CONTRACTUL NORMAL DIN 1846 (Нормальный контракт 1846 года)

CONTRACTUL NORMAL DIN 1846 (Нормальный контракт 1846 года) – contract care
reflectă tentativa Administraţiei imperiale ruse, întreprinse în Basarabia, de a reglementa problema
ţărănească, în baza unui Regulament adoptat la 27 martie 1846, care urma să reglementeze relaţiile dintre
proprietarii funciari şi ţărani, în condiţiile când între ei n-au fost încheiate înţelegeri „benevole” în baza
Regulamentului din 24 ianuarie 1834. Noul Regulament avea o tangenţă directă cu Regulamentul din
guberniile interne ruse din 1803 „privind agricultorii liberi”, care păstra caracterul voluntar al eliberării
şerbilor şi asigurării lor cu pământ, cu proiectele şi regulamentele precedente adoptate special pentru
Basarabia, precum şi cu Regulamentul Organic din Principatele Române din 1832.La 26 mai 1839
Senatul Guvernant, în baza cererii din 25 martie 1838 prezentate ministrului de Interne de guvernatorul
general al Novorosiei şi Basarabiei M.S. Voronţov, cu referire la prelungirea încă cu 3 ani, începând cu
1 ianuarie 1840, a termenului de încheiere a contractelor între proprietarii funciari şi ţărani privind
folosirea pământului, a confirmat propunerea Consiliului de Stat, potrivit căreia în cazul în care ţăranii nu
vor încheia asemenea contracte, vor fi impuşi să îndeplinească prestaţiile în baza unui contract
normal alcătuit special de către guvern. Cârmuirea regională a pregătit proiectul regulamentului şi în 1841
îl prezintă Administraţiei Regionale pentru a fi discutat la şedinţa adunării nobiliare. Ulterior, acest
Regulament a fost discutat de instituţiile abilitate din Sankt Petersburg.Contractul normal din 1846 a fost
analizat detaliat de mai mulţi istorici din Republica Moldova. El este alcătuit din preambul, în care sunt
stipulate cauzele care au impus guvernul să adopte Regulamentul în cauză şi expuse 3 condiţii în baza
cărora Senatul îl va aplica în viaţă:
1. Proprietarii funciari laici şi ecleziastici, care în timpul prevăzut de lege n-au încheiat cu ţăranii
contracte reciproce benevole cu privire la modalităţile de arendare a pământului şi de îndeplinire a
prestaţiilor, urmează să se conducă pe viitor de acest Regulament.
2. În acelaşi timp, atât proprietarii funciari, cât şi ţăranii, indiferent de faptul au încheiat sau nu contracte
benevole între ei, au dreptul să încheie asemenea contracte şi după adoptarea acestui Regulament, cu
condiţia că, în cazul în care una din părţi va rezilia acest contract, va fi aplicat Regulamentul în cauză.
3. Condiţiile privind trecerea ţăranilor în categoria orăşenilor sau strămutarea lor pe alte pământuri,
specificate în Regulamentul din 1842 (art. 850-853), rămân în vigoare în continuare.
Regulamentul propriu-zis includea 34 de articole, care urmau să reglementeze relaţiile dintre proprietarii
funciari şi ţărani, în cazul în care între ei n-au fost încheiate contracte benevole despre obligaţiunile
reciproce. Regulamentul prevedea că proprietarii funciari laici şi ecleziastici erau obligaţi să-i asigure pe
ţărani cu pământ, iar aceştia să îndeplinească în favoarea lor prestaţii. Mărimea lotului depindea de forţa
de tracţiune de care dispuneau ţăranii şi varia de la 3 fălci pentru ţăranii care nu aveau forţă de tracţiune, 4
fălci şi 41 prăjini – pentru cei care aveau câte o pereche de boi sau cai, 6 fălci şi 42 de prăjini – pentru cei
care aveau câte
două perechi de boi sau cai, 8 fălci şi 43 prăjini – pentru cei care aveau câte trei perechi de boi sau cai şi
10 fălci şi 44 prăjini – pentru cei care aveau câte patru perechi de boi sau cai. Terenul includea pământul
arabil, livada, grădina, lotul pentru fânaţ şi păşuni şi lotul de pe lângă casă. Mai mult de 10 fălci şi 44 de
prăjini ţăranul nu putea primi, din simplul motiv că, având patru perechi de boi sau cai, el putea să-şi
procure şi plug şi astfel să devină proprietar în adevăratul sens al cuvântului.
