XI.

Impracticabilitatea socialismului

1. Problemele fundamentale ale unei economii socialiste în condiţii de schimbare

Investigaţiile precedente au arătat dificultăţile cu care se confruntă stabilirea unei ordini

socialiste a societăţii. Într-o comunitate socialistă, posibilitatea calculului economic
lipseşte: este deci cu neputinţă de a stabili costul şi rezultatul unei operaţiuni economice
sau de a face din rezultatul calculului proba operaţiunii. Aceasta în sine ar fi suficientă
să facă socialismul impracticabil. Dar, cu totul în afară de aceasta, un alt obstacol de
netrecut stă în drumul său, şi anume imposibilitatea de a găsi o formă de organizaţie
care să facă acţiunea economică a individului independentă de cooperarea altor cetăţeni,
fără a o lăsa deschisă riscurilor simplului joc de noroc. Acestea sunt cele două probleme,
şi fără soluţia lor realizarea socialismului apare impracticabilă, afară numai de cazul
unei stări complet staţionare.

Prea puţină atenţie a fost dată până acum acestor chestiuni fundamentale. Prima a fost
în general aproape ignorată. Motivul pentru aceasta este că oamenii nu au fost în stare
să se libereze de ideea că timpul de lucru poate oferi o măsură eficace a valorii. Dar chiar
mulţi dintre aceia care recunosc că teoria valorii-muncă este intenabilă continuă să
creadă că valoarea poate fi măsurată. Încercările frecvente care au fost făcute pentru a
descoperi un standard de valoare dovedesc aceasta. Pentru a înţelege problema
calculului economic, a fost necesar să se recunoască adevăratul caracter al relaţiilor de
schimb exprimate în preţurile pieţei.

Existenţa acestei probleme importante a putut fi revelată numai prin metodele teoriei
moderne subiective a valorii. În practică, deşi tendinţa a fost toată în direcţia
socialismului, problema nu a devenit atât de urgentă încât să atragă atenţia generală.

Este cu totul altfel cu a doua problemă. Cu cât se extinde mai mult întreprinderea
comunală, cu atât mai mult este atrasă atenţia la proastele rezultate de afaceri ale
întreprinderilor naţionalizate şi municipalizate. Este cu neputinţă să nu găseşti cauza
dificultăţii: un copil ar putea vedea unde lipseşte ceva. Nu se poate spune că această
problemă nu a fost abordată. Dar chipul în care a fost examinată a fost deplorabil de
nepotrivit. Legătura sa organică cu natura esenţială a întreprinderii socialiste a fost
privită doar ca o chestiune de mai bună selecţie a persoanelor. Nu s-a înţeles că nici
chiar oameni excepţional de bine înzestraţi, de mare caracter nu pot rezolva problemele
create de controlul socialist al industriei.

1
2. Soluţiile încercate

Pentru cei mai mulţi socialişti, recunoaşterea acestor probleme este împiedicată nu
numai de aderenţa lor rigidă la teoria valorii-muncă, ci şi de întreaga lor concepţie
despre activitatea economică. Ei nu izbutesc să-şi dea seama că industria trebuie să fie
în schimbare necontenită: concepţia lor despre comunitatea socialistă este totdeauna
statică. Câtă vreme critică ordinea capitalistă, ei se ocupă tot timpul cu fenomenele unei
economii progresive şi descriu în culori ţipătoare fricţiunea cauzată de schimbare, ca un
atribut caracteristic al ordinii capitaliste. În fericitul stat al viitorului, toate lucrurile se
vor dezvolta fără mişcare sau fricţiune.

