIÈRE PÉNALE
Tudorel Ştefan
Tratatul de la Lisabona a fost şi este considerat ca fiind un tratat care simplifică structura Uniunii Europene şi permite o
mai bună garantare a protecţiei drepturilor cetăţenilor Uniunii Europene. Totuşi, într-un domeniu ce interesează
practicienii în materia dreptului penal, aceste îmbunătăţiri sunt însoţite şi de sporire a complexităţii obligaţiilor ce le
revin.
Astfel, în domeniul cooperării judiciare în materie penală, practicienii au lucrat în paralel, începând cu 1 decembrie 2009
și până în prezent, cu două tipuri de legislaţie europeană şi reguli diferite de aplicare a acesteia. Pe de o parte, sunt în
vigoare convențiile, deciziile şi deciziile-cadru specifice fostului pilon III al UE, iar pe de altă parte vor fi în vigoare
regulamente, directive, decizii specifice fostului pilorn I al UE.
Cum s-a ajuns la această situație?
O primă explicație constă în faptul că statele membre consideră dreptul penal și politicile penale ca făcând parte din
esența suveranității naționale și, de aceea, au avansat reticent pe drumul cooperării penale. Această reticență a fost
influențată, pe de o parte, de necesitatea practică de a rezolva anumite probleme la nivelul UE, iar, pe de altă parte, de
rezistența la această soluție. Ca o consecință, majoritatea legislației UE în domeniul penal este elaborată într-o manieră
care să încurajeze cooperarea între sistemele judiciare ale statelor membre și nu impune reguli uniforme de drept penal
substanțial sau de procedură penală.
O a doua explicație rezultă din modul în care a fost construită Uniunea Europeană.
Un scurt istoric instituțional al domeniului penal în cadrul Uniunii Europene
Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană din 1957 nu conţinea prevederi prin care să fie conferite
competenţe Comunităţii Economice Europene în materie penală. Dacă avea loc, cooperarea între statele membre în acest
domeniu era realizată numai sub egida convenţiilor bilaterale sau multilaterale încheiate în cadrul Consiliului Europei.
Cooperarea propriu-zisă, la nivelul miniştrilor de afaceri interne din statele Comunităţii, a început în mod informal în anii
1970, în domenii precum combaterea terorismului, a traficului de droguri şi controlul frontierelor.
Aşa numitul grup TREVI348 a fost creat în iunie 1976, ca urmare a cererii Consiliului European (reuniunea şefilor de stat
şi de guvern din cadrul Comunităţii).
Pe parcursul dezvoltării Comunităţii, câteva state membre au fost convinse că îndeplinirea obiectivului libertăţii de
circulaţie a persoanelor în cadrul Comunităţii, într-un mod vizibil şi eficient pentru cetăţeni, va conduce la eliminarea
controalelor fizice la frontierele interne. Totuşi, o asemenea măsură impunea măsuri compensatorii, precum întărirea
controlului la frontierele externe, o politică comună privind vizele şi cetăţenii din state terţe şi o cooperare rapidă între
serviciile de poliţie şi sistemele judiciare. Toate acestea pentru a se asigura că libertatea de circulaţie a persoanelor nu
devine şi libertatea de circulaţie a infractorilor.
De aceea, la 14 iunie 1985, Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg şi Olanda au semnat într-o comună din Luxemburg
numită Schengen, la frontiera cu Franţa şi Germania, Acordul Schengen care stabilea măsuri pe termen scurt şi obiective
pe termen lung pentru abolirea graduală a controlului la frontiere. Eliminarea controlului era condiţionată de adoptarea
unor măsuri compensatorii în materia cooperării poliţieneşti şi judiciare.
La 1 noiembrie 1993, Tratatul de la Maastricht a introdus în cadrul Titlului VI al Tratatului instituind Uniunea Europeană
prevederi privind cooperarea în materia Justiţiei şi Afacerilor Interne, reprezentând al treilea pilon al Comunităţii (alături
de Comunitatea Europeană ce reprezenta Pilonul I şi Politica Externa şi de securitate comună, ce reprezenta Pilonul II).
Aceste prevederi nu mai constituiau un corolar al libertăţii de circulaţie a persoanelor, ci erau îndreptate spre realizarea
unei cooperări eficiente în materia combaterii criminalităţii transfrontaliere şi a migraţiei ilegale. Au fost introduse 10
articole care se ocupau de nouă domenii de interes comun: politica privind azilul, reguli privind trecerea frontierelor
externe, exercitarea controlului la aceste frontiere, politica privind migraţia şi cetăţeni ai statelor terţe, combaterea
drogurilor, combaterea fraudei la nivel internaţional, cooperarea judiciară în materie civilă, cooperarea poliţienească şi
348
Denumirea de TREVI se referă fie la fântâna Trevi din Roma, oraşul în care au avut loc primele întâlniri, fie
vine de la acronimul francez pentru Terrorisme, Radicalisme, Extremisme, Violence Internationale. În mod gradual,
grupul a început să se întâlnească în diferite configuraţii: TREVI I pentru contra-terorism, TREVI II pentru pregătire
poliţienească şi schimb de informaţii, TREVI III pentru combaterea criminalităţii organizate, TREVI 92 pentru
eliminarea controlului persoanelor la frontierele interne.
195
cooperarea judiciară în materie penală. Al treilea pilon funcţiona pe baza unanimităţii în cadrul Consiliului Uniunii
Europene, iar celelalte instituţii (Parlamentul European, Comisia şi Curtea de Justiţie) aveau un rol limitat.
Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, a reprezentat o schimbare majoră în ceea ce priveşte modul de
adoptare al deciziilor în domeniu. Măsurile privind vizele, azilul, controlulul la frontierele externe şi cooperarea judiciară
în materie civilă au fost „comunitarizate”, au fost transferate din Tratatul instituind Uniunea Europeană în Tratatul
instituind Comunitatea Europeană, respectiv din pilonul III în pilonul I. Modul de adoptare a deciziilor a fost schimbat de
la unanimitate la majoritate calificată pentru prevederile transferate în TCE.
În acelaşi timp, prin intermediul unui Protocol, Convenţia Schengen şi protocoalele sale au fost incorporate în tratate. În
prezent, zona Schengen cuprinde 22 de state membre ale Uniunii Europene (excepţiile fiind reprezentate de Marea
Britanie, Irlanda, Cipru, Bulgaria şi România). În plus, cuprinde trei state asociate la această zonă (Norvegia, Islanda,
Elveţia şi Lichtenstein.
Legislația UE ante Lisabona
În cadrul Titlului VI al Tratatului instituind Uniunea Europeană (anteLisabona) Consiliul Uniunii Europene, în
unanimitate, la iniţiativa statelor membre sau a Comisiei, avea posibilitatea de a adopta patru tipuri de acte: poziţii
comune, decizii cadru, decizii şi convenţii.
Pozițiile comune sunt instrumente politice, ce definesc abordarea unei probleme de către Uniunea Europeană.
Parlamentul European nu participă la adoptarea acestora, iar Curtea de Justiţie a Comunităților Europene nu are
competența de a se pronunţa asupra acestora.
Convenţiile sunt acorduri internaţionale, specifice dreptului internaţional public: Consiliul Uniunii Europene poate
recomanda ratificarea acestora de către statele membre, iar ratificarea se face în conformitate cu prevederile
constituţionale ale statelor şi regulilele dreptului internaţional public.
Deciziile cadru sunt similare directivelor, în sensul că sunt obligatorii pentru statele membre în ceea ce priveşte rezultatul
ce trebuie atins, dar autorităţile naţionale pot alege metodele şi forma prin care ajung la rezultat. Pot fi folosite pentru
armonizarea legislativă în materie penală. Există şi o diferenţă între deciziile cadru şi directive: primele nu au efect
direct.
Deciziile sunt similare cu actele având acelaşi nume din fostul pilonul I al UE, sunt obligatorii, dar nu au efect direct.
Tratatul de la Lisabona, eliminarea pilonului III şi alte schimbări
Comunitarizarea fostului pilon III
Una din cele mai importante schimbări aduse de Tratatul de la Lisabona este reprezentată de eliminarea fostului Pilon III.
Prin Tratatul de la Lisabona toate problemele legate de cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală au fost
alăturate prevederilor referitoare la vize, azil, imigrare şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor din fostul
pilon I, sub titlul „Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie”, Titlul V al TFUE.
Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie cuprinde, în acest moment:
a) politici privind controlul la frontiere, dreptul de azil şi imigrarea; 349
b) cooperarea în materie civilă, inclusiv în materia dreptului familiei, cu competenţa pentru Parlamentul European şi
Consiliu de a adopta măsuri care urmăresc să asigure: recunoaşterea reciprocă între statele membre a deciziilor judiciare
şi extrajudiciare şi executarea acestora; comunicarea şi notificarea transfrontalieră a actelor judiciare şi extrajudiciare;
compatibilitatea normelor aplicabile în statele membre în materie de conflict de legi şi de competenţă; cooperarea în
materie de obţinere a probelor; accesul efectiv la justiţie; eliminarea obstacolelor din calea bunei desfăşurări a
procedurilor civile, la nevoie prin favorizarea compatibilităţii normelor de procedură civilă aplicabile în statele membre;
dezvoltarea unor metode alternative de soluţionare a litigiilor; sprijinirea formării profesionale în domeniu a magistraţilor
şi a personalului din justiţie;350
c) cooperarea în materie penală;
d) cooperarea poliţienească.
Din punctul de vedere al luării deciziilor şi adoptării legislaţiei la nivelul Uniunii Europene, această alăturare înseamnă
că, pentru cea mai mare parte a prevederilor tratatului, deciziile la nivelul Consiliului Uniunii Europene (reuniunea
miniştrilor de resort) vor fi adoptate cu majoritate calificată şi în codecizie cu Parlamentul European (procedura
legislativă obişnuită).
Pentru practicieni, aceast înseamnă că în domeniul cooperării judiciare penale, vor fi folosite actele legislative obişnuite
definite de art. 288 TFUE: regulamente, directive, decizii. După adoptarea lor, aceste acte presupun respectarea
349
Art. 77-80 TFUE.
350
Art. 81 TFUE (fost 65 CE).
196
principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene asupra dreptului naţional, a principiului efectului direct al prevederilor
actelor unionale (în condiţiile prevăzute de jurisprudenţa Curţii), răspunderea statului membru pentru prejudiciile produse
justiţiabilului prin încălcarea dreptului UE.
Mai mult, în implementarea sau transpunerea lor vor fi aplicabile principiile generale şi orizontale de drept al UE:
principiul nediscriminării, principiul proporţionalităţii etc.
Instituţiile UE au competenţe depline, ceea ce va conduce, în special, la creşterea competenţele de control ale Comisiei
Europene și Curții de Justiţie privind implementarea de către statele membre a actelor legislative. De exemplu, Comisia
are competenţa de a introduce şi în domeniul cooperării în materie penală acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor
de către statele membre, competenţe pe care până acum le deţinea numai pentru domeniile acoperite de Tratatul CE în
temeiul Articolului 226 CE.
Cooperarea judiciară în materie penală
Tratatul de la Lisabona permite legiuitorului european să adopte măsuri privind:
a) instituirea unor norme şi proceduri care să asigure recunoaşterea, în întreaga Uniune, a tuturor categoriilor de hotărâri
judecătoreşti şi decizii judiciare;
b) prevenirea şi soluţionarea conflictelor de competenţă între statele membre;
c) sprijinirea formării profesionale a magistraţilor şi a personalului din justiţie;
d) facilitarea cooperării dintre autorităţile judiciare sau echivalente ale statelor membre în materie de urmărire penală şi
executare a deciziilor;
e) stabilirea de norme minime cu privire la definirea infracţiunilor şi a sancţiunilor în domenii ale criminalităţii de o
gravitate deosebită de dimensiune transfrontalieră ce rezultă din natura sau impactul acestor infracţiuni ori din nevoia
specială de a le combate pornind de la o bază comună;
f) încurajarea şi sprijinirea acţiunea statelor membre în domeniul prevenirii criminalităţii.
g) structura, operaţiunile, domeniul de acţiune şi obiectivele Eurojust şi Europol.
Noile prevederi sunt de natură să afecteze dreptul penal substanţial şi procesual european într-o manieră limitată.
În timp ce art. 31 al fostului TUE (anteLisabona) începea cu cuvintele: „acţiunea comună în domeniul cooperării
judiciare în materie penală vizează, printre altele...” indicând caracterul non-exhaustiv al listei ce urma, art. 82, 83 şi 87
TFUE sunt elaborate într-o manieră limitativă, ceea ce indică faptul că lista problemelor pentru care sunt conferite
competenţe Uniunii (de acţiune şi legiferare) să fie una exhaustivă. În plus, paragraful de început al art. 82 şi 83 stabilesc
o condiţie limitativă pentru acţiune la nivel european, respectiv dimensiunea transfrontalieră. Aceste limitări sunt
balansate de prevederi care permit Consiliului UE, în unanimitate şi cu consimţământul Parlamentului European, să
extindă lista problemelor în care poate interveni în viitor, dacă este cazul.
Pe de altă aparte, prevederile referitoare la atribuţiile Eurojust şi Europol sunt elaborate într-o manieră non-exhaustivă:
„aceste atribuţii pot include...”351
În plus, art. 83(2) TFUE clarifică o problemă controversată care a apărut atunci când în 2003 şi 2005 au fost adoptate
două decizii cadru care solicitau introducerea de sancţiuni penale în domeniul protecţiei mediului înconjurător. 352 Cele
două decizii-cadru au fost declarate nule de către Curtea de Justiţie. 353 În prima hotărâre, Curtea a subliniat că dreptul
penal nu se încadrează, în principiu, în sfera competenţei Comunităţii. Cu toate acestea, Curtea a acceptat faptul că există
o competenţă implicită a Comunităţii legată de un temei juridic specific şi că aceasta poate să adopte măsuri adecvate cu
caracter penal, cu condiţia să existe necesitatea combaterii încălcărilor în ceea ce priveşte punerea în aplicare a
obiectivelor Comunităţii, iar măsurile respective să urmărească asigurarea deplinei eficienţe a politicii comunitare în
cauză. În a doua hotărâre, Curtea a constatat că stabilirea tipului şi a nivelului sancţiunilor penale ce trebuie aplicate nu se
încadrează în sfera competenţei Comunităţii.
Art. 83(2) TFUE permite legiuitorului european să adopte directive prin care se pot stabili norme minime referitoare la
definirea infracţiunilor şi a sancţiunilor în domeniul în cauză, în cazul în care „apropierea actelor cu putere de lege şi a
normelor administrative ale statelor membre în materie penală se dovedeşte indispensabilă pentru a asigura punerea în
aplicare eficientă a unei politici a Uniunii într-un domeniu care a făcut obiectul unor măsuri de armonizare”.
Parchetul European
Pentru întâia dată, se prevede la nivel de tratat posibilitatea creării unui Parchet European, în scopul combaterii
infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii. Astfel, Consiliul, hotărând în unanimitate, după
351
Art. 85 şi 87 TFUE.
352
Decizia cadru 2003/80/JAI din 27 ianuarie 2003 privind protecţia mediului prin intermediul dreptului penal şi
Decizia-cadru 2005/667/JAI din 12 iulie 2005 de consolidare a cadrului penal pentru aplicarea legii împotriva poluării
cauzate de nave.
353
C-176/03, Comisia /Consiliu şi C-440/05, Comisia/Consiliu.
197
aprobarea Parlamentului European, poate adopta un regulament în acest sens. Parchetul European ar avea competenţa de
a cerceta, urmări şi trimite în judecată, după caz în colaborare cu Europol, autorii şi coautorii infracţiunilor care aduc
atingere intereselor financiare ale Uniunii. Aceasta înseamnă că va exercita în faţa instanţelor competente ale statelor
membre acţiunea publică în legătură cu aceste infracţiuni. 354
Proceduri specifice pentru control democratic în cadrul Spaţiului de libertate, securitate şi justiţie
Tratatatul de la Lisabona a introdus şi alte elemente instituţionale noi destinate să îmbunătăţească funcţionarea acestui
Spaţiu.
Primul din acestea confirmă rolul Consiliului European 355 de elaborare a orientărilor strategice ale planificării legislative
şi operaţionale în cadrul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, ceea ce va permite perpetuarea programelor de 5 ani
în materie legislativă, precum Programul Tampere 1999, Haga 2004 şi Stockholm 2009.
Al doilea sporeşte controlul democratic în acest domeniu, prin alocarea unui rol specific parlamentelor naţionale care
trebuie să evalueze respectarea principiului subsidiarităţii în materia cooperării penale, să evalueze activitatea Eurojust şi
să examinize activitatea Europol.356
Control judiciar
Tratatul de la Lisabona conferă competenţă deplină Curţii de Justiţie în cadrul Spaţiului de libertate, securitate şi justiţie.
În primul rând, toate tipurile de acţiuni existente anterior în cadrul Comunităţii, iar în prezent în cadrul TFUE, pot fi
exercitate în cadrul Spaţiului de libertate, securitate şi justiţie. De exemplu, Comisia şi statele membre pot introduce
acţiuni pentru neîndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din tratat, iar Parlamentul European şi justiţiabilii pot introduce
acţiuni în anulare ale actelor UE. În ipoteza în care Comisia introduce o acţiune pentru neîndeplinirea obligaţiilor ce
rezultă din tratat în faţa Curţii de Justiţie, Curtea poate impune statului membru respectiv plata unei sume forfetare şi/sau
a unei penalităţi cu titlu cominatoriu, în limita valorii indicate de Comisie.
Nu mai există limitări în ceea ce priveşte procedura hotărârii preliminare în acest domeniu. În consecinţă, este asigurată o
mai bună protecţie a drepturilor cetăţenilor şi va fi mai bine controlată implementarea legislaţiei UE în materia cooperării
penale, care va conduce la creşterea încrederii reciproce între statele membre.
Prevederi tranzitorii pentru fostul pilon al III-lea
Protocolul numărul 36 privind dispoziţiile tranzitorii cuprinde două prevederi relevante pentru acquis-ul în domeniul
fostului pilon al treilea.
Articolul 9 precizează că actele instituţiilor Uniunii adoptate în temeiul TUE, precum şi convenţiile încheiate între statele
membre în cadrul pilonului al III-lea înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona vor continua să producă
efecte juridice atât timp cât nu sunt abrogate, anulate sau modificate.
În concret, efectele juridice ale deciziilor-cadru şi deciziilor vor fi aceleaşi (în principal, nu au efect direct, dar legislaţia
naţională trebuie interpretată în conformitate cu obiectivele lor, conform jurisprudenţei de tip Pupino), atât timp cât
aceste acte nu vor fi fost abrogate, anulate sau modificate în temeiul tratatelor.
Articolul 10 prevede o perioadă de tranziţie de 5 ani pentru toate statele membre. În această perioadă atribuţiile Comisiei,
în temeiul articolului 258 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, nu se aplică, iar atribuţiile Curţii de Justiţie
a Uniunii Europene, în temeiul titlului VI din Tratatul privind Uniunea Europeană, în versiunea în vigoare înainte de
intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, rămân neschimbate, inclusiv în cazul în care au fost acceptate în temeiul
articolului 35 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană menţionat. Oricum, această îngheţare a competenţelor
încetează în momentul în care un act specific fostului pilon al III-lea este modificat, abrogat, înlocuit.
În momentul în care, de exemplu, Decizia-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi
procedurile de predare între statele membre va fi modificată sau înlocuită printr-o directivă, întregul act se va supune
regulilor prevăzute de Tratatul de la Lisabona – pot fi introduse de către justiţiabili europeni acţiuni în anulare în faţa
Curţii şi acţiuni pentru prejudiciul produs prin încălcarea dreptului UE în faţa instanţelor naţionale, iar de către Comisie
pot fi introduse acţiuni pentru încălcarea prevederilor din cadrul actului modificat.
În orice caz, înghețarea competențelor a încetat să existe după 5 ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona,
respectiv la 1 decembrie 2014.
354
Art. 86 TFUE.
355
Art. 68 TFUE
356
Art. 69, 85 şi 88 TFUE.
198
EXERCITAREA JURISDICŢIEI ÎN CAUZELE PENALE PRIVIND FAPTE SĂVÂRŞITE ÎN MAREA
LIBERĂ
EXERCISING JURISDICTION OVER CRIMINAL ACTS COMMITTED ON THE HIGH SEAS
EXERCER LA JURIDICTION SUR DES ACTES CRIMINELS COMMIS EN HAUTE MER
Jurisdicţii concurente. Non bis in idem. Aplicarea Convenţiei Natiunilor Unite asupra dreptului marii,
încheiate la Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982
Aura Şchiopu Ştefania Stan

Procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte Procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie de Casaţie şi Justiţie,
Biroul de cooperare judiciară internaţională Biroul de cooperare judiciară internaţională,
Evitarea desfăşurării de procese penale în paralel este o recomandare formulată de Comisia Europeană şi o
garanţie a respectării atât a drepturilor fundamentale, cât şi a principiului „non bis in idem”. Pentru o bună înfăptuire
a justiţiei, în cazul faptelor săvârşite în marea liberă, este necesar ca dreptul de jurisdicţie să fie acordat, în mod
explicit, statului cel mai bine plasat pentru a stabili responsabilitatea penală a făptuitorilor care este, în concret, statul
primului port în care ancorează nava după incident.
Concluzii importante, în sensul celor susmenţionate, privind necesitatea modificării dreptului intern şi
internaţional, au rezultat din soluţionarea unei speţe privind stabilirea dreptului de jurisdicţie în care au fost implicate 6
state: Grecia, ca stat de naţionalitate a societăţii comerciale proprietare a navei, Republica Insulelor Marshall, ca stat de
pavilion, România şi Filipine, ca state ale naţionalităţilor presupuşilor făptuitori, Republica Democrată Congo , ca stat de
naţionalitate a victimelor şi Argentina, ca stat al primului port în care a ancorat nava după incident.
***
Reprezentanţa diplomatică a României la Washington a fost informată cu privire la faptul că, pe un vas
comercial care circula sub pavilionul Republicii Insulelor Marshall şi efectua o cursa între Republica Democrată Congo
şi Argentina, a avut loc un incident, în care se presupunea că au fost implicaţi şi doi cetăţeni români.
În fapt, s-a raportat că patru călători clandestini, descoperiţi pe navă, au fost aruncaţi peste bord, fară veste de
salvare sau alte mijloace de supravieţuire, in momentul în care vasul se afla la o distanţă de circa 200 - 300 mile marine
faţă de cel mai apropiat ţărm.
Fapta a fost săvârşită de o parte dintre membrii echipajului ( cinci marinari- cetăţeni filipinezi), din dispoziţia
comandantului navei şi sub supravegherea secundului acestuia (ambii cetăţeni români).
În drept, autorităţile Republicii Insulelor Marshall – ca autorităţi ale statului pavilionului - au decis să nu
exercite jurisdicţia proprie, invocând legislaţia internă in materie.
Ca urmare, au comunicat reprezentanţei diplomatice a României faptul că, având în vedere natura suspiciunilor
precum şi cetaţenia română şi filipineză a persoanelor suspectate, Administratorul Maritim, în numele Republicii, doreşte
să renunţe la jurisdicţie in favoarea Argentinei, Republicii Filipine sau a României.
Acest aspect a fost comunicat simultan şi autorităţilor argentiniene, care, în calitate de autorităţi pe teritoriul
cărora se afla primul port în care ancora vasul după incident şi în conformitate cu uzanţele internaţionale, ar fi urmat să
iniţieze investigarea cazului.
În acest context, autorităţilor române le-a fost solicitată poziţia din perspectiva aplicării legii penale române cu
privire la faptele şi persoanele susmenţionate.
Ministerul Public a comunicat disponibilitatea autorităţilor române cu privire la exercitarea jurisdicţiei, în cazul
celor doi cetăţeni români. Pentru a răspunde astfel, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 4 din vechiul Cod penal, care
asigurau cadrul legal pentru cercetarea cetăţenilor români suspectaţi că au săvârşit, în afara teritoriului ţării, fapte ce pot
întruni elementele constitutive ale unei/unor infracţiuni. Totodată, a considerat imperios necesar şi a solicitat să fie
informat, în timp util, despre poziţia adoptată de autorităţile argentiniene şi despre eventualele măsuri luate în Argentina
împotriva făptuitorilor, pentru a evita un eventual conflict pozitiv de jurisdicţie.
Din informaţiile puse la dispoziţia autorităţilor române, a rezultat că autorităţile argentiniene au decis să-şi
exercite jurisdicţia cu privire la faptă şi făptuitori. Astfel, au dispus arestarea preventivă a comandantului navei şi a
199
secundului acestuia, ambii cetăţeni români, precum şi a celor cinci marinari, cetăţeni filipinezi. De asemenea au fost
dispuse cercetări şi au fost strânse probele necesare aflării adevărului în cauză.
Decizia de asumare a jurisdicţiei a fost atacată la Camera Federală de Justiţie din Rosario.
Avocatul din oficiu al celor doi cetăţeni români a transmis autorităţilor române solicitarea ca acestea să
formuleze o cerere de transfer de proceduri prin care să solicite Argentinei transferul cauzei în România.
Din examinarea legislaţiei române a rezultat că nu există un temei de drept în baza căruia autorităţile judiciare
române să solicite unui stat străin să le transmită o procedură penală pe care statul respectiv a iniţiat-o şi o exercită. În
conformitate cu dispoziţiile art. 128 din Legea nr. 302/2004 rep., autorităţile judiciare române puteau numai să analizeze
o eventuală cerere de transfer de proceduri formulată de autorităţile argentiniene, nu şi să solicite acestora formularea
unei astfel de cereri.
Autorităţile române au apreciat că autorităţile argentiniene erau mai bine plasate pentru a exercita jurisdicţia în
cauză, întrucât se aflau în posesia tuturor probelor şi în prezenţa tuturor persoanelor suspectate de săvârşirea faptei,
putând respecta cel mai bine principiul celerităţii procesului penal.
În România nu se putea lua în discuţie formularea unei eventuale cereri de extrădare, aşa cum la un moment dat
s-a sugerat de apărarea argentiniană a celor doi cetăţeni români, întrucât, în lipsa oricărei probe care să poată fi apreciată
proprius sensibus de autorităţile române, nu se putea verifica îndeplinirea condiţiilor legale obligatorii pentru emiterea
unor mandate de arestare preventivă interne, condiţie preliminară obligatorie solicitării extrădării.
Exercitarea de către autorităţile române a jurisdicţiei proprii, în baza principiului personalităţii active a legii
penale, în concurenţă cu exercitarea jurisdicţiei de către Argentina a fost considerată ca având un potenţial de a vătăma
drepturile fundamentale ale cetăţenilor români prin punerea sub acuzare cumulativă, în special dreptul la un proces
echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Au fost avute în vedere recomandările
Comisiei Europene cuprinse în Cartea verde privind conflictele de jurisdicţie şi principiului non bis in idem în cauzele
penale [ Criminal proceedings: conflicts of jurisdiction and the ne bis in idem principle (Green Paper) - COM(2005) 696
] în conformitate cu care, statele trebuie să fie capabile de a se abţine să-şi exercite jurisdicţia sau să o oprească, dacă au
informaţii că împotriva aceloraşi făptuitori şi pentru aceeaşi faptă se desfăşoară o procedură penală în alt stat.
În acest context, pe de o parte, ne-am exprimat disponibilitatea de a analiza o eventuală cerere de transfer de
proceduri formulată de autorităţile judiciare argentiniene, iar pe de altă parte, pentru situaţia în care Curtea Federală din
Argentina ar fi decis că justiţia acestui stat nu are competenţa de a soluţiona cauza, ne-am menţinut disponibilitatea de
a exercita jurisdicţia cu privire la cei doi cetăţeni români.
În consecinţă, cât timp autorităţile argentiniene şi-au exercitat efectiv jurisdicţia, autorităţile române nu au
intervenit.
***
Informaţiile despre rămânerea definitivă a hotărârii Curţii Federale din Argentina, privind necompetenţa
teritorială a justiţiei argentiniene, a reprezentat o împrejurare esenţială pentru exercitarea legală a jurisdicţiei de către
România, deoarece abia din acel moment nu ar mai fi existat pericolul de a se încălca interdicţia de desfăşurare de
procese penale în paralel, pentru aceeaşi faptă şi faţă de aceleaşi persoane în state diferite (non bis in idem).
Pe de o parte, s-au luat măsuri de constituire a unui dosar de urmărire penală pe rolul parchetului român
competent în care să se efectueze cercetări faţă de cei doi cetăţeni români, întrucât este important ca o acuzaţie atât de
gravă pusă în sarcina lor să nu rămână necercetată.
În cursul anchetei au fost formulate şi adresate cereri de asistenţă judiciară internaţională atât Argentinei, cât şi
Republicii Insulelor Marschall, în vederea obţinerii probatoriului necesar soluţionării cauzei şi aflării adevărului .
***
Pe de altă parte, nu se poate să nu remarcăm aspecte importante de drept şi de aplicarea dreptului pe care le-a
ridicat speţa.
În primul rând, sunt de făcut precizări cu privire laconţinutul art. 8 din Legea nr. 302/2004 ce consacră
principiul „ non bis in idem” .
200
Pe parcursul analizei cauzei, s-a impus constatarea că textul legii române, deşi este conform formulărilor
consacrate internaţional, este unul îmbătrânit moral, deoarece reţine incidenţa principiului doar în condiţii extrem de
restrictive, cumulative, respectiv: atât existenţa unei hotărâri judecătoreşti , definitive, pe fondul cauzei, cât şi ca
pedeapsa aplicată în caz de condamnare să fi fost executată sau considerată ca executată.
Ori, principiul a suferit pe parcursul timpului o evoluţie pe cale de jurisprudenţă ce nu este evidenţiată de
prevederea legislativă. Spre exemplu, o evoluţie substanţială a survenit în urma hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene C-398/12 din 5 iunie 2014 ( procedură penală contra lui M. ). Curtea a reţinut prin aceată hotărâre că pot
reprezenta temeiuri pentruincidenţa principiului chiar şi soluţiile de netrimitere în judecată dispuse într-o cauză, în
mod definitiv, după analizarea fondului cauzei şi a probelor strânse, dacă prin aceasta se stinge acţiunea penală.
În repetate rânduri doctrina, jurisprudenţa şi instituţiile europene au subliniat caracterul prea restrictiv al textului
acestui principiu.
Ca urmare, conformitatea între textul art. 8 din Legea 302/2004 şi jurisprudenţa privind respectarea drepturilor
fundamentale apare ca deficitară, motiv pentru care, în analiza speţei, autorităţile române au aplicat principiul în spiritul
lui şi nu ţinând cont de textul restrictiv.
De lege ferenda, se impune o modificare legislativă prin care, textul de lege ce nu este adaptat evoluţiei
relaţiilor sociale, să fie modificat.
***
În al doilea rând, speţa a prilejuitstudierea jurisprudenţei şi reflecţii cu privire la textele tratatelor
internaţionale.
Asupra dreptului Argentinei de a-şi exercita jurisdicţia, este de remarcat faptul că disputa juridică în acest stat
s-a cantonat în sfera disp. art. 27 al. 1 lit. c din Convenţia Natiunilor Unite asupra dreptului marii, incheiata la Montego
Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982.357
Argentina avea însă, în opinia noastră , drept de jurisdicţie , întemeiat pe art. 27 al. 1 lit. b din aceeaşi
Convenţie, ca stat căruia îî aparţinea primul port în care a ancorat nava după incident.
Mai mult, Argentina avea drept de jurisdicţie întrucât erau aplicabile principiile de determinare a jurisdicţiei în
caz de jurisdicţie concurentă, stabilite prin hotărâreaCurţii Permanente de Justiţie Internaţională în cazul SS Lotus
(1927). În conformitate cu art. 89 din Convenţie, nici un stat nu-şi poate impune suveranitatea asupra mării
internaţionale, iar conform argumentelor Curţii, jurisdicţiile sunt concurente când faptele au produs efecte pe alt teritoriu
decât cel al statului de pavilion. În cazul de faţă, rezultatul săvârşirii pretinselor fapte a fost moartea victimelor. Acest
rezultat nu s-a produs pe nava RM Power, ci în apele mării libere. Ca urmare, în conformitate cu raţionamentul din
cauza SS Lotus, toate statele au jurisdicţie concurentă în marea liberă, inclusiv Argentina.
În jurisprudenţa internaţională, deciziile în cazuri similare au fost diferite.
Astfel , Franţa şi-a asumat jurisdicţia în cauza privind incidentul de pe nava MC Ruby (1992), în conformitate
cu art. 27 al. 1 lit.b din Convenţie. În incident, 8 persoane de origine africană şi-au pierdut viaţa, fiind bătuţi, împuşcaţi şi
aruncaţi peste bord, pentru a se evita plata amenzilor la care echipajul navei ar fi fost pedepsit pentru aducerea
migranţilor într-un port european. Cinci persoane au fost acuzate şi au fost condamnate de justiţia franceză, aplicându-li-
se detenţiunea pe viaţă (căpitanului navei şi secundului acestuia) şi pedepse de 20 ani închisoare (celorlalţi 3 membri ai
echipajului).
Canada, spre diferenţă, a încercat să îşi asume jurisdicţiaîn cazul incidentului produs pe navaMaersk Dubai
(1996), unde trei cetăţeni români au fost aruncaţi peste bord în marea liberă. China , ca stat al pavilionului vasului şi al
naţionalităţii unora dintre făptuitori, a revendicat jurisdicţia exclusivă, în baza art. 97 din Convenţie. Ca urmare a
admiterii solicitării Chinei, căpitanul şi alţi membri ai echipajului au fost extrădaţi către China – Taiwan. Numai
căpitanul a fost acuzat de neglijenţă şi, ulterior, achitat din lipsă de probe.
357
ratificată de România prin Legea nr. 110 din 10 octombrie 1996, denumită în continuare Convenţia
201
Presa internaţională difuzează des informaţii despre astfel de cazuri, în care persoane ce-şi riscă viaţa din
dorinţa de a avea o viaţă mai bună sau o viaţă în libertate, sfârşesc prin a-şi pierde viaţa fiind aruncate peste bordul
navelor comerciale în marea liberă.
De cele mai multe ori presupuşii făptuitori au naţionalităţi diferite, martorii şi victimele la fel.
Studiul jurisprudenţei internaţionale arată că fapte de acest tip, săvârşite în marea liberă, ajung cu greutate să
fie aflate, suficient probate şi sancţionate. De asemenea, acelaşi studiu relevă faptul că şansele cele mai mari să se obţină
dovedirea faptei şi tragerea la răspundere penală a făptuitorilor există atunci când jurisdicţia este asumată de statul
primului port în care ancorează nava după incident.
Acest stat este cel ce deţine probele, are pe teritoriul său toţi făptuitorii şi este singurul care poate desfăşura un
proces penal cu respectarea principiului celerităţii.
De reţinut ar putea fi faptul că, pentru respectarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, în special a
dreptului la viaţă al fiecărei fiinţe umane, este necesară depunerea de eforturi internaţionale pentru acordarea dreptului de
jurisdicţie, în mod explicit, statului primului port în care ancorează nava după incident, printr-un protocol aditional la
Convenţia Natiunilor Unite asupra dreptului marii, incheiata la Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982.
202
PRACTICĂ
JUDICIARĂ
203
DECIZII ALE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
DECISIONS OF THE HIGH COURT OF CASSATION AND JUSTICE
DÉCISIONS DE LA HAUTE COUR DE CASSATION ET DE JUSTICE
Nr.speţă
Alcoolemia - cu relevanță penală…………………...……………………………………... 18
Apel- trebuie recurs, complet nelegal alcătuit, despăgubiri bănești, teren
expropriat…………………………………………………………………………………... 2
Arest preventiv - înlocuire………………………………………………………………… 32
Asociere în scopul săvârșirii de infracțiuni……………………………………………….. 31
Contestație în anulare - neagravarea situației în propria cale de atac….………………… 11
- Circumstanțe atenuante sau agravante………..………………… 13
Complet pentru dezlegarea chestiunii de drept……………………..…………................. 11,33
Complet nelegal alcătuit – teren expropriat trebuia recurs nu apel………………………. 2
Contestație în anulare - control judiciar, măsuri privative de libertate…………………… 38
- Hotărârea definitivă nu se atacă cu apel…………………………. 39
Contopirea pedepselor – legea penală mai favorabilă…………………………………….. 20
Control judiciar – contestație împotriva măsurii preventive……………………………… 38
Delapidare – prescripție…………………………………………………………………… 35
Deputat europarlamentar – anulare act emis de PRM…………...………………………… 9
Despăgubiri bănești - contravaloarea terenului expropriat……………………………….. 7
-garaj expropriat, recurs la CA, nu la ICCJ………….……………… 6
-producţia agricolă, expropriere……………………………………. 1,3
- prejudiciu moral, dislocare domiciliu forţat………………….….. 5
- teren expropriat, trebuie recurs în apel………….………….......... 2
- teren afectat de liniile electrice…………………...…………..….. 4
Dezincriminarea - vătămare corporală din culpă…………………...……………………... 40
Domiciliu forţat- dislocare, prejudiciu moral, despăgubiri……………...………………… 5
Drept penal- complet dezlegare chestiuni, neagravarea situaţiei în propria cale de atac…. 11
Expert judiciar - nu s-a referit la preţuri efective………………………………………….. 2
- funcţionar public………………………………………………………… 24
Expropriere teren – despăgubiri, producţia agricolă………………………………………. 1,3
Fapte judecate – la 1.02.2014……………………………………………………………… 17
Fotbalist străin – regim de şedere în ţară………………………………………………….. 8
Funcţionar public – luare de mită, medic…………………………………………………. 36
Hotărâre judecătorească pronunţată de alt stat - legea penală mai favorabilă…………… 30
-definitivă, nu se atacă cu apel………….. 39
Încetarea procesului penal – pedepsit pentru o altă infracţiune în concurs………………. 25
Infracţiune comisă în recidivă postesxecutorie……………………………………………. 28
- Infracţiune comisă de un grup…………………………………………………….... 31
Infracţiune continuată – concurs de infracţiuni, prescripţie a răspunderii penale…………. 12
-legea penală mai favorabilă………………………………………. 12,16
Judecător de drepturi şi libertăţi – noi obligaţii asupra unor inculpaţi…………………….. 27

