XXXV.

Combaterea distructivismului

1. „Interesul” ca obstacol pentru distructivism

După Marx, credinţa politică a individului depinde de clasa căreia îi aparţine; credinţa
politică a clasei sale depinde de interesele ei ca clasă. Burghezia trebuie să susţină în
mod necesar capitalismul. Pe de altă parte, proletariatul îşi poate înfăptui scopul şi se
poate elibera de exploatarea capitalistă numai pregătind drumul pentru socialism.
Astfel, poziţia burgheziei şi, respectiv, a proletariatului în arena politică sunt definite
dinainte. Poate nici o doctrină a lui Marx nu a făcut o impresie mai adâncă sau mai
durabilă asupra teoriei politice decât aceasta. Ea a găsit acceptarea mult dincolo faţă de
sfera imediată a marxismului. Liberalismul a ajuns să fie privit ca doctrina în care îşi
găsesc expresie interesele de clasă ale burgheziei şi ale marilor afaceri. Oricine
profesează păreri liberale este considerat a fi un reprezentant mai mult sau mai puţin
bine intenţionat al intereselor speciale care se opun binelui general. Economiştii care
resping doctrina marxistă sunt caracterizaţi ca „gardă spirituală a beneficiilor capitalului
– iar uneori de asemenea a rentelor”, [1] o teorie remarcabil de convenabilă, care îl
scuteşte pe marxist de supărarea de a argumenta cu ei.
Nimic nu indică mai clar recunoaşterea răspândită care a fost acordată acestei doctrine a
lui Marx decât acceptarea ei chiar de către adversarii socialismului. Când oamenii
sugerează că înfrângerea efortului socialist este o misiune principală sau chiar exclusivă
a claselor împroprietărite, când ei încearcă să formeze un „front unit” al tuturor
partidelor burgheze cu scopul de a se opune socialismului, ei admit atunci că menţinerea
proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie este un interes special al unei
anumite clase şi că ea se opune binelui public. Aceşti adversari, surprinzător de miopi, ai
socialismului nu înţeleg că orice încercare din partea unei clase, care este comparativ
mică atunci când e contrastată cu masele, de a-şi apăra interesele ei particulare este
negreşit zadarnică; ei nu recunosc că proprietatea privată este condamnată când este
privită ca un privilegiu al posesorilor ei. Cu atât mai puţin sunt ei în stare să perceapă că
presupunerea lor este radical contrazisă de către experienţa formării partidelor politice
actuale.

Liberalismul nu este o doctrină care serveşte interesele de clasă ale acelora care sunt în
posesiunea proprietăţii. Oricine îl concepe ca atare a admis deja una din dogmele
conducătoare ale socialismului; el nu este liberal. Liberalismul susţine proprietatea
privată nu în interesul posesorilor, ci în interesul general; el crede că menţinerea
sistemului capitalist este în avantajul nu numai al capitaliştilor, ci şi al fiecărui membru
al societăţii. El admite că în comunitatea socialistă va fi, după toate probabilităţile,
1
puţină sau nici un fel de inegalitate de venit. Dar el susţine că, datorită randamentului
mai mic al producţiei socialiste, cantitatea totală de împărţit va fi considerabil redusă,
astfel încât fiecare individ va primi mai puţin decât primeşte astăzi cel mai sărac. Dacă
această teză este acceptată sau respinsă este o altă chestiune. Acesta este tocmai punctul
de vedere asupra căruia socialismul şi liberalismul sunt în conflict. Oricine îl respinge
din capul locului, respinge liberalismul. Totuşi, ar fi lipsit de judecată să facem aceasta
fără examinarea atentă a problemei şi a argumentelor ambelor părţi.

