Curs 2

PEDAGOGIA – ŞTIINŢĂ A EDUCAŢIEI

Concepte: Epistemologia = teoria cunoaşterii ştiinţifice; Gnoseologia = teoria cunoaşterii;

Etimologie: latinescul sciencia = cunoaştere, cunoştinţe, ştiinţă.

Din punct de vedere etimologic, termenul pedagogie derivă din cuvântul grecesc paidagôgia (de la pais,
paidos = copil şi agogé = acţiunea de a conduce), semnificând, în sensul propriu al cuvântului, conducerea
copilului prin educaţie. În greaca veche, mai există un termen provenit din aceeaşi rădăcină lingvistică, cel
de paidagogos, care desemnează pe sclavul însărcinat cu conducerea copiilor la şcoală. Pedagogul antic era
un serv, de origine deseori obscură, îndeplinind o funcţie umilă, neluată în seamă. În perioada modernă,
pedagogul, identificat cu „grămăticul”, a constituit de multe ori ţinta sarcasmelor şi criticilor gânditorilor
pentru dogmatismul şi manifestarea lui „pedantă” (termenul pedant derivă din aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul
pedagog). De aici, poate, şi umbra uşor depreciativă care mai pluteşte încă atunci când se invocă termenii de
pedagogie şi pedagog. De-abia în secolul al XVIII - lea termenul de pedagogie a început să fie utilizat cu
semnificaţia de „ştiinţă a educaţiei”. În literatura anglo-saxonă, întâlnim doar termenul education, care
desemnează atât acţiunea de formare a omului, cât şi ştiinţa care studiază această procesualitate.

Cunoştinţele ştiinţifice sunt enunţuri justificate şi argumentate ştiinţific, iar credinţele nonştiinţifice
sunt propoziţii considerate adevărate fără o veritabilă justificare şi explicare ştiinţifică. Pentru a i se
recunoaşte statutul de “ştiinţă” orice disciplină trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:
 să aibă un domeniu propriu de cercetare şi investigaţie, respectiv un obiect de studiu specific;
 să dispună de o metodologie adecvată şi mijloace ştiinţifice specifice de studiere a domeniului său
(metode: experimentul, anchetele, observația, testele, studiul de caz etc.);
 să pună în circulaţie şi să utilizeze un limbaj ştiinţific suficient de consistent pentru a descrie
domeniul de realitate studiat (atenție la limbajul neștiințific, format din clișee, slogane, expreșii
propagandistice și “limbajul de lemn“)
 să identifice şi să clarifice legile ce guvernează domeniul de realitate pe care îl investighează (legile
în domeniu socio-uman au un caracter statistic și probabilistic)
 să dovedească relativ constant capacitatea de a formula, în temeiul legilor descoperite predicţii
valide sub forma teoriilor, modelelor și paradigmelor.

În secolul al XIX-lea a apărut termenul de ştiinţe pozitive, prin care se desemnau ştiinţele naturii, bazate pe
controlul experimental al rezultatelor cercetării. Treptat, termenului de ştiinţe pozitive i s-a asociat un fel de
negare a domeniilor de cunoaştere care nu se încadrau în paradigma amintită. S-a instituit, astfel, o diferenţă
de rang între ştiinţele naturii şi cele socio-umane, ultimele nefiind considerate ca îndeplinind condiţiile
pentru a fi legitimate ca ştiinţe propriu-zise.

„Atacurile” Vechii Epistemologii (tradiţionale, clasice) asupra ştiinţelor socio-umane

Ce susţine vechea epistemologie? ?(Cezar Bîrzea,1995)

1. Fundamentele ştiinţei sunt experimentale şi inductive: nu putem cunoaşte decât ceea ce percepem
direct cu simţurile noastre;
2. Scopul cunoaşterii este formularea şi verificarea ipotezelor
3. Ştiinţa înseamnă măsurare şi cuantificare, matematizare, relaţie directă cauză – efect;
4. Speculaţia filosofică este abandonată în favoarea neutralităţii şi obiectivităţii cercetătorului;
5. Este necesară eliminarea oricărei surse de subiectivitate;
6. Ştiinţa universală este fizica, al cărei limbaj este preluat de toate ştiinţele;
7. Cantitatea este atributul principal al ştiinţei.

1
 După regulile epistemologiei tradiţionale, ştiinţa trebuie să fie descriptivă, constatativă şi explicativă
(adică trebuie să explice şi să descrie, să constate domeniul investigat în mod neutru, fără să intervină
subiectiv), or pedagogia este normativ - prescriptivă, adică ne prezintă ce este de făcut sub forma regulilor,
normelor, sfaturilor care poartă bineînţeles amprenta subiectivului. Deci pedagogia nu este ştiinţă! au
concluzionat adepţii vechii epistemologii .

De multe ori statutul pedagogiei ca ştiinţă a fost contestat pe baza mai multor argumente aduse:
- Invadarea domeniului educaţiei de către alte ştiinţe, cum sunt psihologia, sociologia, antropologia
etc;
- Imposibilitatea stabilirii unor legi analoage celor din ştiinţele exacte, bazate pe relaţia directă cauză –
efect;
- Împrumutul metodelor şi tehnicilor de cercetare din alte ştiinţe şi absenţa tehnicilor proprii
(experimentul aparţine ştiinţelor exacte, de exemplu)
- Inexistenţa teoriilor explicative consistente.

Observaţie Cercetarea procesului educativ mai face obiectul şi altor ştiinţe, cum sunt sociologia,
psihologia, însă pedagogia are drept specific faptul că priveşte educaţia în perspectivă axiologică (valorică),
urmărind nu doar explicarea fenomenului educativ, ci şi ameliorarea, perfecţionarea lui (Moise,1996).

Noua epistemologie este mult mai favorabilă ştiinţelor socio-umane, inclusiv pedagogiei .Ce susţine noua
epistemologie?(Cezar Bîrzea,1995)
1. abandonul criteriului cantitativ ca fiind criteriu unic al ştiinţificului; recunoaşterea
cunoaşterii calitative
2. acceptarea hazardului ca principiu explicativ
3. dezvoltarea unei viziuni constructiviste asupra ştiinţei (obiectul de studiu al unei ştiinţe
nu este static, ci dinamic)
4. extinderea cunoaşterii ştiinţifice la fenomenele subiective, culturale şi istorice,
apropierea ştiinţei de cunoaşterea artistică
5. interdependenţa ştiinţei şi non -ştiinţei (fiecare ştiinţă poate să-şi definească din interior
propriile norme de ştiinţificitate)

Emile Planchard: pedagogia „se ocupă cu ceea ce este, cu ceea ce trebuie să fie şi cu ceea ce se face.
Este, deci, ştiinţă descriptivă, teorie normativă, realizare practică” (1992, p. 32). Ca atare, această disciplină
dialoghează cu realitatea educaţională, o chestionează şi o analizează, dar ţinteşte şi idealul. Legat de aceste
ultime aspecte , putem adăuga şi faptul că pedagogia este o ştiinţă prospectivă prin excelenţă, în sensul că
urmăreşte proiectarea unui model de om pentru generaţiile următoare, operând cu viitorul în măsură mult
mai mare decât alte ştiinţe (Moise, 1996).
Potrivit noii epistemologii, pot exista şi ştiinţe normative, nu numai constatativ-explicative. Este drept că
ştiinţa trebuie să afişeze o neutralitate în raport cu obiectul cercetării, să pună în paranteze subiectivitatea (cu
dorinţele, interesele expectanţele subsecvente) celui care cercetează sau emite un punct de vedere; nu numai
realul este demn de a fi cercetat, ci şi posibilul, viitorul probabil.

Se pare că pedagogia, ca principală ştiinţă a educaţiei, a atins etapa demnităţii epistemice, dat fiind că sunt
îndeplinite o serie de condiţii:

• pedagogia şi-a conturat un obiect de interogaţie, acesta constituindu-se din fenomenul educativ ;

• pedagogia dispune de o serie de metode specifice sau adaptate pentru a cerceta şi explica procesele
paideutice; ea dispune de un instrumentar investigativ, relativ autonom; creşterea demnităţii teoretice a
pedagogiei este asigurată atât prin chestionarea permanentă a realităţii, prin cercetări empirice
(observaţia, experimentul, ancheta prin interviu, ancheta prin chestionar, testul pedagogic, metoda cazului
etc.), dar şi printr-o reflecţie filosofico-teoretică (aşa cum ar fi hermeneutica) sau de ordin deductiv, care
conduce la interpretarea din perspectiva unor standarde valorice a datelor concrete primite prin
confruntarea directă cu realitatea cercetată;

• interogaţia pedagogică ajunge la decelarea şi stabilirea unor regularităţi, a unor norme, a unor legi care
poartă denumirea de principii pedagogice (principium, în limba latină - început).

2
 Exemple de principii pedagogice: principiile didactice, principiile educaţiei morale, educaţiei estetice.
Principiile didactice sunt: principiul participării active a elevului, principiul legării teoriei de practică
principiul intuiţiei, principiul accesibilizării cunoştinţelor, principiul respectării particularităţilor de vârstă şi
individuale, principiul învăţării temeinice, principiul învăţării sistematice şi continue etc.

• rezultatele cercetării şi reflecţiei pedagogice sunt stocate în ansambluri explicative numite teorii;;
explicaţia pedagogică a ajuns la stadiul unei teorii consistente, sistematice, capabilă de a instrumentaliza pe
cel care practică educaţia sau cercetează fenomenul educaţional;
• pedagogia are un limbaj propriu, constituit din termeni comuni, uzuali, termeni - cheie şi termeni
generali.

Riscuri ale pedagogiei ca ştiinţă

Cu pedagogia poţi mai uşor minţi sau manipula. Pedagogia este mai mult expusă contrafactualităţii decât
alte discipline, întrucât cu ajutorul ei poţi uşor fabrica ficţiuni sau utopii, reuşeşti să induci în eroare
proiectând calităţi inaccesibile pentru indivizi, îi poţi manevra pe oameni înspre ţinte supraindividuale, către
scopuri urmărite de alţii. (vezi Cucoş, Minciună, contrafacere, simulare, Polirom, 1997). Este foarte adevărat
că unele regimuri politice pot abuza şi exploata această predispoziţie a pedagogiei de a controla sau opera
asupra imaginarului individual sau social. Dar nu este corect să se tragă de aici concluzia că ştiinţa educaţiei
nu ar avea dreptul de a prevedea şi de a prescrie ceea ce trebuie sau este bine a se întreprinde.
Etape ale constituirii pedagogiei ca ştiinţă:
Pedagogia este un tip de discurs în continuă îmbogăţire şi expansiune. De altfel, pedagogia a evoluat
ascendent în decursul istoriei, parcurgând mai multe etape:
a) pedagogia populară; aceasta constă în cumulul de observaţii, generalizări sau abstractizări
spontane, exprimate în proverbe, sentinţe empirice, material sapienţial care sintetizează
experienţa educativă de la nivelul comunităţilor; acest standard de primă instanţă nu este
structurat teoretic dar are o forţă deosebită, chiar şi în societăţile moderne (sub forma etosului
moral-educativ al familiei, al grupurilor mici, închise etc.);
b) pedagogia filosofică; este vorba de o formă a pedagogiei bazată pe reflecţie, pe deducţie
filosofică, pe intuiţii uneori geniale ale marilor gânditori; mai toţi marii filosofi au emis idei cu
privire la educaţia speciei umane (Socrate, Platon, Aristotel, Toma d’Aquino, Comenius,
Rousseau etc.);
c) pedagogia experimentală; această specie a pedagogiei s-a dezvoltat în a doua jumătate a
veacului al XIX-lea când în locul deducţiei se impune studierea faptelor prin recursul la
metoda experimentală;
d) pedagogia ca ramură disciplinară ştiinţifică; este vorba de pedagogia actuală care s-a
autonomizat atât de mult şi care şi-a perfectat arsenalul investigativ iar cercetarea a dobândit
un caracter interdisciplinar; totodată, s-au intensificat legăturile cu noi domenii precum
genetica, cibernetica, politologia, statistica etc.

Pedagogia- artă sau știință? Apud Negreț-Dobridor

 Statutul de ştiinţă este contestat pentru că pedagogia nu este o ştiinţă exactă ca ştiinţele naturii. Ea
nu are legi concrete, metode exacte de cercetare. Acest lucru nici nu poate fi posibil
dacă privim unicitatea fiecărui elev şi forma transdisciplinară pe care o abordează pedagogia in
cadrul şcolii.
• Dar nici artă nu poate fi, având in vedere că artiştii au libertate deplină în cadrul
procesului de creaţie, pe când educatorii au anumite repere, reguli, conform cărora se
desfăşoară procesul de instruire.
• Problema transdisciplinarităţii ridică un alt conflict. Şi a n u m e c ă n u s e m a i p o a t e
v o r b i d e p e d a g o g i e , c i d e u n c o m p l e x d e ş t i i n ţ e , n u m i t e ştiinţele
educaţiei. Aceasta include o multime de “mutaţii” apărute în urma
combinării pedagogiei cu alte ştiinţe şi domenii.

Constantin Cucoș (1996) Cât privește dilema dacă pedagogia este o știință, o artă sau o tehnică, înclinăm să

3
credem că disciplina în discuție este știință, discurs teoretic asupra unui fenomen (...) Calitatea de artă
aparține practicii paideutice, deci, educația poate fi o artă.

Relaţia pedagogiei cu alte ştiinţe:

 relaţia pedagogie-biologie (are drept suport necesitatea studierii atât a naturii organice a
dezvoltării psihice şi a bazelor neurofiziologice ale vieţii psihice cât şi a influenţelor
educaţiei asupra dezvoltării morfofiziologice, intelectuale şi atitudinale a subiectului uman);
 relaţia pedagogie-psihologie (determinată atât de necesitatea cunoaşterii în detaliu a
personalităţii umane şi componentelor sale, a determinării psihologice a situaţiilor
educaţionale şi a mecanismelor ce ghidează învăţarea cât şi de posibilităţile educaţiei de a
facilita evoluţia unor procese şi însuşiri psihice);
 relaţia pedagogie-sociologie (impusă de faptul că în ultimă instanţă acţiunea educativă este
una eminamente socială şi axată în special pe problematica măsurii şi modului în care
factorii de mediu contribuie la realizarea unei acţiuni educaţionale eficiente);
 relaţia pedagogie-logică (utilă cu deosebire în structurarea adecvată a limbajului şi
terminologiei pedagogice şi în realizarea unei transpuneri adecvate şi eficiente a teoriei
pedagogice la nivelul concret al realităţii educaţionale la care aceasta face referire);
 relaţia pedagogie-filosofie (conferă acţiunii educaţionale o dimensiune sistemică,
integratoare, cu privire la realitate, contribuie la o mai bună definire şi încadrare a
finalităţilor educaţiei în contextul socio-cultural al existenţei umane şi oferă un suport
conceptual adecvat corelării diferitelor orientări şi curente pedagogice);

Sintetizând putem spune că pedagogia este o ştiinţă cu caracter interdisciplinar având ca obiect
studierea modalităţilor de producere intenţionată a unor modificări în plan cognitiv, afectiv-
motivaţional şi comportamental la nivelul elevilor în direcţia formării unei personalităţi armonios şi
echilibrat dezvoltate.

Comentati:

1. Ştiinţa (definiţie de dicţionar) „Ansamblul cunoştinţelor constituite în jurul unui domeniu

fenomenologic particular; activitate umană vizând cunoaşterea obiectivă a lumii prin intermediul
observării, măsurării şi experimentării.”

2. Ştiinţa nu este un sistem de enunţuri certe şi sigure; ea este o apropiere de adevăr. Pe omul de ştiinţă
nu-l caracterizează deţinerea cunoaşterii ci căutarea adevărului. (Karl Popper)

3. Prin ştiinţă desemnăm, în principiu, un ansamblu de cunoştinţe veridice despre diferite domenii ale
realităţii: naturale, sociale şi umane. Termenul de ştiinţă a fost asociat, în sec.17-18, cu cel de
morală. Ştiinţa era indisociabilă de înţelepciune. Sec. al 18-lea aduce o schimbare a sensului acestui
termen. Ştiinţa începe să se separe de conotaţiile sale etice şi începe să desemneze cunoaşterea
exactă, universală şi verificabilă. Emil Păun

Ştefan Bârsănescu
„… pedagogia ca ştiinţă a educaţiei are un dublu obiect: să descrie educaţia ca pe un proces natural, aşa
cum procedează ştiinţele descriptive; apoi să fixeze un ideal de educaţie şi să dea norme pentru urmărirea
acestuia, deci să procedeze ca ştiinţele normative”.

Şt. Bârsănescu defineşte pedagogia – ca „sistem unitar de tipul următor: trunchiul reprezintă pedagogia sau
ştiinţa generală a educaţiei – teoria educaţiei omului, în ansamblul ei – iar ramurile lui ne dau posibilitatea să
cunoaştem educaţia omului de pe poziţii variate“.

I. Nicola o consideră „o ştiinţă pozitivă şi filosofică în acelaşi timp …“.

4
Limbajul pedagogic: metaforic și imprecis- conține slogane, clișee, limbaj de lemn.
• Sloganul, cuvântul-şoc şi clişeul verbal. Este un mod de comunicare precipitată şi
persuasivă, care exprimă într-o formă condensată şi convingătoare un întreg program
de acţiune (politică, ideologică, religioasă, comercială, educativă)
Limbajul pedagogic se manifestă printr-o ambivalenţă descriptiv-normativă care-i diminuează
inteligibilitatea. El conţine un amestec derutant de date empirice şi reguli de acţiune, de observaţii
faptice şi coduri morale, de enunţuri mai mult sau mai puţin precise privind starea actuală,
amalgamate cu norme despre cum ar trebui să fie sistemul educativ.

• a) Educaţia este un fenomen prea complex ca să poată fi cuprins în tiparele rigide şi

riguroase ale limbajului ştiinţific;
• b) discursul pedagogic rămâne, inevitabil, un discurs retoric: el urmăreşte să
persuadeze, să seducă, să sensibilizeze;
• c) metaforele sunt singurele care pot conferi pedagogiei capacitatea de regenerare
permanentă, prin împrumuturi externe; majoritatea termenilor de bază ai pedagogiei au
fost creaţi prin transferuri semantice: educaţie, formare, creştere, didactică, metodă,
cultură, personalitate.

Olivier Reboul (1984) - cinci forme ale limbajului pedagogic:

a) discursul contestatar, caracterizat prin refuzul global al instituţiilor educative şi chiar al
pedagogiei;
b) discursul novator, favorabil schimbărilor de paradigmă, reformelor şi inovaţiilor;
c) discursul funcţional se mulţumeşte să descrie sistemul educativ; el este în favoarea preciziei şi a
obiectivitătii ştiinţifice;
d) discursul umanist, mai vag, este adeptul întoarcerii la fundamentele culturale ale educaţiei;
e) discursul oficial este convenţional şi autoritar; el este centrat pe decizii şi comunicări oficiale.

Cezar Bârzea Arta și Știința educației

Curs 4

Educaţia – concept fundamental şi obiect al pedagogiei

„Două invenţii ale omului pot fi privite drept cele mai grele: arta guvernării şi arta
educaţiei.”(Immanuel Kant)

Există două etimologii latine ale termenului „educaţie”:

- educo-educare (a alimenta, a îngriji, a creşte – plante sau animale). Cu înţelesuri similare întâlnim, la
francezi, în secolul al XVI-lea, termenul éducation, din care va deriva şi cel românesc educaţie.
- educo-educere (a duce, a conduce, a scoate, a ridica, a înălţa)
În literatura de specialitate, mai întâlnim şi alţi termeni corelativi educaţiei: dresaj, domesticire,
îndoctrinare, salvare, formare, instruire, învăţare etc. Din aceeaşi familie lexicală mai avem în limba română

5
şi termenii de autoeducaţie (educaţia prin noi înşine) şi heteroeducaţie (educaţia înfăptuită prin alţii, diferiţi
de noi). În final, scopul educaţiei este acela de a se desfiinţa pe ea însăşi (paradoxal), adică de a ajunge de la
heteroeducaţie la autoeducaţie.

Definiţii ale educaţiei:

- pespectiva antropocentrică: importantă este formarea personală!
• Educaţia este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare şi moralizare a omului, iar scopul educaţiei
este de a dezvolta în individ toată perfecţiunea de care este susceptibil (Kant, 1992, p. 17).
• Educaţia este acţiunea de formare a individului pentru el însuşi, dezvoltându-i-se o multitudine de
interese (Herbart, 1976, p. 62).

- perspectiva sociocentrică: importantă este formarea pentru societate!