Legea penală mai favorabilă - circumstanţe atenuante sau agravante……………………. 12
-contopirea pedepselor……………………………………... 20
- infracţiune continuată……………………………………. 12
- hotărâre pronunţată de alt stat…………………………… 30
- maximul special pentru infracţiunea săvârşită………….. 14
- prescripţia răspunderii penale……………………………. 23
- reducerea pedepsei……………………………………….. 29
- ulterior respingerii cererii………………………………… 22
- tentativa…………………………………………………... 15
204
Linii electrice – utilitate publică, expropriere teren………………………………………. 4
Lipsă de folosinţă – teren expropriat, despăgubiri………………………………………… 7
Luare de mită – funcţionar public, medic………………………………………................. 36
Măsuri educative – înlocuirea pedepsei închisorii………………………………………… 26
Medic – funcţionar public, luare de mită…………………………………………………. 36
Neagravarea situaţiei în propria cale de atac – circumstanţe atenuante…………………. 11
Pedeapsa – reducere, legea penală mai favorabilă………………………………………… 29
-reducere, recunoaşterea vinovăţiei…………………………………………….. 37
Prescripţie - drept material la acţiune…………………………………………………….. 10

- legea penală mai favorabilă………………………………………………… 23
-delapidare……………………………………………………………………. 35
- răspunderii penale…………………………………………………………… 12,19
Producţia agricolă – expropriere, despăgubiri…………………………………………… 1
Recidiva postexecutorie – infracţiunea comisă………………………………………….. 28
Recunoaşterea vinovăţiei – reducerea pedepsei…………………………………………… 37
Recurs – greşit apel, complet nelegal, teren expropriat, despăgubiri băneşti…… ……… 2
-la Curtea de Apel, nu la ICCJ…………………………………………………….. 6
Revizuirea – hotărârea CEDO, recursul procurorului…………………………………….. 34

Străini – regimul acestora (fotbalist) drept de şedere……………………………………… 8
Strămutarea – cerere………………………………………………………………………. 21
Tentativa – legea penală mai favorabilă………………………………………………….. 15
Teren expropriat- afectat de linii electrice, utilitate publică……………………………… 4
- complet nelegal alcătuit, recurs, greşit apel, despăgubiri……………… 2
- lipsă de folosinţă……………………………………………………….. 7
Utilitate publică – teren expropriat, linii electrice……………………………………….. 4
Vătămare corporală din culpă – dezincriminare…………………………………………… 40
DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE
Asistenţă juridică obligatorie în recurs…………………………………………................. 42

Cod fiscal – impozit pe veniturile persoanelor cu handicap………………………………. 47
Comunicaţii electronice – cartel pre-pay………………………………………………….. 43
Companii naţioanle – participarea statului………………………………………………… 48
Decretele Preşedintelui – instanţele judecătoreşti nu pot cenzura opţiunea
Preşedintelui……………………………………………………………………………….. 45
Despăgubiri majorate pentru imobil din construcţie……………………………………… 46
Inspecţia judiciară a CSM – rezoluţia administrativă……………………………………. 49
Judecător la ICCJ – promovare, dacă nu este sancţionat disciplinar……………………… 44
Materie disciplinară – cercetare prealabilă………………………………………………... 51
Participarea statului la companii naţionale……………………………………………….. 48
Pensii publice- sistem unitar………………………………………………………………. 41
Persoane cu handicap – impozite pe venituri……………………………………………… 47
Recurs – asistenţă juridică obligatorie……………………………………………………. 42
205
DECIZII ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
1. Despăgubiri băneşti pentru producţia agricolă distrusă ca urmare a exproprierii
Decizia 1019 din 27.03.2014 a ICCJ – Secţia I-civilă

Doi reclamanţi au depus o cerere la T.Timiş, chemând în judecată Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri
Naţionale din România S.A. şi a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri băneşti în cuantum de 5 euro/mp de
teren expropriat deci 6 381 euro şi 2 910 lei dobânzi legale şi 7 000 lei despăgubiri pentru producţia agricolă distrusă.
T.Timiş, s.civ.1313/16.04.2013 a admis în parte acţiunea reclamanţilor, a modificat hotărârile de stabilirea
cuantumului despăgubirilor emise de pârât la data de 21.09.2011 pentru imobilele (de 1565 mp; 1560 mp; 741 mp; 1608
mp; 3158 mp şi respectiv sumele 3190 lei, 3180 lei, 1512 lei, 3281 lei, 6574 lei) în total 17 737 lei pentru suprafaţa totală
de 8532 mp. A respins pretenţiile despăgubirilor pentru producţia agricolă distrusă.
C.A Timişoara d.civ. 114A/25.09.2013 a admis apelul reclamanţilor, a schimbat în parte sentinţa atacată şi a
obligat pârâtul să plătească reclamanţilor şi suma de 5618 lei – despăgubiri pentru producţia agricolă distrusă.
ICCJ d.civ.1019 din 27.03.2014, a admis recursurile reclamanţilor şi a pârâtului, a casat decizia semnată şi a
trimis cauza spre rejudecarea apelului de aceeaşi instanţă. Este fondată critica recurentului pârât, vizând greşita
interpretare a art.26 din Legea 33/1994, trebuie să se ţină seama de către experţi şi instanţă de preţul în care se vând
imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză. Astfel, va fi efectuat
un nou raport de expertiză.
2. Despăgubiri băneşti pentru teren (815 mp) expropriat. Complet nelegal alcătuit – trebuia recurs
iar nu apel
T.Iaşi s.civ 514 din 20.02.2013, a admis acţiunea civilă formulată de reclamant şi a obligat pârâtul să plătească
valoarea de tranzacţie 22 312 lei pentru 815 mp teren.
Expertul nu s-a referit la preţurile efective de vânzare în care s-au tranzacţionat în mod real terenuri similare.
C.A. Iaşi s.civ 95 din 2.10.2013, a respins apelul reţinând că au fost respectate dispoziţiile art.25-26 din Legea
33/1994.
ICCJ s.civ 1520 din 21.05.2014 a admis recursul declarat de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri
Naţionale, a casat decizia şi a trimis cauza la aceeaşi Curte de apel pentru soluţionare, ca instanţa de recurs a căii de atac
exercitate împotriva s.civ 514/2013 pentru că nu a fost respectat art.304 pct.1 C.proc.civ, acţiunea priveşte un drept
patrimonial şi este evaluabil în bani; art.23 alin.2 Legea 33/1994 care trimit la dreptul comun litigii al căror obiect are o
valoare de până la 100 000 lei inclusiv, în mod greşit C.A. Iaşi a soluţionat petenta cauză în apel şi nu în recurs, cum se
impunea faţă de argumentele expuse anterior.
S-a adus o încălcare a dispoziţiilor legale art.54 alin.2 Legea 304/2004 care reglementează compunerea
completelor de judecată în apel şi în recurs, ICCJ a apreciat că în cauză devin incidente prevederile art.304 pct.1
coroborate cu cele ale art.312, alin.3 C.proc.civ.
3. Exproprierea suprafeţei de 35,8 h. teren, aparţinând a 20 pârâţi care trebuie despăgubiţi.
T.Vâlcea, s.civ. 1709 din 15.11.2012 a admis cererea Primăriei Comunei Rast, jud.Dolj şi a dispus exproprierea
terenurilor pentru cauză de utilitate publică şi a fost obligată reclamanta să plătească fiecărui pârât sumele înscrise în
tabel şi despăgubiri civile compuse din valoarea terenurilor şi valoarea lipsei de folosinţă.
C.A. Piteşti d.civ.93 din 29.05.2013 a respins apelurile declarate de reclamantă şi pârâţi. Cu privire la criticile
reclamantei că sunt terenuri extravilane, C.A.Piteşti a apreciat că prima instanţă a aplicat prevederile art.26 din Legea
33/1994, expertiza a apreciat că sunt terenuri intravilane aşa cum rezultă din Planul Urbanistic aprobat în anul 2006.
Pe terenurile supuse exproprierii se află case de locuit ocupate de persoanele afectate de calamităţi cu toate
dotările socio-urbane, pentru care apelanta-reclamantă a emis titluri de proprietate beneficiarilor, aceştia din urmă fiind
obligaţi să-şi înscrie în cartea funciară dreptul de proprietate asupra locuinţei, cu titlu provizoriu.
În această situaţie, intimaţii pârâţi au fost în imposibilitate să mai folosească terenurile expuse exproprierii,
astfel în mod corect au fost acordate şi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenurilor în litigiu.
ICCJ s.civ.585 din 19.02.2014, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia şi a trimis cauza spre
rejudecare C.A. Piteşti. Expertul greşit a avut în vedere că terenurile erau intravilane, concluzie ce contravine
dispoziţiilor art.1 şi 26 Legea 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
206
Despăgubirea, conform art.1 şi 26 alin.1 din Legea 33/1994 se compune din valoarea reală a imobilului şi din
prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite. Alin.2 art.26 din Legea 33/1994 stipulează că „La
calcularea cuantumului despăgubirilor experţii şi instanţa vor ţine seama de preţul în care se vând, în mod obişnuit,
imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi daunele
aduse proprietarului sau altor persoane, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia”.
Terenurile supuse procedurii de expropriere au fost în fapt indisponibilizate de expropriator înainte ca instanţa
de judecată să dispună exproprierea şi fără a se proceda în condiţiile art.32 Legea 33/1994 la punerea de îndată în posesie
a acestuia.
În drept, consecinţa acestei stări de fapt nu constă în acordarea de despăgubiri la valori superioare la care sunt
îndreptăţiţi, conform legii, ci în compensarea prejudiciului suferit prin lipsirea acestora de atributul folosinţei, respectiv
în indemnizarea acestora cu contravaloarea lipsei de folosinţă, de la data ocupării terenurilor până la data rămânerii
definitive a hotărârii prin care s-a dispus exproprierea.
4. Despăgubiri. Teren afectat de construcţia unei linii electrice transeuropene. Expropriere pentru
utilitate publică.
T.Bihor s.civ.89/C din 18.03.2010 a admis în parte acţiunea formulată de Compania Naţională de Transport al
Energiei Electrice „Transelectrica” în calitate de exproprietar şi a constat că terenul intravilan în suprafaţă de 37 mp este
afectat de construcţia unei linii electrice transeuropene LEA 400 kw Oradea-Bekeschaba – stâlp 8.
Prin HG.1576/8.12.2005 exproprierea imobilului pentru utilitate publică de interes naţional, a stabilit cuantumul
despăgubirilor la suma de 27837 euro ce va fi achitată pârâtului în lei, în termen de 30 de zile de la data rămânerii
definitive a prezentei hotărâri. A dispus punerea în posesie a reclamantei, condiţionată de plata integrală şi prealabilă a
despăgubirii către pârât, precum şi dreptul de intabularea dreptului de proprietate al Statului Român în Cartea Funciară cu
titlu de expropriere.
Conform documentaţiei depuse la dosar prevăzute de art.12 Legea 33/1994 rezultă că o suprafaţă de 37 mp (din
1000mp proprietatea pârâtului) este afectată de construcţia liniei electrice transeuropene sus menţionată.
C.A.Oradea, d.civ.107 din 21.10.2013 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, neprimind susţinerile
apelantei că prejudiciul ar trebui raportat doar la suprafaţa efectiv expropriată de 37 mp pe care va fi amplasat stâlpul nr.8
al liniei electrice transeuropene, existând pericolul electrocutării ce implică restricţii privind cultivarea, irigarea,
recoltarea mecanică pentru suprafaţa de teren de subculoar.
ICCJ d.civ.6531 din 28.09.2011 a admis recursul reclamantei Compania „Transelectrica”, a casat decizia atacată
şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, C.A.Oradea d.civ.51 din 1.10.2013 a respins ca nefondat apelul reclamantei din expertiza prev.de
art.25 din Legea 33/1994 a rezultat o valoare a despăgubirilor de 43,460 euro, faţă de 27 837 euro despăgubiri stabilite de
prima instanţă de fond.
ICCJ d.civ.1358 din 13.05.2014 a admis recursul declarat de reclamanta „Transelectrica” împotriva
d.civ.51/2013, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva s.civ.89/C din 18.03.2010, a schimbat în parte sentinţa,
stabilind cuantumul despăgubirilor la 285,27 euro, echivalentul în lei la cursul oficial de la data plăţii efective, menţinând
celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Experţii au stabilit că, pentru valoarea terenului scos definitiv din circuitul agricol, despăgubirile ce se cuvin
sunt de 285.27 euro (37mp x 7,71 euro) astfel cum rezultă din varianta a IIa din dosarul din apel. Instanţa de apel
nesocotise varianta aIIa din completarea raportului de expertiză.
5. Despăgubiri prejudiciu moral suferit de reclamant şi părinţii săi prin dislocare şi stabilirea
domiciliului forţat
T.Timiş, s.civ.2371 din 27.09.2010, a admis acţiunea reclamantului şi a obligat Statul Român să îi plătească
reclamantului 9900 euro cu titlu despăgubiri pentru prejudiciu moral suferit în nume propriu şi 5 000 euro în calitate de
descendent gradul I pentru prejudiciu moral suferit de defuncţii săi părinţi în perioada 2.03.1949 – 9.08.1963.
A respins parte din acţiunea civilă privind: obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de
600.000 euro (în echivalent în lei la data plăţii) pentru prejudiciul moral suferit de reclamant şi de antecesorii săi prin
dislocarea şi stabilirea domiciliului forţat în perioada 2.03.1949- 9.08.1963, în baza Decretului 83/1949. Obligarea
pârâtului la acordarea de despăgubiri, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate (utilaje agricole, animale din
gospodărie, producţia agricolă şi întregul inventar gospodăresc) ca efect al măsurii administrative, care nu le-au fost
restituite şi pentru care nu au primit despăgubiri în cuantum de 400 000 euro (echivalentul în lei la data plăţii efective).
C.A. Timişoara, d.civ.173 din 23.10.2012 a admis apelurile declarate de reclamant şi de pârâtul Statul Român,
împotriva s.civ.2371/27.09.2010, pe care a schimbat-o în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să
plătească reclamantului suma de 67 884 lei despăgubiri parţiale pentru daune materiale şi a respins în rest celelalte
pretenţii.
207
Î.C.C.J, d.civ.172 din 23.01.2014a respins ca nefondat recursul declarat de reclamant împotriva d.civ.173/2012 a
C.A. Timişoara, dar a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, a modificat decizia recurată în sensul că a respins
apelul declarat de reclamant şi a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român şi a schimbat în totalitate s.civ.2371/2010
a T.Timiş, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârât prin decizia 6/2013, pronunţată în recurs în interesul legii (RIL)
instanţa supremă a stabilit că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.5 alin.1 lit.b din Legea 221/2009 pot fi acordate
despăgubiri materiale numai pentru aceleaşi categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie –
respectiv Legea 10/2001 şi Legea 247/2005.
6. Desăgubiri pentru garajul expropriat. Cale de atac, recurs la nivelul C.A Piteşti şi nu la ICCJ
T.Vâlcea, s.civ.650 din 3.04.2012 a admis în parte acţiunea şi a obligat Mun.Râmnicu Vâlcea la plata
despăgubirilor de 15 560 lei, pentru garajul expropriat.
Expertiza efectuată, potrivit art.26 din Legea 33/1994, dar nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile pentru
lipsa de folosinţă a garajului.
C.A. Piteşti, d.civ.74 din 29.04.2013 a admis apelul declarat de Mun.Râmnicu Vâlcea, a schimbat în parte
sentinţa şi a obligat apelantul la plata către contestatoare a sumei de 13 100 lei, în loc de 15 560 lei. Cuantumul
despăgubirilor s-a stabilit în raport de preţul la care se vând în mod obişnuit garaje în acea localitate.
ICCJ, d.civ.92 din 16.01.2014 a admis recursul Mun.Râmnicu Vâlcea, a casat decizia şi a trimis cauza spre
rejudecare aceleiaşi instanţe pentru judecarea recursului, pentru că cererea de chemare în judecată are un obiect
patrimonial, evaluabil în bani, sub 100 000 lei, astfel fiind aplicabile dispoziţiile art.282 indice 1, alin.1 CPCiv.,întrucât
acestea se situează sub 100 000 lei.
Potrivit art.23 din legea 33/1994, ICCJ a reţinut că hotărârile pronunţate ca urmare a soluţionării cererilor de
expropriere sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. Deci nu există în această lege dispoziţii derogatorii de la
prevederile CP Civ sub aspectul regimului juridic al căilor de atac.
7. Despăgubiri, contravaloarea terenului (12 851 mp) expropriat şi suma de 400 000 lei
reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă a terenului pe ultimii 20 de ani
T.Hunedoara, s.civ.453/2012a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie
M.F.Publice, a admis în parte acţiunea civilă formulată de cei 4 reclamanţi împotriva Statului Român reprezentat de
S.C.Hidroelectrica, S.A Bucureşti, a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor 525 180 lei despăgubiri din care 374 940
lei reprezentând contravaloarea terenului şi 150190 lei folos tras în perioada 2002-2011, precum şi suma de 5000 lei
cheltuieli de judecată.
C.A Alba-Iulia, d.civ.18 din 7.03.2013a respins apelul declarat de S.C Hidroelectrica.
ICCJ.d.civ.291/30.01.2014a admis recursul declarat de pârâtul S.C Hidroelectrica, a casat în parte decizia
18/2013 şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
Dreptul de proprietate a antecesorilor reclamanţilor a fost recunoscut prin eliberarea titlului de proprietate pentru
o parte din imobile, cât şi prin recomandarea Primăriei Orlea făcută reclamanţilor de a urma procedura legii 33/1994
pentru a obţine despăgubiri pentru imobilele în litigiu, care, fiind expropriate, nu mai puteau fi restituite în natură.
Autorul reclamanţilor şi reclamanţii au adresat Comisiei speciale constituite în temeiul Legii 18/1991, respectiv
legea 1/2000 pentru obţinerea titlului de proprietate asupra terenurilor în litigiu, dar demersul lor nu fusese finalizat.
Despăgubirile fixate de experţi au fost greşit stabilite prin aplicarea greşită a prevederilor art.26 alin.2 Legea
33/1994, astfel critica că terenul nu are corespondent pe raza unităţii administrative teritoriale, fiind ocupat de lacul de
acumulare.
8. Regimul străinilor în România, OUG.194/2002
Reclamanţii (un fotbalist şi S.C Dinamo) în contradictoriu cu MAI au solicitat anularea deciziei prin care s-a
dispus refuzul prelungirii dreptului de şedere a reclamantului şi obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii de
prelungire a dreptului de şedere prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile jucătorilor profesionişti străini.
C.A.Bucureşti, s.civ.5221 din 24.09.2012a admis acţiunea, a anulat decizia şi a obligat pârâtul (MAI) la
emiterea unei noi decizii de prelungire a dreptului de şedere, prin raportare la dispoziţiile aplicabile jucătorilor
profesionişti străini. Raţiunea deciziei pentru străini este aceea de a crea condiţii de existenţă şi muncă legală în ideea
combaterii şederii ilegale pe teritoriul statului.
ICCJ, d.civ.1213 din 11.03.2014 a admis recursul declarat de MAI, a modificat sentinţa respingând acţiunea
formulată de fotbalist şi de S.C Dinamo, ca neîntemeiată, deoarece nu s-a prezentat un contract de muncă valabil,
nerespectând astfel OUG.56/2007, art.14(2) Legea 64/2000 şi OUG 194/2000 art 44 şi 56. Convenţia civilă a sportivului
străin expirase la 30.06.2012.
208
9. Anularea actului emis de Partidul România Mare prin care a fost validat un deputat ca
europarlamentar
Potrivit art.72 alin.2 Legea 33/2007, în cazul vacantării locului de europarlamentar (George Becali) urmează a fi
validată următoarea persoană de pe lista supleanţilor a partidului din care făcea parte persoana ce ocupa funcţia de
europarlamentar.
C.A.Bucureşti, s.civ.1294 din 10.04.2013 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului PRM şi
pe cale de consecinţă, a respins ca inadmisibile primele 3 capete de cerere, având ca obiect anularea adresei PRM şi a
deciziei emisă de Biroul Permanent al PRM, formulate de reclamant.
ICCJ, d.civ.2345 din 20.05.2014 a admis recursul declarat de deputat, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre
rejudecare aceleiaşi instanţe. S-a reţinut că decizia Curţii Constituţionale 530/12.12.2013 a stabilit că dispoziţiile art.13
alin.3 din Legea 14/2003 sunt neconstituţionale. „Dobândirea sau pierderea calităţii de membru al partidului este supusă
numai jurisdicţiei interne a partidului respectiv potrivit Statutului partidului”.
Controlul judecătoresc nu poate fi realizat decât asupra statutului şi a regularităţii desfăşurării procedurii
statutare în faţa organelor cu atribuţii jurisdicţionale ale partidului şi nu asupra oportunităţii sancţiunii aplicate.
10. Prescpriţia dreptului material la acţiune (dp.2111 din 8.05.2014 a ICCJ)
Tempus regit actum legea 176/2010 art.11