De fapt, nimic nu este mai departe de interesele speciale ale antreprenorilor, fie ca
indivizi, sau ca o clasă, decât de a apăra principiul proprietăţii private sau de a rezista
principiului socialismului. Faptul că introducerea socialismului îi va vătăma
necesarmente pe antreprenori şi capitalişti, sau cel puţin pe copiii lor, nu poate fi
contestat de către aceia care cred că socialismul implică nevoi şi mizerie pentru t oţi. În
măsura aceasta, de aceea, clasele împroprietărite sunt admisibil interesate de a rezista
socialismului. Dar interesul lor nu este mai mare decât al oricărui alt membru al
societăţii şi este cu totul independent de situaţia lor privilegiată. Dacă ar fi cu putinţă de
închipuit că socialismul ar putea fi introdus în toate amănuntele peste noapte, atunci s-
ar putea spune că antreprenorii şi capitaliştii ar avea motive speciale pentru a dori să
menţină sistemul capitalist. Ei ar avea mai mult de pierdut. Chiar dacă mizeria care ar
rezulta din reorganizare ar fi aceeaşi pentru toţi, ar suferi mai mult aceia a căror
prăbuşire ar fi mai mare. Dar nu este cu putinţă de închipuit că socialismul va fi
introdus atât de repede; şi dacă ar fi, se poate presupune că antreprenorii, în virtutea
cunoştinţelor lor experte şi a abilităţii de a-şi lua răspunderea, ar ocupa, în orice caz
pentru câtăva vreme, poziţii privilegiate în cadrul organizaţiei socialiste.

Antreprenorul nu este în stare să se îngrijească de nepoţii şi strănepoţii săi, fiindcă este

caracteristic proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie din sistemul capitalist
că ea nu creează nici o sursă permanentă de venit. Fiecare avere trebuie reînnoită prin
efort. Când nobilul feudal susţinea sistemul feudal, el apăra nu numai proprietatea sa,
dar şi pe aceea a descendenţilor săi. Dar antreprenorul din sistemul capitalist ştie că
copiii şi nepoţii săi vor supravieţui în faţa concurenţei noi numai dacă vor putea să se
menţină ca directori de întreprindere productivă. Dacă este interesat de soarta
succesorilor săi şi vrea să-şi consolideze proprietatea sa pentru ei într-un chip contrar
intereselor comunităţii, el va trebui să devină un inamic al ordinii sociale capitaliste şi să
ceară tot felul de restricţii asupra concurenţei. Chiar şi drumul către socialism îi poate
părea ca mijlocul cel mai nimerit pentru aceasta, cu rezerva ca tranziţia să nu aibă loc
prea brusc, pentru că el se poate aştepta la compensaţie împotriva exproprierii, astfel

2
încât, pentru un timp real mai lung sau mai scurt, expropriatul se va bucura de un venit
în locul incertitudinii şi nesiguranţei, care este soarta proprietarilor unei întreprinderi.
Grija pentru proprietatea sa şi pentru proprietatea succesorilor săi îi poate îndemna de
aceea pe antreprenori mai degrabă să susţină, decât să combată socialismul. El trebuie
să considere bine-venite toate eforturile care ţintesc la suprimarea averilor nou create şi
nou dezvoltate, în special toate măsurile intenţionate să limiteze orice de natura
libertăţii economice, pentru că acestea fac sigur venitul care altfel trebuie câştigat prin
luptă zilnică atâta timp cât concurenţa nu este restrânsă – pentru că asemenea măsuri îi
exclud pe noii concurenţi. [2]
Antreprenorii au interesul de a se combina pentru a proceda uniform în tocmelile de
salariu cu muncitorii organizaţi în sindicate. [3] Ei mai au interes de a se combina
pentru a obţine restricţii vamale şi altele care sunt în conflict cu esenţa şi principiul
liberalismului sau pentru a rezista interfeţei guvernamentale care le-ar putea dăuna. Dar
ei nu au absolut nici un interes special de a lupta împotriva socialismului şi a socializării
ca atare. Ei nu au nici un interes special de a lupta împotriva distructivismului. Întregul
scop al antreprenorului este de a se ajusta la circumstanţele economice ale oricărui
moment. Ţelul său nu este de a lupta împotriva socialismului, ci de a se ajusta la
condiţiile create de o politică dirijată înspre socializare. Nu este de aşteptat ca
antreprenorii sau oricare grup anume din comunitate să facă necesarmente, din interes
propriu, din principiile generale ale bunăstării maxima propriei lor proceduri.
Necesităţile vieţii îi constrâng să facă tot ce se poate în orice circumstanţe date. Nu este
treaba antreprenorilor să ducă lupta politică împotriva socialismului; tot ceea ce îi
priveşte pe ei este de a se ajusta pe ei şi întreprinderile lor la situaţiile create de măsurile
îndreptate către socializare, astfel încât să facă maximul de beneficiu cu putinţă în
condiţiile existente.
Urmează, aşadar, că nici asociaţiile de antreprenori, nici acele organizaţii în care
contează susţinerea antreprenorilor nu sunt înclinate să lupte din principiu împotriva
socialismului. Antreprenorul, omul care foloseşte ocazia momentului, are puţin interes
în rezultatul unei lupte seculare de durată nedefinită. Interesul său este de a se ajusta la
circumstanţele în care se găseşte pentru moment. O organizaţie de antreprenori ţinteşte
exclusiv la respingerea vreunei încălcări individuale a sindicatelor; sau se poate opune
unor acte legislative, precum formele speciale de impozitare. Ea execută misiunile care îi
sunt desemnate de către parlamente şi guverne, în cazurile în care se doreşte ca, în
economie, corpul organizat al antreprenorilor să coopereze cu clasa muncitorească,
astfel încât să se dea cuvântul elementului distructiv în economia naţională. A lupta din
principiu pentru menţinerea unei economii întemeiate pe proprietatea privată asupra