Din suprafaţa de pământ pe care ţăranul o primea, prevăzută în paragraful întâi al Regulamentului, o parte
era rezervată pentru casă şi celelalte încăperi gospodăreşti: câte 10 prăjini pentru ţăranii care nu aveau
forţă de tracţiune, 11 prăjini – pentru cei care aveau câte o pereche de boi sau cai, 12 prăjini – pentru cei
care aveau câte două perechi de boi sau cai, 13 prăjini – pentru cei care aveau câte trei perechi de boi sau
cai şi 14 prăjini fălceşti – pentru cei care aveau câte patru perechi de boi. Proprietarii funciari urmau să-i
dea în folosinţă ţăranului un lot fertil, bun pentru cultivarea cerealelor, pentru fânaţ şi păşunatul
animalelor, cât mai aproape de casă, dar nu mai departe de 10 verste, iar acolo unde va fi posibil – un lot
integru. În schimb, ţăranii urmau să se folosească de lotul de pământ gospodăreşte şi a treia parte din lot
erau obligaţi s-o însămânţeze cu diferite soiuri de cereale. Moşierul era obligat să-l asigure pe ţăran cu
vaduri pentru adăpatul animalelor, iar ţăranul se angaja să le întreţină în stare bună.
Regulamentul prevedea şi modalitatea de acordare a loturilor de pământ, timpul şi condiţiile de folosire a
acestor loturi. Pentru lotul primit ţăranul urma să lucreze atât lotul său, cât şi pământul moşieresc, din
primăvară şi până toamna târziu, adică de la începutul şi până la sfârşitul lucrărilor agricole, 12 zile de
nart şi, în plus, să îndeplinească diferite prestaţii, prevăzute în paragrafele 16-22.
Zilele de nart includeau:
1. Fiecare ţăran care avea câte o pereche de boi sau cai era obligat să are într-o zi de nart 9 prăjini de
ţelină sau 14 prăjini fălceşti de pământ afânat. Ţăranul care avea două, trei sau patru perechi de boi sau
cai era obligat să lucreze pentru fiecare pereche de boi sau cai aceeaşi suprafaţă, care i s-a dat lui în
folosinţă. Ţăranul urma să prelucreze lotul moşieresc cu uneltele şi forţa de tracţiune proprii.
2. Să recolteze într-o zi de nart 16 prăjini sau să cosească 20 de prăjini, inclusiv să transporte recolta în
locurile de depozitare, care trebuie să fie nu departe de câmp, dar nu mai departe de două verste.
3. Să treiere într-o zi de nart cu mâinile o căpiţă sau 60 de snopi de grâu arnăut sau in; să treiere câte o
căpiţă şi jumătate sau 90 de snopi de celelalte soiuri de grâne de primăvară; ţăranul care avea cal urma să
treiere câte două căpiţe sau 120 de snopi de grâu arnăut sau in şi câte trei căpiţe sau 180 de snopi de
celelalte soiuri de grâne de primăvară. Tot ei urmau să adune de pe câmp paiele şi să le aşeze în stog.
4. Să prăşească într-o zi de nart 12 prăjini de porumb, iar dacă va fi necesar, să prăşească a doua oară 18
prăjini.
5. O zi de nart era rezervată pentru recoltarea şi transportarea porumbului în coşare, care erau construite,
după necesităţi, tot de către ţărani.
6. Să treiere şi să vânture din coşarele moşierului, într-o zi de nart, câte 36 cetverici de porumb uscat.
7. Să cosească în 4 zile de nart câte o falce de iarbă, s-o usuce şi s-o aşeze în stoguri.
8. Să îndeplinească toate lucrările ce ţin de cultivarea cartofului în gospodăria moşierului. Ţăranii care nu
aveau, în general, forţă de tracţiune urmau să lucreze toate zilele de nart cu mâinile.
Regulamentul confirma dreptul moşierului de a stabili numărul zilelor, din cele 12 zile de nart, pe care
ţăranul urma să le muncească cu boii sau caii. Dar, moșierul nu avea dreptul să ceară de la ţăran ca acesta
să lucreze fără boi sau cai mai mult de 8 zile, cu excepţia cazului în care va exista acordul benevol dintre
el şi ţăran. Ţăranul care avea mai multe perechi de boi sau cai era obligat să muncească cu mâinile (să
prăşească, să treiere etc.) la moşier un număr mai mare de zile: cel care avea două sau trei perechi de boi
sau cai – două zile, cel care avea patru perechi de boi sau cai – trei zile. Numărul zilelor de nart pe care
ţăranul urma să le lucreze în gospodăria moşierului este indicat în Tabelul 22.