• Educaţia constituie acţiunea generaţiilor adulte asupra celor tinere, cu scopul de a forma acestora din
urmă anumite stări fizice, intelectuale şi mentale necesare vieţii sociale şi mediului special pentru care sunt
destinate (Durkheim, 1930, p. 79).

Omul este specia cu cea mai lungă copilărie, ea având în mod necesar nevoie de educație, întrucât
se naște cu un bagaj instinctual foarte sărac.
O specie este cu atât mai evoluată, cu cât vine pe lume cu mai puține instincte și cu un potențial mai
mare de a-și forma reflexe. Educația permite echilibrarea, compensarea numărului mic de instincte
cu care se naște omul.

Termeni corelativi educației: formare, dresaj, îndoctrinare.

Dresajul: formarea unor reflexe condiţionate la om şi animale;

Liviu Antonesei “În opinia noastră, există trei fundamente majore ale educabilităţii: maturizarea
anatomo-fiziologică lentă a fiinţei umane; predominanţa conduitelor inteligente asupra celor
instinctive; rolul esenţial al socio-culturalizării în antropogeneza şi ontogeneza fiinţei umane. E
vorba, deci, de un cumul de factori biologici, psihologici şi socio-culturali. Ei sunt însă la fel de
importanţi şi lucrează mereu împreună.. A uita unitatea acestor factori fundamentali ai educabilităţii
înseamnă, în cazul omului, a comite eroarea gravă de a înlocui educaţia cu dresajul. Când este
vorba despre om, dresajul e acelaşi lucru cu situarea proceselor “formative” - de fapt, de-formative!
- doar pe fundamentul biologic şi pe cel psihologic elementar: reflexe necondiţionate şi
condiţionate. În cazul acestui substitut de educaţie, chiar şi “semnele culturale” devin simpli stimuli
meniţi să provoace reacţia condiţionată. În această formă de dresaj, omul şi cultura îşi pierde
substanţa. Cultura devine o simplă formă, o realitate exterioară omului, iar acesta devine altceva,
eventual ceea ce sistemele politice şi educative totalitare au numit “om nou”. În aceste sisteme, se
ajunge în fapt la înlocuirea educaţiei cu un dresaj general permanent”.

Deci, educaţia oferită fiinţei umane nu este reductibilă la un set de reflexe condiţionate în
vederea executării unor comenzi. Fiinţa umană poartă în sine o multitudine de potenţialităţi de
natură culturală, e destinată reflecţiei şi acţiunii în orizontul culturii.

6
Îndoctrinarea: inducerea unor convingeri, atitudini, comportamente, într-un mod mascat, prin
ascunderea scopului real al demersului respectiv.

Situații de îndoctrinare în învățământ (Olivier REBOUL):

 A preda o doctrină dăunătoare (de ex.oamenii de rasă neagră sunt mai puțin inteligenți, mai
leneși etc.)
 A utiliza învățământul pentru a propaga o doctrină partizană (profesorul nu trebuie să fie
propagandist de partid)
 A învăța fără a înțelege ceea ce trebuie înțeles.

A inculca - A întipări în mintea cuiva, prin repetiție, o idee, o normă de purtare.

 Utilizarea în predare a argumentului autorității – nu este scuzabilă la vârste mari.

În această formă a autorității, autoritatea nu mai este propusă, ci impusă. Dacă elevii susțin o idee în
virtutea faptului că profesorul a spus-o, atunci elevii respectivi au fost îndoctrinați. A fi tratat ca un
etern minor, fără a avea pisibilitatea de a cerceta tu însuți. A crede că o autoritate este infailibilă.

 A preda pornind de la prejudecăți.

Inoculare- a sădi în mintea cuiva anumite idei, concepții etc. [< fr. inoculer, cf. lat. inoculare].

Prejudecată- Opinie preconcepută, de cele mai multe ori eronată și defavorabilă, impusă de mediu
sau de educație.

Ex. De prejudecăți: de gen, de rasă, de naționalitate. Fetele sunt mai puțin înzestrate pentru
matematică, băieții sunt mai puțin buni la litere.

 A preda pornind de la o doctrină, ca și când ea ar fi singura posibilă.

Profesorul îndoctrinează atunci când afirmă că perspectiva etalată este singura valabilă. Profesorul
face acest lucru în mod deliberat.

 A preda ca științific ceea ce de fapt, nu este.

Nu se vor preda ca științe domenii care nu sunt decât doctrine, curente.
 A nu preda decât fapte favorabile unei anumite doctrine- este vorba de minciună prin
omisiune sau de minimalizarea aspectelor pozitive ale curentelor contrare.
 A falsifica faptele pentru a etala o anumită doctrină. (a măslui adevărul, a inventa statistici,
fapte etc).
 A selecționa în mod arbitrar conținutul unui program de studiu. (vinovații pot fi instituția,
profesorii). – mai ales în învățământul superior.
 A exalta în învățământ o anumită valoare în detrimentul altora. Ex: la istorie, comparația
monarhie- președinție- sa fie clară preferința profesorului pentru una sau alta.
Se ajunge la un învățământ maniheist, insensibil la nuanțe.

maniheism - Doctrină religioasă din Orientul Apropiat, potrivit căreia lumea este guvernată de două
principii, al binelui și al răului.

maniheu a. și m. eretic sectator al persanului Manes, ereziarh din sec. III;

7
  A propaga ura, disprețul în învățământ.
Inculcarea la elevi a sentimentului că sunt proști, că nu vor face nimic în viață.
 Impunerea unei credințe prin violență.
1984, Orwel.
Pascal Brukner Palatul chelfănelii.

Sintetizând o serie de ipostaze ale educaţiei, surprinse în multiplele tentative de definire, vom
evidenţia următoarele NOTE ŞI TRĂSĂTURI ALE EDUCAŢIEI CA FENOMEN:
 educaţia nu se confundă cu pedagogia, care este ştiinţa educaţiei, teoria despre educaţie;
educaţia este obiectul, domeniul de studiu al pedagogiei;
 educaţia este o activitate specific umană, conştientă, un demers aplicabil doar la specia
umană; această acţiune nu se poate extinde asupra lumii animalelor sau a plantelor, întrucât
în acest perimetru factorul conştiinţă lipseşte;
Cum comentați expresia „să ne educăm animalele de casă?”

 educaţia constă într-un sistem de acţiuni preponderent deliberate, ce presupun anumiţi

parametri de organizare, reglare, coordonare; educaţia nu este o activitate desfăşurată la
întâmplare;
 educaţia înseamnă în primul rând relaţie, angajare, influenţare a unei fiinţe de către alta; pe
de altă parte, educaţia nu se poate desfăşura fără acceptarea relaţiei şi cooperarea dintre cele
două persoane.

 educaţia are un caracter permanent, atât prin raportare la axa temporală (educaţia nu se
limitează la o perioadă anume din viaţa omului) cât şi la axa spaţială (educaţia nu se reduce
la influenţa şcolii şi familiei asupra omului, ci este un ansamblu de influenţe şi acţiuni care
vin din partea tuturor mediilor pe care le traversează individul); educaţia ca acţiune vizează
o perioadă apreciabilă din viaţa omului, datorită schimbărilor continue din mediul socio-
cultural şi profesional.
 educaţia are un caracter prospectiv, adică este orientată asupra viitorului; chiar dacă nu
poate întreprinde nimic de una singură, fără ajutorul altor sectoare sociale, educaţia deţine
totuşi cheia viitorului (Roger Gal, pedagog francez)
 educaţia are un caracter teleologic (thelos în limba greacă înseamnă scop) , ce semnifică
orientarea acţiunii educative asupra unor scopuri, ţinte, finalităţi cu diferite grade de
generalitate (idealul educaţional, de exemplu, este finalitatea cu rangul cel mai înalt)
 educaţia are caracter axiologic, fiind o activitate prin care se transmit, se vehiculează şi se
creează valori intelectuale, morale, estetice, profesionale etc.
 educaţia are caracter naţional şi istoric, fiind foarte sensibilă la schimbările din societate; ea
are caracteristici distincte de la un moment istoric la altul, de la o ţară la alta; finalităţile,
conţinutul, metodele şi formele de organizare depinzând de gradul de dezvoltare al
societăţii, de concepţia generală despre om existentă în epocă.

Funcţiile educaţiei

Ioan Nicola în „Tratat de pedagogie” identifică trei funcţii:

 de selectare şi transmitere a valorilor de la societate la individ
 de dezvoltare a potenţialului biopsihic
 de pregătire pentru integrarea activă în viaţa socială

Marin Călin vorbeşte de:

- funcţia antropologic-culturală
- funcţia axiologică

8
 - funcţia de socializare.
Alţi autori evidenţiază funcţia cognitivă (de vehiculare a tezaurului de cunoştinţe), funcţia
economică (de pregătire şi formare a indivizilor pentru producţia materială) şi funcţia axiologică
(de valorizare şi creaţie culturală) (Şafran, 1982, pp. 73-74)
Mai putem adăuga la cele deja precizate, ca nuanţă a funcţiei sociale şi economice funcţia
politică a educaţiei, ce priveşte formarea omului ca cetăţean, promovarea unui anumit set de valori
care stau la baza unui regim politic dominant (libertatea, egalitatea, democraţia se învaţă zi de zi
prin intermediul factorilor educaţiei, şcoala, familia, biserica etc.) Istoria a dovedit legătura dintre
sistemul politic şi regimul din instituţiile şcolare. Ideologiile dominante sunt şi ideologiile şcolii.
În fond, prin educaţie se urmăresc două mari scopuri: „Primul e să dăm copilului cunoştinţe
generale de care, bineînţeles, va avea nevoie să se servească: aceasta este instrucţia. Celălalt e să
pregătim în copilul de azi pe omul de mâine şi aceasta este educaţia” (Berger, 1973, p. 65). Iar
scopul educaţiei este atins atunci când individul obţine acea autonomie care-l determină să fie
stăpân pe propriul destin şi pe propria personalitate.

Formele educaţiei şi relaţiile dintre ele

Educaţia formală (latinescul formalis = organizat legal )

 Se referă la totalitatea influenţelor intenţionate şi sistematice, elaborate în cadrul unor
instituţii specializate (şcoală, universitate), în vederea formării personalităţii umane.
 Educaţia şi instruirea sunt explicite în virtutea unor obiective clar formulate, iar procesul se
caracterizează prin intensitate, concentrare a informaţiilor şi continuitate. Scopul acestui tip
de educaţie îl constituie introducerea progresivă a elevilor în marile paradigme ale
cunoaşterii şi instrumentalizarea lor cu tehnici culturale care le vor asigura o anumită
autonomie educativă.
 Pregătirea este elaborată în mod conştient şi eşalonat, fiind asigurată de un corp de
specialişti pregătiţi anume în acest sens. Informaţiile primite sunt cu grijă selectate şi
structurate, caracterizându-se prin densitate şi rigurozitate ştiinţifică.
 Educaţia formală se realizează în funcţie de planuri, programe şi manuale, pe bază de orare
şi evaluări
 Educaţia formală este puternic expusă şi infuzată de exigenţele suprapuse ale
comandamentelor sociale şi, uneori, politice. Ea este dimensionată prin politici explicite ale
celor care se află la putere la un moment dat. Formalul răspunde unei comenzi sociale, fie
de asigurare a transmiterii zestrei istorice şi culturale, fie în vederea formării profesionale.
 „O caracteristică nu mai puţin însemnată a educaţiei formale – observă Teodor Cozma – o
constituie acţiunea de evaluare care este administrată în forme, moduri şi etape anume
stabilite, pentru a facilita reuşita şcolară, succesul formării elevilor. Trebuie să reţinem şi
faptul că evaluarea în cadrul educaţiei formale revine cu deosebire fiecărui cadru didactic şi
instituţiei în ansamblu” (Cozma, 1988, p. 49).
 Cu toate că educaţia formală este generalizată şi indispensabilă, unii autori (Văideanu,
1988, pp. 227-228) nu uită să reliefeze şi unele carenţe ale acesteia: centrarea pe
performanţele înscrise în programe care lasă puţin loc imprevizibilului, tendinţa de
îngurgitare a cunoştinţelor, predispunerea către rutină şi monotonie etc.

Educaţia nonformală (latinescul nonformalis = dincolo de formele oficiale de organizare)

Cuprinde totalitatea influenţelor educative ce se derulează în afara clasei (activităţi extra - para-
perişcolare) sau prin intermediul unor activităţi opţionale sau facultative.

Activităţile paraşcolare se dezvoltă în mediul socio-profesional cum ar fi de exemplu activităţile de

perfecţionare şi de reciclare, de formare civică sau profesională. Activităţile perişcolare evoluează

9
în mediul socio-cultural ca activităţi de autoeducaţie şi de petrecere organizată a timpului liber în
cadrul universităţilor populare, al cluburilor sportive, la teatru, în muzee sau în cluburile copiilor, în
biblioteci publice, în excursii, acţiuni social-culturale sau în familie ori prin intermediul
massmediei, denumită adesea “şcoală paralelă” (vezi Ioan Cerghit, 1988, p. 28)

Acţiunile incluse în perimetrul nonformal se caracterizează printr-o mare flexibilitate şi vin în

întâmpinarea intereselor variate, individuale ale elevilor. Educaţia de tip nonformal a existat
dintotdeauna. Ceea ce este nou astăzi în legătură cu această manieră de a educa rezidă în
organizarea ei planificată. În unele situaţii, educaţia nonformală poate fi o cale de ajutor pentru cei
care au şanse mai mici de a accede la o şcolarizare normală: săraci, izolaţi, locuitori din zonele
retrase, analfabeţi, tineri în derivă, persoane cu nevoi speciale (Landsheere, 1992, p. 566). Printre
obiectivele specifice acestei educaţii, se pot enumera:
a) susţinerea celor care doresc să-şi dezvolte sectoare particulare în comerţ, agricultură, servicii,
industrie etc;
b) ajutarea populaţiei pentru a exploata mai bine resursele locale sau personale;
c) alfabetizarea;
d) desăvârşirea profesională sau iniţierea într-o nouă activitate;
e) educaţia pentru sănătate sau timpul liber etc.
Există riscul ca activităţile derulate sub însemnele nonformalului să cultive derizoriul, să
vehiculeze o cultură minoră, „populară”, desuetă. Trebuie conştientizat faptul că procesul de
vulgarizare a ştiinţei, artei, culturii se realizează, într-o bună măsură, prin educaţia nonformală, mai
ales atunci când aceasta nu este articulată cu educaţia instituţionalizată. Cum ne atenţionează unele
lucrări recente (vezi L’éducation non-formelle..., 1991, pp. 9-19), se vor lua măsuri ca, prin
procesul de „popularizare” a culturii datorate educaţiei nonformale, să nu se pervertească valorile
acesteia.
În mod concret, aceste influenţe se exercită prin intermediul cercurilor, concursurilor,
olimpiadelor şcolare şi sunt iniţiate fie de şcoală, fie de organizaţiile de copii şi tineret, de
organizaţiile de părinţi, de organizaţii confesionale etc. Activităţile sunt dimensionate şi coordonate
tot de specialişti (profesori, tehnicieni, cercetători etc.), dar care „îşi joacă rolurile mai discret,
asumându-şi adesea misiunea de animatori sau de moderatori” (Văideanu, 1988, p. 231).
Includem în această sferă şi acele emisiuni ale radioului şi televiziunii, special structurate şi
fixate pentru elevi, caracterizate prin continuitate sau frecvenţă ridicată (emisiunile gen Teleşcoala)
şi realizate competent de către pedagogi (chiar şi activitatea unor reviste sau ziare, în măsura în care
se adresează explicit copiilor şi elevilor, stă tot sub semnul educaţiei nonformale). Raportul
educaţiei nonformale cu educaţia formală este unul de complementaritate (Cozma, 1988, p. 50), atât
sub aspectul conţinutului, cât şi sub aspectul modalităţilor şi formelor de realizare.

Educaţia informală (informalis = fără formă, inconştient, involuntar, spontan)

Include totalitatea informaţiilor neintenţionate, difuze, eterogene, voluminoase – sub aspect
cantitativ – cu care este confruntat individul în viața de toate zilele şi care nu sunt selectate,
organizate şi prelucrate din punct de vedere pedagogic. Medii informale: familia, grupul de
prieteni, mass-media, cartierul, biserica, alte grupuri și comunități frecventate). Aceste influenţe pot
fi organizate şi instituţionalizate (însă din perspectiva altor instanţe şi interese decât cele
pedagogice, întrucât mass-media, de pildă, posedă şi o anumită structură şi intenţionalitate), dar
deseori sunt complet aleatorii, infuzate inconştient în gândirea şi comportamentele indivizilor, în
împrejurările şi contactele spontane ale existenţei cotidiene.
Învăţarea de tip informal este:
 Interdisciplinară
 Foarte inegală de la elev la elev
 Realizată prin studiu independent de cele mai multe ori
 Realizată în împrejurări diverse

10
 Educaţia informală precede şi depăşeşte ca durată, conţinut şi modalităţi de insinuare practicile
educaţiei formale. Cele mai semnificative mesaje informale sunt cele emise de mass-media. Pentru
ca o informaţie obţinută prin mass-media să devină funcţională, adică o cunoştinţă, ea trebuie
integrată, conexată şi semnificată valoric în sistemul de reprezentări şi cunoştinţe achiziţionate
anterior. O importantă valoare o prezintă, pentru educaţia informală, încercările şi trăirile
existenţiale, care, cumulate şi selectate, pot încuraja raporturi noi, din ce în ce mai eficiente faţă de
realitatea înconjurătoare. În contextul informal de educaţie, iniţiativa învăţării revine individului;
educaţia este voluntară, iar grilele de evaluare sunt altele decât în educaţia formală, competenţa
într-un domeniu sau altul fiind criteriul reuşitei.
Evaluarea are o situaţie specială în cazul educaţiei informale. Evaluarea se realizează la nivelul
opiniilor şi reuşitelor personale şi sociale ale cetăţenilor, pe baza analizei comportamentale şi
factuale. În acest sens, literatura de specialitate semnalează faptul că “viaţa socială se desfăşoară
sub dublu impact: acela al opiniei colectivităţii şi al cenzurării pe care o operează conştiinţa în
sine.” (Teodor Cozma, 1997)
Avantajele educaţiei informale pot fi sesizate în plan didactic:
Învăţarea de tip informal este o învăţare cu caracter pluridisciplinar, informaţiile provenind din
variate domenii, completându-le pe cele achiziţionate prin intermediul celorlalte forme de educaţie.
Această situaţie îi conferă individului posibilitatea de a interioriza şi exterioriza atitudini,
comportamente, sentimente etc.

“În contextul informal de educaţie, iniţiativa învăţării revine individului; educaţia este voluntară, iar
grilele de evaluare sunt altele decât în educaţia formală, competenţa într-un domeniu sau altul fiind
criteriul reuşitei.” (Elena Istrate, 1998, p158)
În condiţiile multiplicării şi diversificării surselor de influenţă şi a ridicării gradului de civilizaţie
a unei societăţi, cresc şi efectele educaţiei incidentale. Importantă devine intervenţia educatorului,
manifestată prin capacitatea acestuia de a valorifica experienţa de viaţă a fiecărui elev.

Cele trei forme se sprijină şi se condiţionează reciproc. Trebuie recunoscut, totuşi, că, sub
aspectul succesivităţii în timp şi al consecinţelor, educaţia formală ocupă un loc privilegiat, prin
necesitatea anteriorităţii ei pentru individ şi prin puterea ei integrativă şi de sinteză.

4. Factorii educaţiei

a) Familia. Constituie mediul cel mai natural cu putinţă şi care exercită o influenţă imensă, de
multe ori implicit, ascuns, indirect. Carenţele manifestate la acest nivel reverberează într-un mod
profund şi de durată asupra comportamentului celor tineri. Să remarcăm faptul că familia îl
inserează pe copil în civilizaţie mai mult prin latura expresivă, practică şi mai puţin prin latura
teoretică. Familia mai mult trebuie să formeze, decât să informeze. Copilul "absoarbe" din mediul
apropiat, familial primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi contagiune directă.
Copiii vor face sau vor crede precum părinţii, imitând comportamentele acestora. Vom sublinia
faptul că la ora actuală multe familii au nevoie de o educaţie solidă, dată fiind starea precară din
punct de vedere material şi spiritual.

Pare firesc să considerăm astăzi că familia este unul dintre cei mai importanţi factori ai educaţiei.
Totuşi, rolul familiei în creşterea şi educarea copiilor nu a fost mereu acelaşi .
Teoria indiferenţei parentale a lui Philippe Aries susţine că sentimentul copilăriei şi
sentimentul familiei lipseau în clasele superioare ale societăţilor europene preindustriale. Din
studiul iconografiilor şi al textelor rezultă că viaţa privată şi familia ca unitate de sine stătătoare
erau absente, iar raporturile dintre părinţi şi copii –rarefiate.