3
mijloacelor de producţie nu face parte din programul antreprenorilor organizaţi.
Atitudinea sa faţă de liberalism este una de indiferenţă sau chiar de opoziţie, în cazul
politicii tarifare.
Interesele organizate, aşa cum le descrie doctrina socialistă, corespund nu asociaţiilor de
antreprenori, ci sindicatelor de fermieri, care susţin taxe vamale asupra produselor
agricole, sau acelor asociaţii de mici producători care – mai presus de toate în Austria –
insistă asupra excluderii concurenţei. Acestea vădit nu sunt eforturi de partea
liberalismului.

Astfel nu există indivizi şi nici clase ale căror interese particulare le-ar face să susţină
liberalismul ca atare. Politica liberalismului este politica binelui comun, politica
supunerii fiecărui interes particular bunăstării publice – un proces care cere de la
individ nu atât de mult o renunţare la propriile sale interese, cât o percepere a armoniei
tuturor intereselor individuale. Nu există, de aceea, indivizi şi grupe ale căror interese ar
fi mai bine apărate în cele din urmă de socialism decât de o societate bazată pe
proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. Dar, deşi în cele din urmă
interesele nimănui nu ar fi actualmente mai bine servite de către socialism, există o
mulţime de oameni ale căror interese particulare de moment sunt mai bine păzite de o
politică îndreptată către socializare, decât de menţinerea liberalismului. Liberalismul s-
a opus tuturor lucrurilor de natura unei sinecure şi a căutat să reducă la un minim
numărul funcţionarilor publici. Politica intervenţionistă căpătuieşte mii şi mii de
oameni cu câte o funcţie sigură, placidă şi nu prea obositoare, pe socoteala restului
societăţii. Orice naţionalizare sau înfiinţare de întreprindere municipală sau publică
leagă interesele particulare cu mişcarea împotriva proprietăţii private. Astăzi
socialismul şi distructivismul îşi găsesc cei mai puternici susţinători printre milioanelor
de oameni pentru care o economie mai liberă ar fi, la început şi pentru scurtă vreme,
dăunătoare intereselor lor particulare.

2. Violenţă şi autoritate

Atitudinea psihică care vede în proprietatea privată un privilegiu pentru posesori este
un ecou din epoci trecute ale istoriei proprietăţii. Orice posesiune de proprietate a
început prin însuşirea lucrurilor fără stăpân. Istoria proprietăţii a trecut printr -o
perioadă în care deposedarea forţată a proprietarilor era regula. Se poate spune cu toată
siguranţa că stăpânirea oricărei suprafeţe de proprietate de pământ poate fi t rasată
înapoi la acaparare prin violenţă. Aceasta nu are desigur nici o aplicare la originea
socială a capitalismului, întrucât proprietatea aici este dobândită neîncetat în procesul