Reclamanta ANI a solicitat anularea ordonanţei nr.1/11.03.2011 a Comisiei de verificare a averilor de pe lângă
C.A.Bucureşti, constituită în baza legii 115/1996.
Legea 144/2007 sub imperiul căreia s-a desfăşurat verificarea averii persoanei în cauză nu prevedea niciun
termen de prescipţie a controlului averii persoanei care a ocupat o funcţie sau o demnitate publică, singura condiţie fiind
aceia potrivit căreia verficarea averii să se raporteze doar la respectiva perioadă de timp.
Instanţa de fond C.A.Bucureşti, prin s.civ.267 din 22.01.2013 a respins excepţia inadmisibilităţii ca nefondată, a
admis acţiunea formulată de reclamanta ANI, a anulat Ordonaţa 1 din 11.03.2013, emisă de Comisia de cercetare a
averilor de pe lângă C.A Bucureşti şi a trimis dosarul acelei comisii în vederea realizării controlului. Potrivit dispoziţiilor
legii 115/1996, astfel cum au fost modificate şi completate prin legea 176/2010 stabilesc ca urmare a evaluării
probatoriului administrat, Comisia de cercetare investeşte C.A cu soluţionarea cauzei prin Ordonanţa motivată.
DNA a solicitat la data de 13.12.2007, în temeiul dispoziţiilor art.9 din legea 115/1996 declanşarea procedurii
de cercetare a averii dobândite în perioada 2001-2006 de un fost senator în Parlamentul României în legislatura 2000-
2004 şi preşedinte al Comisiei de evaluare pentru achiziţionarea echipamentelor medicale de înaltă performanţă necesare
dotării unităţilor sanitare din reţeaua Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
Fostul senator a fost trimis in judecată pentru săvârșire infracțiunii de abuz în servicu prevăzută de art. 248
raportat la art. 2481 Cp, art. 17, al.1, lit.d, Legea 78/2000, luare de mită art. 254 al.1, Cp, raportat la art.6 din Legea
78/2000, deoarece în cadrul licitației organizate în anul 2001, de Ministerul Justiției, pentru achiziționarea unor
echipamente medicale necesare dotării unităților sanitare din cadrul Direcției Generale a Penitenciarelor și a spitalului
„prof.dr. Constantin Angelescu”a încălcat cu bună știință dispozițiile legale în materia achizițiilor publice și a oferit în
mod arbitrar punctaje favorabile unor anume grupuri de firme, favorizând astfel patru firme furnizoare de echipamente cu
consecința prejudicierii Administrației Naționale a Penitenciarelor.
În schimbul fovorizării unor grupuri de firme, persoana cercetată a primit drept mită, în perioada 03.05.2002-
09.01.2003 diverse sume de bani în valută.
Ca urmare a săvârșirii acestor infracțiuni, persoana cercetată a achiziționat, dobândind nelegal mai multe bunuri
mobile și imobile, în raport cu declarația de avere completată de acesta la începutul mandatului de senator (sfârșitul
anului 2000) și de declarația de avere dată la încheierea mandatului de senator la 08.12.2004.
Există indicii că bunurile nu au fost dobândite licit, date fiind veniturile nete cu care acesta figurează în
evidențele fiscale declarate.
Pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului reclamentei ANI de formulare a cererii de cercetare a averii
acestuia, perioada supusă verificării modalității de dobândire licite sau ilicite se încheia cel târziu la 08.12.2004 prin
depunerea declarației de avere obligatorie potrivit dispozițiilor Legii 115/1996. Acestă dispoziție legală care impunea
persoanelor care exercitau funcții ce implicau demintăți publice a fost preluată și în art. 4, al. 3, din Legea 176/2010
privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice.
Legea 115/1996 nu prevedea existența vreunui termen în interiorul căruia să poată fi realizată o cercetare
inițiată de DNA. Astfel, Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București a apreciat că în cauză își
209
găsise aplicabilitatea normele generale de prescripție, respectiv termenul de 3 ani prevăzut de art.3 din Decretul-Lege nr.
167/1958.
Art. 11 din Legea 176/2010 a confirmat existența termenului de 3 ani de la data încetării funcției publice în care
organismele abilitate beneficiau de dreptul de a efectua acte de cercetare a averii unei persoane.
Ulterior, dispozițiile art. 34, al.1 din Legea 176/2010 adopate ca urmare a efectelor deciziei Curţii
Constituţionale 415/14.04.2010 precizează imperativ că verificările aflate în curs de desfășurare la ANI la data intrării în
vigoare a prezentei legi continuă și în decursul a 3 ani după încetarea funcțiilor ori a demnităților publice.
Soluția de admitere a exepției prescrierii dreptului material la acțiune în opinia Curții este nelegală deoarece art.
3 din Decretul-Lege nr.167/1958 vizează raporturile juridice civile de drept privat și nu de dret public în sfera căruia se
regăsește dreptul ANI de a solicita cercetarea averilor.
În opinia instanței referirea la dispozițiile Legii 176/2010 face abstracție de principiul constituținal al
neretroactivității legii.
Prin urmare, Curtea a constat că ordonanța atacată este nelegală. Legea 115/1996, art.28, al.3 prevede că cererea
de cercetare a averii poate fi făcută în termen de cel mult 5 ani de la data încheierii mandatului sau eliberării din funcție
publică.
Mandatul de senator al recurentului a încetat la 08.12.2004, iar sesizarea a fost înregistrată la 13.12.2007, când
se aplică același termen de 5 ani, deci sesizarea a fost făcută în termenul prevăzut de lege.
ICCJ, dciv. 2111 din 08.05.2014 a respins ca nefondat recursul declarat de fostul senator împotriva s.civ 267
din 22.01.2013 a CA București.
11. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

Neagravarea situației în propria cale de atac. Circumstanțe atenuante decizia 10/2.06.2014 a ICCJ
În aplicarea art.5 Cp circumstanțele atenunate se apreciază global în raport de incriminare și sancțiune. În