„Mamele bune sunt o invenţie a modernităţii. În societăţile tradiţionale, mamele erau indiferente
faţă de dezvoltarea şi fericirea copiilor lor mai mici de doi ani. În societatea modernă ele pun

11
bunăstarea sugarului mai presus de orice.” (Edward Shorter, apud Stănciulescu p. 33). Copilul era
tratat ca adult în miniatură, el apare întotdeauna printre adulţi purtând aceleaşi haine şi practicând
aceleaşi activităţi ca şi adulţii - cf. Elisabeta Stănciulescu,1997). Sentimentalizarea şi
psihologizarea raporturilor între părinţi şi copii sunt descoperiri ale societăţilor moderne şi
contemporane. Secolul XVIII a fost secolul descoperirii copilului, cu nevoile lui specifice.

b) Şcoala. Un important factor al educaţiei sistematice şi continui îl constituie şcoala. La nivelul

acestei instituţii, educaţia şi instrucţia ajung într-un stadiu de maximă dezvoltare prin caracterul
programat, planificat şi metodic al activităţilor instructiv-educative. Educaţia se realizează în forme
diverse, cel mai adesea prin activităţi în comun, elevii învăţând gesticulaţii unii de la alţii. Situaţiile
de învăţare sunt construite premeditat, de factorii responsabili din perimetrul acestei instituţii
(grădiniţă, şcoală, universitate).

Punct de vedere inedit: (după Houbert Hannoun „Ivan Illich sau şcoala fără societate” EDP
Bucureşti 1977)
Punerea în discuţie a importanţei şcolii ca instituţie pentru om şi societate. Ivan Illich este
adeptul tezei „deschooling society”; aceasta nu implică închiderea şcolilor, ci dezinstituţionalizarea
, renunţarea la un anumit tip de relaţii, şi anume relaţiile dintre om şi instituţie. Dintre ideile mai
importante ale teoriei lui Illich amintim:
Şcoala este cauza fundamentală a răului social. Toate relele noastre provin de la instituţia
şcolară. Actuala şcoală este o instituţie. Acesta este aspectul cel mai grav, în măsura în care
individul dispare când este inserat în cadrul unei instituţii, oricare ar fi ea. Şcoala este instituţia prin
excelenţă manipulatoare. Ea nu este unica instituţie de acest fel, dar este cea mai puternică.
Şcoala este la originea problemelor economice, la trei niveluri:
 creează dorinţa de consum a produselor oferite de economie;
 îl învaţă pe copil să se supună regimului instituţional, programelor şi instrucţiunilor,
omorând creativitatea individuală;
 creează obişnuinţa subordonării întregii activităţi unui plan a cărei substanţă îi scapă în
întregime;

„Şcoala este marea religie a epocii noastre: ea posedă conţinuturile, misterele şi riturile unei religii.
Ea are preoţii săi şi tot felul de ceremonii. Ereticul, păgânul de ieri a devenit analfabetul de azi.”

Şcoala costă scump în raport cu PIB- ul; obligativitatea frecvenţei şcolii este o iluzie periculoasă
şi o utopie economică. Diploma are doar valoare de marfă, nu este dovada unei competenţe reale.
Ea devine sursă de îmbogăţire şi putere, oferind o simplă justificare formală a veniturilor.

c) Biserica. Influenţa educativă a bisericii se realizează la început difuz, nesistematic, atât cu

ocazia ceremoniilor religioase cât şi cu prilejul unor activităţi specifice - realizate de preot în
biserică dar şi în afara ei (actul spovedaniei, catehizări individuale sau grupale, acţiuni explicit
educative, activităţi caritabile etc.). O dată cu intrarea copilului în şcoală, biserica îşi va da
concursul pentru instaurarea unei faze de educaţie sistematică, explicită, în perspectiva valorilor
credinţei. Forma principală de educaţie religioasă prin biserică o reprezintă participarea la
ceremoniile religioase şi, îndeosebi, la Sfânta Liturghie. Biserica poate exercita nu numai o educaţie
religioasă ci şi socială, civică, estetică, morală etc.

Am devenit un gânditor creştin când mi-am dat seama că fără revelaţie, fără asistenţă divină, nu
pot şti nici cine sunt, nici ce este lumea, nici dacă are vreun sens sau nu, nici dacă eu am vreun sens
sau nu. Nu pot şti de unul singur, când mi-am dat seama că fără Dumnezeu nu poţi cunoaşte sensul
existenţei umane şi universale.
Credinţa e incidenţa divină care poate revela adevărul.
Religia transformă poporul într-o masă de oameni culţi. Petre Ţuţea

12
 d) Instituţiile culturale. Casele de cultură, muzeele, casele memoriale pot deveni medii
prielnice de propensare a valorilor şi de formare şi reformare a persoanelor în consens cu jaloane
valorice polimorfe, înalte. Aici se pot produce adevărate programe de formare a tinerilor, de
educaţie a adulţilor, de petrecere fructuoasă a timpului liber, concurând, pentru aceasta, activişti
culturali devotaţi faptelor de cultură, adevărate competenţe în materie care oferă, uneori, expertiză
de înaltă clasă.

e) Mass- media. O altă grupă de factori ai educaţiei o formează instanţele mediatice, chemate să
amplifice, să continue sau să diversifice experienţele cognitive şi comportamentale ale persoanelor.
Gama acestor mijloace este deosebit de largă: de la ziare şi reviste, trecând prin radio şi televiziune
şi până la magistralele informaţionale ale internetului. Cum nu întotdeauna mesajele distribuite prin
aceste canale sunt autentice, valoroase sau sincere, este de dorit ca receptorul să dea dovadă de simţ
critic, de circumspecţie interpretativă şi competenţă valorizatoare pentru a selecta doar ceea ce este
benefic şi pentru a deveni imun faţă de chemări şi incitaţii false sau chiar periculoase. Nu tot ce se
vehiculează prin mass media poartă pecetea valabilităţii şi relevanţei valorice.

e) Structuri asociative. Un ultim factor pe care îl invocăm este plasat la nivelul asociaţiilor
informale - organizate pe criterii disciplinare, profesionale, spirituale sau nu - şi care au ca scop şi o
serie de acţiuni educative la nivelul publicului. Includem aici asociaţii ale copiilor şi tineretului,
societăţi caritabile, organizaţii non-guvernamentale sau alte forme de asociere - cu caracter cultural,
social, economic - ce au ca sarcini complementare formarea conştiinţei şi conduitei proactive,
prosociale, culturale.

Autoeducaţia
Autoeducaţia ( gr. autos-însuşi) se defineşte ca o activitate conştientă, intenţionată, pe care un
individ o desfăşoară pentru formarea sau desăvârşirea propriei persoane. Autoeducatia vizează toate
aspectele dezvoltării personalitătii: intelectuale, morale, corporale, religioase, profesionale etc. In
cazul autoeducatiei, subiectul educatiei este în acelasi timp si obiectul ei. In ceea ce priveste
scopurile urmărite, în vreme ce scopurile celorlalte forme ale educatiei sunt stabilite de către
societate, scopurile autoeducatiei sunt stabilite de individul însusi, în acord cu cerintele societătii.
Autoeducatia se împleteste continuu cu celelalte forme de educatie. Pe măsură ce individul
avansează în vârstă, autoeducatia ocupă un loc tot mai important în procesul său de formare. La
vârste mici copilul nu este capabil să se autoeduce, în adevăratul înteles al cuvântului. Primele
preocupări sistematice de autoeducatie apar, de obicei, în perioada scolii secundare ( gimnaziul).

Autoeducatia presupune ca persoana să posede anumite caracteristici, care reprezintă totodată

condiţii prealabile necesare ale desfăsurării unei asemenea activităti :
 autocunoastere;
 putere de stăpânire si capacitate de autoconducere;
 fermitatea hotărârii;
 un ideal propriu, bine conturat si constientizat;
 o conceptie clară despre lume si despre valorile ei.

Metodologia autoeducaţiei include, în esenţă, patru categorii de metode:

 metode de autocontrol (autoobservaţia, autoanaliza, introspecţia ş.a.)
 metode de autostimulare (autoconvingere, autocomandă, autosugestie ş.a.)
 metode de autoconstrângere: (autodezaprobarea, autorespingerea, autorenunţarea …)
 metode de stimulare a creativităţii (lectura-scrierea creative, asocierea de idei, realizarea
planului rezumativ, autoaprobarea, autoavertizarea …).

13
Exemplu: Carl Rogers și autoeducația.

We cannot teach another person directly; we can only facilitate his learning.
Ideile lui Rogers despre procesul invățării sunt o transpunere directă a practicii sale terapeutice.
Terapia centrata pe client devine invațarea centrată pe elev. El vede educatorul ca pe un facilitator al
învățării, al cărui scop final este acela de a pregăti elevul să învețe singur, fără ajutorul celor din jur.
Realizarea acestui obiectiv este conditionată de prezența unui număr de atitudini pozitive în relatia
personală care se instaurează intre cel care “facilitează” invatarea si cel care invată:
- profesorul trebuie sa fie o persoana autentică, să fie sincer, sa se prezinte pe sine asa cum el este,
sa fie el insusi;
- profesorul trebuie sa-l aprecieze pe elev ca persoana, sa aiba incredere in capacitatile lui, sa-l
accepte asa cum este;
- profesorul trebuie sa-l inteleaga pe elev; elevul trebuie sa simta ca profesorul se intereseaza cu
adevarat de el.

Mituri :
1. Copilăria este unica perioadă (vârstă) a educaţiei;

2. Să-l învăţăm pe copil tot ceea ce trebuie să ştie la vârsta adultă. Această a doua idee se
bazează pe modelul stabilităţii sociale, care a alimentat multă vreme credinţa că o carieră
socio-profesională poate fi realizată pe durata întregii vieţi doar pe baza cunoştinţelor şi
competenţelor asimilate în perioada formării iniţiale.

3. Primordialitatea şcolii în raport cu alte modalităţi sociale de educaţie.

Curs 5

Educaţia şi provocările lumii contemporane

(acumulări ale secolului XX, apud Harold)

Molecula a fost adusă în câmpul vizual
Numeroşi viruşi au fost reproduşi în laborator
Omul a păşit pe suprafaţa Lunii
Populaţia globului s-a dublat
Clonarea biologică a devenit o tehnologie lipsită de secrete în reproducerea plantelor şi animalelor
Transplantul de organe s-a aplicat cu succes în corpul uman
Sateliţii au plasat televiziunea la scară mondială

În anii 80, fostul preşedinte al „Clubului de la Roma”, Aurelio Peccei, a introdus un nou concept, acela
de „Problematică a lumii contemporane” (prescurtat PLC), concept prin care vroia să desemneze starea de
fapt a lumii în care trăim, un ansamblu de semnale, provocări de natură bio-psiho-socio-culturală pe
care ni le oferă modul de viaţă contemporan .
Tabloul vieţii contemporane are următoarele particularităţi :

14
  degradarea mediului;
 explozia demografică;
 dezvoltare tehnologică fără precedent;
 decalaje, discrepanţe uriaşe între ţări la nivelul dezvoltării economice mondiale;
 extinderea fenomenelor de imigraţie şi emigraţie, generalizarea societăţilor multiculturale;
 proliferarea conflictelor dintre naţiuni;
 afirmarea drepturilor omului şi a drepturilor minorităţilor;
 amplificarea şi imprevizibilitatea schimbărilor de natură economică şi socio-politică;
 intensificarea schimbărilor din sfera profesiunilor;
 polarizarea religioasă;

„Problematica lumii contemporane” se caracterizează prin (Văideanu, 1988, p. 106):

 universalitate (nici o ţară şi nici o regiune de pe glob nu o poate ignora) ;
 globalitate (influenţează toate sectoarele vieţii sociale, de la sănătate la economie);
 complexitate, caracter pluridisciplinar (soluţiile nu sunt simple, necesită conlucrarea
domeniilor);
 caracter prioritar (topicile PLC sunt presante, urgente, nu le mai putem amâna şi ignora);
 evoluţie rapidă şi greu previzibilă;

„Noile educaţii” constituie răspunsurile specifice în plan educaţional ale PLC:

educaţia pentru pace,
educaţia ecologică,
educaţia pentru participare şi democraţie,
educaţia demografică,
educaţia pentru schimbare şi dezvoltare,
educaţia pentru comunicare şi pentru mass-media,
educaţia nutriţională,
educaţia vestimentară,
educaţia economică şi casnică modernă,
educaţia pentru timpul liber,
educaţia privind drepturile fundamentale ale omului,
educaţia pentru o nouă ordine internaţională,
educaţia comunitară.

Este de aşteptat ca această listă să se modifice (fie prin dispariţia unor „educaţii”, în măsura în care
realitatea îngăduie aşa ceva, fie – mai degrabă – prin impunerea unor noi cerinţe şi conţinuturi educative).

Ca modalităţi practice de introducere a „Noilor educaţii” în sistemul educativ sunt menţionate

(Văideanu, 1988, p. 109) trei posibilităţi:
a. prin introducerea de noi discipline centrate pe un anumit tip de educaţie (dificultatea constă, însă, în
supraîncărcarea programelor de învăţământ);
b. prin crearea de module specifice în cadrul disciplinelor tradiţionale (modulele având un caracter
interdisciplinar de tipul: Conservarea şi gestiunea resurselor naturale – la disciplina Biologie);
c. prin tehnica „approche infusionnelle” (prin infuziunea cu mesaje ce ţin de noile conţinuturi în
disciplinele „clasice”).

În continuare, vom descrie pe scurt specificitatea noilor conţinuturi sau a „noilor educaţii”, aşa cum
s-au profilat în unele teoretizări recente.

Educaţia pentru pace.

Pacea începe în mintea copiilor (material al fundaţiei Salvaţi copiii)

Întrucît războiul începe în mintea oamenilor, în mintea oamenilor trebuie începutã şi construirea pledoariei
pentru pace.“ (Preambulul Constituției UNESCO)

15
„Educaţia este o comoară. Este o bogăţie pe care o port cu mine, care nu expirã şi care nu îmi poate fi
furatã.“ Pãrinte din Liberia.

Curricula, manualele, politicile educaþionale, toate pot fi transformate în platforme pentru propagandã.
Luând în considerare rolul educaţiei în formarea identităţii, conţinutul educaţional poate fi manevrat pentru a
servi unei funcţii politice evidente, cu prejudecãţi privind limba, etnia, religia sau istoria. Dacă manualele
prezintă diferite grupuri bazându- se pe stereotipuri sau transformându-le în „ţapi ispãşitori“, înseamnã cã
vor contribui la escaladarea tensiunilor sociale, prin justificarea inegalitãţilor. Maliţios sau involuntar,
profesorii pot transmite prejudecãţile împotriva anumitor elevi, prin vorbele sau faptele lor.

„Persoanele „educate“ sunt la fel de capabile să se implice în violenţe ca şi cele „needucate“, iar acest fapt
subliniazã necesitatea de a analiza mai în amănunt tipul de educaţie care este oferit, precum şi atitudinile şi
valorile pe care le promoveazã. Simpla furnizare a unor servicii educaţionale nu garanteazã pacea.“
(Smith, A., and Vaux, T. (2003). Educaţie, conflict şi dezvoltare internaţionalã, DFID, Londra)

Îşi propune promovarea dialogului şi a cooperării, ameliorarea relaţiilor dintre comunităţi, formarea
persoanelor pentru apărarea şi salvgardarea păcii şi liniştii.
Educaţia pentru pace cuprinde două laturi: a) combaterea ideilor şi concepţiilor care favorizează sau
cultivă atitudinile ostile, agresive, xenofobe, rasiste etc.; această preocupare presupune o poziţionare activă,
ofensivă, de eliminare şi anihilare a propagandei agresive, războinice; b) promovarea şi formarea unor
conduite paşnice, de respect, înţelegere între indivizi, comunităţi, popoare; această dimensiune presupune o
centrare a atenţiei pe cultivarea empatiei, a dragostei, dăruirii faţă de celălalt.

Educaţia pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

„ un drept este o revendicare pe care suntem îndreptăţiţi să o cerem. Un drept al

omului este o revendicare atribuită prin simpla condiţie de a fi fiinţă umană. La baza
drepturilor omului stau valorile fundamentale: demnitatea umană, egalitatea,
existenţă interpersonală şi interstatală în mod practic. De exemplu: libertatea,
respectul pentru celălalt, nediscriminarea, toleranţa, dreptatea, responsabilitatea.”
(Velea Simona)

Drepturile omului îşi au rădăcinile în multe culturi şi tradiţii ancestrale. Codul lui Hammurabi, în Babilonia
(Irak, 2000 î.Hr.) a fost primul cod legislativ scris. A urmărit să impună domnia legii în regat, să distrugă răul
şi violenţa, să prevină opresiunile asupra celor slabi de către cei puternici (…), să înalţe ţara şi să promoveze
binele oamenilor.

În secolele XIX-XX au fost adoptate primele tratate internaţionale de drepturile omului, o serie de probleme
legate de drepturile omului au început să fie discutate la nivel internaţional, în special cele privind sclavia,
negoţul de persoane, condiţiile inumane de muncă şi munca copiilor.

Comunitatea internaţională a stabilit că drepturile omului sunt:

 inalienabile (nimeni nu le poate pierde, deşi în unele circumstanţe ele pot fi suspendate sau
restricţionate);
 indivizibile, interdependente şi interrelaţionate (nu pot fi abordate izolat unele de altele);
 universale (se aplică în mod egal pentru toate persoanele, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă,
religie, opinii politice sau de alt gen, origine naţională, origine socială sau alt tip de statut).

Educaţia ecologică. Această preocupare încearcă să sensibilizeze omul faţă de ecosistemul în care îşi
desfăşoară activitatea, să optimizeze relaţia dintre om şi natura înconjurătoare. Factorii care generează
necesitatea educaţiei ecologice sunt:
- consecinţele dezastroase ale dezechilibrului dintre mediu şi dezvoltare;
- industrializarea neraţională care are ca efect poluarea şi chiar distrugerea naturii;

16
 - apariţia unor boli generate de degradarea cadrului natural de existenţă (poluarea aerului, a apei, a
solului).
Sensibilizarea copilului şi tânărului trebuie să meargă pe linia cultivării respectului faţă de mediul natural,
a folosirii raţionale a resurselor, a responsabilizării în legătură cu gestionarea deşeurilor, a estetizării
mediului, a sporirii resurselor. „Analfabetismul” ecologic generează conduite iresponsabile cu efecte directe
în prezent şi mai ales în perspectivă (alunecări de teren, inundaţii, secetă, găuri în stratul de ozon, infestare
radioactivă etc.).

Exemplu: În Anglia, în 1907, Robert Baden Powel a conceput un program de petrecere timpului liber
pentru băieţi, cunoscut azi sub titlul de „cercetăşie”. Mişcarea s-a răspândit în peste 150 de ţări şi este
sprijinită de aproximativ 26 milioane de persoane.

Un exemplu de activitate cu întreaga clasă este „jocul ghemului”. Scopul jocului este să se alcătuiască un lanţ
trofic şi să conştientizeze necesitatea menţinerii lanţului trofic. Elevii vor purta un ecuson cu numele unui
element al lanţului trofic. Se va începe cu energia solară (cadrul didactic). Acesta va avea în mână un ghem.
Va păstra capătul firului şi va arunca ghemul cu aţă către următorul element (iarbă, alge, frunze). Copilul care
va fi planta va alege un animal care ar putea să-l mănânce (şarpe, cerb, şoarece etc.) şi îi va arunca ghemul
ţinând în continuare de fir. Următorul elev va arunca ghemul unui carnivor (uliu, vulpe, broască) ţinând şi el
de fir. Când ghemul ajunge la un animal de pradă care nu poate fi mâncat de altul, acesta va muri de
bătrâneţe şi ghemul va fi dat furnicilor, bacteriilor care atacă un corp neînsufleţit şi transferă energia
animalului în sol, iar ghemul se întoarce din nou la Soare marcând începutul unui nou ciclu.
Copiii se vor afla în faţa unei adevărate reţele, pe măsură ce ghemul este deşirat. Se va cere copiilor să
distrugă o parte a reţelei printr-o aşa zisă catastrofă naturală pentru a observa cum este afectat lanţul şi pentru
a demonstra interdependenţa dintre verigile lanţului trofic.

Într-un joc de rol, colectivul de elevi este împărţit în grupe şi câte un reprezentant al fiecărui grup va extrage
un bilet cu următoarele notaţii: gunoaie, plante, animale, materialereciclabile, obiecte noi. Fiecare persoană
din grupul căruia îi aparţine (5 copii), va fi un astfel de obiect. De exemplu: gunoaiele pot fi: resturi
alimentare, pungi de plastic, cutii de conserve, detergent, bere, etc.; materialele reciclabile pot fi: pahare,
ziare, cutii metalice, etc.; obiecte noi pot fi: caseta video, pahar etc. Elevii dialoghează între ei, personificând
fiecare obiect în parte.