Putem vedea aceasta cel mai bine dacă ne gândim la portretul antreprenorului aşa cum
este în genere descris de socialişti. Într-un astfel de portret, antreprenorul este în
general caracterizat numai prin chipul special în care îşi derivă venitul său. Este clar că
orice analiză a ordinii capitaliste trebuie să-şi ia ca punct de plecare nu capitalul, nici
capitaliştii, ci pe antreprenor. Dar socialismul, inclusiv socialismul marxist, vede în
antreprenor pe cineva străin de procesul de producţie, pe cineva a cărui întreagă muncă
constă în însuşirea surplusului de valoare. Va fi suficient să se exproprieze aceşti paraziţi
pentru a aduce în fiinţă o societate socialistă. Amintirea eliberării ţăranilor şi desfiinţării
sclaviei pluteşte vag în mintea lui Marx şi chiar mai mult în minţilor multor altor
socialişti. Dar ei nu reuşesc să vadă că poziţia stăpânului feudal era cu totul diferită de
aceea a antreprenorului. Stăpânul feudal nu avea nici o influenţă asupra producţiei. El
stătea în afara procesului de producţie: numai când era terminat, intra şi el cu o
pretenţie la o parte din produs. Dar, în măsura în care boierul de la conac şi proprietarul
de sclavi erau de asemenea conducători de producţie, ei şi-au păstrat poziţia chiar şi
după desfiinţarea şerbiei şi a sclaviei. Faptul că de atunci înainte ei trebuiau să dea
muncitorilor valoarea muncii lor nu schimba funcţia lor economică. Dar antreprenorul
îndeplineşte o misiune care trebuie îndeplinită chiar şi într-o comunitate socialistă.
Aceasta socialistul nu o vede; sau cel puţin refuză să o vadă.

Neînţelegerea antreprenorului de către socialism degenerează în idiosincrasie ori de câte

ori este menţionat cuvântul speculant. Chiar şi Marx, neatent la bunele intenţii care îl
însufleţeau, procedează în întregime pe linii „meschin burgheze” în legătură cu aceasta,
iar şcoala sa chiar l-a întrecut. Toţi socialiştii trec cu vederea faptul că, chiar într-o
comunitate socialistă, fiecare operaţie economică trebuie să fie bazată pe un viitor
nesigur şi că consecinţa ei economică rămâne nesigură, chiar dacă din punct de vedere
tehnic este un succes. Ei văd în incertitudinea care duce la speculaţie o consecinţă a

2
anarhiei producţiei, în timp ce, de fapt, ea este un rezultat necesar al condiţiilor
economice schimbătoare.

Marea masă a oamenilor este incapabilă să înţeleagă că în viaţa economică nimic nu este
permanent în afară de schimbare. Ei privesc starea existentă a lucrurilor ca eternă; aşa
cum a fost, aşa va fi întotdeauna. Dar chiar dacă ei ar fi în situaţia să agreeze vederea
πάντα ΄ρει (totul e simplu), ei ar fi încurcaţi de problemele de rezolvat. A vedea şi a
acţiona dinainte, a urma căi noi este totdeauna treaba numai a celor puţini, a
conducătorilor. Socialismul este politica economică a mulţimii, a maselor, îndepărtată
de puterea de a vedea înlăuntrul naturii activităţii economice. Teoria socialistă este
precipitatul vederilor lor în chestiuni economice – este creată şi susţinută de acei care
sunt străini de viaţa economică şi nu o înţeleg.

Dintre socialişti, numai Saint Simon a înţeles într-o oarecare măsură poziţia
antreprenorului în economia capitalistă. Ca rezultat, i se neagă adesea numele de
socialist. Ceilalţi nu au reuşit deloc să înţeleagă că funcţiile antreprenorilor în ordinea
capitalistă trebuie îndeplinite de asemenea şi într-o comunitate socialistă. Aceasta se
reflectă cu cea mai mare claritate din scrierile lui Lenin. Potrivit lui, munca îndeplinită
în ordinea capitalistă de către aceia pe care el refuza să-i desemneze ca „muncind” poate
fi redusă la „expertizarea contabilă a producţiei şi distribuţiei” şi „ţinerea fişelor de
muncă şi a produselor”. Aceasta ar putea fi uşor îndeplinită de muncitorii înarmaţi, „de
poporul înarmat în întregimea lui”. [1]Lenin pe bună dreptate separă aceste funcţiuni
ale „capitaliştilor şi amploaiaţilor” de munca personalului superior cu educaţie tehnică,
fără ca să piardă totuşi ocazia de a da o lovitură pe furiş oamenilor cu educaţie
ştiinţifică, exprimând acel dispreţ pentru munca de mare specialitate care este
caracteristic snobismului proletar marxist. „Această înregistrare, această verificare de
gestiune”, zice el, „capitalismul a simplificat-o la maxim şi a redus-o la operaţiuni
extrem de simple de supraveghere şi înregistrare pe care le poate pricepe oricine este în
stare să scrie şi să citească. Pentru a stăpâni aceste operaţiuni sunt suficiente cunoştinţe
elementare de aritmetică şi efectuare corectă de recipise”. [2] Este deci posibil ca, dintr-
o dată, toţi membrii societăţii să fie făcuţi în stare să execute aceste lucruri pentru ei
înşişi. [3] Aceasta este tot, absolut tot ce are de spus Lenin despre această problemă; şi
nici un socialist nu are nimic mai mult de spus. Ei nu au o percepţie mai fină a lucrurilor
esenţiale ale vieţii economice decât băiatul de prăvălie, a cărui singură idee despre
munca antreprenorului este că aşterne bucăţi de hârtie cu cifre şi litere.
Acesta a fost motivul pentru care i-a fost cu neputinţă lui Lenin să înţeleagă cauzele
nereuşitei politicii lui. În viaţa şi lecturile lui, el rămânea atât de îndepărtat de faptele