situația intrării în vigoare a unei noi legi ce aduce modificări atât cu privire la pedepse, cât și cu privire la circumstanțe
atenuante, circumstanțele, ca parte din instituția sancțiunii unei infracțiuni nu pot fi privite și analizate distinct față de
instituția pedepsei.
Înlăturarea circumstanțelor atenuante nu aduce atingere principiului neagravării situației în propria cale de atac
prev.în art.418 Cpp, atunci când în concret pentru aceeași faptă se stabilește o sancțiune mai puțin severă.
12. Legea penală mai favorabilă – art.5 Cp. Forma continuată a infracțiunii, concursul de
infracțiuni, prescripția răspunderii penale.
În interpretarea dispozițiilor art.5 Cp, determinarea legii mai favorabile se face cu respectarea Deciziei Curții
Constituționale nr.265/2014 potrivit criteriului aprecierii globale, prin compararea legilor penale succesive, urmând să fie
aplicată aceea dintre legi care, în ansamblul prevederilor sale, este mai blândă, cu excluderea celorlalte în integralitatea
sa, fiind interzisă combinarea dispozițiilor mai favorabile din legi penale succesive.
Situațiile juridice născute anterior publicării Deciziei 265/2014 a Curții Constituționale determinarea legii mai
favorabile se face conform interpretării mai favorabile a art.5 Cp, potrivit criteriului aprecierii în raport cu fiecare
instituție de drept penal substanțial autonomă. În cadrul acestei interpretări, infracțiunea continuată și concursul de
infracțiuni au caracter autonom față de incriminare și pedeapsă.
13. Legea penală mai favorabilă. Circumstanțe atenuante sau agravante. Minuta 5 din 26 mai 2014 a
ICCJ
În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art.6,alin.1 Cp stabilește că la
maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită nu se va lua în considerare circumstanțele
atenuante sau agravante reținute condamnatului și care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară
pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă.
14. Legea penală mai favorabilă. Maximul special pentru infracțiunea săvârșită. Minuta deciziei 7
din 26.05.2014 a ICCJ
În aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art.6 Cp, în cazul infracțiunii continuate, prin sintagma ”maxim
special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită” se înțelege maximul special prevăzut de lege pentru
infracțiune, fără luarea în considerare a cauzei de majorare a pedepsei prevăzută pentru infracțiunea continuată.
15. Legea penală mai favorabilă. Tentativa Minuta deciziei 6/26.05.2014 a ICCJ
210
În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art.6,alin.1 Cp, în cazul
tentativei, limita maximă a pedepsei ce trebuie avută în vedere este maximul prevăzut de lege pentru forma tentată.
(maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată, redus sau înlocuit conform dispozițiilor
privind tratamentul sancționator al tentativei).
16. Legea penală mai favorabilă. Infracțiunea continuată. Minuta deciziei 5/26.05.2014 a ICCJ
În aplicarea art.5 Cp se are în vedere criteriul aprecierii globale a legii penale mai favorabile.
Constată că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai
favorabile cu privire la condițiile de existență și sancționare ale infracțiunii în formă continuată.
17. Faptele judecate la 1 febr.2014. minuta deciziei 4/12.05.2014 a ICCJ
Prevederile art.22, alin.4,lit.b) din Legea 187 din 24.10.2012 pentru punerea în aplicare a Legii 286/2009
privind Codul penal cu referire la art.129, alin.2, lit.b) din Codul penal nu sunt aplicabile faptelor definitiv judecate la 1
februarie 2014.
18. Alcoolemia cu relevanță penală. Minuta deciziei 3/12.05.2014 a ICCJ
În aplicarea art.336, alin.1 Cp, în ipoteza unei duble prevederi de mostre biologice, rezultatul alcoolemiei cu
relevanță penală este cel dat de prima prelevare.
19. Prescripția răspunderii penale. Minuta deciziei 2/14.04.2014 a ICCJ
În aplicarea art.5 Cp, stabilește că prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de
instituția pedepsei.
20. Legea penală mai favorabilă. Contopirea pedepselor reduse. Minuta deciziei 1/14.04.2014 a ICCJ
În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, înainte de intrarea în vigoare a noului
Cod penal, pentru ipoteza unui concurs de infracțiuni, într-o primă etapă se verifică incidența dispozițiilor art.6 Cp cu
privire la pedepsele individuale.
În a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depășește maximul la care se
poate ajunge în baza legii noi , conform art.39 Cp.
În cazul în care pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depășește maximul la care se poate ajunge în
baza art.39 Cp, pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim. În caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum
a fost stabilită potrivit legii vechi.
21. Cerere de strămutare. Minuta 23 din 6.10.2014 a ICCJ
Respinge ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova privind pronunţarea unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la admisibilitatea unei cereri de strămutare în procedura de
cameră preliminară în care se verifică plângerea formulată împotriva soluţiei procurorului de neurmărire penală.
22. Minuta 22 din 6.10.2014 a ICCJ
Aplicarea legii penale mai favorabile ulterior respingerii unei astfel de cereri, în situaţia în care după respingerea
cererii s-a pronunţat de către ICCJ o hotărâre prin care s-a dat o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept incidentă
în cauză.
23. Prescripţia răspunderii penale. Legea penală mai favorabilă. Minuta 21 din 6.10.2014 a ICCJ
Stabilieşte că dispoziţiile art.5,alin.1 Cp trebuie interpretate, inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale,
în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1.02.2014, care
nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia 265/2014 a Curţii Constituţionale.
24. Expert judiciar, funcţionar public. Minuta 20 din 29.09.2014 a ICCJ
211
Stabileşte că expertul tehnic judiciar este funcţionar public, în conformitate cu dispoziţiile art.175, alin.2, teza I
Cp.
25. Încetare a procesului penal. Aplicarea pedepsei pentru o altă infracţiune din concurs. Minuta 19
din 15.09.2014 a ICCJ
Inadmisibilă sesizarea pentru dezlegarea chestiunii de drept „dacă în cazul în care numai conform noului Cod
penal este incidentă o cauză de încetare a procesului penal pentru una din infracţiunile care intră în concurs, este
obligatorie sau nu aplicarea pedepsei pentru cealaltă infracţiune care intră în concurs, tot conform Codului penal”.
26. Inlocuirea măsurii educative a internării într-un centru de detenţie pe o durată egală cu durata
pedepsei închisorii. Minuta 18 din 15.09.2014 a ICCJ
Stabileşte că, în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitvă a cauzei, potrivit art.6 Cp, cu
referire la art.21, alin.1,2,3 din Legea 187/2012:
- Pedeapsa închisorii executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă aplicată
pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii, al cărui cuantum este până în 15 ani, se va înlocui cu măsura educativă a
internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii;
- Pedeapsa executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă, aplicată pentru
infracţiunile comise în timpul minorităţii mai mare de 15 ani, însă care nu depăşeşte 20 de ani, se va înlocui cu măsura
educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă de 15 ani.
27. Noi obligaţii asupra unor inculpaţi, competenţa revine judecătorului pentru drepturi şi libertăţi.
Minuta 17 din 1.09.2014 a ICCJ
ICCJ, Decizia 4 din 12.05.2014 Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
Prevederile art.22,alin.4,lit.b) din Legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii 286/2009 privind Codul
penal cu referire la art.129, alin.2, lit.b) Cp sunt aplicabile faptelor definitiv judecate la data de 1.02.2014.
28. Pedeapsa pentru infracţiunea comisă în stare de recidivă postexecutorie. Minuta 15 din
23.06.2014 a ICCJ
În interpretarea dispoziţiilor art.6,alin.1 Cp pentru ipoteza unei infracţiuni comise în stare de recidivă
postexecutorie judecată definitiv înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pedeapsa aplicată prin hotărârea de
condamnare se va compara cu maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită prin luarea în
considerare a dispoziţiilor art.43, alin.5 din Codul penal.
29. Legea penală mai favorabilă. Cauza specială de reuducere a pedepsei. Minuta 14 din 16.06.2014
a ICCJ
În aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art.6, alin.2 Cp, atunci când
se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă, nu se va lua în considerare cauza specială de
reducere a pedepsei prevăzută de art.3201 alin.7 Cpp anterior, reţinută condamnatului şi valorificată în pedeapsa concretă.
30. Legea penală mai favorabilă. Hotărârea de condamnare pronunţată de un alt stat. Minuta 13 din
5.06.2014 a ICCJ
Dispoziţiile art.6,alin.1 Cp privitoare la legea penală mai favorabilă, după judecarea definitivă a cauzei, sunt
aplicabile şi cu privire la hotărârea de condamnare pronunţată de un alt stat faţă de cetăţenii români, dacă aceasta a fost
recunoscută în procedura reglementată de Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
31. Art.323 Cp: Asocierea în scopul săvârşirii de infracţiuni, altele decât cele din art.167 Cp. Minuta
12 din 2.06.2014 a ICCJ
Infracţiunile prevăzute de art.323 Cp anterior şi art.8 din Legea 39/2003, în reglementarea anterioară
modificărilor aduse prin Legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii 286/2009 privind noul Cod penal, se
regăsesc în incriminarea din art.367 Cp, nefiind dezincriminate.
212
32. Înlocuirea arestului preventiv cu controlul judiciar nu vizează fondul cauzei
Instanţa de apel a fost investivă cu cererile inculpaţilor de înlocuire a măsurii arestului preventiv, în principal, cu
măsura controlului judiciar, iar în subsidiar cu cea a arestului la domiciliu. Aceste cereri au un caracter incidental, fără
consecinţe asupra modului de rezolvare a raportului juridic penal , instanţa investită prin rechizitoriu.
Caracterul public al şedinţei de judecată - interpretarea art.206, alin.3 Cpp este vădit nepertinentă. CA are a se
pronunţa asupra măsurii preventive în primă instanţă, nu ca instanţă de control judiciar, iar încheierea prin care se va
pronunţa este definitivă, deoarece art.206, alin.1 Cpp, modificat prin OUG 3/2014 prevede posibilitatea atacării cu
contestaţie doar a încheierilor pronunţate în primă instanţă, nu şi a celor prin care instanţa de apel dispune asupra
măsurilor preventive în cursul judecăţii.
33. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Minuta 3 din 16.02.2015 a ICCJ
T.Iaşi. prin încheierea din 10.12.2014 a adresat ICCJ solicitarea de a pronunţa o hotărâre prin care să dea o
rezolvare de principiu a următoarei chestiuni de drept.
„Dacă în aplicarea dispoziţiilor art.6 Cp la stabilirea pedepsei aplicabile potrivit noii legii, în cazul unei
pluralităţi de infracţiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie,
iar potrivit noului Cod penal, condiţiile art.41 nu mai sunt întrunite, se ia în considerare pedeapsa aplicabilă potrivit
art.44 raportat la art.39 din Noul Cod penal”.
T.Iaşi opinează în sensul că stabilirea maximului de pedeapsă potrivit legii noi urmează a se face prin raportare
la dispoziţiile art.43, alin.1 Cp.
OpiniaPICCJ,Minuta 3 din 16.02.2015: În aplicarea art.6 Cod penal stabilirea pedepsei potrivit legii noi în cazul
unei pluralităţi de infracţiuni care, potrivit Codului penal din 1969 presupunea reţinerea stării de recidivă
postcondamnatorie cu revocarea suspendării condiţionate, iar potrivit Codului penal actual, condiţiile recidivei
postcondamnatorie cu privire la primul termen nu mai sunt întrunite, se determină conform art.44 raportat la art.39 din
Codul penal.
34. Revizuirea. Minuta deciziei 2 din 2.02.2015 a ICCJ
Calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art.465 Cpp (revizuirea în cazul hotărârilor
CEDO) în condiţiile în care cauza a parcurs 3 grade de jurisdicţie (în prima instanţă, apel şi recurs), în ultima instanţă
soluţionându-se recursul procurorului. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial potrivit art.477, alin.3 Cpp.
35. Delapidare. Prescripţie. Minuta deciziei 1 din 19.01.2015 a ICCJ

Dispoziţiile art.308 Cp reprezintă o varinată atenuată a infracţiunii de delapidare prev. de art.295 Cp. La
calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale se ţine seama de pedeapsa prevăzută de art.295 Cp raportat la
art.308, alin.2 Cp.
36. Minuta deciziei 26 din 3.12.2014 a ICCJ

Luarea de mită – art.289, alin.1 Cp, funcţionar public – art.175,lit.c) Cp, art.175,alin.2 Cp
Medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, are calitatea de
funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art.175,alin.1,lit.b),teza IIa Cp.

Recunoaşterea vinovăţiei. Reducerea pedepsei
În aplicarea dispoziţiilor art.480-485 Cpp, stabileşte că procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în
procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să reţină dispoziţiile art.396, alin.10 Cpp cu consecinţe directe asupra
reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute în lege pentru infracţiunea săvârşită.

Contestaţie împotriva încheierii măsurii preventive. Controlul judiciar
Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de C.A.Bucureşti, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la admisibilitatea căii de atac a contestaţiei, formulată în temeiul art.204
213
Cpp, împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra plângerii, în temeiul art.213
Cpp, împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar.
39. Contestaţia în anulare, cale de atac extraordinară exclusă prin art.432, alin.4 Cpp indiferent de
motivul invocat pentru hotărârile penale definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei şi care nu sunt
susceptibile a fi atacate cu apel.
Judecătoria Craiova sp.4154 din 11.09.2014 a respins ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată împotriva
sp.3772 din 10.07.2014 a aceleiaşi instanţe, conform art.104, alin.9 Legea 254/2013. T.Dolj, investit cu soluţionarea
apelului declarat de persoana condamnată împotriva sp 4154/2014 prin care i-a fost respinsă ca inadmisibilă contestaţia
în anulare formulată de condamnat împotriva sp.3772/2014 a apreciat că este exclusă calea de atac extraordinară a
contestaţiei în anulare indiferent de motivul invocat, pentru hotărâri penale definitive prin care s-a soluţionat fondul
cauzei şi care nu sunt susceptibile a fi atacate cu apel.
Apelul declarat de persoana condamnată împotriva sp.4154/2014 este inadmisibil şi T.Dolj a solicitat opinia
ICCJ în procedura prevăzută de art.475 Cpp. Nu se abordează fondul litigiului, ci doar pune în discuţie condiţiile formale
ale judecăţii, condiţiile exercitării dreptului la acţiune.
Pe fond, persoanei condamnate i s-a respins plângerea împotriva Comisiei de disciplină din penitenciar şi i s-a
menţinut sancţiunea aplicată, suspendarea dreptului de a primi vizite pe o perioadă de 3 luni, conform art.104, alin.7,
lit.b) din Legea 255/2013.
Este inadmisibilă sesizarea formulată de T.Dolj către ICCJ în sensul de a stabili „dacă hotărârea pronunţată în
soluţionarea căii de atac extraordinare prev. de art.426 Cpp şi împotriva unei sentinţe pentru care nu este prevăzută de
lege o cale de atac, poate fi supusă apelului, conform art.432, alin.4 Cpp.
40. Vătămare corporală din culpă – art182,alin.1 şi 4 Cp anterior – incidenţa legii penale de
dezincriminare – art.4Cp
Art.3 Legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii 286/2009 Cp
Contestaţia formulată de inculpat împotriva sp.2255 din 17.09.2014 a jud. Sectorului 5 prin care, în temeiul
art.595 raportat la art.4 Cpp s-a respins ca neîntemeiată contestaţia la executare formulată împotriva sp.892 din
24.04.2013 prin care a fost condamnat la 3 luni închisoare cu suspendare condiţionată a executării pedepsei pentru
săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă art.184, alin.2,4 cu aplicarea art.74,alin.2 raportat la
art.76,alin.1,lit.e) Cp anterior.
În contestaţia la executare a spus că infracţiunea a fost dezincriminată odată cu intrarea în vigoare a noului Cp,
dacă fapta a produs o vătămare ce a necesitat între 11 şi 90 zile de îngrijiri medicale şi nu îndeplineşte una dintre
condiţiile impuse de alin.1,tezaII-a a art.196Cp – a fost dezincriminată începând cu data de 1.02.2014.
DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE
41. Sistemul unitar de pensii publice – Legea 263/2010. Neconstituţionalitate parţială – art.IV OUG
1/2013
Indicii de corecţie data de la care se acordă
DECIZIA 463 din 17.09.2014, publicată în M.Of. 704 din 25.09.2014
După publicarea în M.Of. a deciziei Curţii Constituţionale 437 din 29.10.2013, a fost adoptată la 7.11.2013
OUG 113/2013 potrivit căreia drepturile de pensie rezultate ca urmare a aplicării acestei decizii se cuvin de la 7.11.2013,
data publicării în M.Of. partea I-a a Deciziei 437/2013 timp de 45 de zile, dispoziţiile art.3,alin.2,3 au fost suspendate de
drept, iar legiuitorul era obligat, potrivit art.147 din Constituţie să pună în acord prevederile neconstituţionale cu
dispoziţiile Constituţiei. Această obligaţie a fost realizatăparţial prin art.4,pct.1 OUG 113/2013, dispoziţii care au abrogat
art.III,alin.2,3 din OUG 1/2013 şi prin introducerea în OUG 1/2013 a art.IV,alin.1,2 care stabilesc pentru persoanele ale
căror drepturi la pensie s-au deschis în perioada 1.01.2011-22.01.2013, indici de corecţie diferenţiali în situaţia
persoanelor ale căror drepturi de pensie s-au deschis în perioada 1.01.2013-22.01.2013 inclusiv.
42. Nulitatea recursului. Asistenţa juridică obligatorie în recurs

Decizia 462 din 17.09.2013, publicată în M.Of. 775 din 24.10.2014
Sunt neconstituţionale dispoziţiile art.13,alin.2,teza II-a, art.83,alin.3, precum şi în art.486,alin.3 Cpp cu referire
la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat.
214
Lipsa posibilităţilor financiare, care împiedică apelarea la serviciile unui avocat, nu ar trebui să ducă la anularea
cererii de recurs făcută în termen. Dispoziţiile legale criticate înfrâng voinţa părţii de a se apăra singură. Condiţionarea
acordării cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, prin ataşarea împuternicirii avocaţiale la dosar,
constituie o încălcare a art.21 din Constituţia României şi a art.6,paragraf 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale.
Accesul liber la justiţie reprezintă fundamentul art.129 din Constituţie potrivit căruia „Împotriva hotărârilor
judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”.
43. Comunicaţiile electronice. Legea 82/2012 (neconstituţională a stabilit Curtea Constituţională prin
decizia 440 din 8.07.2014) de aprobare a OUG 111/2011 Cartele pre-pay
Ingerinţa în dreptul de viaţă intimă, familială şi privată. Obiecţie de neconstituţionalitate
Decizia 461 din 16.09.2014, M.Of.775 din 24.10.2014
Prevederile legale reglementează înregistrarea utilizatorilor de cartele preplătite, colectarea şi stocarea datelor
utilizatorilor de servicii de comunicaţii, condiţiile de realizare a operaţiunilor tehnice specifice şi responsabilităţile
corespunzătoare ce revin furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice, instituirea unor sancţiuni pentru încălcarea
unor obligaţii prevăzute de lege. De asemenea, legea criticată instituie în sarcina persoanelor juridice care pun la
dispoziţia publicului puncte de acces, cât şi obligaţia de a stoca pentru o perioadă de 6 luni de la data reţinerii acestora a
datelor cu caracter personal, obţinute prin reţinerea datelor de identificare ale utilizatorilor sau a numărului de telefon,
prin plata cu cardul bancar sau orice altă procedură de identificare care asigură direct sau indirect cunoaşterea identităţii
utilizatorului.
Analizând dispoziţiile Legii 82/2012 se constată ingerinţa în drepturile fundamentale privind viaţa intimă,
familială, privată, secretul corespondenţei şi libertatea de exprimare este de o mare amploare şi trebuie considerată ca
fiind deosebit de gravă, iar împrejurarea că păstrarea datelor şi utilizarea lor ulterioară sunt efectuate fără ca abonatul sau
utilizatorul înregistrat să fie informat cu privire la aceasta este susceptibilă să imprime în conştiinţa persoanelor vizate
sentimentul că viaţa lor privată face obiectul unei supravegheri constante.
Datele care fac obiectul reglementării, deşi au un caracter predominant tehnic, sunt reţinute în scopul furnizării
informaţiilor cu privire la persoana şi viaţa sa privată şi sunt de natură să prejudicieze manifestarea liberăa dreptului la
comunicare sau la exprimare. Aceste date conduc la concluzii foarte precise privind viaţa privată a persoanelor ale căror
date au fost păstrate, concluzii ce pot viza obiceiurile din viaţa cotidiană, locurile de şedere permanentă sau temporară,
deplasările zilnice sau alte deplasări, activităţile desfăşurate, relaţiile sociale ale acestor persoane şi mediile sociale
frecventate de ele.
Legea nu prevede criterii obiective care să limiteze la strictul necesar numărul de persoane care au acces şi pot
utiliza ulterior datele păstrate, că accesul autorităţilor naţionale la datele stocate nu este condiţionat, în toate cazurile, de
controlul prealabil efectuat de către o instanţă sau de o entitate administrativă independentă, care să limiteze acest acces
şi utilizarea lor la ceea ce este strict necesar pentru realizarea scopului urmărit.
Curtea Constituţională a observat că noua reglementare este de natură a genera confuzii:
- Nu determină cu exactitate sfera persoanelor care pun la dispoziţie formularul tipizat şi care astfel
colectează aceste date.
- Nu apare cu certitudine dacă obligaţiei ce revine utilizatorului privind completarea formularului tipizat
îi corespunde sau nu o obligaţie corelativădin partea persoanei care colectează datele cu caracter personal de a garanta
confidenţialitatea, securitatea şi utilizarea acestor date potrivit scopului stabilit de lege.
Legiuitorul a acordat un termen de 12 luni în care utilizatorii pot opta pentru menţinerea serviciului şi
completarea formularului tipizat, sub sancţiunea suspendării serviciului furnizat la împlinirea acestui termen, în situaţia
persoanelor juridice care pun la dispoziţia publicului puncte de acces la internet, obligaţiile de reţinere şi stocare a datelor
prevăzute de lege iau naştere la data intrării în vigoare a actului normativ.
44. Candidatul pentru promovare în funcţia de judecător la ICCJ să nu fi fost niciodată sancţionat
disciplinar
Decizia 436 din 8.07.2014 referitor la art.52,alin.3 din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi
procurorilor
Se creează un tratament discriminatoriu între magistraţii care candidează pentru acest examen şi magistraţii care
sunt deja judecători la instanţa supremă, deoarece aceştia din urmă pot fi sancţionaţi disciplinar câtă vreme ocupă această
funcţie. Astfel, legiuitorul ar fi trebuit să instituie o prevedere legală corelativă a înlăturării din funcţie în urma
sancţionării.
Dispoziţiile legale criticate încalcă şi principiul neretroactivităţii legii civile, deoarece sunt aplicate situaţiilor
ivite înainte de intrarea lor în vigoare, respectiv persoanelor sancţionate disciplinar înainte de intrarea în vigoare a Legii
303/2004.
215
Curtea Constituţională a constatat că în speţa dedusă judecăţii autorul excepţiei a fost sancţionat disciplinar în
anul 2001, cu diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunară cu 15% pe o perioadă de 3 luni.
Autorul excepţiei susţine că această condiţie referitoare la inexistenţa sancţiunii disciplinare afectează
dispoziţiile constituţionale ale art.16 referitor la egalitatea în drepturi şi art.15,alin.2 referitor la principiul
neretroactivităţii legii civile. Având în vedere şi dispoziţiile art.4 teza finală referitor la derularea carierei, din Expunerea
de motive a Cartei Europene privind Statutul judecătorilor de la Strasbourg, 8-10 iulie 1998, potrivit căruia ceea ce este
de temut este judecătorul blocat în mod ilegitim în promovare, Curtea Constituţională urmează a admite prezenta
excepţie de neconstituţionalitate din perspectiva criticilor fundamentale pe încălcarea dispoziţiilor art.15,alin.2 din
Constutuţie, deoarece prevederile art.52,alin.3 din Legea 303/2004 sunt constituţionale în măsura în care sintagma „nu au
fost niciodată sancţionaţi disciplinar” vizează numai abaterile disciplinare comise după intrarea în vigoare a Legii
303/2004.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.146,lit.d) şi al art.147,alin.4 din Constituţie, al art.1-3, al
art.11,alin.1,lit.A,d) şi al art.29 din Legea 47/1992 cu majoritate de voturi, Curtea admite excepţia de
neconstituţionalitate.
45. Art.8,alin.1 raportat la art.2,alin.1,lit.c),teza I din Legea Contenciosului administrativ 554/2004