4
concurenţei pe piaţă. Dar, cum principiile liberale nu au fost puse nicăieri – cel puţin în
Europa – în practică, în întregimea lor, şi cum peste tot, în special în proprietatea de
pământ, supravieţuieşte foarte mult din vechea umbră de violenţă, tradiţia stăpânilor
feudali este încă menţinută: „Ich lieg und besitze.” Critica drepturilor de proprietate este
întâmpinată cu invective violente. Aceasta este politica junkerilor germani adoptată
împotriva social-democraţiei – cu ce succes se ştie prea bine. [4]
Partizanii acestei ordini nu pot spune nimic pentru justificarea proprietăţii private
asupra mijloacelor de producţie, exceptând faptul că este menţinută prin forţă. Dreptul
celor puternici este singurul drept pe care ei îl pot pune în vigoare. Ei se laudă cu forţa
lor fizică, se bizuie pe echipamentul lor armat şi se consideră îndreptăţiţi să
dispreţuiască orice alt argument. Numai când pământul începe să se clatine sub
picioarele lor, produc ei un alt argument pe baza drepturilor obţinute. Violarea
proprietăţii lor devine o ilegalitate care trebuie evitată. Nu trebuie să pierdem cuvinte
expunând slăbiciunea acestui punct de vedere împotriva unei mişcări care vrea să
întemeieze drepturi noi. Ea este cu totul neputincioasă să schimbe opinia publică, dacă
acea opinie a condamnat proprietatea. Beneficiarii ei recunosc aceasta cu eroare şi se
întorc în nefericirea lor către biserică, cu nepotrivita cerere ca biserica să ţină pe „misera
plebs” modestă şi umilă, să combată pizma şi să întoarcă ochii celor fără proprietate de
la bunurile pământeşti la lucrurile cereşti. [5] Creştinismul trebuie menţinut în viaţă
pentru ca oamenii să nu devină râvnitori. Dar cererea astfel făcută bisericii este
monstruoasă. I se pretinde să servească interese, presupuse în general a fi vătămătoare
comunităţii, ale unui număr privilegiat de persoane. Este evident că adevăraţii servitori
ai bisericii s-au revoltat împotriva acestei cereri infatuate, în timp ce duşmanii bisericii
au găsit-o drept o armă eficace în lupta lor de eliberare împotriva religiei. Ceea ce este
surprinzător este că duşmanii eclesiastici ai socialismului, în eforturile lor de a
reprezenta socialismul ca un copil al liberalismului, al şcolii liberale şi al ateismului, au
luat întocmai aceeaşi atitudine faţă de opera pe care o îndeplineşte biserica în
menţinerea raporturilor existente de proprietate. Astfel, iezuitul Cathrein spune: „Dacă
se presupune că o dată cu această viaţă se termină totul, că omului nu-i este dat nici un
destin mai mare decât oricărui alt mamifer care se bălăceşte în mocirlă, cine va cere
atunci săracilor şi oprimaţilor, a căror viaţă este o neîncetată luptă pentru existenţă, ca
ei să-şi îndure greaua lor soartă cu răbdare şi resemnare şi să privească, în timp ce alţii
se îmbracă în mătăsuri şi purpură şi au mese regulate şi bogate? Oare muncitorul nu
poartă de asemenea în inima sa indestructibilul impuls către fericirea perfectă? Dacă
este jefuit de toate speranţele unei vieţi mai bune pe lumea cealaltă, cu ce drept este el
împiedicat de a-şi căuta fericirea lui cât de mult cu putinţă pe pământ şi astfel să ceară,