3
vieţii economice, încât era tot atât de străin de munca burghezimii cum este un
Hottentot de munca unui explorator care face măsurători geografice. Când a văzut că
opera sa nu mai poate continua pe liniile originale, el a hotărât să nu se mai bizuiască pe
referinţe la „muncitori înarmaţi” cu scopul de a-i constrânge pe experţii „burghezi” de a
coopera: în schimb, urma ca ei să primească „o remuneraţie mare” pentru „o scurtă
perioadă de tranziţie”, astfel ca ei să poată pune ordinea socialistă pe roate şi în felul
acesta să se facă inutili. El chiar credea cu putinţă ca aceasta să aibă loc înt r-un an de
zile. [4]
Acei socialişti care nu gândesc despre comunitatea socialistă ca o organizaţie puternic
centralizată, concepută de fraţii lor mai luminaţi şi care singură este de conceput în mod
logic, cred că dificultăţile care confruntă conducerea industriei pot fi rezolvate prin
instituţii democratice înlăuntrul întreprinderilor. Ei cred că industriile individuale ar
putea căpăta permisiunea să-şi conducă operaţiunile lor cu un anumit grad de
independenţă fără a primejdui uniformitatea şi corecta coordonare a industriei. Dacă
fiecare întreprindere ar fi pusă sub controlul unui comitet de muncitori, nu ar mai putea
exista nici o altă dificultate. În toate acestea este o recoltă întreagă de credinţe greşite şi
erori. Problema conducerii economice de care ne ocupăm aici constă mult mai puţin în
lucrul industriilor individuale, decât în armonizarea lucrului concernelor individuale în
întregul sistem economic. Se ocupă de astfel de chestiuni ca dizolvarea, extinder ea,
transformarea şi limitarea întreprinderilor existente şi întemeierea întreprinderilor noi
– chestiuni care nu pot fi niciodată decise de lucrătorii unei industrii. Problemele
conducerii unei industrii se întind mult dincolo de concernul individual.

Socialismul de stat şi municipal au furnizat destulă experienţă nefavorabilă pentru a

obliga să se dea cea mai mare atenţie problemei controlului economic. Dar etatiştii în
genere au tratat această problemă nu mai puţin inadecvat decât acei care s-au ocupat de
ea în Rusia bolşevică. Opinia generală pare să considere răul principal al
întreprinderilor comunale ca fiind datorat faptului că ele nu sunt conduse după norme
de „afaceri”. Acum, înţeleasă corect, această expresie tematică de propagandă politică ar
putea duce la vederea justă asupra problemei. Întreprinderii comunale îi lipseşte într-
adevăr spiritul omului de afaceri, şi problema esenţială pentru socialism aici este de a
crea ceva de pus în locul ei. Dar expresia nu este înţeleasă deloc în felul acesta. Ea este
un produs al minţii birocratice: adică vine de la oameni pentru care orice activitate
omenească reprezintă îndeplinirea datoriilor formale oficiale şi profesionale.
Oficialitatea clasifică activitatea după capacitatea de a o întreprinde formal, însuşită
prin intermediul examenelor şi a unei perioade de serviciu. „Educaţia profesională” şi
„durata de serviciu” sunt singurele lucruri pe care funcţionarul public le aduce la
4
„postul” său. Dacă munca unui corp de funcţionari publici apare nesatisfăcătoare, poate
exista numai o singură explicaţie: funcţionarii nu au avut educaţia potrivită, şi numirile
viitoare trebuie făcute altfel. Se propune deci ca o educaţie diferită să fie cerută de la
viitorii candidaţi. Dacă numai funcţionarii unei întreprinderi c omerciale ar veni cu mai
multă educaţie de afaceri, întreprinderea ar avea mai mult aerul unei afaceri. Dar,
pentru funcţionarul care nu poate intra în spiritul industriei capitaliste, aceasta nu
înseamnă nimic mai mult decât anumite manifestări externe de tehnică de afaceri:
răspunsuri mai prompte la cereri, adoptarea anumitor rechizite tehnice de birou care nu
au fost încă suficient introduse în departamente, precum maşini de scris, maşini de
copiat etc., reducerea duplicărilor inutile şi alte lucruri asemănătoare. În felul acesta,
„spiritul de afaceri” pătrunde în birourile întreprinderii comerciale. Şi oamenii sunt
foarte miraţi când funcţionarii educaţi după aceste norme eşuează de asemenea, eşuează
chiar mai rău decât mult vorbiţii de rău funcţionari de stat, care de fapt se arată
superiori măcar în educaţie formală.