Tabelul 22
Zilele de nart pe care ţăranul urma să le lucreze în gospodăria moşierului, conform
Regulamentului din 1846*

Ţăranul care dispunea de forţă de

tracţiune
Munci
(boi sau cai)
efectuate de ţăran
1 2 3 4
pereche perechi perechi perechi
 Cu forţă de tracţiune 4 4 4 4

Fără forţă de tracţiune 8 16 16 24

În total 12 20 20 28

Regulamentul prevedea şi alte munci pe care ţăranul era obligat să le îndeplinească în folosul moşierului.
1. Fiecare ţăran era obligat să aducă în casa moşierului, care se afla pe ocina sa, anual câte două care de
lemne, de la o distanţă de 20 de verste (4 ore de mers). Dacă nu era pădure și moşierul cumpăra lemn din
altă parte, atunci ţăranul era obligat să-l taie şi să-l aducă, de la o distanţă nu mai mare de cea indicată, la
casa moşierului. În cazul în care la această distanţă nu era lemn, atunci ţăranul era obligat să aducă în
gospodăria moşierului vreascuri, stuf şi alt material de foc, care era în gospodăria moşierului sau în
gospodăria moşierului vecin, dar de la o distanţă nu mai mare de 20 de verste.
2. În plus, ţăranul era obligat ca, ţinându-se cont de numărul de boi sau de cai pe care îi avea, să pună
anual la dispoziţia moşierului câte un car pentru a transporta cu el greutăţi (până la 3 merţă) la o distanţă
de 80 de verste (16 ore de mers).
3. Ţăranii transportau lemnele de la 15 mai până la 15 iunie, sau de la 15 septembrie până la 1 noiembrie,
deci când nu erau ocupaţi la munci agricole, iar vitele aveau hrană. Moşierului putea, cu acordul
ţăranului, să folosească carele în zilele de iarnă în locul celor de vară.
4. Pentru transportarea lemnului, precum şi pentru alte lucrări în beneficiul moşierului, ţăranul folosea
carele proprii.
5. În locul prestaţiilor indicate, ţăranii care nu aveau boi sau cai urmau să muncească în gospodăria
moşierului o zi la alte munci, la indicaţia acestuia.
6. Toţi ţăranii, indiferent de numărul cailor sau boilor pe care îi aveau, erau obligaţi să muncească la
reparaţia construcţiilor, aflate pe ocina moşierului: la reparaţia acoperişurilor din paie şi stuf, îngrădirilor
pentru animale, dar nicidecum la reparaţia clădirilor capitale, la întreţinerea în ordine a şanţurilor etc. La
lucrările indicate ţăranul urma să muncească 4 zile în an. Muncea de la răsăritul până la apusul soarelui;
se odihnea 2 ore, în timpul mesei. În cazul în care moşierul nu va avea nevoie de asemenea munci din
partea ţăranului, în anul următor el nu va mai putea cere de la ţăran o anumită recompensă.
7. Fiecare ţăran era obligat să dea moşierului dijma (desetina) de la toate produsele obţinute de pe
pământul pe care îl foloseşte şi trebuia s-o aducă în depozitul moşierului, cantitatea acesteia fiind
măsurată în unitatea de măsură de care el se foloseşte la cântăritul produselor sale. Dar, înainte de a
prezenta moşierului dijma, ţăranul era obligat să informeze poliţia rurală şi proprietarul pământului de
care el se foloseşte despre cantitatea desetinei. Aceştia urmau s-o verifice pe loc şi, prin intermediul
administratorului de moşie, s-o primească în decurs de 6 zile. În cazul în care moşierul nu primea
desetina, ţăranul putea singur s-o aducă în depozitul moşierului, nemaiaşteptând decizia lui, şi, în prezenţa
martorilor, s-o depoziteze în locul cuvenit.
8. Ţăranii erau obligaţi să muncească în folosul moşierului cu întreaga familie, inclusiv persoane de sex
feminin, şi să îndeplinească muncile corespunzător vârstei şi sexului, exact cum ar munci pentru sine.
Moşierul, însă, nu avea dreptul să cheme la muncă copii sub 14 ani, persoane cu vârsta peste 60 de ani,
femei gravide şi bolnavi.
