Poliomielita

Poliomielita este o boală infecţioasă cauzată de infecția cu un membru al genului

Enterovirus (trei serotipuri) cunoscut sub numele de poliovirus, care colonizează tractul gastro-
intestinal, în special orofaringe şi intestin. Se poate transmite direct: aerogen, prin picături Fllugge
sau indirect prin apă, alimente, obiecte, mâini contaminate. Timpul de incubaţie variază de la 3 la
35 de zile. Acest virus infectează şi provoacă boala numai la om.[ 1]

Poliomielita afectează în principal copii. Unul din 200 de infecţii duce la o paralizie
ireversibilă. Dintre cei paralizaţi între 5% şi 10% mor atunci cănd muşchii respiraţiei devin
imobilizaţi. Persoanele care au murit din cauza acestui virus sălbatic au scăzut cu 99% din 1988,
de la 350.000 de cazuri la 22 de cazuri raportate în 2017. Ca rezultat al efortului global de eradicare
a bolii au fost salvate peste 16 milioane de persoane paralizate. Atâta timp cât un singur copil
rămâne infectat, copiii din toate ţările sunt expuşi riscului de a contacta poliomielita. În majoritatea
țărilor, efortul global a extins capacitățile de abordare a altor boli infecțioase prin construirea unor
sisteme eficiente de supraveghere și imunizare. [2]

Procesul epidemiologic

Istoric: Efectele poliomielitei au fost cunoscute încă din preistorie; Picturile și sculpturile
egiptene ilustrează altfel oameni sănătoși cu membrele înfundate și copiii care se plimbau cu
bastoane la o vârstă fragedă. Prima descriere clinică a fost furnizată de medicul englez Michael
Underwood în 1789, unde se referă la poliomielita ca "o debilitate a extremităților inferioare".
Boala a fost numită paralizie infantilă, pe baza propriei sale tendințe de a afecta copiii.

Înainte de secolul 20, infecțiile cu poliomielită au fost rareori observate la sugari înainte de
vârsta de șase luni, cele mai multe cazuri aparând la copii de la șase luni până la patru ani. În țările
dezvoltate, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, s-au făcut îmbunătățiri
ce au cuprins o evacuare mai bună a apelor uzate și aprovizionarea cu apă curată. Aceste modificări
au sporit drastic proporția copiilor și a adulților cu risc de infecție cu poliomielita paralitică, prin
reducerea expunerii copiilor și a imunității la boală. [3]
 Receptivitatea este generală. Imunitatea postinfecţioasă este strict specifică de tip şi definitivă,
manifestându-se umoral şi enteral. Imunitatea maternă se transmite noului născut transplacentar şi
prin laptele matern, protecţia fiind tranzitorie.

Sursele de agenţi patogeni pot fi reprezentate de:

 Omul bolnav, predominant la copii, cu diferite forme de manifestare, virusurile

găsindu-se în secreţiile nazo-faringiene şi materii fecale;
 Omul purtător:
 Preinfecţios, care diseminează virusul în 4-5 zile, înaintea debutului bolii;
 Sănătos, diseminează virus pe o durată de 3 săptămâni prin materii fecale;
 Foşti bolnavi, elimină virusul pe o durată de zile, săptămâni sau luni prin materii
fecale.

Factori:

Naturali, care influenţează şi contribuie la conturarea unei sezonalităţi de vară-toamnă, în

zona temperată.

Socio-economici, nivel igienico-sanitar al locuinţei şi colectivităţii, aprovizionarea cu apă,

îndepărtarea reziduurilor, igiena individual, aglomeraţiile.

Procesul epidemiologic prezintă două forme de manifestare:

 Manifestare sporadică
 Manifestare endemo-epidemică, ce costituie situaţii rar întâlnite în Asia de Sud-Est şi
Africa şi la copiii nevaccinaţi.

Polomielita este o boală ce necesită izolare şi declarare obligatorie. Contacţii sunt

supravegheaţi minimum 25 de zile de la depistarea ultimului caz în focar, se vaccinează sau
revaccinează şi se izolează la domiciliu.

Profilaxia acestei boli cuprinde:

Masuri generale, caracteristice etapei de eliminare a infecţiei cu virusul sălbatic şi de

eradicare a poliomielitei.
 Reducerea bolilor infecţioase prin cuprinderea în programul de imunizare a tuturor
copiilor şi recuperarea celor cu contraindicaţii;
 Efectuarea anchetelor epidemiologice a cazurilor suspecte;
 Evitarea importului de virus;
 Igienizare generală, decontaminarea şi educaţia, mai ales pentru colectivităţile cu risc.

Măsuri specifice : există două tipuri de vaccin: inactivat, vaccine antipolio şi vaccine
antipolio oral. Vaccinul antipolio inactivat se administrează injectabil în picior sau brat în
funcţie de vârsta pacientului. Copii sunt vaccinaţi cu 4 doze la 2 luni, 4 luni, 6 sau 12 luni
şi o doză de rapel la 4-6 ani. [4]

Primul vaccin anti-polio a fost cel cu virus inactiv. Acesta a fost creat de către Jonas
Salk și utilizat pentru prima dată în anul 1955. Vaccinul polio oral a fost creat de către
Albert Sabin și a intrat pe piață în anul 1961.

Ziua Mondială a Polio (24 octombrie) a fost înființată de Rotary International pentru a
comemora nașterea lui Jonas Salk, care a condus prima echipă să dezvolte un vaccin
împotriva poliomielitei. Utilizarea acestui vaccin poliovirus inactivat și utilizarea ulterioară
ulterioară a vaccinului poliovirus oral dezvoltat de Albert Sabin a condus la înființarea
inițiativei globale de eradicare a poliomielitei (GPEI) în 1988. De atunci, GPEI a redus
poliomielita la nivel mondial cu 99%. [5]

1. HamborskyJ Kroger A. Wolfe C Epidemiologz and Prevention

of Vaccine Preventable Disease, 13 th ed, 2015, capther 18;
2. World Health Organization;
3. Paul J. R., A History of Poliomyelitis,1987, pag 16-18;
4. Constantinescu E. M., Nemet C., Epidemiologie generală şi
specială, Noţiuni de bază pentru uzul studenţilor, Braşov, 2015,
pag.30-32;
5. World Health Assembly. Poliomyelitis: intensification of the
global eradication initiative. Geneva, Switzerland: World Health
Organization; 2012. Available at
http://apps.who.int/gb/ebwha/pdf_files/wha65/A65_20-en.pdf,
accesed of December, 2018;