XIV.

Comerţul în socialism

1. Autarhia şi socialismul

O comunitate socialistă care nu ar cuprinde întreg neamul omenesc nu ar avea nici un

motiv să rămână izolată de restul lumii. Este adevărat că ar putea fi neliniştitor pentru
conducătorii unui astfel de stat faptul că idei străine ar veni peste frontieră împreună cu
produse străine. Ei ar putea să aibă temeri pentru permanenţa sistemului lor, dacă
supuşii lor ar fi în stare să-şi compare poziţia cu aceea a străinilor care nu sunt cetăţeni
ai unei comunităţi socialiste. Dar acestea sunt consideraţiuni politice şi nu se aplică dacă
statele străine sunt de asemenea socialiste. În afară de aceasta, un om care este convins
că socialismul este de dorit trebuie să se aştepte că relaţiile cu străinii să-i facă şi pe
aceştia socialişti: el nu s-ar teme decât în cazul în care un asemenea fapt ar submina
socialismul propriilor săi compatrioţi.

Teoria liberului schimb arată cum închiderea frontierelor unei comunităţi socialiste
pentru importul de mărfuri străine va păgubi pe locuitorii ei. Capitalul şi munca vor
trebui să fie aplicate în condiţii relativ nefavorabile, dând un produs mai scăzut decât ar
fi fost obţinut altfel. Un exemplu extrem va lămuri aceasta. Cu preţul unei cheltuieli
enorme de capital şi muncă, o Germanie socialistă ar putea cultiva cafea în sere. Dar ar
fi evident mai avantajos să fie procurată din Brazilia, în schimbul unor produse pentru a
căror producţie condiţiile din Germania sunt mai favorabile. [1]

2. Comerţul cu străinătatea în socialism

Asemenea consideraţiuni arată principiile pe care o comunitate socialistă ar trebui să-şi

bazeze politica comercială. În măsura în care ar aspira să-şi lase acţiunile călăuzite de
consideraţiuni pur economice, va trebui să ţintească la asigurarea a ceea ce, într -un
regim de completă libertate de schimb, ar fi asigurat prin jocul neîmpiedicat al forţelor
economice. Comunitatea socialistă şi-ar limita activităţile ei la producţia acelor bunuri
pe care le-ar putea produce în condiţii comparativ mai favorabile decât există în
străinătate şi va exploata fiecare ramură separată de producţie numai în măsura în care
acest avantaj relativ o justifică. Ea va procura toate celelalte articole din străinătate pe
cale de schimb.

Acest principiu fundamental este valabil indiferent dacă comerţul cu străinătatea este
dus numai recurgându-se la un mediu general de schimb – recurgându-se la bani – sau
nu. În comerţul extern, întocmai ca în comerţul intern – nu există nici o deosebire între

1
ele – nici o producţie raţională nu ar putea continua fără socoteli băneşti şi fără
formarea de preţuri pentru mijloacele de producţie. Asupra acestui punct nu mai avem
nimic de adăugat la ceea ce am spus deja. Dar aici dorim să considerăm o comunitate
socialistă existând într-o lume care altfel nu este socialistă. Această comunitate ar putea
evalua şi computa în bani în exact acelaşi mod ca şi o cale ferată sau o uzină comunală
de apă, existând într-o societate de altfel bazată pe proprietatea privată asupra
mijloacelor de producţie.

3. Investiţiile străine

Nimeni nu poate privi ce face vecinul său ca o chestiune de simplă indiferenţă. Fiecare
are interesul să ridice productivitatea muncii prin cea mai largă diviziune posibilă a ei în
circumstanţele date. Şi eu sunt păgubit dacă unii oameni menţin o stare de suficienţă de
sine economică: deoarece, dacă ei ar relaxa izolarea lor, diviziunea muncii ar putea fi
făcută chiar şi mai cuprinzătoare. Dacă mijloacele de producţie sunt în mâinile unor
agenţi relativ lipsiţi de eficienţă, paguba este universală.