5
în mod imperativ, partea lui din bogăţiile pământului? Oare nu este el tot atât de mult
om ca şi patronul lui? De ce unii de abia să reuşească să existe în nevoie şi sărăcie, în
timp ce alţii trăiesc din belşugul pământului, când din punctul lor de vedere nu există
nici un motiv pentru care lucrurile bune de pe lumea aceasta să aparţină unora mai
degrabă decât altora? Dacă punctul de vedere naturalisto-ateist este justificat, aşa de
asemenea este şi cererea socialistă: că bunurile lumeşti şi fericirea să fie distribuite
tuturor cât de egal cu putinţă, că este greşit ca unii să trăiască o viaţă de desfătare
trândavă în palate, în timp ce alţii trăiesc în pivniţe mizerabile şi mansarde, de
abia reuşind, în pofida celor mai istovitoare eforturi, să-şi câştige pâinea
zilnică.” [6] Presupunând că lucrurile sunt întocmai cum şi le închipuie Cathrein – că
proprietatea privată este un privilegiu al posesorilor, că ceilalţi sunt mai săraci în
proporţia în care aceştia sunt mai bogaţi, că unii mor de foame pentru că alţii se
îndoapă, că unii trăiesc în mizerabile cămăruţe mici pentru că alţii trăiesc în palate
boiereşti – crede el în realitate că ar putea fi o operă pentru biserică de a menţine astfel
de condiţii? Orice s-ar putea citi în învăţăturile sociale ale bisericii, nu se poate
presupune că întemeietorul ei sau susţinătorii lui ar fi aprobat utilizarea ei pentru
menţinerea instituţiilor sociale nedrepte, care sunt vizibil dezavantajoase pentru cea mai
mare parte a umanităţii. Creştinismul ar fi dispărut demult de pe suprafaţa pământului,
dacă acesta ar fi fost aşa cum greşit l-au interpretat, în comun cu mulţi dintre cei mai
vajnici dintre duşmanii ei, Bismarck şi Cathrein: o gardă pentru o instituţie socială
dăunătoare maselor.
Ideea socialistă nu poate fi suprimată nici prin forţă, nici prin autoritate, căci ambele
sunt de partea socialismului, şi nu a adversarilor lui. Dacă puştile şi mitralierele sunt
aduse în joc astăzi, ele vor fi în rândurile socialismului şi sindicalismului, şi nu opuse
lor. Pentru că marea masă a contemporanilor noştri sunt îmbibaţi cu spiritul
socialismului sau al sindicalismului. Oricare sistem este investit cu autoritate în timpul
de azi, acesta cu siguranţă nu poate fi capitalismul, pentru că masele nu cred în el.

3. Bătălia ideilor

Este o greşeală să gândim că lipsa de succes a experimentelor socialiste care au fost

făcute pot ajuta la înfrângerea socialismului. Faptele per se nu pot nici dovedi, nici
combate ceva. Toate lucrurile sunt hotărâte prin interpretarea şi explicarea faptelor,
prin idei şi teorii.
Omul care se cramponează de socialism va continua să pună tot răul lumii în sarc ina
proprietăţii private şi să aştepte mântuirea de la socialism. Socialiştii pun nereuşitele
bolşevismului rusesc pe seama oricărei circumstanţe în afara faptului că sistemul este

6
necorespunzător. Din punctul de vedere socialist, singur capitalismul este răspunzător
de toată mizeria pe care lumea a avut-o de îndurat în ultimii ani. Socialiştii văd numai ce
vor să vadă şi sunt orbi faţă de orice ar putea contrazice teoria lor.

Numai ideile pot învinge ideile şi numai ideile capitalismului şi ale liberalismului sunt
acelea care pot învinge socialismul. Numai printr-o bătălie de idei poate fi atinsă o
hotărâre.
Liberalismul şi capitalismul se adresează minţii limpezi şi bine echilibrate. Ele
procedează prin logică strictă, eliminând orice apel la emoţii. Socia lismul, dimpotrivă,
operează asupra emoţiilor, încearcă să violeze consideraţiunile logice stârnind un simţ al
interesului personal şi să astupe vocea raţiunii trezind instincte primitive.

Chiar şi cu aceia de un nivel intelectual mai ridicat, cu cei puţini capabili de reflecţie
independentă, aceasta pare să dea socialismului un avantaj. Pentru ceilalţi, pentru
marile mase care nu sunt în stare să gândească, poziţia socialistă este considerată de
nezdruncinat. Un vorbitor care înflăcărează pasiunile maselor este presupus a avea o
şansă mai bună de succes decât unul care face apel la raţiunea lor. Astfel, perspectivele
liberalismului în lupta cu socialismul sunt considerate foarte slabe.

Acest punct de vedere pesimist este foarte greşit în aprecierea sa a inf luenţei pe care
reflecţia raţională şi liniştită o poate exercita asupra maselor. El exagerează de
asemenea peste măsură importanţa rolului jucat de către mase şi, în consecinţă, a
elementelor de psihologie a maselor în crearea şi formarea ideilor predominante ale
unei epoci.