Educaţia economică şi casnică modernă. Vizează pregătirea tinerilor pentru o adecvare convenabilă la
lumea bunurilor, la practicile economice, la lumea muncii. Trăim într-o perioadă în care pragmatismul şi
mercantilismul economic par să dirijeze toate practicile umane. Acest gen de educaţie poate fi conceput ca un
prealabil pentru viaţa de familie, de management a bunurilor personale, de utilizare a bugetului personal.
Important este nu numai să câştigi bine, ci să ştii să te şi foloseşti de rezultatul muncii şi efortului.

Din punct de vedere al costurilor economice, scumpă nu este persoana bine educată, ci cea
insuficient educată, care părăseşte şcoala cu o formaţie şubredă sub aspect moral, intelectual sau
estetic (George Văideanu, 1988).

Educaţia pentru participare şi democraţie. Deceniile din urmă au arătat că inactivismul social poate
genera formule totalitare de organizare a societăţii. Participarea şi implicarea sunt condiţii pentru buna
funcţionarea a unei societăţi, remediul cel mai adecvat pentru alunecări autoritariste sau totalitariste. Gradul
de democratizare a unei societăţi este dat de această predispoziţie a indivizilor de a acţiona şi reacţiona, de a
genera discuţia, de a-şi exprima punctul de vedere, de a proiecta şi anticipa. Caracterul democratic al unei
societăţi se menţine şi se propensează prin fiecare persoană.

Educaţia în materie de populaţie (demografică). Are drept complement informarea în chestiunile

legate de dinamica populaţiei, politica demografică, specificitatea vieţii de familie, ocrotirea parentală.
Totodată ea nu va neglija problemele controversate legate de planificarea familială, întreruperea sarcinilor,
oportunitatea eutanasiei etc.

17
 Educaţia pentru comunicare şi mass-media. Îşi propune să formeze personalitatea pentru a gestiona
corect şi adecvat mesajele mediatice, pentru a decripta operativ sensurile diferitelor informaţii mediatice,
pentru a selecta şi adecva sursele informaţionale în consonanţă cu valorile adevărului, dreptăţii, frumuseţii
etc. Universul nostru existenţial este saturat de stimuli informaţionali de care trebuie să ne apropiem cu
competenţă şi responsabilitate. A şti să ne relaţionăm la sursele emitente, a însuşi noi coduri de lectură, a ne
racorda simultan la emitenţi alternativi, a amenda şi neutraliza falsele informaţii, a activa competenţele
proprii de a comunica cu semenii, toate aceste conduite se pot forma şi fasona prin diferite exerciţii şi
practici educative.

Educaţia pentru schimbare.

Educaţia pentru schimbare poate profila un nou tip de personalitate, care să părăsească suficienţa,
imobilitatea, inactivitatea. Conduitele de criză se reunesc sub numele de „rezistenţă la
schimbare”. Aceasta se manifestă printr-un comportament defensiv, prin apariţia
conflictelor interne, identificarea unor ţapi ispăşitori, masificare şi destructurare
socială, supunere necondiţionată, exces de populism. Orice schimbare implică
transformarea mai mult sau mai puţin bruscă şi profundă a unui sistem în echilibru,
deci presupune şi o ruptură până la instalarea sistemului într-un nou echilibru.
Subiecţii schimbării, chiar atunci când declară dorinţa de transformare, în realitate
doresc să nu fie nevoiţi să inventeze comportamente noi, să nu renunţe la stereotipuri
şi obiceiuri.

Educaţia nutriţională. Îşi propune să-l informeze şi să-l formeze pe tânăr în legătură cu valoarea
nutriţiei, a selectării şi dozării raţionale a hranei, a pregătirii adecvate a acesteia, a identificării alimentelor
autentice, a îngrijirii propriului organism printr-un regim alimentar echilibrat şi adecvat.
Noua orientare va îmbina perspectiva teoretică cu cea practică, ştiinţa cu arta. Hrănirea este o necesitate
biologică dar şi un cadru de socializare şi de culturalizare. Obiectivele acestei „noi” educaţii trebuie să fie
diversificate şi trebuie să vizeze formarea unei culturi culinare, cultivarea unor practici culinare sănătoase,
salvgardarea specificităţii în materie de artă culinară, estetizarea existenţei private prin propensarea
gusturilor culinare veritabile, cultivarea respectului faţă de alte obiceiuri sau practici culinare,
experimentarea unor noi conduite în această direcţie, apropierea de alteritate etc.

Piramida alimentaţiei sănătoase (sursă - Congresul internaţional de nutriţie 1997):

1) Cereale integrale şi leguminoase (consumaţi cît mai mult, zilnic)
2) Fructe şi legume (consumaţi mult)
3) Uleiuri vegetale, nuci şi seminţe (consumaţi ocazional)
4) Produse lactate, carne şi ouă (consumaţi rar)
5) Dulciuri şi sare (consumaţi cît mai puţin)
Nivelurile 4 şi 5 sunt opţionale.
Fructele se mănâncă separat, la distanţă de cel puţin o oră de mese.
Consum de apă: 1,5 litri pe zi minim
Zilnic desfăşuraţi activitate fizică!

Educaţia pentru timpul liber. În condiţiile în care timpul liber are tendinţa să crească, oamenii trebuie să
fie învăţaţi să se bucure de acesta. Fără o pregătire adecvată, timpul pentru sine poate deveni o povară, un
motiv al decăderii, al alunecării în plictiseală şi inactivism. Pentru aceasta, se pot imagina mai multe traiecte
acţionale:
- obişnuirea indivizilor de a-şi gestiona cât mai bine temporalitatea pentru a dispune şi de timp
liber;
- „încărcarea” timpului liber cu activităţi recreative, productive etc. care să aducă bucurii şi
împliniri persoanei în cauză, tonifiind existenţa şi accentuând gustul de a trăi;
- realizarea unor alternanţe şi complementarităţi adecvate între activităţile din timpul liber (fizice,
spirituale, de plăcere, de întreţinere, necesare, obligatorii etc.);
- corelarea activităţilor din timpul liber cu practici formale sau cvasiformale, în perspectiva
valorificării la scara socială (prin diferite tipuri de asociaţii, „şcoli” ale femeilor, bătrânilor etc.).

18
NOI DOMENII ŞI PERSPECTIVE ALE EDUCAŢIEI

Educaţia axiologică (prin şi pentru valori)

„Educaţia este în mod intrinsec şi inevitabil o chestiune de scopuri şi valori umane”. Aş dori ca
această afirmaţie să fie aşezată la vedere pe biroul fiecărui factor de decizie. Howard Gardner

Legătura dintre educaţie şi valori, dintre pedagogie şi axiologie nu este forţată. Dimensiunea valorică este
intrinsecă educaţiei. Educaţia cu adevărat validă este cea care se înscrie într-o perspectivă pozitivă. Între
educaţie şi axiologie există o relaţie strânsă. Iată patru aspecte ale acestei legături:
1. Fiecare persoană umană este chemată să realizeze valori, pentru a putea
ajunge la deplinătatea existenţei ei. Persoanele şi societăţile actualizează
valori în actele educative.
2. Şcoala este o instituţie socială cu statut aparte. Şcoala însăşi constituie o
valoare instituţională. Funcţia şcolii, din punctul de vedere al valorilor, este
atât conservativă, cât şi reconstructivă. Şi alte instituţii sunt producătoare de
valori (întreprinderi, instituţii juridice, politice etc.). Şcoala se preocupă mai
mult de om, disponibilitatea şi valoarea umană fiind revelată în şi de către
şcoală.
3. Procesul educativ îşi propune scopuri şi obiective definibile din punct de
vedere axiologic. Nici un obiectiv educaţional nu rămâne în afara valorilor.
4. Educaţia, cu valorile subsecvente, are o semnificaţie aparte pentru copil sau
tânăr, ajutându-l să se orienteze în câmpul valorilor, să aleagă, să ia decizii.

Educaţia interculturală
„Cine spune intercultural spune în mod necesar, plecând de la sensul plenar al
prefixului inter-: interacţiune, schimb, deschidere, reciprocitate, solidaritate obiectivă.
Spune, de asemenea, dând deplinul sens termenului cultură: recunoaşterea valorilor, a
modurilor de viaţă, a reprezentărilor simbolice la care se raportează fiinţele umane,
indivizii sau societăţile, în interacţiunea lor cu altul şi în înţelegerea lumii,
recunoaşterea importanţei lor, identificarea interacţiunilor care intervin simultan între
multiplele registre ale aceleiaşi culturi şi între diferite culturi” (Micheline Rey, de la
Universitatea din Geneva)

Educaţia interculturală vizează o abordare pedagogică a diferenţelor culturale,

strategie prin care se iau în consideraţie specificităţile spirituale sau de alt gen
(diferenţa de sex, diferenţa socială sau economică etc.), evitându-se, pe cât posibil,
riscurile ce decurg din schimburile inegale dintre culturi sau, şi mai grav, tendinţele de
atomizare a culturilor.

Educaţia interculturală constituie o opţiune ideologică în societăţile democratice şi vizează pregătirea

viitorilor cetăţeni în aşa fel încât ei să facă cea mai bună alegere şi să se orienteze în contextele multiplicării
sistemelor de valori. Când un individ se situează între două culturi există riscul apariţiei unui dezechilibru
transcultural, din cauză că apare o tensiune între valorile specifice celor două sisteme culturale; în acest
tranzit cultural, individul riscă să se „rătăcească”, deoarece valorile „vechi” nu sunt (încă) validate şi
confirmate în cultura nouă, de inserţie.

Educaţia integrată
Educaţia integrată (sau incluzivă) vizează reabilitarea şi formarea persoanelor cu nevoi speciale, aflate în
dificultate psihomotorie, de intelect, de limbaj, psihocomportamentală etc. printr-o serie de măsuri conjugate
de ordin juridic, politic, social, pedagogic
Ce este integrarea ?
• a educa copiii cu cerinţe speciale în şcoli obişnuite, alături de copii normali
• a asigura servicii de specialitate (recuperare, terapie educaţională, consiliere
şcolară, asistenţă medicală şi socială etc.) în şcoala respectivă;
19
 • a acorda sprijin personalului didactic şi managerilor şcolii în procesul de proiectare
şi aplicare a programelor de integrare;
• a permite accesul efectiv al copiilor cu cerinţe speciale la programul şi resursele
şcolii obişnuite (bibliotecă, terenuri de sport etc.);
• a încuraja relaţiile de prietenie şi comunicarea între toţi copiii din clasă/ şcoală;
• a educa şi ajuta toţi copiii pentru înţelegerea şi acceptarea diferenţelor dintre ei;
• a ţine cont de problemele şi opiniile părinţilor, încurajându-i să -se implice în viaţa
şcolii;
• a asigura programe de sprijin individualizate pentru copiii cu cerinţe speciale;
• a accepta schimbări radicale în organizarea şi dezvoltarea activităţilor instructiv-educative din şcoală;

Educaţia copiilor supradotaţi

Un învăţământ cu adevărat democratic trebuie să dea satisfacţie tuturor categoriilor
de elevi, de la cei cu cerinţe educative speciale şi până la cei cu aptidudini superioare
în domeniile intelectuale, artistice, sportive etc. Atributul de democratic este dată de
capacitatea sistemului de învăţământ de a crea condiţiile activizării tuturor
predispoziţiilor şi posibilităţilor, mai mari sau mai mici, purtate de copii.
Supradotarea primeşte numeroase semnificaţii şi definiţii, în funcţie de mai multe
sisteme de referinţă. Cercetătorii americani scot în evidenţă dispoziţii particulare în
următaorele domenii (cf. Terrassier, 1999, pp. 23-4):
- capacităţi intelectuale generale;
- aptitudini şcolare specifice;
- gândire creativă;
- artă vizuală sau alte expresii artistice;
- calităţi de lider;
- capacităţi psihomotrice.

Educaţia permanentă
A învăţa, a preda şi a memoriza nu mai sunt suficiente astăzi. Trebuie să se înveţe şi altceva: a învăţa
învăţarea! E nevoie deci de o educaţie permanentă, cea "care durează tot timpul vieţii, care debutează în
şcoală şi pe care o urmează fiecare pe socoteala proprie în funcţie de interesele şi dorinţa sa" (Dottrens, p.
37). Educaţia trebuie concepută ca un continuum existenţial, a cărei durată se confundă cu însăşi durata vieţii
şi care nu trebuie limitată în timp (vârsta şcolară) şi închisă în spaţiu (clădiri şcolare) (Faure, 1974, p.300).

Educaţia deschisă la distanţă

Termenul de „curs prin corespondenţă” este indentificabil în catalogul de cursuri al
Universităţii Winsconsin în 1892, an considerat de unii drept anul de naştere al
învăţământului la distanţă.
În secolul XX, în Marea Britanie, mai multe colegii (Benett College în Sheffield,
Wolsey College în Oxford) sunt acreditate şi obţin succese în oferirea unor cursuri prin
corespondenţă. În 1960 s-a discutat chiar înfiinţarea unui colegiu care să furnizeze
cursuri prin corespondenţă în toată Marea Britanie (se propunea denumirea „College of
the Air”). Acest sistem ar fi trebuit să coordoneze transmisiunile radio/TV din domeniul
educaţiei. În 1963, Harold Wilson, primul ministru al guvernului Marii Britanii, a
inaugurat Open University care trebuia să asigure forme de învăţământ la distanţă
pentru adulţi; aceasta este considerată a fi prima universitate la distanţă din lume. În
următorii ani s-au înfiinţat universităţi sau consorţii universitare cu atribuţiuni la nivel
naţional în domeniul învăţământului la distanţă în mai multe ţări: Germania
(FernUniversitat), Spania (Universidad Nacional de Educacion a Distancia), Irlanda
(National Distance Education), Franţa (Federation Interuniversitaire de l’Enseignement
a Distance), Italia (Consorzio per l’Universita a Distanta).
Anumite forme de învăţământ la distanţă se dezvoltă în ţările cu suprafaţă mare şi
zone rar populate (Australia) unde este dificilă realizarea unor reţele clasice de
învăţământ.
Gândită ca o nouă formulă de realizare a pregătirii iniţiale sau continue, paradigma
educaţiei deschise la distanţă presupune o concretizare a democratizării educaţiei în
condiţiile progreselor tehnologice contemporane. Înainte de toate, învăţământul la

20
distanţă răspunde exigenţei individualizării şi personalizării traseelor formative. Se
porneşte de la premisa că un program de educaţie va avea succes atunci când va viza
indivizi concreţi, cu trebuinţe şi posibilităţi bine determinate. În acelaşi timp, el se
adresează populaţiei adulte, celor care doresc să-şi multiplice formarea profesională,
să urmeze un traseu de reconversie profesională, oferind fiecăruia posibilitatea de a fi
integrat permanent într-un proces de re-formare instructivă şi chiar profesională.

Educație și postmodernitate
Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc

Virgil Nemoianu propune una dintre cele mai interesante încercări de sistematizare a postmodernităţii,
caracterizată prin nouă elemente principale:
1. centralitatea elementului comunicare/mobilitate;
2. societatea postindustrială;
3. tranziţia de la revoluţia lui Gutenberg la vizualul televizat şi la prezenţa virtuală;
4. stabilirea de noi raporturi între bărbaţi şi femei;
5. tensiunea între globalism şi multiculturalism;
6. conştiinţa de sine, auto-analiza;
7. relativizarea şi incertitudinea valorilor;
8. jocul parodic cu istoria;
9. o religiozitate postmodernă, spiritual/mistică, pp. 18-19.
Artiştii postmoderni acordă o mai mare atenţie inserţiei operelor lor în viaţa cotidiană, în dilemele etice,
estetice, religioase ale timpului. Critica postmodernă este o critifiction, surfiction, cu tendinţe ironice, ludice,
parodice. Punctul de vedere postmodern presupune o pluralitate a discursurilor posibile, un relativism al
valorilor, caracterul proteic, nedeterminat al fenomenelor artistice.
O lume în schimbare
“Dacă nu imediat după război, în orice caz pe la sfîrşitul anilor '60 (probabil că anul de cotitură ar putea fi
considerat, nu cu totul arbitrar, celebrul 1968), lumea concretă, de toate zilele, a suferit transformări vizibile
pentru oricine. Ele au fost atît de puternice, încît, în ciuda tuturor măsurilor izolaţioniste luate de diverse state
şi comunităţi, au devenit curînd un fenomen globalizat.” (p. 11)
McLuhan a numit noua înfăţişare a lumii “satul planetar”. Noile tehnologii transformă lumea industrială
într-una postindustrială. Datorită abundenţei, apare “societatea de consum”. Noua lume în emergenţă
seamănă cu cea din Republica lui Platon.

Caracterul cel mai important al societăţii postmoderne este aspectul ei informaţional. Conform lui Gianni
Vattimo, s-a ajuns la o “transparentizare” a lumii, caracterizatã prin accesul aproape nelimitat al fiecãrui
individ la toatã informaţia. Ecuaţia în stare să definească starea actuală a lumii: liberalism - economie de
piaţă – tehnologie informaţională. O altă ecuaţie, propusă de Aries şi Duby: creştinism – tehnologie –
drepturile omului.
Imaginea empirică a postmodernităţii: “[...] o lume eliberată de ameninţări directe, fie ele războaie, foamete
sau disconfort, trăind în prosperitate o viaţă liberă, tolerantă, în care este loc pentru toate stilurile şi ideile, în
care arta, experimentul, fantezia sînt la îndemîna oricui.” (p. 14)

Societatea postmodernă are însă probleme şi dileme specifice. Alvin Toffler a observat şocul accelerării
exponenţiale a ritmului vieţii, a schimbării tot mai frecvente a decorurilor, şi a numit asta tranzienţă. Vattimo
vorbeşte de depeizare, de dezinserţia omului din lumea în care trăieşte. Andrei Codrescu vorbeşte de
dispariţia realităţii, a lui outside.

“Deosebirea dintre postmodernitate şi toate epocile precedente în privinţa cunoaşterii ştiinţifice devine
evidentă: dacă paradoxul era intolerabil în ştiinţa clasică şi modernă, postmodernitatea îşi găseşte în el însăşi
forţa argumentării.” (p. 39)

Învăţământul postmodern nu mai formează caractere, ci competenţe. În acest context, ideea “autonomiei

21
universitare” nu are sens, pentru că universităţile sunt subordonate puterii, care le dă posibilitatea să
funcţioneze. În cadrul procesului de învăţământ, întrebarea “e adevărat?” este înlocuită cu “e vandabil?”
Băncile de date sunt “natura” pentru omul postmodern. “Ideea că savantul nu mai explorează nemijlocit
natura, ci băncile de date despre aceasta, adică o realitate secundă, creată de om şi în care omul se integrează
de-acum înainte locuindu-şi confortabil i-realitatea, este poate emblema absolută a postmodernităţii.” (p. 41)

Curs 6
COMPONENTELE EDUCAŢIEI CA PROIECŢIE A FINALITĂŢILOR

Componentele educaţiei reprezintă proiecţii ale valorilor majore ale umanităţii:

Binele: Educaţia morală
Adevărul: Educaţia intelectuală
Frumosul: Educaţia estetică
Sacrul: Educaţia religioasă
Sănătatea, vigoarea: Educaţia fizică

1. Educaţia intelectuală

Educaţia intelectuală constituie un pivot important în jurul căruia se vor profila şi celelalte laturi
sau conţinuturi ale cunoaşterii şi practicii umane. Însemnătatea educaţiei intelectuale sporeşte
în zilele noastre datorită accentuării caracterului intelectual al diverselor activităţi umane,
exploziei informaţionale, cererii de educaţie, nevoii de a pune accent mai mare pe
autoeducaţie (Salade, 1998).

Prin “intelect’ se înţelegea, cândva, capacitatea unui om de a judeca bine, pe baza cunoaşterii şi
înţelegerii profunde a lumii. Dimensiunea intelectuală a personalităţii apare astfel ca fiind legată de
cantitatea şi calitatea experienţei de cunoaştere şi de acţiune pe care a acumulat-o o persoană, precum
şi de posibilităţile sale de a opera mintal cu aceste conţinuturi, pentru a răspunde satisfăcător la
cerinţele ce îi sunt adresate de mediul natural şi social în care trăieste. Este vorba de o formă superioară
de adaptare: adaptarea prin cunoaştere, prin prelucrare mintală superioară a informatiilor, dobândite prin
experienţa personala de viaţă sau – fapt specific uman- preluate din experienţa de cunoaştere a altora
(I.NICOLA, 1996). (apud Jinga şi colab)

(intellectus= minte, gândire, raţiune, capacitate de a cunoaşte)

Din punct de vedere structural intelectul este alcătuit din procese cognitiv-logice (gândirea,
memoria, imaginația, cu relațiile complexe dintre ele) și activitatea psihică limbajul.

