XXII.

Problema

1. Teoria marxistă a concentrării capitalului

Marx caută să stabilească un fundament economic pentru teza că evoluţia către

socialism este inevitabilă, demonstrând concentrarea progresivă a capitalului.
Capitalismul a reuşit să lipsească pe muncitor de proprietatea privată asupra mijloacelor
de producţie; ea a desăvârşit „exproprierea producătorilor direcţi”. De îndată ce acest
proces este încheiat, „socializarea mai departe a muncii şi transformarea mai departe a
pământului şi a altor agenţi în mijloace de producţie exploatate social şi, prin urmare,
colective, împreună cu exproprierea rezultantă a proprietarilor privaţi iau o formă nouă.
Ceea ce este de expropriat acum nu mai este muncitorul care lucrează independent, ci
capitalistul care-l exploatează pe muncitor. Această expropriere este efectuată de jocul
forţelor inerente ale producţiei capitaliste însăşi; prin centralizarea capitalului, fiecare
capitalist individual dă lovitura de graţie unui număr de alţi capitalişti”. Mână în mână
cu aceasta merge socializarea producţiei. Numărul „magnaţilor capitalişti” descreşte
neîncetat. „Centralizarea mijloacelor de producţie şi socializarea muncii ajung la un
punct în care ele devin incompatibile cu cadrul lor capitalist. Ele îl distrug. Ultimul ceas
al proprietăţii private capitaliste a sosit. Expropriatorii sunt expropriaţi.” Aceasta este
„exproprierea celor câţiva uzurpatori de către masa poporului”, prin „transformarea
proprietăţii capitaliste, care actualmente se sprijină în fapt pe producţia socială, în
proprietate socială”, un proces cu mult mai puţin „îndelungat, dur şi greu” decât a fost,
la timpul său, procesul care a transformat proprietatea privată a indivizilor care
munceau cu propriile lor mâini în proprietate capitalistă. [1]
Marx dă o întorsătură dialectică afirmaţiilor sale. „Proprietatea privată capitalistă este
prima negare a proprietăţii private individuale create prin truda muncitorilor. Dar, cu
inevitabilitatea unui proces natural, producţia capitalistă dă naştere propriei ei negaţii.
Aceasta este negaţia negaţiei. Ea nu restabileşte proprietatea privată, ci numai
proprietatea individuală bazată pe înfăptuirile erei capitaliste: cooperarea şi
proprietatea colectivă asupra pământului şi mijloacelor de producţie produse de către
muncă”. [2] Despuiaţi aceste afirmaţii de accesoriile dialectice şi rămâne faptul că
concentrarea organizaţiilor, întreprinderilor şi a averilor este inevitabilă. (Marx nu face
deosebirea între acestea trei şi le priveşte, evident, ca identice). Această concentrare ar
duce în cele din urmă la socialism, din moment ce lumea, odată ce a fost transformată
într-o singură întreprindere gigantică, ar putea fi preluată de către societate cu perfectă
uşurinţă: dar mai înainte ca acest stagiu să fie atins, rezultatul va fi fost înfăptuit de

1
„revolta clasei muncitoreşti veşnic crescânde, care a fost învăţată, unită şi organizată de
însuşi mecanismul producţiei capitaliste”. [3]
Pentru Kautsky este clar că „producţia capitalistă tinde să unească mijloacele de
producţie, care au devenit monopolul clasei capitaliste, în mâini din ce în ce mai puţine.
Această evoluţie, în cele din urmă, face toate mijloacele de producţie ale unei naţiuni, ba
chiar ale întregii economii mondiale, proprietatea privată a unui singur individ sau
companii, care dispune de ele în chip arbitrar. Întreaga economie va fi adunată într -o
singură economie colosală, în care totul serveşte un singur stăpân. În societatea
capitalistă, proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie sfârşeşte prin lipsa de
proprietate a tuturor, cu excepţia unei singure persoane. Ea duce astfel la propria sa
desfiinţare, la lipsa de proprietate a tuturor şi la înrobirea tuturor”. Aceasta este o
condiţie către care înaintăm repede, „mai repede decât cred cei mai mulţi oameni”.
Desigur, ni se spune, chestiunea nu va merge atât de departe. „Căci simpla apropiere de
această condiţie cu siguranţă va mări suferinţele, conflictele şi contrazicerile în societate
într-o asemenea măsură, încât ele devin intolerabile şi societatea îşi rupe limitele şi se
destramă”, afară numai dacă nu i s-a dat dinainte evoluţiei o direcţie diferită. [4]
Trebuie observat că, potrivit acestei vederi, tranziţia de la „marele” capitalism la
socialism va fi efectuată numai prin acţiunea deliberată a maselor. Masele cred că
anumite rele trebuie puse pe seama proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie.
Ele cred că producţia socialistă este în măsură să le îmbunătăţească situaţia. Prin
urmare, o vedere lăuntrică teoretică este ceea ce îi conduce. Potrivit concepţiei
materialiste a istoriei însă, această teorie trebuie să fie ea însăşi rezultatul inevitabil al
unei anumite organizări a producţiei. Aici observăm încă odată cum se mişcă marxismul
într-un cerc când încearcă să demonstreze propoziţiile sale. O anumită condiţie trebuie
să se nască pentru că evoluţia duce la ea; evoluţia duce acolo pentru că gândirea o cere;
dar gândirea este determinată de fiinţă. Această fiinţă însă nu poate fi nimic mai mult
decât aceea a condiţiei sociale existente. De la gândirea determinată de condiţia
existentă urmează necesitatea unei alte condiţii.