În capitalism, căutarea profitului de către antreprenorii individuali armonizează

interesele individului cu acelea ale comunităţii. Pe de altă parte, antreprenor ul este în
neîntreruptă căutare de pieţe noi şi concurează la vânzare cu mărfuri mai ieftine şi mai
bune produsele mai scumpe şi mai proaste ale producţiei mai puţin raţional organizate.
Pe de altă parte, el este mereu în căutare de surse mai ieftine şi mai productive de
materii prime, inaugurând aşezări mai favorabile pentru producţie. Aceasta este
adevărata natură a acelei tendinţe expansive a capitalismului, pe care propaganda neo-
marxistă o prezintă atât de complet falsificată drept „Verwertungsstreben des Kapitals”
(„utilizarea capitalului pentru profit”) şi cu atât mai surprinzător o amestecă într -o
explicaţie a imperialismului modern.

Vechea politică colonială a Europei era mercantilistă, militaristă şi imperialistă. Odată

cu înfrângerea mercantilismului de către ideile liberale, caracterul politicii coloniale s-a
schimbat complet. Din vechile puteri coloniale, Spania, Portugalia şi Franţa pierduseră
cea mai mare parte a posesiunilor lor dinainte. Anglia, care devenise cea mai mare
dintre puterile coloniale, şi-a administrat posesiunile potrivit principiilor teoriei
liberului schimb. Nu era ipocrizie din partea adepţilor schimbului liber când vorbeau de
vocaţia Angliei de a ridica popoarele înapoiate la o stare de civilizaţie. Anglia a arătat
prin faptele ei că a considerat situaţia ei în India, în Coloniile Coroanei şi în protectorate
ca una de mandatar general al civilizaţiei europene. Nu este ipocrizie când liberalii
englezi vorbesc de stăpânirea Angliei în colonii ca nefiind mai puţin folositoare pentru

2
locuitori şi pentru restul lumii decât este pentru Anglia. Simplul fapt că Anglia a păstrat
liberul schimb în India arată că ea a conceput politica ei colonială într-un spirit cu totul
diferit de acela al statelor care au intrat sau au reintrat în sfera politicii coloniale în
ultimele decenii ale secolului al nouăsprezecelea – Franţa, Germania, Statele Unite,
Japonia, Belgia şi Italia. Războaiele purtate de Anglia în timpul erei liberalismului
pentru a extinde imperiul ei colonial şi pentru a deschide teritorii care refuzau să admită
comerţul extern au pus temeliile economiei mondiale moderne. [2] Pentru a măsura
adevărata însemnătate a acestor războaie, trebuie ca cineva să-şi închipuie numai ce s-ar
fi întâmplat dacă India şi China cu hinterlandul lor ar fi rămas închise comerţului
mondial. Nu numai fiecare chinez şi fiecare indian, dar şi fiecare european şi fiecare
american ar fi într-o situaţie considerabil mai proastă. Dacă Anglia ar pierde India astăzi
şi dacă acea mare ţară, atât de bogat înzestrată de către natură, ar fi să se cufunde în
anarhie, astfel încât să înceteze a mai fi o piaţă pentru comerţul internaţional – sau să
înceteze de a mai fi o piaţă atât de mare – ar fi o catastrofă economică de ordinul întâi.
Liberalismul ţinteşte să deschidă toate uşile închise pentru negoţ. Dar nu doreşte în nici
un chip să constrângă oamenii să cumpere şi să vândă. Antagonismul său este limitat la
acele guvernăminte care, impunând prohibiţii şi alte limitări asupra negoţului, exclud pe
supuşii lor de la avantajele de a lua parte la comerţul mondial şi, prin aceasta, vatămă
standardul de viaţă al întregului neam omenesc. Politica liberală nu are nimic în comun
cu imperialismul. Dimpotrivă, ea este concepută pentru a răsturna imperialismul şi a-l
expulza din sfera comerţului internaţional.