Definiţii ale educaţiei intelectuale:

1. Componentă a acțiunii educaționale care constă în transmiterea valorilor umaniste şi
ştiințifice de la societate la individ, contribuind la formarea şi dezvoltarea
structurilor cognitive.
2. „Introducerea sistematică a omului în universul cunoaşterii adevărului, dublată de
grija de a forma omul în vederea sporirii acestui adevăr (Moise, 1996)” .

22
 Obiectivele educaţiei intelectuale:
Idealul lui Montaigne, după care este de dorit un „cap bine format” în locul unui „cap plin”, este
foarte elocvent pentru scopul educaţiei intelectuale. În fond, scopul fundamental îl constituie
dobândirea autonomiei intelectuale, încorporarea conduitei de autodidaxie (a şti să înveţi), ştiut
fiind faptul că analfabetul de astăzi şi de mâine nu este cel care nu ştie, ci cel care nu ştie să înveţe.
Autonomia spirituală se fundamentează pe autonomia gândirii şi a raţiunii. A fi autonom din
acest punct de vedere înseamnă a judeca cu propriul cap, a nu depinde de ştiinţa altora, a refuza
prejudecăţile, a fi inventiv, critic şi obiectiv cu propriile puncte de vedere. A fi autonom mai poate
însemna la un moment dat să cauţi şi să produci explicaţii proprii, să concepi perspective explicative şi
argumentative personale, să inovezi cunoaşterea, să o domini prin interpretări multiple.

Ioan Nicola distinge doi poli ai educaţiei intelectuale, în legătură cu care formulează obiectivele
educaţiei intelectuale:
- Polul informativ, care ţine de cantitatea şi calitatea informaţiei ştiinţifice şi umaniste
ce urmează să fie transmisă şi asimilată.

- Polul formativ, care are în vedere efectele asimilării informaţiei asupra intelectului.

Informarea intelectuală
Se referă la asimilarea şi transmiterea valorilor ştiinţifice şi umaniste în conformitate cu anumite
principii şi norme didactice sau ordonate într-un anume fel cu scopul de a facilita înţelegerea şi
însuşirea lor. A informa din punct de vedere intelectual nu înseamnă a acumula în orice fel cât mai
multe cunoştinţe. Informarea intelectuală trebuie să fie legată de idealul educaţional, astfel încât să
se asigure un echilibru între diferitele forme de cunoştinţe: umaniste, realiste, teoretice, practice, de
cultură generală, de specialitate, opţionale, facultative, fundamentale, aplicative etc. Cunoştinţele se
transmit astfel încât să nu fie rupte unele de altele, ci să se structureze logic; cunoştinţele noi trebuie
să se integreze în ansamblul constituit al cunoştinţelor deja achiziţionate.

Cultura- totalitatea cunoștințelor de care dispune societatea umană la un moment dat.

Cultura reprezintă o moștenire ce se transmite cu ajutorul codurilor de comunicație specifice cum

sunt gesturile ori cuvintele, scrisul și artele, mass media (presa, radioul, televiziunea), media
interactivă (telefonul). În același fel se transmit gesturile, ritualurile, cunoștințele teoretice, normele
abstracte, religia. Cultura poate fi însușita prin diverse forme ale memoriei subiective (reflexe,
cuvinte, imagini) dar și prin intermediul memoriei obiective (obiecte, peisaje,cărți, numere, reguli).

Din definiţia canonică a culturii (E. B. Tylor, 1871) putem observa care este întinderea domeniului
de referinţă al culturii: „(…) cuvântul cultură sau civilizaţie, în sensul său etnografic cel mai
răspândit, desemnează acel tot complex ce cuprinde ştiinţele, credinţele, artele, morala, legile,
obiceiurile şi celelalte aptitudini şi deprinderi dobândite de om ca membru al societăţii” (s. a.).

Două abordări:

Cultura constituită (înaltă, elaborată, profesionistă auctorială, aulică, elitistă — „majoră” în

terminologia lui Lucian Blaga). Aceasta e guvernată de canoane (legi, reguli, standarde valorice de
gust şi educaţie estetică foarte ridicate) pentru însuşirea cărora este necesară o pregătire complexă
şi de lungă durată.

Ralph Linton "Termenul "cultură" se referă la modul total de viață al oricărei societăți, si nu numai
la acele părții ale acestui mod pe care societatea le considera superioare sau dizerabile." Nu există

23
societate fără cultură și nici indivizi care sa nu participe la o anumita cultură, de aceea orice
specialist în științele sociale trebuie să cunoască faptul că nu există societăți aculturale și nici
indivizi aculturali.

Definiția culturii: "O cultură este configurația comportamentelor invatate si a rezultatelor lor, ale
caror elemente componente sunt impărtășite și transmise de către membrii unei societăți date."

Conceptul de cultura conține fenomene de cel puțin trei ordine diferite:

- material: produse ale muncii;
- cinetic: comportamentul explicit;
- cunoștinte, atitudini si valori.

„Cultura nu trebuie înţeleasă ca o performanţă realizată doar o singură dată din punct de vedere
istoric sau ca un produs finit muzeal al unei epoci, ci trebuie înţeleasă ca un sistem dinamic,
funcţional şi mai ales capabil să se adapteze.”
(Loenhoff)

Pornind de la faptul că oamenii, respectiv colectivităţile umane, se diferenţiază prin apartenenţa lor
la o anumită cultură, iar aceste diferenţe influenţează interacţiunea indivizilor din spaţii
sociolingvistice diferite, Loenhoff (1992) a delimitat trei dimensiuni ale culturii:
 dimensiunea mentală, reprezentată de fondul de cunoaştere comun unei colectivităţi umane şi în
care sunt incluse valorile, normele, reprezentările, ritualurile, mentalităţile specifice fiecărei culturi
în parte;
 dimensiunea materială, reprezentată de artefacte ca obiectivare a culturii, un rol important
revenindu-i aici limbii ca mijloc de comunicare;
 dimensiunea funcţională, reprezentată de acţiunile, modelele de interpretare şi de comportament
comune unei grupări umane, prin care cultura devine un „sistem de orientare” (Thomas, 1996), iar
„standardele culturale” ca elemente diferenţiatoare între culturi „sunt văzute de către majoritatea
membrilor unei anumite culturi ca normale, fireşti, tipice şi obligatorii” (Thomas, 1993:381).

Matematicianul Miron Nicolescu arată ca o veche definitie spune: “Cultura generală este ceea ce iți
rămâne dupa ce ai uitat tot ce ai invățat”.

Formarea intelectuală urmăreşte activarea şi dezvoltarea gândirii, a spiritului de observaţie, a

intereselor de cunoaştere şi a creativităţii.

Constantin Moise formulează şase obiective majore ale educaţiei intelectuale pe care le
explicitează adecvat:

- 1. Dotarea omului cu un sistem de informaţii

Informaţia se referă la cunoştinţe de tot felul, care fac parte din cultura generală şi din cultura
profesională. Definiţia culturii generale este într-o continuă schimbare. Profilul lui Homo Europaeus în
viziunea Consiliului Europei este următorul: competenţe în limba maternă, cunoaşterea limbilor străine,
cunoştinţe fundamentale în matematică şi ştiinţe, fundamentele tehnologiei, istoria văzută în dimensiune
europeană, geografia europeană, educaţia civică din perspectiva democraţiei europene, promovarea
creativităţii, educaţia fizică şi pentru sănătate, cunoştinţe în domeniul religiei şi al valorilor morale. Cultura
profesională constă în cunoştinţe de specialitate, deprinderi specifice şi un anumit ethos profesional, adică o
anumită ţinută morală a profesionistului.

24
 - 2. Formarea deprinderilor de ordin intelectual
„A-i învăţa pe elevi să înveţe” înseamnă, printre altele, a le forma priceperi şi deprinderi de a utiliza
metode şi tehnici de instruire. Analfabetul de mâine nu va fi cel ce nu ştie să citească, ci va fi cel care nu şi-a
însuşit tehnici de învăţare.

Există mai multe categorii de deprinderi:

1. deprinderi de nivel elementar (scris, citit, socotit),
2. deprinderi de nivel intermediar, de translare a culturii (de exemplu întocmirea de fişe de lectură,
rezumate, alcătuirea de compuneri, lucrul cu cartea în general, ceea ce conduce la formarea unui stil
de muncă intelectuală)
3. deprinderi de nivel superior, cum ar fi dobândirea unor trăsături deosebite de personalitate
(curiozitate epistemică, adeziune faţă de adevăr, claritate în gândire) şi capacităţile de cercetare
ştiinţifică (capacitatea de a emite ipoteze, de a utiliza metode ştiinţifice, de a interpreta informaţia)

Cele mai semnificative metode şi tehnici de muncă intelectuală sunt (Nicola, 1994):
 iniţierea şi familiarizarea celor care se educă cu folosirea unor instrumente auxiliare pentru
îmbogăţirea cunoştinţelor (dicţionare, enciclopedii etc);
 formarea priceperii de folosire a surselor de documentare şi de întocmire a unor planuri de idei,
conspecte, fişe etc;
 formarea unor procedee speciale de învăţare, în funcţie de conţinutul şi complexitatea sarcinii;
 familiarizarea celor care se educă cu specificul şi cerinţele tehnicii de observare, experimentare;
 stimularea celor care se educă pentru stabilirea unor corelaţii între cunoştinţele asimilate prin treceri
succesive de la abstract la concret şi de la concret la abstract;
 familiarizarea cu unele strategii creative în rezolvarea sarcinilor de învăţare;
 adoptarea şi respectarea unui regim raţional de muncă şi odihnă.

- 3. Dezvoltarea prin exerciţiu a proceselor de cunoaştere a individului

Acest obiectiv se referă la ambele categorii de procese cognitive: la procesele de cunoaştere

senzorială, adică senzaţiile, percepţiile şi reprezentările, şi la procesele cognitive logice sunt gândirea,
memoria şi imaginaţia şi structura de personalitate creativitatea.
În legătură cu educarea proceselor cognitive senzoriale, de mare importanţă este realizarea unui
caracter organizat al percepţiei, după o anumită logică, astfel în cât să se ajungă la dezvoltarea spiritului de
observaţie.
Educaţia proceselor cognitive logice presupune eforturi deosebite întreprinse la nivelul tuturor
componentelor intelectului:
1. eforturi de perfecţionare a proceselor memoriei (memorarea, păstrarea şi reactualizarea) ,
a calităţilor memoriei (rapiditatea, trăinicia, fidelitatea), de dezvoltare a deprinderilor de memorare logică
prin realizarea de conexiuni între informaţii, fixarea lor prin mnemoscheme
2. eforturi de dezvoltare a operaţiilor gândirii (analiza, sinteza, abstractizarea, comparaţia,
generalizarea, concretizarea), de formare corectă a noţiunilor prin trecerea de la nivelul noţiunilor empirice la
nivelul celor ştiinţifice, de formare a judecăţilor şi raţionamentelor.

3. dezvoltarea imaginaţiei implică atenţia acordată ambelor forme (imaginaţia reproductivă

şi imaginaţia creatoare)

Un loc aparte în cadrul acestui obiectiv îl are şi dezvoltarea atenţiei în calitate de condiţie a vieţii
psihice şi a limbajului ca activitate psihică. Educarea atenţiei înseamnă educarea calităţilor ei, respectiv a
volumului atenţiei, a distribuţiei atenţiei, a stabilităţii şi adaptabilităţii. Limbajul este un instrument
intelectual fără de care nu este posibilă materializarea conţinuturilor gândirii. Unităţile gândirii, respectiv
noţiunile, judecăţile şi raţionamentele îşi au un corespondent la nivelul cuvintelor, propoziţiilor şi frazelor.
De aici necesitatea educativă a îmbogăţirii limbajului, grija continuă pentru cultivarea preciziei la nivelul
formei şi al conţinutului.

25
 - 4. Formarea unei motivaţii optime a activităţii de cunoaştere în general şi a învăţării
şcolare în special
Pe acest plan sunt importante formarea optimului motivaţional (adică pragul adecvat de mobilizare a
resurselor individului, prin raportare la dificultatea sarcinii - nici subestimare nici supraestimare),
dezvoltarea în timp a motivelor intrinseci de cunoaştere, a interesului pentru cunoaştere, a ordonării
motivelor în funcţie de importanţa lor.

- 5. Formarea unei concepţii despre lume

Concepţia despre lume reprezintă „un sistem de reprezentări şi idei despre natură, societate şi gândire,
despre om şi locul lui în univers, înţelegerea şi aprecierea de către om a sensului vieţii şi activităţii sale, a
sensului istoriei şi a destinului uman”( Ionescu M.1991).
Este un obiectiv de mare complexitate, la care contribuie toate componentele educaţiei, nu doar cea
intelectuală. Prin filtrarea tuturor experienţelor pe care le traversează şi prin asimilarea de informaţii şi
formarea de capacităţi, deprinderi din varii domenii (ştiinţele naturii, ştiinţele socio-umane, artele, filosofia)
elevii ajung la consolidarea unui sistem propriu de explicaţii şi convingeri privitoare la natură, om societate.
Concepţia despre lume joacă un rol deosebit de important în viaţa noastră, a tuturor, fiind o grilă de
interpretare a tot ce ni se întâmplă. „Filosofiile” personale despre om, soartă, devenire, viaţă, moarte etc. ne
ghidează raporturile cu ceilalţi şi cu noi înşine. Timpul a dovedit faptul că uneori, generalizarea unor filosofii
de viaţă greşite, ale unor persoane - cheie din societate a condus la dezastre umane ireparabile (Holocaustul,
de exemplu). De aceea educatorilor le revine dificila responsabilitate de a forma respectul pentru viaţă,
pentru om, grija pentru valorile autentice (iubirea, munca, sănătatea , onestitatea, curajul etc) în calitate de
constante ale concepţiei despre lume.

- 6. Formarea deprinderilor de igienă a muncii intelectuale

Igiena muncii intelectuale urmăreşte păstrarea sănătăţii fizice şi psihice a elevilor, educarea lor astfel încât
să-şi apere ei înşişi sănătatea fizică şi mintală. Atunci când vorbim despre igiena muncii intelectuale se au în
vedere doi indicatori de bază: spaţiul în care elevi desfăşoară activitatea intelectuală, precum şi timpul în care
are loc aceasta.

Iată câteva recomandări de igienă a muncii intelectuale:

Cu privire la spaţiul în care are loc:

 încăperea să aibă sursă de lumină/naturală sau artificială adecvată activităţi de învăţare, pentru toate
situaţiile în care elevii citesc, scriu, desenează etc.;
 mobilierul să corespundă fizicului vârstei copiilor şi elevilor; băncile, mesele să fie aşezate astfel
încât lumina naturală să vină din partea stângă a lor;
 aşezarea în bănci să fie astfel făcută încât cei cu statură mică sau cu unele handicapuri senzoriale să
fie în faţă; la grădiniţă însă, toţi copiii vor fi aşezaţi pe scăunele în timpul activităţilor, în formă de
semicerc, sau în alte moduri pentru ca educatoarea să-i poată cuprinde pe toţi cu privirea şi în acelaşi
timp să poată fi văzută în egală măsură;
 să fie asigurată o bună vizibilitate, pentru toţi elevii, la tablă şi la locul unde se expun materialul
didactic şi alte mijloace de învăţământ necesare unor demonstraţii în timpul lecţiilor, al activităţilor;
 să fie asigurată aerisirea sălilor de clasă, precum şi o temperatură adecvată în funcţie de anotimp.

Cu privire la timpul în care are loc activitatea intelectuală:

 activitatea şcolară zilnică a claselor primare să fie stabilită în programul zilnic al şcolii înainte de
amiază, când capacitatea de efort intelectual a elevilor este mai mare; aşezarea programului şcolar în
perioada amiezii sau după amiază este improprie unei solicitări intelectuale pe o durată de patru ore
pentru şcolarii din clasele primare;
 orarul zilnic al fiecărei clase trebuie să ţină seama de „curba de efort” a elevilor. În primele ore de
curs se trec discipline, pe cât posibil atractive şi interesante pentru elevi, dar care solicită un efort
mintal mai mic şi care îi introduc, treptat, într-un ritm mai susţinut de activitate intelectuală, la care
vor fi supuşi în orele de mijloc ale programului zilnic. Ultima oră de curs va fi dedicată unor
discipline atractive, relaxante, care permit realizarea unei odihne active, după efortul depus în ziua
respectivă;

26
  atât în timpul zilei de curs, cât şi în cadrul fiecărei lecţii vor fi introduse, la preşcolari şi la şcolarii
mici, şi activităţi relaxante, inclusiv sub forma unor jocuri (eventual didactice), care vor asigura

alternarea activităţii de învăţare cu cea de joc, fără a prejudicial unitatea fiecărei lecţii, precum şi
continuitatea firească şi necesară între activitatea intelectuală şi cea de joc, de divertisment, mai ales că şi
aceasta din urmă presupune, deseori şi un real efort intelectual din partea elevilor.

Greşeli care împiedică învăţarea autentică:

• Când te apuci de învăţat fără să te gândeşti dacă ceea ce înveţi este relevant pentru tine
• Cînd laşi stimulii externi sau gândurile să interfereze cu ceea ce înveţi
• Când nu te concentrezi total la procesul de învăţare
• Când nu implici toate simţurile în învăţare
• Când consideri că neimplinirile tale te definesc ca persoană
• Când nu eşti în concordanţă cu ritmul tău natural de învăţare
• Când nu aloci suficient timp pentru a procesa ceea ce ai învăţat
• Când nu îţi acorzi recompense creative pentru efortul de învăţare

E. P. Torrance (1962) conduite – indicatori ai creativităţii individuale pentru copii:

• îşi poate ocupa timpul fără a fi stimulat;
• preferă să se îmbrace în mod deosebit;
• merge dincolo de sarcinile trasate;
• este în stare să se amuze cu lucruri simple în moduri ingenioase;
• întreabă insistent „de ce” şi „cum”;
• îi place să organizeze jocuri în curtea şcolii;
• îi place să povestească despre descoperirile şi invenţiile lui;
• găseşte utilizări neobişnuite ale jucăriilor;
• nu se teme să încerce ceva nou;
• desenează în caietul său în timp ce profesorul dă indicaţii sau ţine lecţia;
• foloseşte toate simţurile în observaţie;

Metode de evidenţiere a potenţialului creativ:

Metoda analizei produselor activităţii elevilor, fiind evident că, de exemplu, talentul plastic se
vădeşte în primul rând în desenele, picturile, modelele pe care este în stare să le realizeze cineva, asa cum
talentul literar apare în primul rând în forţa expresivă a compunerilor lui literare.
Metoda biografică poate aduce informaţii suplimentare legate de persistenţa unor preocupări creative
si de eventualele performanţe deosebite obţinute de elev cu diferite prilejuri (concursuri, olimpiade, activităţi
extraşcolare etc).
Testele de creativitate pun în evidenţă o serie de caracteristici personale de genul celor descrise
anterior în legătură cu factorii instrumentali ai creativităţii. Ele îi solicită, de exemplu, subiectului să
realizeze într-un interval de timp determinat cât mai multe desene originale pornind de la figuri date, să
imagineze pentru aceste desene titluri “la care nu s-ar gândi nimeni”, să găsească utilizări multiple unui
obiect “banal” (de ex., o cărămidă), să conceapă cat mai multe ameliorări care s-ar putea aduce unui obiect
(de ex., un fier de călcat), să imagineze un alt fârşit al unei povestiri cunoscute etc.
(apud Jinga şi colab)

Material suplimentar:

Teorii despre dezvoltarea intelectuală

27
Behaviorismul.
În perspectiva acestei concepţii, psihologia se restrânge la o ştiinţă a comportamentului. Behaviorismul
pleacă de la premisa că învăţarea se produce prin asocierea unor stimuli cu anumite reacţii – asociaţionismul.
Toate actele gândirii şi ale limbajului sunt explicate ca relaţii între stimuli şi răspunsuri, acestea determinând
conexiunile dintre neuroni. Prin obişnuire şi prin repetiţie reacţiile se fixează.
Există două tipuri mai cunoscute de condiţionare:
condiţionare clasică (stimul-răspuns) al cărei reprezentant de seamă este I. P. Pavlov
S + S prim R
S + S prim R
S + S prim R
S prim R

S este stimulul specific, natural, adică mâncarea, iar S prim este stimulul nespecific, lumina Prin repetiţie
stimulul nespecific (S prim) se condiţionează, adică se învaţă.

condiţionare operantă, reprezentată în SUA de Watson şi Skinner ( pentru fixarea unei reacţii este
necesară intărirea ei, pozitivă sau negativă).
S R+ R prim

Behaviorismul constituie o concepţie destul de reducţionistă. Asimilând omul unui animal a simplificat
nepermis de mult obiectul de studiu – spiritul uman. Concepţia behavioristă despre învăţare a influenţat
teoria şi practica educativă, favorizând practici de învăţare precum repetiţia, întăririle pozitive sau negative
(pedepsele), exerciţiul etc.