Există două obiecţii împotriva cărora întreagă această înlănţuire de raţionament nu are
nici o apărare. Ea nu este în stare să combată afirmaţia cuiva care, deşi argumentând pe
aceleaşi linii, socoteşte gândirea ca fiind cauză şi societatea ca ceea ce este cauzat. Şi, în
mod asemănător, nu are nici un răspuns la obiecţia că condiţ iile viitoare s-ar putea prea
bine să fie greşit concepute şi că ceea ce acum pare atât de dorit ar putea să se
dovedească a fi mai puţin tolerabil decât condiţiile existente. Aceasta însă redeschide
discuţia asupra avantajelor şi dezavantajelor tipurilor de societăţi, a acelora existente şi

2
a acelora schiţate de candidaţii reformatori. Dar aceasta este însăşi discuţia pe care
marxismul a dorit să o suprime.

Să nu presupună nimeni că teoria marxistă a concentrării capitalului poate fi verificată

prin metoda simplă a consultării statisticilor organizaţiilor, ale veniturilor şi ale averilor.
Statisticile veniturilor şi averilor o contrazic în întregime. Aceasta se poate afirma
hotărât în ciuda tuturor imperfecţiunilor metodelor statistice actuale şi a tuturor
dificultăţilor pe care fluctuaţiile în valoarea monedei le pun în calea întrebuinţării
materialului. Se poate spune cu egală încredere că reversul teoriei concentrării, mult
discutata teorie a sărăciei crescânde – în care nici marxiştii ortodocşi aproape că nu mai
pot continua să creadă – este incompatibilă cu rezultatele investigaţiei
statistice. [5] Statisticile posesiunilor agricole contrazic de asemenea presupunerile
marxiste. Acelea care dau numărul organizaţiilor din industrie, mine şi transport par să
o confirme. Dar cifrele care indică o anume evoluţie pe durata unei perioade limitate nu
pot fi concludente. Dezvoltarea în timpul acesta scurt poate să fie inversă tendinţei pe
durată lungă. Am face mai bine, de aceea, să părăsim statisticile de ambele părţi, atât
pentru, cât şi contra. Căci nu trebuie uitat că există o teorie care stă la baza oricărei
demonstraţii statistice. Cifrele singure nu aprobă şi nu dezaprobă nimic. Numai
concluziile trase din materialul adunat pot face aceasta. Iar acestea sunt teoretice.

2. Teoria politicii anti-monopoliste

Teoria monopolului merge mai adânc decât teoria marxistă a concentrării. Potrivit
acesteia, concurenţa liberă, sângele vieţii unei societăţi bazate pe proprietatea privată
asupra mijloacelor de producţie, este slăbită de o creştere constantă a monopolului.
Dezavantajele create înlăuntrul economiei de conducere nelimitată a monopolurilor
private sunt, cu toate acestea, atât de mari încât societatea nu are nici o alegere decât să
transforme monopolul privat în proprietate de stat prin socializare. Oricât de mare rău
ar putea fi socialismul, ar fi mai puţin vătămător decât monopolul privat. Dacă s-ar
dovedi cu neputinţă de contracarat tendinţa către monopol în domenii din ce în ce mai
largi de producţie, atunci proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie este deja
condamnată. [6]
Este clar că această doctrină cere o investigaţie minuţioasă: mai întâi, cu privire la faptul
dacă evoluţia este într-adevăr în direcţia dominaţiei monopolului şi, în al doilea rând, cu
privire la efectele economice ale unui astfel de monopol. Aici trebuie procedat cu grijă
specială. Timpul când a fost expusă această doctrină pentru prima oară nu era, în
general, favorabil studiului teoretic al unor astfel de probleme. Judecata emoţională a

3
aparenţelor, mai de grabă decât examinarea rece a esenţei lucrurilor, era la ordinea zilei.
Chiar şi argumentele unui economist atât de remarcabil ca J.B. Clark sunt îmbibate cu
ura populară a trusturilor. Exprimările tipice ale politicienilor contemporani se găsesc în
raportul Comisiei Germane de Socializare din 15 februarie 1919, unde se afirmă ca
„indisputabil” faptul că poziţia monopolistă a industriei germane siderurgice „constituie
o putere independentă, care este incompatibilă cu natura unui stat modern şi nu doar cu
unul socialist”. Era, după părerea comisiei, „inutil să se discute din nou chestiunea dacă
şi în ce măsură această putere este întrebuinţată rău în detrimentul restului membrilor
societăţii, al acelora pentru care el este materie primă, a consumatorilor şi muncitorilor;
existenţa ei este suficientă pentru a face evidentă necesitatea de a o desfiinţa în
întregime”. [7]

NOTE

1. Marx, Das Kapital, Vol. I, pag. 726 et seq.

2. Marx, Das Kapital, Vol. I, pag. 728 et seq.
3. Ibid., pag. 728.
4. Kautsky, Das Erfurter Programm, pag. 83 et seq.
5. Wolf, Sozialismus und kapitalistische Gesellschaftsordnung, Stuttgart, 1892, pag. 149
et seq.
6. Clark, Essentials of Economic Theory, pag. 374 et seq., 397.
7. Raportul Sozialisierungskommission über die Frage der Sozialisierung des
Kohlenbergbaus vom 31 Juli 1920 (Appendix: Vorläufiger Bericht vom 15 Februar
1919), op. cit., pag. 32.