Este adevărat că masele nu gândesc. Dar tocmai pentru acest motiv ele urmează pe aceia
care gândesc. Îndrumarea intelectuală a umanităţii aparţine acelora care gândesc pentru
ei înşişi. La început, ei influenţează cercul acelora capabili de a pricepe şi înţelege ceea
ce au gândit alţii; prin aceşti intermediari, ideile lor ating masele şi acolo se condensează
în opinia publică a timpului. Socialismul nu a devenit ideea predominantă a timpului
nostru pentru că masele au gândit mai întâi ideea de socializare a mijloacelor de
producţie şi pe urmă au transmis-o claselor mai ridicate intelectualiceşte. Chiar şi
concepţia materialistă a istoriei, obsedată cum este de „spiritul poporului”, aşa cum e
conceput de romantism şi de şcoala istorică a jurisprudenţei, nu riscă o astfel de
afirmaţie. De la sine, spiritul masei nu a produs niciodată nimic altceva decât crimă în
masă, devastare şi distrugere, dar ea este nu mai puţin o idee. [7] Ea a trebuit să fie
gândită, şi aceasta a putut să fie numai opera gânditorilor individuali. Ca şi oricare gând
mare, ea a pătruns la oameni numai prin clasă intelectuală de mijloc. Nici poporul, nici

7
masele nu au fost la început socialiste. Chiar şi astăzi, ele sunt pentru socialism agrar şi
sindicalism, mai degrabă decât pentru socialism. Primii socialişti au fost intelectualii; ei,
şi nu masele, sunt şira spinării socialismului. [8] Puterea socialismului de asemenea
este, ca şi oricare altă putere, în ultimă expresie, spirituală; şi ea îşi găseşte susţinerea în
ideile care pornesc de la conducătorii intelectuali care le transmit poporului. Dacă
„inteligentsia” ar abandona socialismul, puterea lui ar lua sfârşit. Pe termen lung,
masele nu pot rezista ideilor conducătorilor. Într-adevăr demagogii individuali pot fi
gata, de dragul carierei şi împotriva cunoaşterii mai bune, să insufle oamenilor idei care
flatează instinctele lor mai josnice şi care sunt, de aceea, desigur mai bine prim ite. Dar,
în cele din urmă, profeţii care în inima lor se ştiu falşi nu pot predomina asupra acelora
plini de puterea convingerii sincere. Nimic nu poate corupe ideile. Nici prin bani, nici
prin alte răsplăţi nu se pot închiria oameni în lupta împotriva ideilor.
Societatea omenească este un rezultat al spiritului. Cooperaţia socială trebuie concepută
mai întâi, apoi voită, pe urmă realizată în acţiune. Ideile sunt acelea care fac istoria, nu
„forţele productive materiale”, acele schemate nebuloase şi mixte ale concepţiei
materialiste a istoriei. Dacă am putea învinge ideea de socialism, dacă umanitatea ar
putea să fie adusă să recunoască necesitatea socială a proprietăţii private asupra
mijloacelor de producţie, atunci socialismul ar trebui să părăsească scena. Acesta este
singurul lucru care contează.
Victoria ideii socialiste asupra ideii liberale a fost posibilă numai prin deplasarea
atitudinii sociale cu privire la funcţia socială a instituţiei izolate şi la efectul total al
întregului aparat social, de către o atitudine anti-socială, care consideră părţile
individuale ale mecanismului social ca unităţi detaşate. Socialismul îi vede pe indivizi –
pe înfometaţi, pe şomeri şi pe bogaţi – şi critică din spirit de critică; liberalismul nu uită
niciodată întregul şi interdependenţa fiecărui fenomen. El ştie prea bine că proprietatea
privată asupra mijloacelor de producţie nu este în stare să transforme lumea într-un
paradis; el nu a încercat niciodată să stabilească ceva dincolo de faptul simplu că
ordinea socialistă a societăţii este nerealizabilă şi, de aceea, mai puţin capabilă decât
capitalismul să promoveze binele tuturor.