Nu este greu de dezvăluit credinţele eronate inerente unor asemenea noţiuni. Atributele
omului de afaceri nu pot fi divorţate de poziţia antreprenorului în ordinea capitalistă.
„Afacerea” nu este, prin ea însăşi, o calitate înnăscută într-o persoană: numai calităţile
mentale şi de caracter, esenţiale unui om de afaceri, pot fi înnăscute. Încă mai puţin este
o calitate care poate fi însuşită prin studiu, deşi cunoştinţele şi înzestrările de care are
nevoie un om de afaceri pot fi predate şi învăţate. Un om nu devine om de afaceri
trecând prin câţiva ani de educaţie comercială sau într-un institut comercial, nici prin
cunoaşterea contabilităţii şi a jargonului comercial, nici printr-o îndemânare la limbi
străine, dactilografie şi stenografie. Acestea sunt lucruri de care are nevoie funcţionarul
de birou. Dar funcţionarul de birou nu este un om de afaceri, chiar dacă în vorbirea
obişnuită el poate fi numit un „om cu educaţie comercială”.

Când aceste adevăruri evidente se lămuriră în cele din urmă, s-a încercat experienţa de a
face, din antreprenorii care lucraseră cu succes mulţi ani de-a rândul, conducători de
întreprinderi publice. Rezultatul a fost lamentabil. Ei nu au reuşit mai bine decât alţ ii;
mai mult încă, le lipsea simţul pentru rutina formală care deosebeşte funcţionarul public
de carieră. Motivul era evident. Un antreprenor privat de rolul său caracteristic în viaţa
economică încetează a mai fi om de afaceri. Oricât de multă experienţă şi rutină ar aduce
la noua sa treabă, el va fi totuşi numai un funcţionar public în ea.

Este tot atât de inutil să se încerce rezolvarea problemei prin noi metode de
remuneraţie. Se crede că, dacă directorii întreprinderilor publice ar fi mai bine plătiţi, ar

5
apărea concurenţa pentru aceste posturi, şi aceasta ar face cu putinţă selecţionarea celor
mai buni oameni. Mulţi merg chiar mai departe şi cred că dificultăţile vor fi învinse
acordând directorilor o parte din beneficii. Este semnificativ faptul că aceste propuneri
aproape că nici nu au fost puse în practică, deşi ele apar cu totul practicabile atâta vreme
cât întreprinderile publice există alături de întreprinderile private şi atâta vreme cât
posibilitatea calculului economic permite stabilirea rezultatului realizat de
întreprinderea publică, ceea ce nu este cazul în socialismul pur. Dar problema nu este
atât de mult o chestiune a participării directorului la beneficiu, cât este una de
participare a sa la pierderile care se produc prin conducerea afacerilor de către el. În
afară de un sens pur moral, directorul fără proprietate al unei întreprinderi publice
poate fi făcut răspunzător numai pentru o parte comparativ mică din pierderi. A face un
om materialmente interesat la beneficii şi aproape dezinteresat de pierderi încurajează
pur şi simplu o lipsă de seriozitate. Aceasta este experienţa nu numai a întreprinderilor
publice, dar şi a tuturor întreprinderilor private care au acordat amploaiaţilor
comparativ săraci din posturile de conducere drepturi la un procentaj din beneficii.