9. Moşierul nu avea dreptul să-i folosească pe ţărani la diferite munci în zilele de sărbătoare sau să ceară
ca ţăranul să îndeplinească la rând cele 12 zile lucrătoare. Zilele de muncă erau împărţite în 3 părţi: zile
de muncă pe care ţăranul era obligat să le îndeplinească primăvara, zile de muncă pe care ţăranul era
obligat să le îndeplinească vara şi zile de muncă pe care ţăranul era obligat să le îndeplinească toamna,
deci câte 4 zile de muncă în fiecare anotimp. Muncile pe care ţăranul trebuia să le îndeplinească erau
stabilite în dependenţă de necesităţile moşierului. Se interzicea, însă, ca moşierul să-l trimită pe ţăran la
lucru la o depărtare mai mare de 20 verste de la sat.
10. În cazul în care ţăranul, din diferite motive, nu putea ieşi la lucru, comunitatea sătească urma să
îndeplinească imediat în locul lui toate lucrările stabilite şi, în general, tot ce intra în obligaţiunile
acestuia. Responsabilitatea pentru fiecare ţăran şi-o asuma comunitatea sătească.
11. La cererea preventivă a moşierului, comunitatea rurală era obligată să pună la dispoziţie numărul
cerut de lucrători, cu sau fără forţă de tracţiune, iar ţăranii trebuiau să muncească conştiincios.
12. În cazul în care unii ţărani nu erau apţi de muncă, comunitatea rurală urma să pună la dispoziţia
moşierului alţi ţărani care trebuiau să îndeplinească întocmai aceste munci.
13. De îndeplinirea corectă şi la timp a funcţiilor comunităţilor rurale, în special a muncilor îndeplinite de
ţărani în favoarea moşierului, răspundea poliţia rurală şi cea de plasă. În cazul în care ţăranii se eschivau
de la îndeplinirea funcţiilor, judecătoriile locale delegau un reprezentant al lor la faţa locului, care, prin
intermediul judecătoriilor de obşte, îi impuneau să-şi onoreze obligaţiile.
14. Ţăranii puteau să se folosească de lemnul din pădurea moşierului doar cu consimţământul acestuia,
pentru o anumită plată sau în baza unor condiţii stipulate special.
15. În acele locuri unde ţăranul avea în proprietate vii sau livezi, indiferent de mărimea acestora, era
obligat să presteze în folosul moşierului dijma (desetina), excepţie făcând doar acele vii şi livezi care se
aflau pe pământul din curtea ţăranului.
16. Comunitatea sătească era obligată să protejeze câmpurile de cereale şi fânețele, atât proprii, cât şi
ale moşierului, de stricăciuni din partea vitelor cornute, cailor şi porcilor, iar pentru păşunatul vitelor, în
special pentru întreținerea porcilor, să angajeze persoane speciale.
17. Pentru a îmbunătăţi situaţia ţăranilor care aveau vii pe pământurile moşiereşti, după ce aceştia dădeau
a zecea parte din vin moşierului, restul vinului îl puteau comercializa moşierului sau concesionarului
acestuia, fie altor persoane particulare, dar numai cu ridicata, în poloboace cu un volum de nu mai puţin
de 10 vedre.
18. Ţăranii care aveau plantaţii de vii pe pământurile moşierului, după ce achitau în folosul stăpânului a
zecea parte din cantitatea obţinută, puteau folosi, fără nici un obstacol, vinul pentru necesităţile proprii.
Dar, moşierul urmărea cu stricteţe ca ţăranul să nu se ocupe cu comercializarea vinului cu amănuntul sau
să nu aducă vin din alte localităţi.
19. Ţăranii nu puteau beneficia de veniturile pe care le obţinea moşierul de la comercializarea vinului,
folosirea morilor, fabricilor, pădurilor, de la pescuit etc., care aparţineau în exclusivitate moşierului.
20. În acelaşi timp, şi moşierul nu putea cere de la țăran alte prestaţii, servicii sau munci în afară de cele
fixate în prezentul Regulament. Cele care au existat anterior (torsul inului şi lânii, paza pădurilor, diferite
munci timp de două zile împreună cu întreaga familie, în folosul moşierului, numite clacă, taxa bănească
numită adet, taxa încasată pentru întreţinerea oilor, păsărilor şi albinelor, plata pentru întreţinerea vitelor
cornute etc.) au fost anulate.