O comunitate socialistă va trebui să facă la fel. Ea de asemenea nu va putea să permită

unor întinderi înzestrate cu generozitate de natură să fie în permanenţă izolate de
comerţul internaţional, nici unor naţiuni întregi să se abţină de la schimb. Dar aici
socialismul poate întâmpina o problemă care poate fi rezolvată numai în capitalism –
problema proprietăţii de capital în străinătate.

În capitalism, după cum spun adepţii schimbului liber, frontierele ar fi fără însemnătate.
Comerţul ar trece peste ele neîmpiedecat. Ele nu ar împiedica nici mişcarea
producătorilor celor mai potriviţi către mijloace imobile de producţie, nici investiţia
mijloacelor mobile de producţie în locurile cele mai potrivite. Proprietatea mijloacelor
de producţie ar fi independentă de cetăţenie. Investiţia externă ar fi tot atât de uşoară ca
şi investiţia acasă.

În socialism, situaţia ar fi diferită. Ar fi imposibil pentru o comunitate socialistă să

posede mijloace situate în afara graniţelor proprii. Nu ar putea investi capital în

3
străinătate chiar dacă ar da un randament mai mare acolo. O Europă socialistă trebuie
să rămână neputincioasă, în timp ce o Indie socialistă îşi exploatează resursele fără
eficienţă şi prin aceasta aduce mai puţine bunuri pe piaţa mondială decât ar fi făcut
altfel. Noi oferte de capital trebuie utilizate în condiţii mai puţin favorabile în Europa, în
timp ce, în India, din lipsă de capital nou, condiţii mai favorabile nu sunt exploatat e din
plin. Astfel, comunităţi socialiste independente existând una lângă alta şi schimbând
numai mărfuri ar constitui o situaţie lipsită de sens. Cu totul aparte de alte
consideraţiuni este faptul însuşi că independenţa lor ar duce la o stare de lucruri în care
productivitatea ar fi necesarmente diminuată.

Aceste dificultăţi nu ar putea fi învinse atâta vreme cât comunităţi socialiste

independente ar exista una lângă alta. Ele ar putea fi depăşite numai prin amalgamarea
comunităţilor separate într-un stat socialist unitar cuprinzând întreaga lume.

NOTE

1. Este superfluă disputa în privinţa planurilor de autarhie, care au fost foarte zelos
argumentate de litterateurs-ii naivi ai cercului „Tat” (Fried, Das Ende des
Kapitalismus, Jena, 1931). Autarhia ar coborî probabil standardul de viaţă al poporului
german incomparabil mai mult decât povara reparaţiilor multiplicată de o sută de ori.
2. În evaluarea politicilor englezilor în vedere deschiderii Chinei, oamenii pun în mod
constant pe prim plan faptul că comerţul cu opiu a constituit prilejul direct şi imediat al
izbucnirii complicaţiilor războiului. Dar în războaiele pe care englezii şi francezii le-au
purtat împotriva Chinei între anii 1839 şi 1860 miza nu era numai libertatea comerţului
cu opiu, ci libertatea generală a comerţului. Faptul că, din punctul de vedere al
comerţului liber, nu trebuie să fie puse nici un fel de bariere nici măcar în calea
comerţului cu otrăvuri şi că fiecare ar trebui să se abţină dintr-o pornire proprie de la
plăcerile dăunătoare propriului organism nu este chiar atât de josnic şi meschin cum
tind să prezinte lucrurile scriitorii socialişti şi anglofobi. Rosa Luxemburg, Die
Akkumulation des Kapitals, Berlin, 1913, pag. 363 et seq. reproşează englezilor şi
francezilor că a fost un act lipsit de eroism să-i învingă cu arme europene pe chinezi,
care erau dotaţi numai cu arme ieşite din uz. Ar fi trebuit ca englezii şi francezii să
învingă de asemenea cu arme şi lănci antice?