Este o ocolire a problemei a-şi pune încrederea în speranţa că purificarea morală a

neamului omenesc, pe care socialiştii o aşteaptă să se întâmple când vor fi realizate
ţelurile lor, va îndrepta de la sine perfect toate lucrurile. Dacă socialismul va avea sau nu
va avea efectul moral aşteptat de la el poate fi lăsat în mod convenabil nedecis aici. Dar
problemele care ne preocupă nu se nasc din pricina neajunsurilor morale ale umanităţii.
Ele sunt probleme de logică a voinţei şi acţiunii care trebuie să se producă în toate
timpurile şi în toate locurile.

3. Capitalismul - singura soluţie

Dar să nu mai ţinem seamă de faptul că până acum toate eforturile socialiste au fost
puse în încurcătură de aceste probleme şi să încercăm a trasa normele prin care ar
trebui căutată soluţia. Numai făcând o astfel de încercare putem arunca ceva lumină
asupra chestiunii dacă o astfel de soluţie este posibilă în cadrul unei ordini socialiste a
societăţii.

Primul pas care ar fi necesar ar fi de a forma secţiuni înlăuntrul comunităţii socialiste

cărora li s-ar încredinţa conducerea unor ramuri definite de afaceri. Atâta vreme cât
industria unei comunităţi socialiste este dirijată de către o singură autoritate care face
toate aranjamentele şi poartă toată răspunderea, o soluţie a problemei este de
neconceput, pentru că toţi ceilalţi muncitori sunt numai instrumente active fără sfere
independente delimitate de acţiune şi, în consecinţă, fără nici o răspundere precisă.

6
Ceea ce trebuie să ţintim este tocmai posibilitatea nu numai de a supraveghea şi controla
întregul proces, dar şi de a considera şi judeca separat procesele subsidiare care au loc
înlăuntrul unei sfere mai mici.

Cel puţin în această privinţă, procedura noastră merge paralel cu toate încercările
trecute de a rezolva problema care ne preocupă. Este clar pentru fiecare că scopul dorit
poate fi atins numai dacă răspunderea este clădită de jos în sus. Trebuie, de aceea, să
începem de la o singură industrie sau de la o singură ramură de industrie. Nu are nici o
importanţă ce unitate este luată ca bază. Nu face nici o deosebire dacă unitatea cu care
începem este mare sau mică, fiindcă acelaşi principiu pe care l-am întrebuinţat odată
pentru diviziunea noastră poate fi întrebuinţat din nou când este necesar să se împartă o
unitate prea mare. Mult mai importantă decât chestiunea unde şi cât de des să se facă
diviziunea este chestiunea cum, în ciuda diviziunii industriei în părţi, putem păstra acea
unitate de cooperare fără de care o economie socială este imposibilă.

Ne imaginăm atunci ordinea economică a comunităţii socialiste ca fiind divizată în orice

număr de părţi, fiecare pusă în sarcina unui conducător separat. Fiecare conducător al
unei secţiuni este însărcinat cu deplina răspundere pentru acţiunile sale. Aceasta
înseamnă că beneficiul sau o parte considerabilă din beneficiu îi revine lui; pe de altă
parte, sarcina pierderilor cade asupra lui, într-atât încât mijloacele de producţie pe care
le iroseşte prin măsuri proaste nu vor fi înlocuite de societate. Dacă iroseşte toate
mijloacele de producţie din grija sa, el încetează să mai fie conducătorul unei secţiuni şi
este redus la rangul maselor.

Pentru ca această răspundere a conducătorului de secţiune să nu fie o simplă amăgire,

atunci operaţiunile sale trebuie precizate clar de cele ale altor conducători. Tot ceea ce
primeşte de la alţi conducători de secţiuni sub formă de materii prime sau bunuri
manufacturate parţial pentru prelucrare mai departe sau pentru întrebuinţare ca
instrumente în secţiunea sa, precum şi tot lucrul care se îndeplineşte în secţiunea sa i se
va debita lui; tot ceea ce el livrează altor secţiuni sau pentru consum i se va credita lui.
Este necesar, cu toate acestea, ca să i se lase alegere liberă pentru a decide ce maşini,
materii prime, bunuri semifabricate şi forţă de muncă va întrebuinţa în secţiunea sa şi
ce va produce în ea. Dacă nu i se dă această libertate, el nu poate fi împovărat cu nici o
răspundere, căci n-ar avea nici o vină dacă, aflat la comanda autorităţii supreme de
control, el ar fi produs ceva pentru care, în condiţiile existente, n-ar fi o cerere
corespunzătoare, sau dacă secţiunea sa ar fi fost dezavantajată pentru că primeşte
materialul ei de la alte secţiuni într-o condiţiune necorespunzătoare sau, ceea ce revine

