Oameni de seamă ai învățământului nemțean

Constantin ROMANESCU
(1906-1994)
Margareta AMARINEI
Școala Gimnazială nr. 3 Piatra Neamț

Constantin Romanescu s-a născut pe 17 mai 1906, în Grințieș, dar, prin natura profesiei,
avea să-și lege numele pentru totdeauna de școala din satul Dreptu. A urmat cursurile primare în
satul natal, apoi Școala Normală “Vasile Lupu” din Iași. După absolvire (1924), își desfășoară
activitatea de învățător în mai multe școli - Ernea Săsească din Sibiu (1926-1928), Voșlobeni
(1926-1928) - din fostul județ Ciuc, în prezent, Harghita; Grințieșul Mare (1928-1931) din județul
Neamț.
În anul 1931, Constantin Romanescu este transferat la Școala Dreptu, în locul fostului
învățător Vasile Țifescu, cel care începuse construcția noului așezământ în 1921, dar pe care nu
reușise să-l finalizeze. Școala avea o singură clasă funcțională, iar administrația locală încă nu
găsise resurse ca să susțină lucrările. Neavând alternativă, în al doilea an de activitate la Dreptu,
înv. Constantin Romanescu achiziționează, din leafa sa, material pentru tâmplărie pe care o
prelucrează chiar el în atelierul școlii, apoi lucrează în lut interiorul și exteriorul clasei,
cancelariei și locuinței directorului, fiind sprijinit mai mult de săteni, decât de administrația
locală. A zugrăvit clădirea și a acoperit-o cu tablă vopsită - o extravaganță pentru acei ani,
inaugurarea având loc la începutul anului școlar 1934-1935. Evident, Școala Dreptu era
considerată o adevărată bijuterie a învățământului nemțean, mai ales că același învățător
completase baza materială cu mobilier nou, o scenă de teatru pentru serbările elevilor, table noi și
un fond de carte de 380 volume obținute de la Casa Școalelor.
Vânător împătimit, Constantin Romanescu a conservat o multitudine de exemplare din
fauna locală pe care le-a expus în muzeul școlar și un laborator de fizică, fiind propus în anul
1935 pentru medalia “Răsplata muncii cls. I”.
În paralel, extinde activitatea de la atelierul școlii axându-se pe deprinderea unor
îndeletniciri specifice zonei, adică, tâmplărie, strungărie, tinichigerie, armurărie etc. Înființează o
stupină, apoi o pepinieră a școlii, furnizând pomi fructiferi sătenilor, dar și consiliere privind
lucrările de îngrijire și întreținere a acestora.
Învățător, cercetător și publicist, Constantin Romanescu a colaborat la “Tribuna
învățământului”, precum și la alte publicații centrale și regionale. Despre activitatea renumitului
dascăl de la Dreptu, a consemnat și bunul său prieten Mihail Sadoveanu, în ziarul “Dimineața”
din 2 ianuarie 1937 - “Patriotism, Opera unui modest învățător”. Activitatea de excepție a
învățătorului a fost evocată în mai multe articole apărute în publicațiile vremii: Schimb de
experiență (“Steagul Roșu” din 30 iunie 1966) și Animatorii (“Steagul Roșu” din 25 ianuarie
1967); Meleaguri de vechi tradiții cultural-artistice (“Ceahlăul” din 21 februarie 1968); Despre
acest om a scris Sadoveanu (“Scânteia tineretului” din 24 februarie 1968); Cardiograma (în
“România Liberă” din 29 februarie 1968 și “Ateneu” din 3 martie 1968)1.
Este cunoscută amiciția sa cu scriitorul Mihail Sadoveanu, care a petrecut numeroase
vacanțe la Poiana Teiului, hălăduind împreună prin munți, după vânat, însă, într-un moment de
cumpănă al marelui scriitor, o întâmplare avea să le pecetluiască prietenia până la sfârșitul vieții.
În urma intervenției la Primul Convent Federal al Francmasoneriei Unite (1934), urmată de
scrisoarea Patriarhiei Române adresată lui Mihail Sadoveanu, scriitorul se mută la București
(1936), unde preia conducerea ziarelor “Adevărul” și “Dimineața”. În anul 1937, este declanșată
o campanie de ponegrire a scriitorului, iar cărțile îi sunt arse în piețele publice într-o demonstraîie
de anvergură. Urmărit și amenințat, Mihail Sadoveanu se retrage pe valea Bistriței, unde este
găzduit o vreme de credinciosul său prieten, învățătorul Constantin Romanescu2.
Însemn al recunoașterii și prețuirii de către urmași, unitatea de învățământ căreia i-a dat
strălucire odinioară astăzi se numește Școala “Constantin Romanescu” Dreptu.

Bibliografie
1-2. Constantin Prangati, Dicționarul oamenilor de seamă din județul Neamț, Editura Crigarux,
Piatra Neamț, 1999, pag. 214.