Teoria genetic cognitivă şi structurală.

Autor: Jerome Bruner
Dezvoltarea intelectuală depinde de ambianţa culturală, de societate, care-i oferă omului mijloace de
acţiune, de reprezentare imaginativă, de simbolizare şi de comunicare. Conform lui Bruner, învăţarea umană
se realizează prin trei modalităţi fundamentale sau la trei niveluri:
 modalitatea activă, realizată de subiect prin acţiune asupra lumii înconjurătoare; se referă la
acţiuni materiale, motrice( caracterizează cunoaşterea în primii ani ai vieţii);
 modalitatea iconică, bazată pe organizarea vizuală şi pe folosirea unor imagini schematice (între 5
şi 7 ani mai ales);
 modalitatea simbolică, în care locul imaginilor este luat de simbolurile lor – cuvinte sau alte
forme de limbaj, care permit aplicarea de operatori – reguli de formare şi transformare – şi au o
mare capacitate de condensare.
În privinţa stării de pregătire pentru învăţare, Bruner consideră că orice subiect îi poate fi prezentat
copilului, indiferent de vârstă, dacă e structurat într-un anume fel: activ, iconic sau simbolic şi este accesibil
pentru vârsta respectivă. “Nu există motive să credem că nu poate fi predată orice temă, oricărui copil,
indiferent de vârstă” (Bruner, 1970, pag. 70).

Teoria învăţării cumulativ-ierarhice. Pentru R. Gagne, autorul teoriei menţionate, învăţarea este
determinată de anumite condiţii, care se divid în două mari grupe: condiţii interne şi condiţii externe ale
învăţării. Capacităţile iniţiale pe care le posedă un subiect sunt condiţiile interne ale învăţării, iar condiţiile
externe sunt cele din afara persoanei, a căror acţiune nu depinde de ea. Învăţarea necesită organizarea
condiţiilor externe, ţinându-se cont de cele interne.
Luând ca punct de plecare variabilitatea condiţiilor de învăţare, interne sau externe, Gagne afirmă că
există tot atâtea tipuri de învăţare; el sugerează o grupare a condiţiilor interne şi externe astfel încât să rezulte
opt tipuri de învăţare:
 învăţarea de semnale (reflexul lui Pavlov);
 învăţarea stimul-răspuns – situaţie în care cel care învaţă oferă un răspuns precis la un stimul
discriminat;
 înlănţuirea de mişcări (mersul pe bicicletă, înotul, scrisul);
 asociaţia verbală – învăţarea de lanţuri verbale;
 învăţarea prin discriminare – când elevul reuşeşte să diferenţieze stimuli relativ similari
(deosebirea dintre o insectă şi un păianjen);
28
  însuşirea de noţiuni – capacitatea de a da un răspuns comun la o clasă de stimuli;
 învăţarea de reguli, unde regula este înţeleasă ca un lanţ de două sau mai multe concepte(legi,
axiome, formule matematice);
 rezolvarea de probleme, prin combinarea a două sau mai multe reguli însuşite anterior (Gagne,
1975, pp. 59-60).

Teoria cognitivistă.
Psihologia cognitivă se centrează mai ales pe resorturile de prelucrare şi procesare a informaţiei, pe
modalităţile de „sporire” cognitivă prin exploatarea multitudinii de niveluri de operare a gândirii umane. În
acelaşi timp, paradigma cognitivistă se interesează şi de medierea cognitivă, respectiv de impactul pe care îl
au procesările de informaţie asupra unor componente precum sările emoţionale, procesele biochimice,
comportamentul ca întreg.

Ipostaze ale cunoştinţelor

- Cunoştinţele declarative, despre fapte şi evenimente, care sunt exprimate în enunţuri de tipul ce este
ceva; Cunoştinţele declarative sunt de obicei codate verbal sau imagistic şi sunt puse în evidenţă de
sarcini de reproducere sau recunoaştere;
- Cunoştinţele procedurale, care sunt cunoştinţe despre moduri de acţiune, exprimate în enunţuri de
tipul cum să faci ceva. “Definiţiile, taxonomiile, informaţiile despre relaţiile dintre obiecte,
caracteristicile unui obiect, legile naturii etc. sunt cunoştinţe declarative, în vreme ce algoritmii sau
euristicile de rezolvare a problemelor (de la scrierea unui eseu la rezolvarea unei ecuaţii diferenţiale),
cunoştinţele legate de modul de utilizare a unui instrument sau dispozitiv sunt cunoştinţe
procedurale” (Miclea, Lemeni, 1999, p.70).
- cunoştinţele condiţionale sau strategice. Aceste cunoştinţe se referă la condiţiile acţiunii; cunoştinţele
condiţionale au în vedere întrebările “când?” şi “de (pentru) ce?”; acest tip de cunoştinţe sunt cele mai
neglijate de şcoală. Se pare că aceste cunoştinţe sunt cele responsabile de transferul învăţării.
Exersarea deliberată în procesul didactic a cunoştinţelor procedurale ar asigura în bună măsură
integrarea optimă dintre cunoştinţele explicite şi cele implicite ale spaţiului formal, nonformal şi
informal.
Prin educaţia intelectuală elevii trebuie să posede nu informaţii pur şi simplu, ci informaţii despre felul
cum se accede la informaţii, cum se prelucrează, cum se interpretează. Cunoştinţele despre cunoaştere se
numesc metacunoştinţe sau metacunoaştere (cf. Miclea, 1998). Cunoştinţele despre modul de organizare şi
producere a cunoaşterii poartă numele de metacunoştinţe sau de metacunoaştere. După cum remarcă
psihologii cognitivişti (Miclea, Lemeni, 1999, p. 83), de regulă metacunoaşterea nu este abordată explicit la
nivelul conţinuturilor, ci mai mult implicit, involuntar; profesorul nu îşi propune să predea metacunoştinţe,
aşa încât elevii sunt nevoiţi să “ghicească” singuri cum trebuie abordat un anumit conţinut. Cu toate că sunt
foarte importante, metacunoştinţele se dobândesc nesistematic, chiar la întâmplare şi de cele mai multe ori
inconştient de către cei instruiţi.

Metacogniţia este un concept psihologic care se referã la cunoaşterea de cãtre subiect a particularitãţilor
propriului său sistem cognitiv. Capacitatea metacognitivã vizeazã, prin urmare, posibilitãtile de
conştientizare şi de control ale propriilor procese de gândire şi învãţare.

Educatia capacităţilor metacognitive începe din primii ani ai şcolii şi include iniţierea elevilor în strategii de
analizã criticã a propriului mod de gândire, precum şi în strategii menite sã dezvolte “comportamentul
interogativ” (încurajarea si antrenarea elevilor în a formula întrebãri cât mai pertinente despre universul
exterior şi despre propria lor persoanã; cultivarea preocupãrii pentru propriul comportament interogativ:
“Am avut de pus o întrebare buna pe ziua de astazi?”). Pentru a le dezvolta capacitatea de autoanalizã a
propriilor acţiuni de învãţare, profesorii le pot solicita elevilor, de exemplu, sã relateze cum au încercat sã-şi
soluţioneze problemele de învăţare, înainte de a cere ajutorul pentru rezolvarea lor. Alteori li se sugereazã sã
colaboreze cu un alt coleg în acţiuni de monitorizare reciprocã a activităţilor de învãţare. (apud Jinga şi
colab)

„Laud abecedarul pentru că este cea mai cutremurătoare de conştiinţă carte.

Ideea că orice cuvânt e compus din litere mi se pare de natură divină.
Litera, calitate absolută, alăturată literei, niciodată nu naşte cantitate, ci numai vis, ci numai sens.
Unicitatea alăturată unicităţii naşte unicitate.

29
 Laud abecedarul pentru că, tăindu-ţi geamătul primordial şi smulgându-ţi limba degustătoare, nu te
lasă, ah, slut de ele.
Semnul nu distruge obiectul semnificat.
Memoria nu repetă, ci adaugă.
Memoria e o înflorire a ramurii.
Memoria poartă şi numele de Timp.
Taurii înţelesului sunt singurii care împung.
Numai calitatea poate fi distrusă pentru că numai ea poate fi trăită.
Numai cuvântul are litere fără să aibă posesiune.
Partea e o posesiune a întregului.
Literă de literă nu creează un întreg ci un sens.” (Lauda abecedarului, Nichita Stănescu)

Curs 7

Educaţia morală

„...cerul înstelat deasupra-mi şi legea morală în mine”(I. Kant)

Educaţia morală ar putea fi definită astfel: „crearea unui cadru adecvat interiorizării componentelor
moralei sociale în structura personalităţii copilului”.

Moralizarea fiinţei este una dintre sarcinile perene ale educaţiei. Prin procesul educaţiei morale se
urmăreşte încorporarea şi punerea în act a valorilor morale purtate de societate. Ce este morala ?
(mor, moris = obicei, morav, uz). Este element de specificitate umană, este ceea ce ne diferenţiază
de alte specii. Kant spunea că actul uman şi actul moral sunt identice.

O definiţie de manual foarte întâlnită a moralei ne-o prezintă ca fiind formă a conştiinţei sociale
integrând regulile, normele nescrise, valorile, idealurile prin care se reglementează relaţiile între
oameni; Pe lângă morală, mai există şi alte forme ale conştiinţei sociale precum ştiinţa, arta,
filozofia, religia.

Conţinutul moralei se concretizează în idealul moral, valorile, normele şi regulile morale. Toate
aceste componente constituie structura sistemului moral.

Idealul moral reprezintă imaginea perfecţiunii din punct de vedere moral. Esenţa idealului moral se
manifestă prin valorile, normele şi regulile morale.
Valorile morale reflectă anumite cerinţe şi exigenţe generale, ce se impun comportamentului uman
în virtutea idealului. Exemple de valori: patriotism, atitudine faţă de democraţie, libertate,
onestitate, cinste, responsabilitate, eroism, cooperare, modestie. Valorile au un caracter polar,
fiecărei valori corespunzându-i o antivaloare (necinste, egoism, individualism, nesinceritate,
indisciplină).

Aristotel- Etica Nicomahică- Virtutea ca medie între două excese.

Virtuţile nu sunt talente ascunse pe care omul le are fără să ştie, ele se formeazã prin exerciţiu. Şi
tot prin exerciţiu se păstreazã. (Virtutea ca habitus)
Aristotel trateazã pe rând despre:a) generozitate b) mărinimie c) grandoarea sufletească d) blândeţe
(e) sociabilitate f) modestie g) comportamentul în discuţiile prieteneşti h) pudoare.

30
Valorile morale fundamentale sunt:
1. Binele: util pentru un scop/o fiinţă, eficacitate, bunăstare, succes în afaceri (dar nu cu orice
mijloace, oricum);
2.Adevărul moral: opusul minciunii, ipocriziei, vicleniei, duplicităţii, etc.;
3.Iubirea aproapelui : respect, preţuire, bunătate, blândeţe, compasiune, milă;
4.Dreptatea : echitate, raţiune, corectitudine, civism, etc;
5.Omenia : umanism, onestitate, sinceritate, modestie, etc;
6. Datoria şi obligaţia morală: a munci, a ajuta pe cei din jur, a fi generoşi, a fi cinstiţi, acultiva
prietenia, justiţia, a urma binele, a evita răul.

Normele, preceptele şi regulile morale sunt considerate ca fiind modele sau prototipuri de
comportare morală (exemplu: să nu minţi, să nu ucizi)

Moralitatea este morala în act, morala subiectivă, rezultatul interiorizării valorilor şi normelor
morale obiective. Trecerea de la morala obiectivă la moralitate se realizează cu ajutorul educaţiei
morale.

Raportul faţă de norme poate lua mai multe chipuri enunţate în termeni ca anomie (fără lege, în
afara legii), heteronomie (legea impusă de alţii), socionomie (legea derivând din societate),
autonomie (legea impusă din sine). Eteronomia este o moralitate externă. Finalitatea ei este
libertatea, moralitatea ca responsabilitate individuală. Socionomia apare când judecăţile sunt
formate şi modelate prin relaţionarea cu alţii, la nivel social.

Modele psihopedagogice ale formării valorilor morale

Alegerea acestor modele nu este întâmplătoare. Toate au avut consecinţe practice remarcabile în
spaţiul european şi american, sunt considerate repere fundamentale nu doar din punctul de vedere
al teoriei psihologice, dar mai ales al pedagogiei, al transformării şi implementării lor în şcoală.

1. Modelul lui Jean Piaget (psiholog elveţian 1896-1980 ) În „Judecata morală la

copil”

Piaget distinge 2 stadii importante în formarea moralităţii:

Stadiul realismului moral, al moralei ascultării, al moralei heteronome ( hetero - diferit; regula
este la altul, diferit de mine); corespunde vîrstelor 3,4 ani -7, 8 ani, cu prelungire până spre 11 ani);
relaţia adult - copil are un caracter unilateral şi inegal (adultul este sursa tuturor regulilor ce
trebuie respectate); copilul priveşte regulile ca existând în sine, independent de conştiinţa sa
(regulile îi apar ca reale, de aici noţiunea de „realism moral”)

Stadiul cooperării (sau al autonomiei) începe să se contureze începând cu vârsta de 8 ani, într-o
lungă perioadă de tranziţie; practic, în perioada 9 - 12 ani avem o prelungire a moralei ascultării;
spre 12 ani respectul devine mutual, reciproc, normele morale se interiorizează devenind mobiluri
ale conduitei. După 12 ani regulile morale se codifică, devin legi.
Autonomia nu este posibilă decât în condiţiile cooperării cu celălalt. „Autonomia nu apare decât ca
o reciprocitate, când respectul mutual este atât de puternic încât individul simte din interior nevoia
de a trata pe altul aşa cum el ar dori să fie tratat de altcineva”.

2. Modelul lui Lawrence Kohlberg

Adept şi continuator al teoriei marelui Jean Piaget, Lawrence Kohlberg este integrat abordării
cognitiviste a dezvoltării morale. El susţine, asemeni psihologului elveţian, construirea stadială a

31
moralităţii. Există, conform teoriei lui, trei stadii de dezvoltare morală, fiecare cu câte două
substadii:

Stadiul preconvenţional (4 -10 ani), în care comportamentul moral este extrinsec, justificat prin
evitarea pedepsei sau obţinerea recompenselor (cele două substadii sunt „moralitatea ascultării ”
şi „hedonismul instrumental naiv”);

Al doilea stadiu este stadiul convenţional (10 – 15, 16 ani ) care lărgeşte reperele de analiză a
regulii morale la grupurile semnificative pentru copil (familie, prieteni de joacă, colegi de clasă)
conform principiului „respect regula morală pentru a primi aprobarea grupului sau a evita
dezaprobarea lui”. (substadiul 3 moralitatea bunelor relaţii) ; regula este considerată o necesitate ce
reglementează conduita tuturor, moralitatea este menţinută prin autoritate (substadiul 4 moralitatea
legii şi ordinii)

Ultimul este stadiul postconvenţional (după 16 ani sau niciodată), al interiorizării complete a
normelor morale, al acceptării democratice a legii;
- substadiul moralităţii contractuale - legea nu este intangibilă, ea poate fi schimbată prin mijloace
democratice
- substadiul moralităţii principiilor individuale de conduită vizează păstrarea respectului de sine,
adoptarea principiului conform căruia viaţa autentică nu se poate baza decât pe comportamente
morale. Individul are propriul sistem de valori morale solide, cu ierarhizări valoroase. Judecata
de sine este mai puternică decît judecata externă

Există şase motive diferite ce explică comportamentul moral al fiecărei vârste din perspectiva
teoriei lui Kohlberg (Marin Călin,1996):
Substadiul 1 Respectarea regulii morale pentru a evita pedeapsa ( „moralitatea ascultării ”)
Substadiul 2 Respectarea regulii morale pentru a obţine recompense („hedonismul instrumental”)
Substadiul 3 Respectarea regulii morale pentru a evita dezaprobarea celorlalţi apropiaţi (familie,
grup de prieteni, profesori); a avea grijă de alţii, a menţine reguli conforme cu binele stereotip.
Substadiul 4 Respectarea regulii morale pentru a evita blamul societăţii (obligativitate şi datorii faţă
de lege şi instituţii, îndeplinirea datoriilor pe care ţi le-ai asumat);
Substadiul 5 Respectarea regulii morale pentru a păstra respectul altora faţă de noi (moralitatea
contractului personal cu societatea, apărarea drepturilor individuale şi colective, conştientizarea
priorităţii valorilor);
Substadiul 6 Respectarea regulii morale pentru a ajunge la respect de sine, pentru a evita
autoblamarea (moralitatea principiilor individuale de conduită); a urma principiile etice alese liber;

Autorul a ajuns la aceste rezultate analizând răspunsurile subiecţilor cercetării la mai multe
probleme ce prezentau sarcini implicând alegerea între două valori morale conflictuale. El anumit
aceste probleme dileme morale. Instrumentul cel mai eficace de dezvoltare morală este dilema
morală, (considera Kohlberg), care solicită elevii în a da răspunsuri şi mai ales în a argumenta
alegerea făcută. Argumentarea este cea care hotărăşte localizarea într-un anumit stadiu al dezvoltării
morale.
O dilemă renumită este cea a lui Heinz (Heinz fură medicamentul miraculos pentru a-şi salva soţia
de la moarte)

Criticile teoriei lui Kohlberg nu au întârziat să apară :

o Dilemele morale sunt rezolvate în contexte abstracte; judecata morală şi comportamentul
moral sunt aspecte diferite; simpla afirmaţie corespunzătoare unui stadiu înalt de moralitate
nu este garantul comportamentului în viaţa de zi cu zi.
o Nu există date privind fidelitatea rezultatelor, stabilitatea lor în timp.

32
 o Nu s-au luat în considerare diferenţele de socializare dintre băieţi şi fete; este probabil ca în
raţionamentele lor fetele să se bazeze pe grijă, devotament, în timp ce băieţii să ia drept
normă echitatea şi justiţia.

Obiectivele educaţiei morale

Ca sarcină globală, educaţia morală urmăreşte formarea personalităţii morale, a omului moral. Cele
mai cunoscute obiective sunt formarea conştiinţei morale şi formarea conduitei morale.

Formarea conştiinţei morale presupune realizarea următoarelor obiective particulare: formarea

reprezentărilor, noţiunilor şi judecăţilor morale, precum şi a convingerilor morale.
Formarea conştiinţei include- din punct de vedere psihologic- trei componente: cognitivă, afectivă
și volițională.

Cognitiv: cunosc sensul noțiunilor și regulilor morale.

Afectiv: am sentimente morale, am adeziune afectivă pentru norme.
Volitiv: acționez, duc la îndeplinire cerințele normelor morale.

Componenta cognitivă se referă la informarea copilului cu conţinutul valorilor, normelor şi

regulilor morale. Ea se realizează prin instruire morală. Acceptarea imperativelor moralei sociale
presupune cu necesitate cunoaşterea şi înţelegerea de către copil a sensului şi cerinţelor pe care
societatea le-a consemnat în elementele propriului sistem moral.
Rezultatele acestei cunoaşteri se concretizează în fomarea reprezentărilor şi noţiunilor morale.
Reprezentarea morală este o reflectare sub formă de imagine intuitivă a ceea ce este caracteristic
unui complex de situaţii şi fapte morale concrete in care copilul a fost angrenat. Prin generalizare şi
abstractizare se ajunge deci la noţiunea morală. Ea reflectă ceea ce este esenţial şi general unei
clase de manifestări morale, pe care o normă sau regulă morală le cuprinde, caracterul apreciativ
exprimându-se prin judecata morală.
Componenta afectivă presupune formarea sentimentelor morale, de adeziue față de norme.
Componenta volitivă (conativă) presupune cultivarea unor trăsături de voință.

Din interiorizarea cognitivă, afectivă și volițională rezultă formarea convingerilor morale, adică
apariția unor idei forță, a unor principii puternice după care ne ghidăm.

Formarea conduitei morale subinclude obiectivele:

 Formarea deprinderilor și obișnuințelor de comportare morală (a fi politicos, a avea bune
maniere)
 Formarea trăsăturilor pozitive de caracter: curaj, integritate, onestitate.