7
la acelaşi lucru, la un cost prea mare. În prima eventualitate, nereuşita secţiunii sale ar fi
imputabilă dispoziţiilor autorităţii supreme, în cea din urmă, nereuşitei secţiunilor care
au furnizat materialul. Dar, pe de altă parte, comunitatea trebuie să fie de asemenea
liberă să pretindă aceleaşi drepturi pe care le permite conducătorului de secţiune.
Aceasta înseamnă că ia produsele pe care el le-a produs numai potrivit necesităţilor ei şi
numai dacă le poate obţine la preţul cel mai redus şi că îl încarcă pe el numai cu munca
pe care i-o furnizează la cel mai mare preţ pe care este în situaţia să-l obţină: altfel spus,
furnizează munca ofertantului care plăteşte cel mai mult.

Societatea ca o comunitate de producţie se împarte pe trei grupuri. Direcţiunea supremă

formează unul. Funcţia ei este doar aceea de a supraveghea cursul ordonat al procesului
producţiei ca întreg, a cărui execuţie este complet detaliată conducătorilor de secţiuni.
Al treilea grup este format din cetăţenii care nu sunt în serviciul administraţiei supreme
şi nu sunt conducători de secţiuni. Între cele două grupe sunt situaţi conducătorii de
secţiuni ca o grupă specială: ei au primit de la comunitate odată pentru totdeauna, la
începutul regimului, un lot de mijloace de producţie, pentru care nu au avut nimic de
plătit şi continuă să primească de la ea forţa de lucru a membrilor celui de al treilea
grup, care sunt repartizaţi celui mai mare ofertant dintre ei. Administraţia centrală, care
trebuie să crediteze fiecare membru al grupului al treilea cu tot ceea ce a primit de la
conducătorii de secţiuni pentru forţa sa de muncă sau, în cazul în care îl întrebuinţează
direct în propria sa sferă de acţiune, cu tot ceea ce ar fi primit de la conducătorii de
secţiuni pentru forţa sa de muncă, va distribui atunci bunurile de consum celor mai mari
ofertanţi dintre cetăţenii tuturor celor trei grupe. Încasările vor fi creditate
conducătorilor de secţiuni care au livrat produsele.

Printr-un astfel de aranjament al comunităţii, conducătorul de secţiune poate fi făcut pe

deplin răspunzător pentru faptele sale. Sfera pentru care poartă răspunderea este net
delimitată de aceea pentru care alţii poartă răspunderea. Aici nu mai suntem puşi în faţa
rezultatului total al activităţii economice a întregii comunităţi industriale, în care
contribuţia unui individ nu poate fi deosebită de aceea a altuia. „Contribuţia productivă”
a fiecărui conducător individual de secţie este deschisă judecării separate, cum este de
asemenea şi aceea a fiecărui cetăţean individual din cele trei grupuri.

Este clar că conducătorilor de secţiuni trebuie să li se permită să schimbe, să extindă sau

să contracte secţiunile lor potrivit cursului predominant al cererii din partea cetăţenilor,
aşa cum este indicată pe piaţa bunurilor de consum. Ei trebuie să fie de aceea în situaţia
de a putea vinde acele mijloace de producţie din secţia lor care sunt cel mai urgent

8
necesitate în alte secţiuni; şi ar trebui să ceară atât de mult pentru ele cât pot obţine în
condiţiile existente...

Dar nu avem nevoie să ducem analiza mai departe. Căci, cu ce suntem confruntaţi, dacă
nu cu ordinea capitalistă a societăţii – singura formă de economie în care este posibilă
aplicarea strictă a principiului răspunderii personale a fiecărui cetăţean individual.
Capitalismul este acea formă de economie socială în care toate lipsurile sistemului
socialist descrise mai sus sunt îndreptate. Capitalismul este singura formă imaginabilă
de economie socială care este potrivită împlinirii cererilor pe care societatea le pretinde
de la oricare organizaţie economică.

NOTE

1. Lenin, Staat und Revolution, pag. 94.

2. Ibid., pag. 95.
3. Ibid., pag. 96.
4. Lenin, Die nächsten Aufgaben der Sowjetmacht, Berlin, 1918, pag. 16 et seq.