Decizia 459 din 16.09.2014 M.Of.712 din 30.09.2014. Decretele Preşedintelui României
Instanţele judecătoreşti nu pot analiza şi cenzura opţiunea Preşedintelui României prin cercetarea motivelor
pentru care acesta dispune de prerogativa sa de a numi un judecător la Curtea Constituţională cu privire la o persoană
apreciată a întruni cerinţele înaltei competenţe profesionale, în condiţiile stabilite de Constituţia României, ci pot doar să
verifice şi să decidă în legătură cu îndeplinirea condiţiilor obiective prevăzute de lege.
Conform art.142 coroborat cu art.143, numirea în funcţie de judecător al Curţii Constituţionale este condiţionată
de împlinirea a 3 condiţii cumulative, atributul exclusiv al Preşedintelui României: a) pregătirea juridică superioară;
b) cel puţin 18 ani vechime în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior;
c) înalta competenţă profesională.
Legiuitorul a reglementat procedura de numire a judecătorilor Curţii Constituţionale, detaliind în cuprinsul art.5
al Legii 47/1992 cazul numirilor făcute de Parlament. Candidaţii sunt analizaţi de comisiile juridice ale fiecărei Camere
şi ulterior, de plenul Camerei care face numirea. Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţe separate, numesc cu votul
majorităţii membrilor lor, la propunerea Biroului Permanent şi pe baza recomandărilor Comisiei juridice, în calitate de
judecător, persoana care a întrunit cel mai mare număr de voturi, apoi fiecare cameră emite câte o hotărâre, după care
ultima etapă a procedurii o reprezintă depunerea jurământului în faţa Preşedintelui României şi a preşedinţilor celor două
camere.
Curtea se reînnoieşte periodic şi parţial cu o treime dintre judecători din 3 în 3 ani, fiecare autoritate competentă
desemnând câte un judecător. Astfel 6 judecători sunt desemnaţi de cele două Camere ale Parlamentului prin hotărâri ale
plenului Camerei Deputaţilor şi de plenul Senatului, iar 3 de către Preşedintele României, prin decrete prezidenţiale.
Actele juridice ale Preşedintelui României, adoptate în exercitarea atribuţiilor mandatului constituţional, sunt
decrete prezidenţiale care intră în vigoare prin publicarea în M.Of. al României. Toate decretele au caracter executoriu.
Dacă decretele Preşedintelui nu se circumscriu sferei actelor exceptate, raporturile cu Parlamentul, actele de
(comandament cu caracter militar), instanţele de contencios admnisitrativ sunt competente să soluţioneze cererile de
atacare a decretelor potrivit dispoziţiilor Legii 554/2004.
Natura juridică diferită a hotărârilor Parlamentului şi respectiv a decretelor Preşedintelui României, cât şi
dispoziţiile constituţionale se disting astfel între cele două categorii de acte juridice, astfel că instanţa constituţională nu
poate reţine incompatibilitatea dispoziţiilor art.8,alin.1 coroborate cu cele ale art.2,alin.1,lit.c) din Legea 554/2004 cu
principiul legalităţii în drepturi a cetăţenilor, consacrat de art.16 din Constituţie.
Marja de apreciere a Preşedintelui României, a Senatului şi a Camerei Deputaţilor în exercitarea atribuţiei de a
numi judecători constituţionali nu este limitată la verificarea aspectelor de legalitate pe care le presupune îndeplinirea
condiţiilor obiective, cuantificabile (legea stabilind în ceea ce priveşte rangul studiilor şi al vechimii juridice la nivelul
minimal al condiţiilor pe care persoana numită trebuie să le respecte)ci vizează aspecte de oportunitate, autorităţile
competente având libertate absolută în acest caz de a alege o anumită persoană apreciată a întruni condiţia „înaltei
competenţe profesionale”. Odată adoptate aceste decizii, opţiunea fiecărui for decident este asumată în plan instituţional
şi politic, răspunderea pentru alegerea realizată fiind circumscrisă acestui cadru.
Instanţele judecătoreşti nu pot analiza şi cenzura opţiunea Preşedintelui României prin cercetarea motivelor
pentru care acesta dispune de prerogativasa de a numi un judecător la Curtea Constituţională cu privire la o persoană
apreciată a întruni cerinţele înaltei competenţe profesionale, în condiţiile stabilite de Constituţia României, ci pot doar să
verifice şi să decidă în legătură cu îndeplinirea condiţiilor obiective prevăzute de lege.
46. Despăgubiri majorate pentru imobilul format din construcţii 32mp şi teren 42,99 mp sub
construcţie
216
T.Bucureşti, s.civ.431 din 1.03.2013 a admis excepţia tardivităţii privind majorarea cuantumului despăgubirilor
acordate prin hotărârea 55/2010 a Primăriei Municipiului Bucureşti- comisia de aplicare a Legii 198/2004 şi acordarea de
despăgubiri pentru construcţiile ridicate fără autorizaţie.
C.A.Bucureşti, d.civ.303A din 29.10.2013 a admis apelul declarat de reclamant, a admis în parte acţiunea şi a
obligat pârâtul la 7500 lei despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Potrivit dispoziţiilor art.9,alin.1 Legea 198/2004 expropriatul nemulţumit se poate adresa instanţei de judecată în
termen de 30 de zile de la data când i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor sub
sancţiunea decăderii.
Acest termen s-a împlinit la 6.11.2010 calculat de la data comunicării (6.10.2010) iar Legea 255/2010 a intrat în
vigoare ulterior împlinirii termenului de contestare respectiv la 23.12.2010, prin care termenul prezentei contestării
hotărârilor de stabilire a despăgubirilor a fost mărit de la 30 zile la 3 ani (art.22), termenul de 30 zile prevăzut de legea
anterioară (Legea 148/2004) era împlinit sub imperiul legii vechi, în mod corect a apreciat instanţa de fond că aceasta
scapă acţiunii legii noi.
Apelantul reclamant a introdus contestaţie la 18.11.2010, deci cu două săptămâni peste termen, deci în mod
corect, aceasta este tardivă.
Primăria Municipiului Bucureşti în notificarea reclamantului i-a convocat că urmează să fie evacuat nu a
comunicat data la care trebuia să aibă loc evacuarea şi data la care urmează să aibă loc demolarea imobilului.
Legislaţia (legea cadru 33/1994 şi legea 198/2004) nu prevede o procedură de „luare în posesie” de
încunoştiinţarea persoanelor implicate, despre obligaţia lor de a elibera într-un anumit termen şi nici despre demolarea
efectivă.
ICCJ, d.civ. 1721 din 3.06.2014 a respins ca nefondat recursul declarat de reclamant împotriva d.civ.303/2013 a
C.A.Bucureşti, a admis recursul declarat de pârât Primăria Mun.Bucureşti, a modificat decizia, în sensul că a respins ca
nefondat apelul declarat de reclamant împotriva s.civ.431/2013 a T.Bucureşti.
Recurentul pârât consideră că nu există niciun raţionament pentru care să fie obligat la plata daunelor morale
pentru evacuarea reclamantului din imobilul proprietatea Mun.Bucureşti, pe care acesta l-a ocupat abuziv timp de 3 luni.
Reclamantul cunoştea faptul că imobilul a fost expropriat, însă a avut o atitudine pasivă. Nu a fost adus niciun prejudiciu
expropriatului care a refuzat timp de 3 luni de zile să părăsească imobilul proprietatea statului.
Pârâtul nu a săvârşit nicio faptă ilicită, nu a produs niciun prejudiciu şi nu poate fi atrasă răspunderea acestuia.
Trasferul dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat (se arată în art.4 din hotărârea nr.55/30.07.2010)
din proprietatea privată a expropriaţilor în proprietatea publică a Mun.Bucureşti, operează de drept la data efectuării
consemnării despăgubirilor pentru expropriere, în baza art.15 din Legea 198/2004.
Reclamantul a fost înştiinţat cu 3 luni înainte de demolare că s-a produs transferul de proprietate şi luarea în
posesie a imobilului de către Municipiu, dar acesta nu a depus diligenţele necesare pentru a se rezolva situaţia locativă.
47. Cod fiscal. Impozite pe veniturile persoanelor cu handicapgrav sau accentuat
Decizia 681 din 13.11.2014 publicată în M.Of. 889 din 8.12.2014
Codul fiscal art55, alin.4,lit.K prevede că veniturile din salarii realizate de către persoane fizice cu handicap
grav sau accentuat nu sunt incluse în veniturile salariale şi nu sunt impozabile, în înţelesul impozitului pe venit.
Curtea Constituţională a apreciat că facilităţile fiscale conferite de legiuitor au fost acordate în considerarea
calităţii de persoană cu handicap grav sau accentuat şi nu în funcţie de sursa veniturilor realizate, aşa încât de aceste
falicităţi fiscale ar trebui să beneficieze toate persoanele aflate în această situaţie.
Art.50 din Constituţie consacră dreptul persoanelor cu handicap de a se bucura de o protecţie specială , în sensul
în care statul trebuie să asigure realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament al
handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicapla viaţa comunităţii. În acest sens, legiuitorul a
reglementat prin Legea 448/2006 principiile care stau la baza protecţiei persoanelor cu handicap, printre care şi
prevenirea şi combaterea discriminării, egalizarea şanselor, egalitatea de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în
muncăşi ocuparea forţei de muncă.
De asemenea, art.6,lit.h) din acest act normativ prevede că persoanele cu handicap beneficiază, printre altele, şi
de drepturi la facilităţi fiscale, însă în mod egal, fără discriminare, în considerarea dispoziţiilor constituţionale ale
art.50,tezaII potrivit căruia „persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială”.
Statutul de persoană cu handicap trebuie să îi plaseze într-o poziţie egală pe toţi cei care au acest statut, care
trebuie să se bucure în aceeaşi măsură de aceleaşi facilităţi fiscale, în speţă fiind vorba de scutiri de impozit pe veniturile
realizate.
Pe considerentul egalităţii de tratament între persoanele cu handicap grav sau accentuat, facilităţile fiscale
respective aplicate veniturilor de natură salarială ar trebui să se extindă şi asupra veniturilor obţinute din activităţi
independente, profesii libere, aşa cum, de altfel, legiuitorul a înţeles să le extindă şi asupra veniturilor realizate din pensii
de către persoanele cu handicap grav sau accentuat.
217
48. Domeniu privat al statului. Neconstituţionalitate. Legea 216/2008
Participaţiile statului la companiile naţionale. Transmiterea pachetului de acţiuni către Consiliul local.
Decizia 574 din 16.oct.2014, publicată în M.Of.889 din 8.12.2014
Prin Legea 216/2008 s-a dispus transmiterea cu titlu gratuit a unui pachet de 1,369 milioane de acţiuni deţinute
de stat la Compania Naţională „ Administraţia Porturilor Maritime” S.A Constanţa, reprezentând 20% din capitalul
social, către Consiliul Local al Municipiului Constanţa.
Avocatul Poporului a invocat excepţia că acest act normativ încalcă dreptul de proprietate a statului şi
contravine dispoziţiilor art.136, alin.1 şi 2 din Constituţie, având în vedere că beneficiarul dreptului transmis nu poate fi
titular de drepturi şi obligaţii, întrucât titularii dreptului de proprietate nu pot fi decât statul și unitățile administrativ
teritoriale iar nu consiliile locale sau județene, care sunt autorități deliberative.
Transferul cu titlu gratuit, sus-menționat, este în dezacord cu principiul esențial al modalității de diminuare a
participației statului în economie, respectiv acela al vânzării acțiunilor la cel mai bun preț obținut, în vederea promovării
intereselor generale ale societății, ceea ce contravine dispozițiilor art.44,alin.1,teza I și alin.2, teza I, precum și art.135,
alin.2,lit.b din Constituție.
Vânzarea de acțiuni sau trecerea cu titlu gratuit a acestora în proprietate privată a unei unități administrativ
teritoriale reprezintă un act de dispoziție cu privire la capitalul social al societății, care nu ține de competența de
legiferare a Parlamentului, ci de cea de administrare a bunurilor proprietate publică/privată a statului, care aparține, în
mod exclusiv, Guvernului.
Curtea a reținut că actul normativ criticat este de natură a contraveni dispozițiilor art.1,alin.4 din Constituție
referitor la principiul separației și echilibrului puterilor în stat, Parlamentul intrând în sfera de competență a autorităților
executive, singura autoritate publică cu atribuții în organizarea executării legilor, prin adoptarea actelor cu caracter
administrativ.
Legiuitorul, fie originar sau delegat, nu are competența de a realiza, printr-un act normativ de reglementare
primară, transferul intuitu personae și cu titlu gratuit a acțiunilor aflate în proprietatea privată a statului către unitățile
administrativ teritoriale, dar are în schimb posibilitatea de a reglementa, printr-o lege-cadru, regulile, prevederile și
condițiile în care Guvernul să poată realiza un transfer cu titlu oneros către unitățile administrativ teritoriale, cu
respectarea dispozițiilor art.1,alin.4, art.44 și art.135 din Constituție.
Astfel, de la data publicării prezentei decizii 574/2014, prevederile Legii 216/2008 sunt suspendate de drept pe
durata unui termen de 45 zile, , urmând să își înceteze efectele juridice la expirarea acestui termen. În consecință, la data
publicării prezentei decizii, prin efectul acesteia, pachetul de 1,369 milioane de acțiuni, reprezentând 20% din capitalul
Companiei Naționale ”Administrația Porturilor Maritime”S.A. Constanța, revine statului.
49. Rezoluția inspecției judiciare din CSM = opinie subiectivă pronunțată într-o procedură
administrativă, opinie ce nu poate fi exclusă unui control independent și imparțial, în situația când această
rezoluție poate naște sau stinge raporturi juridice.
Decizia 397/3.07.2010 – referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.47, alin.1, lit.b
Legea 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii
Curtea reține că, prin cererea înregistrată pe rolul CA București, reclamantul, în contradictoriu cu inspecția
judiciară, a formulat contestație împotriva Rezoluției din 21.03.2013, prin care s-a clasat sesizarea sa formulată din
27.12.2012. Clasarea s-a dispus de Inspecția judiciară în temeiul dispozițiilor art.45,alin.4, lit.b din Legea 317/2004,
întrucât s-a constatat că nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare. În motivarea contestației reclamantul a
arătat că judecătorii care au soluționat cererea de revizuire ce a făcut obiectul dosarului al Judecătoriei Buzău, au ignorat
în totalitate caracterul obligatoriu al unei decizii pronunțate în interesul legii și au încălcat ”normele de drept material sau
procesual.”
Inspecția judiciară a invocat excepția inadmisibilității acțiunii și pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca
neîntemeiată. Față de excepția inadmisibilității acțiunii, reclamantul a invocat excepția de neconstituționalitate a
prevederilor art.47, alin.1,lit.b, teza finală din Legea 317/2004, circumstanțiind-o la ipoteza neidentificării situației de
fapt care a determinat sesizarea, cu toate că Inspecția judiciară a dispus clasarea în baza art.45, alin.4,lit.b din Legea
314/2004. Rezoluția de clasare putea fi contestată la secția corespunzătoare a CSM în termen de 30 de zile de la
comunicare sau atacată la instanță, potrivit Legii Contenciosului Administrativ 554/2004.
Rezoluția de clasare definitivă contravine prevederilor constituționale privind accesul liber la justiție, precum și
celor convenționale privind dreptul la proces echitabil.
Curtea a constatat că, în ipoteza prevăzută de art.45, alin.4, lit.b din Legea 317/2004, inspectorul judiciar face o
cercetare a fondului sesizării pentru a constata dacă există sau nu indicii cu privire la săvârșirea unei abateri disciplinare.
Or, în această situație, textul de lege criticat, potrivit căruia rezoluția de clasare este definitivă, și, deci exclusă
218
controlului judiciar, încalcă accesul liber la justiție, drept fundamental consacrat atât de Constituție cât și de Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, partea interesată fiind lipsită de accesul la o instanță
judecătorească.
Dacă în primele 3 ipoteze reglementate de art.47, alin.1,lit.b din Legea 317/2004, respectiv atunci când:
sesizarea nu este semnată, nu conține datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situației de
fapt, caracterul definitiv al soluției clasării este legitimat, prin aceea că aceasta nu are un caracter irefragabil, deoarece
persoana interesată poate face o nouă sesizare cu respectarea condițiilor prevăzute, așa cum a decis instanța de
contencios constituțional în jurisprudența sa (a se vedea Decizia 487 din 21.11.2013) în ipoteza prevăzută de art.45,
alin.4, lit.b se dispune asupra fondului sesizării, astfel că este absolut necesară asigurarea accesului la justiție prin
posibilitatea atacării soluției în instanța judecătorească.
50. Decizia 411 din 3.07.2014. Măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori economici –
art.82, alin.3, teza finală OUG 79/2008.
Anularea procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției prin care a fost sancționat cu
amendă contravențională.
Art.8A2, alin.3 contravine dispozițiilor art.15, alin.1 și art.23, alin.12 din Constituție, precum și prevederilor
art.6, parag.2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Textul de lege criticat nu ține cont de principiul legalității pedepsei, aplicabil și în materie contravențională,
principiu care a fost instituit ca o gatanție a drepturilor și libertăților.
Pedeapsa va fi aplicată numai aceluia care a săvârșit o infracțiune sau a încălcat o normă imperativă.
În actuala formulare, dispozițiile art.8A2,alin.3, teza finală din OUG 79/2008 încalcă principiile enunțate, dând
astfel naștere la abuzuri, în sensul că stabilesc în sarcina unei/unor persoane sancțiuni, fără a ține seama de persoana
făptuitorului/contravenientului. Astfel, se poate ajunge ca o persoană care deține calitatea de conducător la una din
unitățile enumerate de art.1 OUG 79/2008 de o scurtă perioadă de timp ( o zi, o lună, o săptămână) să fie sancționată
pentru fapte constând în nerespectarea/ încălcarea unor dispoziții legale săvârșite de o altă persoană.
Ulterior, OUG 79/2008 a fost abrogată prin OG 26/2013, iar dispozițiile referitoare la aplicarea sancțiunilor
contravenționale au fost preluate de art.13, alin.5. fără a prelua însă soluția legislativă criticată pe calea excepției de
neconstituționalitate.
Textul de lege criticat, potrivt căruia organele de control ale MFP sunt abilitate să aplice amenda
contravențională ”conducătorilor” operatorilor economici, nu distinge între aceste situații și prezumă răspunderea
conducătorului în funcție de data constatării și aplicării sancțiunii, fără să țină seama de ipoteza în care o persoană
deținea funcția de conducere la data săvârșirii contravenției și încalcă principiul prezumției de nevinovăție, ca aspect
esențial al principiului preeminenței dreptului într-o societate democratică, consacrat de art.1,alin.3 din Constituțieși ca
garanție a dreptului la un proces echitabil, instituită de art.6, parag.2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și
a libertăților fundamentale.
În consecință, Curtea constată că sancțiunea prevăzută de art.8A2, alin.2 OG 79/2008 va fi aplicată operatorilor
economici, urmând ca aceștia să recupereze atât contravaloarea amenzii, cât și eventualele prejudicii, de la persoanele
vinovate de săvârșirea faptei, în condițiile legii.
Curtea a observat că organele de control ale MFP se pot găsi în imposibilitatea de a aplica sancțiunea
persoanelor vinovate, fiind ținute de textul de lege criticat să sancționeze conducătorul operatorului economic aflat în
funcție la data constatării faptei, indiferent dacă acesta a săvârșit sau nu fapta contravențională.
51. Procedura cercetării prealabile în materie disciplinară stabilită printr-o normă administrativă –
art.59,alin.2, art.60,alin.1, art.62, alin.3 Legea 360/2002 privind Statutul polițistului. Decizia 392 din 2.07.2014
Procedura cercetării prealabile în materie disciplinară este stabilită printr-o normă administrativă, cu o putere
inferioară legii organice, respectiv printr-un ordin al ministrului administrației și internelor.
Textul criticat reprezintă o ”normă în alb” prin care competența constituțională exclusivă a legiuitorului organic
de a reglementa în domeniul statutului funcționarilor publici este transmisă unei autorități din puterea executivă și anume
ministrului administrației și internelor.
Art.59, alin.2 Legea 360/2002 nu a creat doar o situație juridică de conflict cu art.73, alin.3, lit.j din Constituție,
dar reprezintă și un factor indirect de încălcare a voinței legiuitorului constituant de transparență a reglementării care are
ca obiect statutul funcționarului public. Aceasta, întrucât ministrul a emis ordinul 400/2004 și ordine modificatoare, pe
care însă le-a sustras cu rea-credință de la formalitățile de publicitate specific actelor normative.
Curtea a reținut că, polițistul este funcționar public civil cu statut special, potrivit art.1,alin.1 din Legea
360/2002 și este investit potrivit art.2, alin.1 cu exercițiul autorității publice.
Dispozițiile legale criticate, nu numai că nu reglementează procedura disciplinară prealabilă, aplicarea
sancțiunilor disciplinare sau activitatea Consiliului de disciplină, ci deleagă reglementarea acestor aspecte importante
219
ministrului de resort care este abilitat să adopte ordineși acest act administrativ nici nu a fost publicat în M.Of, ceea ce
este de natură să confere un caracter iluzoriu posibilităților autorului excepției de neconstituționalitate de a se apăra în
mod eficient. În aceste condiții, persoana cercetată disciplinar nu cunoaște regulile după care se desfășoară procedura,
având în vedere că actul administrativ nu este accesibil și deci nici opozabil.
Delegarea de atribuții de a stabili aceste norme unui membru al Guvernului prin emiterea unor acte cu caracter
administrativ ce au caracter infralegal determină o stare de incertitudine juridică, acest gen de acte având, de obicei, un
grad sporit de schimbări succesive în timp.
Răspunderea disciplinară trebuie reglementată prin lege organică, astfel dispozițiile legale criticate prevăd
reglementarea prin acte administrative a acestor aspecte, ele contravin dispozițiilor art.73, alin.3, lit.j din Constituție. De
altfel, art.73, alin.3,lit.j din Constituție prevede că regimul general privind raporturile de muncă se reglementează prin
lege organică.
Astfel, Curtea a constatat că soluția legislativă cuprinsă în articolele criticate este neconstituțională, revenind
Parlamentului, potrivit art.147 din Constituție obligația de a pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile
Legii fundamentale.
Curtea a mai constatat că dispozițiile art.147,alin.1 din Constituție disting cu privire la obligația de a pune de
acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, între competența Parlamentului, pentru dispozițiile din
legi, pe de o parte și cea a Guvernului pentru dispozițiile din ordonanțe ale acestuia, pe de altă parte. Ca atare, pe o
perioadă de 45 de zile de la data publicării în M.Of, partea I a prezentei decizii, Guvernul nu poate adopta o ordonanță de
urgență pentru a pune de acord prevederile Legii 360/2002 constatate ca fiind neconstituționale cu dispozițiile
Constituției, dar poate iniția un proiect de lege în acord cu cele stabilite prin prezenta decizie.
220
Circumstanţe atenuante – înşelăciune, legea penală mai favorabilă......................................... 4