Conţinutul educaţiei morale (Moise, Cozma 1996) se concentrează în jurul a trei categorii de
norme, valori, atitudini:
Educaţia atitudinii faţă de propria persoană (sau dobândirea virtuţilor personale)
Educaţia atitudinii faţă de alţii
Educaţia atitudinii faţă de societate, ca entitate ce depăşeşte limitele şi durata vieţii individuale
(sau dobândirea sentimentelor sociale); la acest nivel se integrează şi educaţia naţională, educaţia
patriotică, civică şi educaţia pentru umanitate.

Metodele şi procedeele didactice de educaţie morală se vor corela cu laturile ce urmează să se

formeze, cu particularităţile de vârstă şi individuale. Evantaiul metodologic este larg:
supravegherea, exemplul moral, povestirea, exerciţiul (ordin, dispoziţie, rugăminte, avertisment,

33
interdicţie), aprecierea, aprobarea (acord, laudă, recompensă), dezaprobarea (somaţie, admonestare,
observaţie, mustrare, pedeapsă morală), convorbirea, dezbaterea, conferinţa etc.

Temă de discuţie: Pedeapsa corporală în şcoală şi acasă

Eirick Prairat (1997) forme ale pedepselor:

• Pedeapsa-ispăşire, concretizarea acesteia fiind purificarea, salvarea sufletului prin

suferinţa fizică a corpului omenesc;
• Pedeapsa-semn asociată corpului marcat fizic, care trebuie să poarte pecetea greşelii
săvârşite („ hoţului i se va tăia braţul...”);
• Pedeapsa- exerciţiu priveşte dresarea, manipularea corpului prin realizarea de
activităţi chinuitoare fizic, pentru întărirea spiritului de disciplină şi călirea voinţei;
• Pedeapsa- izolare presupune ostracizarea, alungarea, dez-integrarea socială a
persoanei. Ea va fi ţinută separat de comunitate în locaţii speciale, cum ar fi
închisorile.

Recompensa

• Este eronat să credem că recompensarea comportamentelor elevilor ne face să fim

educatori sau părinţi mai buni, întrucât copiii se bucură la administrarea lor.
• Încă din anii 70 Edward Deci a adus dovezi în sprijinul ideii că oferirea
recompenselor nu este un proces inocent.
• ”cele mai bune recompense sunt atenția, lauda și iubirea” și acestea trebuie
refuzate ”când copilul se poartă urât… până când spune că-i pare rău”, moment
în care iubirea revine.

Contrariul lui a fi imbecil din punct de vedere moral este a avea conștiință. Dar conștiința nu se
câștigă la tombolă și nici nu pică din cer (...). Adevărat, admit că pentru a reuși să avem conștiință
ne sunt necesare unele însușiri înnăscute, ca acelea trebuincioase pentru a aprecia muzica sau pentru
a ne bucura de artă. Și presupun că ar mai fi favorabile și anumite condiții sociale și economice,
fiindcă unuia care s-a văzut din leagăn privat de cele necesare omului este greu să-i pretinzi aceeași
ușurință în înțelegerea unei vieți bune ca și celor care au avut parte de o soartă mai bună. Dacă
nimeni nu te tratează omenește, nu-i de mirare să capeți apucături de animal. Dar odată acordat
acest minimum, cred că restul depinde de atenția și efortul fiecăruia.

În ce constă această conștiință care ne va lecui de imbecilitatea morală? În principal, ea rezidă în

următoarele aspecte:
o Să știm că totul nu ne este indiferent pentru că vrem realmente să trăim și încă să trăim
bine, omenește bine.
o Să fim dispuși a observa dacă ceea ce facem corespunde sau nu cu ceea ce într-adevăr
vrem.
o Pe baza practicii, să dezvoltăm treptat bunul gust moral, astlfel încât să existe anumite
lucruri care să ne repugne în mod spontan dacă ar fi să le facem
o Să renunțăm a căuta alibiuri care să ascundă faptul că suntem liberi, și, prin urmare, în
mod raționar responsabili de consecințele actelor noastre”.
Fernando Savater, Etica pentru Amador

34
Cursul 8

EDUCAȚIA ESTETICĂ

“O operă de artă este un popas de frumuseţe într-o lume urâtă sau indiferentă. Prin artă se introduce într-un
punct al lumii o valoare care lipseşte restului ei. Cine se apropie de o operă artistică are conştiinţa limpede
că pătrunde într-o lume deosebită de aceea a percepţiei comune şi a vieţii practice. Caracterul etero-cosmic
al oricărei creaţii de artă este absolut evident. Funcţiunea pe care arta o îndeplineşte rezultă de altfel din
această însuşire a ei, prin care sufletul omenesc se întregeşte, exercitându-se într-un fel de activitate pe care
restul lumii n-are prilejul s-o determine.” – Tudor Vianu, Estetica

Notă: Mulțumiri domnului profesor Constantin Cucoș pentru unele informații din acest curs.

Esteticul - dimensiune existențială a omului

Omul ființează si se desfasoară nu numai în conformitate cu mobiluri intelectiv-practice, ci si în
concordanta cu legile frumosului, ale armoniei si coerentei esteticului din natura, societate si opera de artă.
Într-un anumit sens, existenta umana poate deveni "opera de arta"' în masura în care omul îsi ia drept model
idealitatea constitutiva a artisticului si exemplaritatea câmpului valoric, care tind sa se insinueze în
conduitele lui cele mai firesti.

Întrebare: Care este părerea dumneavoastră: Viața imită arta sau arta imită viața?

Viata cotidiană sta, într-o mare masură, sub zodia esteticului. Ne întâlnim la tot pasul cu obiecte, activitati
ce poarta pecetea lui. Contactul cu operele de arta, design-ul vestimentar sau al bunurilor de consum,
arhitectura sau spatiul ambiental, o parte din activitatile noastre diurne, participarea la ceremoniile cele mai
diverse impun o pregatire atenta pentru a recepta valorile estetice. Chiar si educatia presupune un registru
estetic.

Întrebare: Sunteti de acord că există un conținut comun tuturor culturilor în privinta operelor de
arta și că doar forma de reprezentare diferă? Argumentați raspunsul!

Tema: Comentati dictonul: "de gustibus non disputandum"

Daca s-a vorbit si se mai vorbeste înca de un analfabetism scolar, trebuie luat în seama, si un alt tip de
analfabetism, mai subtil si ascuns, dar mult mai periculos - si anume, "analfabetismul estetic", adica
incapacitatea de a sesiza si vibra în fata frumosului, insensibilitatea fata de inefabilul artei.

Tema: Indicati câteva posibile consecinte ale lipsei sau precaritatii educatiei estetice din scoala sau/si
societate.
Daca exista o criza în arta, ea nu tine de creatia artistica, ci, mai degraba, de receptivitatea noastra fata
de acest fenomen. Invocata "criza a artei" este, de fapt, o criza de comunicare, o criza a sensibilitatii care
nu se adapteaza noilor modalitati expresive. De aceea, e nevoie de o reconstructie permanenta a
sensibilitatii noastre receptive. Sa nu ne asteptam din partea artistilor la concesii facute preferintelor si
gustului "marelui" public. Adevarata arta evolueaza prin elita creatoare care sparge canoane si forteaza
gustul încetatenit.
Întrebare: Sunteți de acord cu ideea de “criză a artei”?

Stimularea spiritului copiilor prin intermediul artelor constituie o obligație. Artele reprezintă o componenta
indispensabila a unei pedagogii interactive, care valorizeaza dispozitiile si creativitatea elevilor. Nu numai

35
emisfera stânga se cere a fi antrenata, ci si cea dreapta, care vizeaza afectivitatea, spontaneitatea crea tiva.
"Exista deci între ceea ce este artistic si ceea ce este cerebral o complicitate ale carei efecte pot fi
considerabile" (Racle, 1983, p. 149).
Valentele emotional-estetice pot fi potențate nu numai prin intermediul disciplinelor de profil, ci prin
toate activitatile instructiv-educative, fapt ce reclamă pregatirea tuturor educatorilor în direcția formării
propriei sensibilități, dar si pentru formarea sensibilității elevilor, în vederea receptării semnificațiilor
estetice.
Întrebare: Ce fel de valențe estetice deține disciplina pe care o veți preda?

Educația estetica nu trebuie confundata cu educatia artistica. Din punctul de vedere al continutului,
educatia estetica are o sfera mai larga, incluzând frumosul din natura, societate si arta; educatia artistica
vizeaza doar frumosul din opera de arta. Din punctul de vedere al finalitatilor, educatia estetica îsi propune
formarea receptivitatii si creativitatii estetice, pe când educatia artistica are în vedere dezvoltarea si
cultivarea capacitatilor creative în registrele metodice, specifice fiecarei arte. Din punctul de vedere al
formelor de realizare, educatia estetica se desfasoara, cu preponderenta, sub forma unor activitati teoretico-
informative, pe când educatia artistica se deruleaza mai mult pe un traiect practic-aplicativ. Pâna la un
anumit punct, educatia artistica este recomandata tuturor elevilor. Dar ea va fi acordata, de catre cadre
didactice specializate, doar acelor elevi care au probat o competenta creativa în ramura unei arte, cu alte
cuvinte, ea se dovedeste a fi necesara mai mult viitorilor artisti.

Conţinutul educaţiei estetice

a) valorile estetice din operele literar artistice, de critică literar-artistică;
b) limbajele şi modalităţile de expunere a artelor, literaturii, arhitecturii şi a altor domenii care
operează cu valori estetice;
c) sistemul de informaţii estetice privind genurile şi stilurile operelor estetice şi autorilor de creaţie
estetică;
d) convingerile şi sentimentele estetice, simţul şi gustul estetic incluse în operele artistice, în istoria
artei şi critica estetică;
e) priceperile şi deprinderile de promovare şi creaţie estetică;
f) valorile estetice, convingerile şi sentimentele estetice, priceperile şi deprinderile incluse în
activităţile extradidactice – cercuri literar- artistice, muzeele şi expoziţiile de creaţie artistică, serbările
literar-artistice, drumeţiile, vizitele, excursiile etc.;
g) valorile estetice cuprinse în cadrul design-ului industrial, comercial etc.

În Grecia antică frumosul era contopit cu binele şi utilul. Platon utilizează pentru fuziunea dintre frumos şi
bine temenul de kalon-kagathon.

Categoriile estetice: frumosul, graţiosul, sublimul, urâtul, tragicul, comicul, satiricul, ironicul,
sarcasmul, grotescul, fantasticul, absurdul.

După Schelling, frumosul este „Infinitul prezentat de o manieră finită.”

OBIECTIVELE EDUCATIEI ESTETICE

Educația estetică este o componentă a educației integrale care urmărește modelarea specifică a
pesonalității prin formarea calităților estetice, prin intermediul valorilor estetice ale frumosului din
toate sferele în care se manifestă- din artă, îndeosebi, din societate și din natură (Bontaș, I.,
Pedagogie-tratat, Ed. Bic All, București, 2001)

Dacă universul cotidian ți se pare sărac, nu-l acuza pe el, spunea poetul german R. M. Rilke; acuză-
te pe tine și spune-ți că nu ești destul de pregătit pentru a evoca bogățiile lui, căci pentru creator nu
există nici un loc sărac și indiferent. (Momanu, M., Introducere în teoria educației, Polirom, 2002,
p. 93)

36
Sunt identificate două categorii de obiective care vizează:
 formarea capacității de a aprecia valorile estetice în calitate de receptor-consumator de
frumos;
 dezvoltarea capacității de a crea valori estetice-ipostaza de creator de frumos (cf. Momanu,
M., Introducere în teoria educației, Polirom, 2002, p. 96)

Arta dezvoltă sentimentul libertății, atât prin actul creator, cât și prin cel de receptare (Momanu,
M.).

Educarea atitudinii estetice. Atitudinea estetică se exprimă printr-un ansamblu de reacții

spirituale ale ființei umane față de valorile estetice (ale naturii, societății și artei).

Principalele componente ale atitudinii estetice sunt gustul estetic, judecata estetică, idealul estetic,
sentimentele și convingerile estetice.

Gustul estetic reprezintă capacitatea de a reacţiona spontan printr-un sentiment de satisfacţie sau
insatisfacţie fată de obiectele si procesele naturale, de actele şi realizările umane sau de operele de
artă, privite toate ca obiecte ale însuşirii estetice a realităţii de către om. Reacţia de gust estetic se
declanşează în momentul contactului cu valorile estetice şi se manifestă sub forma unei dispoziţii
sau trăiri subiective. Prezenţa gustului se exprimă prin sensibilitate la tot ce este frumos, prin
capacitatea de orientare şi alegere în concordanţă cu legile frumosului .
Gustul estetic aparţine prin excelenţă sensibilităţii şi imaginaţiei, fapt pentru care nu poate fi
întotdeauna argumentat din punct de vedere teoretic, deşi se bazează pe anumite criterii uneori
imposibil de exprimat pe plan logic. De aceea gusturile sunt diferite de la un individ la altul, fiind
dependente de structura personalităţii, condiţiile de viaţă, experienţa acumulată şi mai ales de
rezultatul educaţiei şi al climatului cultural în care trăieţte omul. Trăsăturile de personalitate,
înnăscute sau dobândite, reprezintă doar premisa apariţiei, evoluţiei şi diversificării gusturilor.
Acţiunea educaţională nu-şi propune să uniformizeze gusturile, dimpotrivă, luând în consideraţie
spontaneitatea şi individualitatea ce le caracterizează să urmărească dezvoltarea şi formarea lor în
conformitate cu structura şi experienţa personalităţii fiecărui elev.

Judecata estetică reprezintă un aspect psihic de natură intelectuală care constă în capacitatea de
apreciere a valorilor estetice pe baza unor criterii de evaluare. Ea se exprimă sub forma unor
propoziţii ce condensează impresii argumentate şi întemeiate pe criterii de apreciere a frumosului.
Dacă la nivelul gustului estetic se consemnează prezenţa sau absenţa plăcerii, la nivelul judecaţii
intervine argumentarea şi motivarea acelei reacţii, se realizează o intelectualizare a gustului estetic.
Criteriile folosite în vederea argumentării şi motivării pot fi estetice şi extraestetice, acestea din
urmă putând fi de natură filozofică, sociologică, politică, ideologică, pe prim plan situându-se
bineînţeles, cele estetice, celelalte fiind implicate şi subsumate acestora.

Idealul estetic este constituit dintr-un ansamblu de teze, principii şi norme teoretice care imprimă o
anumită direcţie atitudinii estetice a oamenilor aparţinând unei epoci, naţiuni sau categorii sociale.
Idealul reprezintă ceea ce este specific, dominant în diversitatea gusturilor estetice şi se exprimă
prin principii care se impun şi acţionează la nivelul unei epoci istorice. Fiind specific unei întregi
epoci istorice idealul înglobează o imensă experienţă socială şi are o relativă stabilitate .

Sentimentele estetice însumează o configuraţie de emoţii, rezultat al unor trăiri mai profunde şi de
durată a frumosului din natură, societate şi artă. Sentimentele estetice reprezintă cea mai înaltă
formă de trăire a frumosului. Ele îşi pun amprenta asupra întregii personalităţi. Profunzimea şi
durata trăirii diferă de la un individ la altul, fiind determinată de categoria (tipul) valorii estetice şi
de structura personalităţii. Se disting emoţii simple, înnăscute, cu rezonanţă biologică (bucurie,

37
tristeţe, durere) şi emoţii complexe, specific umane (regretul, dorul, mila, extazul, nostalgia etc.),
toate fiind provocate de receptarea valorilor estetice.

Convingerile estetice sunt idei despre frumos care au devenit mobiluri interne, orientând şi
călăuzind preocuparea omului în vederea asimilării şi introducerii frumosului în modul său de viaţă,
în relaţiile sale cu lumea şi semenii săi. Se poate spune că atitudinea estetică reprezintă rezultatul
fuziunii componentelor amintite. Ea se manifestă în mod specific de la un individ la altul.

Formarea trebuințelor estetice. Trebuințele estetice vizează obiective legate mai ales de sfera
motivational – afectivă. Cele mai importante dintre acestea sunt: formarea stilului estetic de viata,
crearea unui spatiu intim, compensator si psihoterapeutic si formarea sensibilitatii estetice.

Dezvoltarea aptitudinilor creatoare în diferite domenii ale artei. Dezvoltarea

aptitudinilor, intereselor si înclinatiilor elevilor reprezinta un obiectiv important al scolii. În ceea ce
priveste aptitudinile artistice, educatia estetica urmareste atât depistarea acestora de la vârsta cea
mai frageda, cât si asigurarea conditiilor si mijloacelor necesare pentru dezvoltarea lor. Indiferent
despre ce fel de aptitudini este vorba – muzicale, literare, coregrafice, plastice etc. – toti copiii, cu
mici exceptii, sunt capabili sa asculte muzica, sa recite, sa deseneze sau sa danseze. Nu toti
desfasoara aceste activitati în acelasi grad, între ei existând deosebiri calitative evidente.
Cunoasterea acestor deosebiri este indispensabila pentru desfasurarea educatiei estetice în cadrul
scolii. Aptitudinile artistice, ca de altfel orice aptitudine, se dezvolta prin exersare. De aceea sarcina
scolii consta în initierea elevilor de timpuriu cu tehnicile diferitelor arte, antrenarea lor la exercitiile
de creatie, studierea manifestarilor fiecarui elev si stimularea initiativelor artistice, iar în cazul unor
semne promitatoare îndrumarea elevilor spre scolile speciale de arta. La vârsta adolescentei, când
elevii devin constienti de aptitudinile lor si de rolul exercitiilor în dezvoltarea capacitatilor lor, ei
vor fi îndrumati si stimulati treptat spre un proces de autoeducatie în domeniul artistic preferat.
Antrenarea elevilor în exercitii sistematice, specifice domeniului artistic pentru care ei dovedesc
aptitudini si conducerea lor cu tact reprezinta o dovada a maiestriei pedagogice.

Principiile educaţiei estetice (după Constantin Cucoș)

 Principiul educaţiei estetice pe baza valorilor autentice;

 Principiul receptării creatoare a valorilor estetice;

 Principiul perceperii globale, unitare a conţinutului şi formei obiectului estetic;

 Principiul înţelegerii şi situării contextuale a fenomenului estetic.

Material suplimentar

Scrierea frumoasă
Această deprindere se poate realiza la nivelul ariei curriculare Limbă şi comunicare, având ca
obiective:
• Dezvoltarea capacităţii scrierii frumoase;
• Realizarea unor teme, compuneri, notiţe model.
,,Scrisul - pictura vocii”, după cum frumos se face remarca într-un proverb latin, este, în bună
măsură, şi pictura sufletului, a eului intim al fiecăruia. ,,Spune-mi cum scrii, ca să-ţi spun cine eşti”

38
nu este un proverb lipsit de importanţă. Furaţi de jocul de-a cuvintele, ca profesori de limba şi
literatura română, apare tentaţia unei întrebări: cum să-i învăţăm scrierea pe elevii noştri, aşa încât,
şi prin scris să fie frumoşi? Răspunsul apare simplu la prima vedere: învăţându-i scrierea corectă şi
frumoasă (în contextul nostru, caligrafică), pentru ca apoi, fără rigiditate să permitem manifestarea
stilului de scriere propriu fiecăruia. Simplu în aparenţă, dar dificil de realizat.

Aflată la limita dintre artă şi ştiinţă, caligrafia a pendulat de-a lungul anilor între disciplinele
artistico-plastice şi cele umaniste. În această ultimă formulă o putem găsi în programele de
învăţământ în vigoare ca parte a limbii române, alături de citire-scriere, comunicare, lectură şi
gramatică. Raţiunea acestei regrupări de discipline este evidentă: nu poate fi ruptă scrierea frumoasă
de cea corectă.

Kitsch, cuvînt german intraductibil, intrat ca atare în fondul de termeni internationali ai esteticii si uti-
lizat pentru a desemna arta de prost gust, pseudoarta, ca si prostul gust în general. Kitsch-ul semnifică
arta-surogat, precum si toate acele produse artistice concepute în spiritul exploatarii doar a unuia sau
unora dintre grupurile de stimuli ce intra in compunerea artei: stimuli de ordin biologic (indeosebi cei
erotici, de ordin etic (sentimentalismul, de ordin magic ori ludic. Kitsch-ul se refera, prin urmare, la
un univers lipsit de profunzime si de semnificatii social umane superioare. Datorita alterarii gustului
estetic în conditiile industrializarii, serializarii si comercializarii productiei de arta sau a celei
artizanale, apare si un public kitsch cu gusturi estetice kitsch, predispus a fi receptiv la vulgaritate, la
gregar sau melodramatic.
(Dictionarul de estetică generală, 1972)

Psihologia kitsch-ului Abraham Moles

Citate

Fenomenul Kitsch se bazează pe o civilizaţie de consum, care produce pentru a consuma şi crează pentru a
produce, în cadrul unui ciclu cultural în care noţiunea fundamentală este accelerarea. Ceea ce înseamnă că
omul consumator este legat de elementele materiale din jurul său şi că valoarea tuturor lucrurilor suferă o
alterare, din cauza acestei subordonări faţă de lucruri.