Nimeni nu a înţeles liberalismul mai puţin decât aceia care au intrat în rândurile lui în
ultimele decenii. Ei s-au simţit obligaţi să lupte împotriva „excrescenţelor”
capitalismului, preluând prin aceasta, fără nici o remuşcare, atitudinea caracteristică
anti-socială a socialiştilor. O ordine sociale nu are excrescenţe care să poată fi amputate
după bunul plac. Dacă un eveniment rezultă inevitabil dintr-un sistem social întemeiat
pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, nici un capriciu etic sau estetic
nu-l poate condamna. Speculaţia, de pildă, care este inerentă oricărei acţiuni economice
8
într-o societate socialistă, ca şi în oricare alta, nu poate fi condamnată pentru forma pe
care o ia în capitalism, doar pentru că cenzorul moralei înţelege greşit funcţia ei socială.
De asemenea, aceşti discipoli ai liberalismului nu au fost mai norocoşi în critica pe care
au făcut-o socialismului. Ei au declarat neîncetat că socialismul este un ideal frumos şi
nobil, către care ar trebui să ne străduim dacă ar fi realizabil, dar că, din păcate, nu ar
putea fi aşa, pentru că presupune fiinţe omeneşti mai perfecte moraliceşte decât acelea
cu care avem de-a face. Este greu de văzut cum pot hotărî oamenii că socialismul este
într-un chip oarecare mai bun decât capitalismul, afară numai dacă ei susţin că
funcţionează mai bine ca sistem social. Cu aceeaşi justificare s-ar putea spune că o
maşină construită pe temeiul mişcării perpetue ar fi mai bună decât una care ar
funcţiona potrivit legilor date ale mecanicii – numai dacă ar putea fi făcută în mod
satisfăcător. Dacă conceptul de socialism conţine o eroare care împiedică acel sistem de
a face ceea ce este presupus să facă, atunci socialismul nu poate fi comparat cu sistemul
capitalist, căci acesta s-a dovedit practicabil. Nici nu poate fi numit mai nobil, mai
frumos sau mai drept.

Este adevărat, socialismul nu poate fi realizat, dar aceasta nu pentru că cere fiinţe
sublime şi altruiste. Unul dintre lucrurile pe care această carte şi-a propus să le
dovedească a fost că comunităţii socialiste îi lipseşte, mai presus de toate, o calitate care
este indispensabilă pentru orice sistem economic care nu trăieşte de la mână la gură, ci
funcţionează prin metode indirecte şi ocolite de producţie: aceasta este putinţa de a
calcula şi, ca atare, de a proceda raţional. Odată ce aceasta a fost general recunoscută,
toate ideile socialiste trebuie să dispară din minţile fiinţelor omeneşti raţionale.

Cât de intenabilă este opinia că socialismul trebuie să vină pentru că evoluţia socială
duce în mod necesar la el s-a arătat în secţiunile precedente ale acestei cărţi. Lumea
înclină către socialism pentru că marea majoritate a oamenilor îl vor. Ei îl doresc
întrucât cred că socialismul le va garanta un standard mai ridicat de bunăstare.
Pierderea acestei convingeri ar însemna sfârşitul socialismului.

NOTE

1. Astfel îi caracterizează Kautsky, citat de Georg Adler, Grundlagen der Karl

Marxschen Kritik der bestehenden Volkswirtschaft, Tübingen, 1887, pag. 511.
2. „Beaucoup d'ouvriers, et non les meilleurs, préférent le travail payé à la journée au
travail à la tâche. Beaucoup d'entrepreneurs, et non les meilleurs, préféraient les
conditions qu'ils espèrent pouvoir obtenir d'un État socialiste à celles que leur fait un

9
régime de libre concurrence. Sous ce régime les entrepreneurs sont des 'fonctionnaires'
payés a la tâche; avec une organisation socialiste ils déviendraient des 'fonctionnaires'
payés à la journée.” Pareto, Cours d'Economie Politique, Vol. II, pag. 97, nota.
3. Hutt, The Theory of Collective Bargaining, pag. 25 et seq.
4. Pe junker nu-l interesează menţinerea proprietăţii private ca drept de a dispune
asupra mijloacelor de producţie, ci mai degrabă păstrarea ei ca titlu la o sursă specială
de venit. De aceea socialismul de stat l-a câştigat cu uşurinţă de partea sa. Acesta îi va
asigura venitul privilegiat.
5. Acesta, de pildă, a fost punctul de vedere al lui Bismarck. Vezi discursul său din
Landtag din 15 iunie 1847, în Fürst Bismarcks Reden, editat de Stein, Vol. I, pag. 24.
6. Cathrein, Der Sozialismus, ediţiile a 12-a şi a 13-a, Freiburg, 1920, pag. 347 et seq.
7. MacIver, Community, Londra, 1924, pag. 79 et seq.
8. Aceasta, desigur, este adevărat de asemenea despre naţiunea germană. Aproape
întreaga intelectualitate a Germaniei este socialistă; în cercurile naţionale este socialism
de stat sau, cum i se spune de obicei astăzi, socialism naţional, în cercurile catolice,
socialism ecleziastic, în alte cercuri social-democraţie sau bolşevism.

10