Evaziune fiscală - evidenţe contabile duble........................................................................... 1
- omisiunea evidenţierii operaţiunilor comerciale în scopul sustragerii de
la obligaţiile fiscale................................................................................................................... 2
Grup infracţional organizat – spălare de bani..................................................................... 3
Înşelăciune – circumstanţe atenuante, legea penală mai favorabilă................................. 4
Legea penală mai favorabilă - grup infracţional organizat, spălare de bani............................. 3
-înşelăciune, circumstanţe atenuante......................................... 4
-incompatibilitatea extinderii efectelor recursului.................... 6
-loviri sau vătămări corporale cauzatoare de moarte................ 5
Mandat european de arestare – executare................................................................................. 7
Omorul – săvârşit prin cruzimi, tentativa........................................................................... 8
Omisiunea evidenţierii operaţiunilor comerciale în scopul sustragerii de la obligaţiile
fiscale......................................................................................................................................... 2
Recurs – incompatibilitatea extinderii efectelor recursului, legea penală mai
favorabilă.................................................................................................................................... 6
Spălare de bani – grup infracţional organizat, legea penală mai favorabilă.............................. 3
Tentativa – omor săvârşit prin cruzimi...................................................................................... 8
221
1. Evaziune fiscală. Evidenţe contabile duble. Dreptul de a nu contribui la propria incriminare

T.Suceava, s.p.136 din 30.09.2011, a condamnat inculpata la o pedeapsă de 6 ani închisoare pentru infracţiunea
de evaziune fiscală, fals material în înscrisuri sub semnatură privată. A obligat inculpata la plata sumei de 3.7 milioane
lei.
C.A.Suceava, dp.26 din 26.02.2013 a admis apelul ANAFiscală, a desfiinţat în parte sentinţa şi a condamnat
inculpata doar la 3 ani închisoare (evaziune fiscală) în baza art.9,alin.1,lit.b Legea 241/2005 raportat la art.13 Cp
(art.11,alin.1,lit.c din Legea 87/1994, spălare a banilor art.23,alin.1,lit.a Legea 656/2002; fals în înscrisuri sub semnătură
privată art.290 Cp).
ICCJ,dp.117 din 15.01.2014 a admis recursurile declarate de ANAF şi inculpata a casat în parte decizia şi
rejudecând, a încetat procesul penal pentru infracţiunea prevăzută de art.25 Cp raportat la art.290 Cp, pentru că a
intervenit prescripţia răspunderii penale, inculpata urmând să execute pedeapsa de 3 ani închisoare.
a) La data săvârşirii faptelor, era în vigoare Legea 87/1994, care incriminează organizarea şi conducerea
de evidenţe contabile duble;
b) La data judecării faptelor era în vigoare Legea 241/2005.
Diferenţa între cele două incriminări constă în faptul că Legea nouă subliniază necesitatea asistenţei ambelor
evidenţe contabile, iar nu doar a obligaţiei de a ţine contabilitatea. Evidenţa diferenţelor contabile duble, astfel cum
prevede legea nouă, presupune câte o acţiune separată, vizând atât evidenţa oficială (să se ţină o evidenţă contabilă
oficială, indiferent de întinderea acesteia), cât şi o evidenţă paralelă (să existe). În cazul când evidenţa oficială lipseşte,
conduita omisivă este incriminată distinct. Omisiunea totală a înregistrărilor contabile a condus la condamnarea
inculpatei. Inculpata a comercializat ţigări fără a înregistra venituri, dar a făcut cheltuieli. Criticile soluţionării laturii
civile sunt nefondate.
2. Evaziunea fiscală. Omisiunea evidenţierii operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor

realizate în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.
T-Cluj, sp.193D din 10.05.2012 a condamnat inculpatul la 2 ani şi 2 luni închisoare pentru infracţiunea de
evaziune fiscală, pentru că, în calitate de administrator al unei societăţi comerciale, cu ocazia unor vânzări de
autovehicule achiziţionate din Germania,Austria, Belgia şi Olanda, către persoane fizice din România, a aplicat cota
TVA doar asupra marjei de profit, cu toate că această taxă nu a fost achitată de Societate, raportat la valoarea
autoturismelor, nici la data achiziţionării acestora. Erau autoturisme second hand, supuse regimurilor, nu au fost taxate în
statul membru de unde au fost furnizate astfel că Societatea din România nu avea dreptul la deducerea taxei datorate sau
achitate pentru bunurile respective, conform art.152 2,alin.6,10 Legea 571/2003 privind Codul fiscal.
În cazul operaţiunilor de tip „achiziţie intracomunitară” de genul celor derulate de inculpat prin societatea sa,
persoana obligată de plata TVA este clientul situat în România, în măsura în care livrarea nu a fost taxată în celalalt stat
membru.
C.A Cluj, dp.96A din 30.04.2013 a admis apelurile declarate de procuror şi inculpat, a desfiinţat sentinţa şi
rejudecând, a dispus schimbarea încadrării juridice din 3 infracţiuni de evaziune fiscală, doar într-o singură infracţiune de
evaziune fiscală, prevăzută de art.9,alin.1,lit.b, alin.2 din Legea 241/2005. Inculpatul avea obligaţia să colectezeTVA-ul
la preţul de vânzare, nu doar asupra marjei de profit, adică la adaosul comercial practicat la vânzare, deoarece acesta a
achiziţionat bunurile din interiorul UE, de la persoane impozabile revânzătoare, care nu au aplicat regimul special şi, prin
urmare, bunurile nu au fost taxate în statul membru de unde au fost furnizate, consecinţa fiind aceea că, Societatea din
România nu avea dreptul la deducerea taxei, datorate sau achitate pentru bunurile respective, conform prevederilor
art.1522, alin.6, 10 Legea 57/2003 privind Codul fiscal.
Atâta timp cât organul fiscal a putut constata şi verifica operaţiunile comerciale efectuate, veniturile realizate şi
sursa acestora, precum şi stabilirea eventualelor taxe în sarcina inculpatului, determinarea cuantumului TVA este o
problemă de materie fiscală care se reduce, în esenţă, la modul de calcul a acesteia.
Din aceste motive, instanţa de control judiciar a achitat 10,lit.b Cpp inculpatul sub aspectul infracţiunii de
evaziune fiscală, art.9,alin.1,lit.b şi alin.2 Legea 241/2005.
ICCJ, dp.174 din 20.01.2014 a respins recursurile declarate de procuror şi ANAF. Determinarea incorectă de
către inculpat a TVA –calculată numai asupra marjei de profit, iar nu asupra preţului de vânzare a unor bunuri, în
condiţiile în care operaţiunile de vânzare efectuate şi veniturile realizate sunt înregistrate în actele contabile ale societăţii,
nu constituie infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art.9, alin.1,lit.b Legea 241/2005, stabilirea cuantumului
corect al sumelor datorate cu titlu de taxă pe valoare adăugată, fiind de competenţa organelor fiscale, fără ca fapta să
poată fi inclusă în sfera ilicitului penal.
În cazul înregistrării în actele contabile a operaţiunilor de vânzare efectuate şi a veniturilor realizate - având în
vedere că organele fiscale au posibilitatea de a constata şi verifica operaţiunile de vânzare efectuate, veniturile realizate şi
sursa acestora, precum şi de a stabili felul obligaţiilor fiscale, cuantumul taxelor şi impozitelor datorate bugetului
222
consolidat al statului – determinarea TVA constituie o chestiune de natură fiscală, stabilirea eronată de către inculpat a
taxei aferente vânzărilor de bunuri, neputând constitui infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art.9,alin.1,lit.b
Legea 241/2005.
3. Legea penală mai favorabilă până la judecarea definitivă a cauzei. Grup infracţional organizat.
Spălare de bani.
T.Bacău, sp.58D din 18.02.2010, a achitat inculpaţii (8) pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art.23,
alin.1,lit.b din Legea 656/2002 şi art.7 Legea 39/2003. Obiectul juridic generic al infracţiunilor prevăzute de art.23 din
Legea 656/2002 este subsecvent obiectului juridic al infracţiunilor principale, adică a acelor infracţiuni grave prin care s-
a obţinut produsul ce urmează a fi spălat.
Ca urmare, constatarea infracţiunilor de spălare a produselor infracţiunilor se poate face numai concomitent sau
ulterior constatării infracţiunilor principale al căror produs se spală.
În perioada 2000-2005, inculpaţii s-au aflat în Marea Britanie, unde au obţinut fraudarea bancomatelor
importante sume de bani şi au trimis banii în România în conturi deschise unor persoane de încredere, rude aproapiate –
1,640205 USD – 197.571 EURO.
Nefiind întrunite elementele infracţiunii de spălare de bani, nu sunt întrunite nici elementele constitutive ale
infracţiunii prevăzute de art.7 Legea 39/2003 – grup infracţional organizat.
C.A.Bacău, dp.107 din 21.06.2013 a admis apelul procurorului, a desfiinţat în parte sentinţa şi a condamnat un
inculpat la 4 ani pentru spălare de bani şi a confiscat, conform art.118,lit.e Cp, 1293000 lei şi 57100 Euro. Ceilalţi
inculpaţi (7) au fost condamnaţi pentru spălare de bani şi asociere la un grup organizat prin d.p.3711 din 21.10.2011 a
ICCJ, dosarul din care fusese dispus apelul faţă de inculpat.
Prima instanţă a pornit de la o premisă greşită şi anume absenţa unei hotărâri de condamnare anterioară,
pronunţată de autorităţile din Marea Britanie pentru infracţiunea de sustragere a sumelor de bani prin folosirea
neautorizată a cardurilor bancare.
Condamnarea definitivă nu este o condiţie impusă de prevederile Legii 656/2002. Relevantă în acest sens este şi
Convenţia Consiliului Europei pentru spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii şi
finanţare terorismului adoptată la Varşovia la 16.05.2005, ratificată de statul român Legea 420/2006, art.9,parag.5 din
Convenţie prevede că „fiecare parte se va asigura că o condamnare anterioară sau simultană pentru o infracţiune predicat
nu este o condiţie pentru o condamnare pentru spălare de bani”.
Mai mult, la art.9,parag.6 din Convenţie se arată că fiecare parte se va asigura că este o posibilă condamnare
pentru spălare de bani, acolo unde se dovedeşte faptul că bunurile ce fac obiectul paragrafului 1, subparagraful a) şi b)
provin dintr-o infracţiune predicat fără a fi necesar să se stabilească care infracţiune.
ICCJ,dp.609 din 19.02.2011 a respins ca nefondat recursul declarat de inculpat.
La data de 1.02.2014 au fost modificate dispoziţiile art.29,alin.1,lit.b Legea 656/2002, noua incriminare prevede
aceleaşi elemente constitutive ale laturii obiective, ca modalităţi alternative de comitere a faptei, deci şi modalitatea
ascunderii adevăratei provenienţe a banilor, cunoscând că provin din comiterea infracţiunilor, reţinută în seama
inculpatului care, în perioada 2002-2005 a investit banii primiţi de la membrii grupului infracţional, cunoscând că provin
din comiterea de infracţiuni la Legea comerţului electronic, în cumpărarea şi construirea unor imobile pe raza
Mun.Bacău, pe numele său şi a alor persoane (44 imobile, sumele rulate astfel fiind de 8 895 miliarde ROL şi 57 100
EURO şi 403.500 RON).
4. Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei. Înşelăciune.
Infracţiune continuată. Circumstanţe atenuante.
T.Vaslui, sp.157 din 14.06.2010, a condamnat inculpatul la 4 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de
înşelăciune – art.215,alin.1,3,5 Cp anterior.
C.A.Iaşi, dp.54 din 17.03.2011 a admis ca nefondate apelurile formulate de inculpat şi de partea civilă,
Societatea B.
ICCJ, dp.3723 din 21.10.2011, a admis recursurile declarate de partea civilă şi inculpat, a casat decizia penală
atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceiaşi C.A.Iaşi.
C.A.Iaşi, dp.48 din 28.03.2013, a admis apelul declarat de inculpat, a desfiinţat sentinţa şi l-a achitat pe inculpat
– art.10,lit.b Cpp pentru înşelăciune, a respins ca nefondat apelul declarat de partea civilă.
ICCJ,dp.1074 din 26.03.2014, a respins ca nefondat recursul declarat de partea civilă, Societatea B, dar a admis
recursul declarat de procuror, a casat decizia atacată şi în parte sentinţa, numai în ceea ce priveşte aplicarea legii penale
mai favorabile şi rejudecând:- a schimbat încadrarea juridică din înşelăciune – art.215,alin.1,3,5 Cp anterior în
infracţiunea de înşelăciune prev.de art.244,alin.1 Cp cu aplicarea art..35,alin.1 Cp, infracţiune continuată şi l-a
condamnat pe inculpat la 6 luni de închisoare.
223
Partea vătămată, cetăţean străin, a cumpărat 23,63 ha teren de la inculpat, dar i-a plătit 32.000 euro pentru alte
50 ha şi la notar a semnat pentru 23.63 ha, inculpatul i-a prezentat titluri de proprietate pentru 90 ha.
La 8.12.2006, partea vătămată i-a dat inculpatului 7000 euro (5 800 euro bani plus 1 200 euro contravaloarea
unui calculator). Ulterior, în aceeaşi lună decembrie 2006, partea vătămată i-a trimis 20 000 euro pentru ca inculpatul să
cumpere mai multe terenuri. Inculpatul a cheltuit banii şi i-a trimis un e-mail dacă vrea să mai cumpere un teren, să îi mai
trimită bani. La 30.01.2007, partea vătămată a făcut la notariat un angajament de plată, dar prejudiciul nu a fost
recuperat.
Amăgirea părţii civile s-a realizat prin prezentarea ca adevărate a unor fapte mincinoase apte să realizeze
inducerea în eroare a părţii civile, toate acelea fiind efectuate pentru obţinerea unor foloase materiale injuste, cu
consecinţa prejudicierii părţii civile, aşa încât faptele inculpatului constituie infracţiune de înşelăciune.
Circumstanţa atenuantă judiciară, prevăzută de art.74,alin.1,lit.a Cod penal anterior nu poate constitui
circumstanţă atenuantă judiciară, conform dispoziţiilor noului Cp, nefiind prevăzută în legea penală nouă, care este mai
favorabilă, deoarece prevede un minim special mai mic decât minimul la care se putea ajunge ca urmare a reţinerii
judiciare circumstanţelor atenuante de sub vechea reglementare.
5. Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei. Loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte. Circumstanţa atenuantă a provocării.
T.Suceava, sp.71 din 1.04.2013, a condamnat inculpatul la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, art.183 Cp, cu aplicarea art.74 Cp.
C.A.Suceava, dp.136 din 25.10.2013 a admis recursurile declarate de procuror, de partea civilă şi inculpat, a
casat sentinţa şi în rejudecare a condamnat inculpatul la 3 ani de închisoare, art.183, cu aplicarea art.73,lit.b Cp cu
aplicarea art.861 Cp anterior.
A admis acţiunea civilă a Spitalului de Urgenţă şi a obligat inculpatul la plata sumei de 2334 lei cheltuieli de
spitalizare. A obligat inculpatul la plata a 9800 lei daune materiale şi suma de 10 500 lei daune morale.
ICCJ, dp.796 din 5.03.2014, a respins ca nefondat recursul inculpatului împotriva deciziei Cod penal anterior,
constituie lege penală mai favorabilă în raport cu noul Cp, întrucât noul minim special de 6 ani al pedepsei închisorii
prevăzute de art.195 pentru infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte nu poate fi redus, ca efect al
circumstanţei atenuante a provocării, conform. Art76, alin.1 din Noul Cod penal, sub 4 ani închisoare.
6. Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei. Incompatibilitatea
extinderii efectelor recursului.
T.Argeş, sp.10MF din 27.05.2013, a condamnat inculpatul la 25 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de
omor, art.174,alin.1, art.175,alin.1,lit.i şi art.176,alin.1,lit.a Cp cu aplicarea art.75,alin.1,lit.c Cp anterior.
A condamnat şi al doilea inculpat la 10 ani închisoare în baza art.174,alin.1, coroborat cu art.175, lit.i Cp
anterior, cu aplicarea art.99,alin.2 Cp anterior, în condiţiile art.57 raportat la art.71 Cp anterior, raportat la
art.64,alin.1,lit.a,teza II şi b Cp anterior.
C.A.Piteşti, dp.100 AMF din 5.09.2013, a respins apelurile declarate de procuror şi inculpaţi.
ICCJ, dp.420 din 3.02.2014, a admis recursul declarat de inculpatul major, a casat în parte decizia şi sentinţa
penală numai sub aspectul aplicării dispoziţiilor art.5 Cp, al încadrării juridice a faptei şi durata pedepsei. În baza art.334
Cpp anterior (art.386 Cpp în vigoare) a schimbat încadrarea juridică din art.174,alin.1 coroborat cu art.175,alin.1, lit.i şi
art.176,alin.1,lit.a Cp anterior,în art.188 Cp şi 189,alin.1,lit.h şi art.77,lit.d Cp în vigoare şi a condamnat inculpatul la 25
de ani de închisoare şi 5 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art.66,alin.1, lit.a şi b Cp.
În ziua de 5 febr.2002, inculpatul a lovit victima cu un briceag de mai multe ori în zona gâtului. La agresiune a
participat şi minorul care a lovit victima cu pumnul în zona umărului, victima lovindu-se de stâlpul dintre uşile
autoturismului.
În cazul în care unul dintre inculpaţi a declarat cale de atac a recursului, guvernată de dispoziţiile Cpp anterior,
situaţia juridică a inculpatului care nu a declarat recurs poate fi examinată de instanţele competente prin prisma
dispoziţiilor legale referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, neimpunându-
se extinderea efectelor recursului cu privire la acesta.
7. Mandat european de arestare. Executare
C.Apel Cluj, sp.24 din 24.03.2014 a dispus respingerea cererii de extrădare a mandatului european de arestare,
emis la 21.01.2014 de către autorităţile judiciare din Ungaria, împotriva persoanei solicitate, pentru săvârşirea infracţiunii
de furt, delict comis de coautor asupra unei valori care se încadrează în limitele contravenţionale, prin pătrunderea în aria
împrejmuită a unei încăperi fără ştirea şi consimţământul proprietarului, prevăzută în art.316,alin.1, calificată şi pedepsită
conform alin.2,lit.f din Legea nr.IV din 1978.
224
A dispus revocarea măsurii controlului judiciar luată prin încheierea 2 HI/JDL din 7.03.2014, a C.Apel Cluj faţă
de persoana solicitată. În speţă, lipseşte mandatul de arestare preventivă şi nu s-a indicat mandatul de arestare naţional.
ICCJ, dp.1332 din 14.04.2014, a admis cererea formulată de P.C.Apel Cluj privind punerea în executare a
mandatului european de arestare, emis la 21.01.2014 de către autorităţile din Ungaria. În temeiul art.103,alin.10 din
Legea 302/2004 a dispus arestarea preventivă a persoanei solicitate în vederea predării pentru o perioadă de 30 de zile,
începând cu data încarcerării.
Instanţa de judecată, ca autoritate judiciară română de executare, dispune executarea mandatului european de
arestare emis de instanţa de judecată dintr-un stat membru al UE care, conform legislaţiei naţionale a statului membru,
constituie concomitent şi mandat naţional de arestare.
În acest caz în care instanţa de judecată emitentă din statul membru al UE informează autoritatea judiciară
română de executare că mandatul european de arestare constituie, conform legislaţiei statului membru, şi mandatul
naţional de arestare – condiţie privitoare la conţinutul mandatului european de arestare prevăzut de art.86,alin.1,lit.c) din
Legea 302/2004, referitoare la indicarea existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive a unui mandat de arestare
permitivă sau a oricărei alte hotărâri judecătoreşti executorii, având acelaşi efect, care se încadrează în dispoziţiile art.88
şi art.96 este împlinită, iar instanţa de judecată română nu poate respinge cererea de executare a mandatului european de
arestare, cu motivarea că instanţa de judecată emitentă nu a indicat în conţinutul mandatului european de arestare,
mandatul naţional de arestare.
8. Omor săvârşit prin cruzimi. Tentativa
C.A.Braşov, dp.69Ap din 18.06.2013, a admis apelul fondat de procuror împotriva sp.965 din 1.04.2013 a
T.Braşov, a desfiinţat sentinţa în parte numai cu privire la greşitareţinere a dispoziţiilor art.76,alin.2 Cp, relativ la
infracţiunea de distrugere – art.217,alin.1,4 Cp pentru inculpat ID. Au fost respinse apelurile formulate de inculpaţii RM,
CD şi ID.
T.Braşov, sp.965 din 1.04.2013, în baza art.334 Cpp a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de instigare
la tentativă de omor deosebit de grav în infracţiunea prevăzută de art.254 raportat la art.20, raportat la art.174,alin.1,
art.175, alin.1, lit.a,e şi art.176, alin.1, lit.a,c Cp şi l-a condamnat pe inculpatul RM la 9 ani închisoare. A condamnat pe
acelaşi inculpat pentru instigare la distrugere – art.25 Cp raportat la art.217, alin.1,4 Cp cu aplicarea art.37, lit.a Cp – la
pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare.
În final au fost contopite pedepsele, urmând să execute pedeapsa principală de 9 ani şi 6 luni închisoare. În baza
art.20 raportat la art.174,alin1, art.175, alin.1, lit.a,e Cp şi art.176,lit.a Cp a condamnat inculpatul CD la pedeapsa de 8
ani (inclusiv 4 ani şi 6 luni pentru distrugere art.217,alin.1 Cp), iar pe inculpatul ID l-a condamnat la 5 ani închisoare
(tentativă la omor şi distrugere). Au fost obligaţi inculpaţii să plătească 20.000 lei daune materiale părţii civile.
Fratele inculpatului RM era arestat pentru că lipsise de libertate şi violase o minoră care, ulterior, a refuzat să
schimbe declaraţia în schimbul unei sume de bani. Atunci inculpatul RM a contactat pe inculpaţii IC şi CD să incendieze
casa familiei minorei şi aceştia ultimii doi inculpaţi au pregătit într-o sticlă din plastic 2 l de motorină şi 2 sticle cu vin le-
au amestecat conţinutul după care s-a deplasat cu un taxi la locuinţa părţii vătămate şi au aruncat pe fereastră proiectilele
tip Molotov şi a incendiat camera şi au produs arsuri gradul I şi II la nivelul extremităţii cefalice şi căilor aeriene
superioare prin flăcări, după care au fugit de la faţa locului.
ICCJ, 84 din 13.01.2014, a respins recursul celor 3 inculpaţi.
Omorul se consideră săvârşit prin cruzimi, atunci când făptuitorul a conceput şi executat fapta în aşa fel încât a
produs victimei suferinţe mari, prelungite în timp, care depăşesc cu mult suferinţele inerente acţiunii de ucidere.
Fapta de a arunca un proiectil inflamabil prin geamul unui imobil, provocând arsuri persoanei aflate în imobil,
întruneşte elementele constitutive ale tentativeri de omor, cu reţinerea elementului circumstanţial de agravare referitor la
omorul săvârşit prin cruzimi.
Utilizarea unei substanţe inflamabile de natură a cauza suferinţe suplimentare victimei, întrucât, în caz de
incendiere, decesul nu survine instantaneu sau la scurt timp, ci după o suferinţă prelungită de intensitate deosebită,
determinată de arsurile corporale se încadrează în noţiunea de „cruzimi”.
225

Complicitate PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Complicitate PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ASOCIAŢIA PROCURORILOR DIN ROMÂNIA

ISSN 2344 – 3111

-Secretar general al Societăţii Române de

Manuscrisele, precum şi orice corespondenţă se vor trimite pe adresa:

Alin Sfetcovici - Măsurile asiguratorii instituite de organele fiscale în contextul infracţiunilor

Tiberiu Mihail Niţu - Le bilan de l’activité du Ministère Public en 2014………………………….. 9

Vasile Teodorescu - Décisions de la Haute Cour de Cassation et de Justice……………………... 204

Discursul Procurorului General al României (preluat de pe site-ul Ministerului Public)

Despre domeniile declarate priorități ale Ministerului Public:

Şi în materia infracţiunilor de conflict de interese, asociată fenomenului corupţiei în sens larg –

O altă prioritate pentru procurori o constituie combaterea infracţiunilor economico-financiare.

Un alt indicator important, achitările:

Îndeplinirea recomandărilor Comisiei Europene în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare

Referitor la altă preocupare constantă a PICCJ – echilibrarea volumului de activitate al procurorilor – am

În contextul recunoaşterii interne şi internaţionale a eforturilor și progreselor realizate de procurori în

§ 1. Noţiunea şi caracterizarea pluralităţii de infractori

§ 2. Formele pluralităţii de infractori

§ 3. Participația penală propriu-zisă (perfectă)

Infracţiuni la care coautoratul nu este posibil.

Noțiunea de instigare și caracterizarea instigării

Forme ale instigării. Instigarea se prezintă sub mai multe forme:

-Documente şi Recomandări internaţionale cu opţiuni nonrepresive –

2. Evoluţia sancţiunilor menţionate şi a altor soluţii în unele legislaţii europene.

IV. ÎN LOC DE CONCLUZII

Dr. Augustin LAZĂR

1. Domeniul patrimoniului cultural național

2. Moduri de operare specifice infracţiunilor din domeniul patrimoniului cultural naţional

3. Cadrul legal de încriminare şi investigare a infracţiunilor contra patrimoniului cultural naţional

3.2. Infracţiuni din domeniul Patrimoniului Cultural Naţional

4. Efectuarea urmăririi penale

5. Procedee tehnice de investigare

6. Luarea măsurilor asiguratorii privind reparaţiile civile

Spirală din aur, cu urmă de lovire, urmărită prin INTERPOL (2001)

Spirală din aur, prezentată de martorul reporter de investigații (9 Martie 2002)

Monedă din argint tip Koson, nerecuperată, urmărită international.

Tezaur monetar alcătuit din denari republicani, partial recuperat;

Dr. Augustin LAZĂR

2. Modi Operandi Specific to Crimes in the Field of National Cultural Heritage.

4. Performance of the criminal prosecution

5. Technical Procedures for Investigation

6. Taking Preventive Measures to recover the damages

The image of other two golden spirals, wanted (2002)

Image of a golden spiral, wanted (2002)

Koson type silver coins, unrecovered, international wanted

Partially recovered coins treasure of roman denarii, and dacian torques

2. Observarea deosebirilor necesare.

4. Raţiunea promovarii probei favorabile

Magistratul judecător în calitatea sa de garant independent al respectării drepturilor fundamentale în cadrul

Cu titlu exemplificativ, menţionăm :

GENURI DE OBIECTIVE FORENSIC SCIENCE RAMURI

[1] Demetru Negulescu, Curs de procedură civilă, Ed.Vasilescu 1907 p. 1

NR. 001 /20.03. 2014

NOTA CERCETARE 240

CERCETĂTOR - Conf.univ.dr. Neculai Spirea Zamfirescu, atestat de Consiliul Naţional de Atestare

Capacitatea de a desfăşura activităţi de cercetare-dezvoltare a fost evaluată de Autoritatea Naţională pentru

OBIECTUL CERCETĂRII – Conceptul de alibi şi natura sa juridică241

Remarcăm că dincolo de abstractizareanoţiunii avem în faţă mesajul acesteia, conţinutul ce se materializează în

Cerere,cereri, s. f. acţiunea de a (se) cere şi rezultatul ei ♦ solicitare; rugăminte.♦ pretentie, exigentă;

NR. 002 /20.03. 2014

CERCETĂTOR - Conf.univ.dr. Neculai Spirea Zamfirescu, atestat de Consiliul Naţional de Atestare

Capacitatea de a desfăşura activităţi de cercetare-dezvoltare a fost evaluată de Autoritatea Naţională pentru

RAŢIUNEA PROMOVARII PROBEI FAVORABILE

Folosirea unor mijloace de exprimare cu caracter ştiinţific, realizate cu îndemânare deosebită,