Vom distinge, în consecinţă, o serie de tipuri de raporturi ale omului cu mediul său înconjurător, constituit
dintr-un ansamblu de lucruri sau de obiecte: numai în raport cu acestea vom putea situa atitudinea kitsch.
1. Modul ascetic
Primul tip este modul ascetic: lucrurile sînt privite, de fapt, ca nişte duşmani destul de periculoşi, de care
individual trebuie să se distanţeze printr-o etică de severitate şi de eliminare sistematică: introvertitul care se
teme de lume, ascetul, călugărul în celula sa, ca şi tuaregul pierdut în deşert, iată cîteva exemple.

2. Modul hedonist
Al doilea tip de relaţie individ-niediu va fi denumit modul hedonist: lucrurile sînt făcute pentru om, ele
reprezintă unul dintre sectoarele mediului său înconjurător. Există o bucurie produsă de lucruri, plăcerea de a
ţine un obiect frumos în mînă, de a-I mingîia, de a-1 iubi, există o senzualitate legală de obiecte, care face
parte din senzualismul general.

3. Modul agresiv
Al treilea tip de relaţie cu lucrurile ar fi agresivitatea. Distrugerea obiectelor este, într-un fel, plăcută, pentru
că înseamnă că le posezi. Incendiul, jaful, demolarea reprezintă un tip de raport, adeseori foarte violent, cu
obiectele, un raport legat de bunăstare, care pentru un psihanalist se reduce la instinctele fundamentale ale
realizării. A distruge este la fel de fascinant ca şi a construi, adeseori este chiar mai la îndemînă şi mai direct
(vezi Gingis Han).

39
4. Modul achizitiv, al acaparatorului, net marcat de o civilizaţie burgheză posesivă, care a văzut în proprietate
expresia dilatării fiinţei coextensive asupra achiziţiilor sale. Dorinţa de putere a omului se manifestă prin
sporirea posesiunilor sale. Baza este ideea de investiţie, actul esenţial fiind obţinerea, cumpărarea sau
cucerirea. Cetăţeanul Kane al lui Orson Welles, care îşi convertea puterea în acumularea de obiecte, nu este
altceva decît exemplul extrem al dorinţei de posesiune: lumea văzută ca un talcioc şi, implicit, posedarea
lumii.

5. Modul suprarealist
Relaţia suprarealistă cu lucrurile este, de fapt, o descoperire recentă (1920—1930). Ea se sprijină pe o
percepţie estetică specială, care nu se bazează nici pe ideea de investiţie, nici pe senzualitatea pură a
obiectului, ci pe un factor situaţional, factorul de bizarerie: o umbrelă şi
o maşină de cusut aşezate alături pe o masă de operaţie ar explicita această relaţie suprarealistă, deoarece
apariţia la nivel estetic a straniului se înfăptuieşte prin asocierea unor obiecte scoase din cadrul lor obişnuit,
cu 3 sau n dimensiuni.

6. Modul funcţionalist sau cibernetic

In sistemul nostru social, se mai distinge încă un tip de relaţie: relaţia cibernetică sau funcţionalistă, care se
sprijină pe afirmarea unei raţionalităţi a lucrurilor şi a obiectelor, tradusa în ultimă instanţă într-o concepţie
raţionalista, în cadrul căreia fiecare lucru este unealta unui act, exact în sensul în care am definit unealta şi
mai sus. Pentru fiecare obiect un act, dar şi reciproc, pentru fiecare acţiune un obiect şi, în consecinţă, dacă
acţiunea nu mai există, atunci obiectul, inutil, dispare.

7. Modul kitsch
Relaţia Kitsch, în fine, se sprijină pe o compunere originală a atitudinilor descrise mai sus; ea se bazează pe
ideea de antiartă a fericirii, pe o situaţie „de mijloc" a şi pe dorinţa fericitului posesor de acumulare,
justificată „moralmente" prin pretextul funcţionalului (ca în cazul gadget-urilor şi al suvenirurilor).

Kitsch-ul are, aşadar, legături simultane cu funcţionalitatea, cu achizitivitatea (dorinţa de acumulare) şi cu

estetica. Dacă se produce o alterare în latura funcţionalităţii şi, în acelaşi timp, apare o tendinţă specifică spre
decorativ.

Situaţii kitsch:
artă religioasă,
artă de apartament,
artă decorativă,
epoci de civilizaţie,
locuri.

acte kitsch:
acte creatoare de obiecte (industrializarea suvenirului),
artizanat,
design industrial.

obiecte kitsch:
obiecte „sedimentare", îngrămădite în timp,
obiecte „tranzitorii", sortite casării,
obiecte „permanente", destinate unei eternităţi provizorii.

Vom enunta patru criterii kitsch, aplicabile la asocierile de obiecte:

1) Criteriul aglomerarii fara limite. Un ansamblu kitsch este format din diverse obiecte înghesuite într-un
spatiu restrîns ca volum sau ca suprafata.
2) Criteriul heterogenitatii. Obiectele adunate împreuna nu au nici o legatura unele cu altele: incidental,
aceasta poate fi sursa unui suprarealism combinatoriu inconstient.
3) Criteriul antifunctionalitatii. Acesta corespunde distinctiei dintre seria functionala, cum ar fi, de
exemplu, seria instrumentelor chirurgicale asezate unul lînga altul pe masuta de serviciu de lânga o masa de

40
operatie, garnitura de vase din bucataria unui restaurant sau instrumentele dintr-un salon de coafura si
cosmetica, în comparatie cu gruparea spontana, cu caracter sedimentar, de exemplu colectia de cratite de
toate marimile si de toate formele sau colectia de fiare de calcat din bucatariile sau din saloanele burgheze.
Functionalitatea implica existenta unei serii exacte de obiecte, care sa raspunda, toate, unor criterii utilitare.
4) În sfîrsit, un criteriu de "autenticitate kitsch" (!) este ideea de sedimentare. Se întîmpla rar ca fenomenul
kitsch sa apara în urma unor intentii deliberate, cum ar fi în cazul consultarii unui decorator. Din contra, el
presupune o dezvoltare lenta, acumularea triumfala a unor trofee de calatorie si a unor marturii de exotism,
trofee care sînt dovezi ale ascensiunii sociale sau socio-economice, garantii ale seductiei exercitate asupra
individului de catre piata si ale unei gîndiri artistice atomizate, caracterizata prin aceea ca vede clar fiecare
obiect în parte, dar nu si ansamblul lor si care nu cunoaste alta coerenta decît aceea a sedimentului sau a
gramezii, a succesiunii tentatiilor, mai curînd decît aceea a unui proiect de ansamblu.

PRINCIPIILE KITSCH-ULUI
1) Principiul inadecvarii: Ideea de inadecvare a fost adusa în discutie de catre Engelhardt, care a remarcat
ca în orice aspect sau în orice obiect exista o deviere, o distantare permanenta fata de scopul sau nominal,
fata de functia pe care trebuie s-o îndeplineasca - fie ca e vorba de un produs, fie de un tirbuson - si o
distantare fata de realism - daca e vorba de orice fel de expresie artistica. Kitsch-ul tinteste întotdeauna putin
alaturi, înlocuieste ceea ce este pur cu ceva impur, chiar atunci cînd descrie puritatea. Supradimensionare
sau subdimensionare a obiectului: un cap de politician pe dopurile pentru sticle, aurirea ultimilor metri ai
unei cai ferate la terminarea construirii ei, capul lui Isus, format Afnor A 7, ca semn pentru cartea de
rugaciuni ete. Întotdeauna obiectul este în acelasi timp si bine si prost conceput: "bine", la nivelul unei
realizari îngrijite si constiincios finisate, "rau", în sensul ca partea de conceptie este foarte distorsionata.
2) Principiul cumularii: Am vorbit deja despre principiul cumularii în legatura cu tendinta de îngramadire
sau de frenezie, de "tot mai mult", care izvoraste în mod foarte evident din civilizatia burgheza. Foarte putini
maestri sînt total scutiti de tendinta aceasta, care consta în umplerea vidului prin suprasolicitarea
mijloacelor: sa ne gîndim la Richard Wagner care înghesuie poezia peste muzica, teatrul peste poezie si
baletul peste drama sau sa ne gîndim la prodigioasele volute aurite care decoreaza paturile lui Ludovic de
Bavaria. Acumularea religiei si a eroismului sau a erotismului si exotismului produce revarsarea fîntînilor
sensibilitatii noastre, chiar daca uneori sensibilitatea este contrariata; apare o reactie de depasire, de înecare,
care ne constrînge la perceperea globala a unui sistem. Kitsch-ul nu ne lasa niciodata indiferenti, iar bunul
gust nu este decît una dintre formele prostului gust (Savignac), o forma careia nu poti sa-i reprosezi nimic.

OCHELARI PFNTRU PLAJĂ CU RADIO CU TRANZISTORI

Un soare arzator, ce senzatie splendida ! Va veti bucura din plin de el si, în plus, de o auditie perfecta, gratie
ochelarilor radio, care adapostesc, în cele mai frumoase rame realizate vreodata un radio cu tranzistori de
calitate superioara! Puteti asculta numai dumneavoastra ! O ureche va ramîne disponibila, ca sa auziti
soaptele iubitului. Foarte usori si confortabili, functioneaza cu baterii microscopice standard. Rame negre
în forma de racheta cosmica. Ideal, ca sa nu va plictisiti in timpul curei de soare.
La obiectul kitsch exista o relatie foarte specifica între materie si forma; astfel, portelanul de Maissen este
folosit pentru lustre, aurul pentru paturi, lemnul pretios pentru ouare, toate acestea sînt în spiritul co loanelor
facute din caramida-imitatie de piatra din templele neorenascentiste ale bisericilor din Europa centrala:
forma corespunde genezei unei alte materii: tiparul de fonta urmareste sa redea curbele evanescente ale
alvitei sau ale macaroanelor, eroismul îmbraca forme "de bun gust", suferinta se topeste în pudoare etc.
Totusi, principiul acumularii, al freneziei nu caracterizeaza numai kitsch-ul; manierismul sau rococoul
contin si ele acest factor latent, facilitînd grefarea kitsch-ului mai degraba pe aceste tipuri de arta, decît pe
puritate clasica sau geometrica.
3) Principiul perceperii sinestezice: Principiul perceperii sinestezice se leaga de cel al acumularii, este
vorba de asaltarea a cît mai multe canale senzoriale, simultan sau prin juxtapunere. Arta totala, visul

41
permanent al epocii noastre, este amenintata in orice moment sa cada în kitsch ca Tetralogia interpretata de
un teatru de provincie. Faptul ca mobilizeaza si ochiul si urechea, simturile de fundal (Schiller), reprezinta
triumful operei si, deci, al operei comice. Multitudinea canalelor, interferîndu-se fara reguli si fara masura în
sistemele centrale de integrare nervoasa, apare ca un scop în sine.
Ceasurile cu clopotei, sticlele de lichior ornate cu paiete de aur si cu muzica, cartile parfumate vadesc
aceeasi mentalitate, ca si tortul miresii supra etajat, unde peste biscuiti se adauga banane, zahar, ciocolata,
plus toate culorile curcubeului, într-o opera caracterizata prin gigantism si pretentii sculpturale, în genul
turnului Babel sau al bisericilor de tara.

4) Principiul mediocrității: Tragic, în kitsch, este principiul mediocritatii. Cu toata acumularea aceasta de
mijloace, cu tot acest enorm display de obiecte, kitsch-ul ramîne la mijlocul drumului în privinta "noului";
spre deosebire de avangarda, el ramîne esentialmente o arta de mase, adica o arta acceptabila pentru mase,
care li se ofera sistematic. Tocmai prin mediocritate produsele kitch dobîndesc un autentic caracter de fals
si, eventual, obtin un surîs condescendent din partea consumatorului, care se crede superior lor, din mo-
ment ce le judeca.
Mediocritatea este ceea ce le leagă, ceea ce le topeste într-un ansamblu de perversitati estetice,
funetionale, politice sau religioase. Mediocritate este si în disproportie, ca si în pastrarea liniei de mijloc,
ea sta la baza eterogenitatii kitsch-ului, usurînd consumatorilor actul de absorbtie si raspîndirea lui în
toate domeniile: am vazut ca exista si un kitsch al avangardei, moda. Mediocritatea este nodul gordian al
kitsch-ului, ale carui împletituri este practic imposibil sa le descurci si orice fisura a mediocritatii, în
sensul tendintei spre absolut, de orice tip, distruge fenomenul, înlocuindu-l cu un fenomen din sfera
frumosului sau al urîtului, concurente în egala masura în ceea ce priveste efectul asupra sinceritatii, dupa
cum bine a remarcat Lydia Krestovskys.

5) Principiut confortului: Ideea de a fi bine instalat, la distanta mica de obiectul vizat si de a nu avea
decît pretentii modeste, duce, în general, la o acceptare facila si la confort, la toata aceasta gama de
senzatii, de sentimente si de forme degradate, la culori lipsite de violenta si de spontaneitate percep tiva, la
acceptare totala.
Remarcam faptul ca ideea de confort, dat fiind ca inadecvarea si irationalitatea reprezinta caracteristicile
esentiale ale kitsch-ului, implica, pentru solutionarea dilemei, existenta si posedarea a numerosi servitori:
servanta care sa stearga de praf bibelourile, care sa puna masa sau sa efectueze numeroasele operatii
legate de schimbarea farfuriilor.

Curs 9

Elemente de teoria curriculumului; componenţa curriculumului

curriculum (de la lat. curriculum = „cursă”, „alergare”, „traseu”, „itinerariu”,

„străbatere”, „înconjur”, „curs al”, "parcurgere", "drum", "scurtă privire", "în treacăt";
la plural curricula)

Curriculum în sens larg- desemnează întreaga experiență de învățare, valorile transmise de

școală, dar în strânsă interdependenţă cu obiectivele educaţionale, activităţile de învăţare,
metodele didactice, mijloacele de învăţământ, strategiile de evaluare etc.

42
Curriculum în sens restrâns- se referă doar la conținuturile de predat și învățat.

După L. D’Hainaut (1981), termenul curriculum cuprinde:

a. obiectivele specifice unui domeniu (nivel de învăţământ, profil, disciplină şcolară) sau activitate
educativă;
b. conţinuturile informaţionale sau educative necesare pentru realizarea obiectivelor stabilite;
c. condiţiile de realizare (metode, mijloace, activităţi etc.), programarea şi organizarea situaţiilor de
instruire şi educare;
d. evaluarea rezultatelor.
Termenul de curriculum este complex, reunind mai multe ipostaze şi interacţiuni ale componentelor
didactice. „Punctul focal al curriculum-urilor trebuie să fie elevul şi nu materia – ne atenţionează D’Hainaut.
De aceea, când se vorbeşte de conţinutul curriculum-ului trebuie să înţelegem că nu este vorba de enunţări de
materii de învăţat, ci de scopuri exprimate în termeni de competenţe, moduri de a acţiona sau de a şti în
general ale elevului” (p. 95).

2. Derivaţii conceptuale
Core-curriculum (curriculum general). În limbajul de specialitate întâlnim şi termenul core-curriculum,
concept original impus în deceniul cinci al secolului XX în spaţiul anglo-saxon. Core-curriculum-ul este o
structură de conţinuturi centrate pe nevoile comune ale elevilor şi selectate din materii de strictă necesitate
pentru categorii largi de elevi. Core-curriculum-ul este constituit din acel trunchi comun de materii,
obligatoriu pentru toţi elevii, iar – ca procentaj – ocupă până la 80% din totalul disciplinelor, restul materiilor
fiind selectate circumstanţial, în funcţie de nevoile concrete, speciale ale unor categorii de elevi.

Curriculum specializat (sau de profil). Reprezintă acele seturi de cunoştinţe şi valori specifice, simetrice
cu anumite tipuri de conţinuturi (ştiinţifice, artistice, tehnice etc.), activate la diferite discipline pentru a
forma şi cultiva anumite competenţe în domenii particulare.

Curriculum ascuns (subliminal). Elementele conţinutului învăţământului sau ale curriculum-ului nu sunt
întotdeauna manifeste şi sesizate sau cuantificate. Literatura de specialitate propune şi termenii de conţinut
sau de curriculum ascuns (hidden curriculum sau contenus cachés). Termenul de conţinut ascuns implică
valorile încorporate de elevi şi clase de elevi, necuprinse în planificarea curriculară şi include influenţe
informale sau nonformale, datorate structurii socio-culturale, familiei, grupurilor stradale, factorilor de
personalitate. O altă latură a conţinuturilor ascunse este constituită din ideologia sau cultura unei şcoli (în
sensul de ritualuri, reguli, convenienţe, proceduri, vezi şi Ornstein, Levine, 1989, pp. 545-546). Philippe
Perrenoud include în conţinuturile ascunse predispoziţii valorice pentru conduite şi capacităţi precum : a şti
să-ţi petreci timpul, a te apăra, a te face plăcut, a alege, a te descurca, a te proteja, a rămâne autonom, a te
face ascultat, a te revolta etc. (cf. 1994, p. 71).
Curriculum informal. Este constituit din acele experienţe de învăţare captate în afara spaţiului şcolar (dar
grefate sau aflate în complementaritate cu cele ivite în şcoală), prin mass-media, instituţii culturale,
religioase, familie, grupul de prieteni etc.

Curriculum recomandat. Constituie oferta pusă la dispoziţie de experţi, de specialişti care, în raport cu
exigenţele şi obiectivele şcolii (sau societăţii) de la un moment dat, derivă seturi de cunoştinţe şi valori pe
care le propun diferiţilor utilizatori.

Curriculum scris (prescris). Este acea ipostază a curriculumului explicitat în numeroasele documente ce
direcţionează procesele de predare-învăţare şi în care sunt enunţate conţinuturile şcolare de transmis: planuri
de învăţământ, programe şcolare etc. Acesta fiinţează ca o expresie a prescriptibilităţii şi programării în
învăţare.
Curriculum predat. Se referă la totalitatea de cunoştinţe, deprinderi, atitudini actualizate efectiv în predare
de către actorii implicaţi în proces (profesori dar şi elevi).
Curriculum învăţat (realizat). Este ceea ce achiziţionează efectiv elevul şi care este interiorizat şi activizat
de către acesta, în diverse împrejurări, şcolare sau nu. Curriculumul realizat poate fi evidenţiat şi prin
evaluare.
Curriculum suport. Constituie acea ipostază a curriculumului prezentă la nivelul unor suporturi
instrucţionale precum cărţi, ghiduri, caiete cu scop didactic, resurse multimedia etc.

43
 Curriculum testat. Este partea din curriculum sugerată – antrenată – tradusă – relevată - etalată la nivelul
sau prin intermediul instrumentelor de evaluare.
Curiculum zonal (local). Reprezintă acele oferte educaţionale de care beneficiază doar unii elevi dintr-un
spaţiu geografic pentru care respectivele valori se dovedesc prioritare, fiabile, operaţionale, de strictă
necesitate (cunoştinţe de etnografie, folclor, istoria sau geografia comunităţii locale, de pildă).
Curriculum exclus. Sunt acele secvenţe ale curriculumului care nu au fost ipostaziate în predare din
anumite raţiuni (devalorizare subiectivă, uzura morală a dimensiunii epistemice, neadecvare ideologică etc.).

FINALITĂŢILE EDUCAŢIONALE – componentă a curriculumului

1. Dimensiunea teleologică a educaţiei

A educa semnifică a orienta, a dirija, a conduce pe cineva ( elev, student etc) către un scop dinainte stabilit.

Sensul teleologic (thelos= scop, lb.greacă) al educaţiei este imprimat de faptul că educaţia, în fiecare
secvenţă a sa, este ghidată de un sistem de valori acţionale (comenzi, exigenţe, intenţii, dorinţe etc.)
conştientizate şi, uneori, exprimate de către factorii care sunt angajaţi în acţiunea instructiv-educativă.
Sistemele de valori educaţionale, care se metamorfozează în finalităţile educaţiei, nu au un caracter spontan,
voluntarist, ci sunt expresii ale unor determinări istorice, socio-culturale şi chiar individuale (maturitatea şi
experienţa cadrului didactic, amploarea şi profunzimea intereselor educaţilor etc.).
Finalităţile educaţiei se decantează pe axa idealitate-realitate, printr-un dozaj optim între dezirabilitate şi
posibilitate. Nivelul ideatic al finalităţilor educative trebuie să fie destul de „înalt”, pentru a reprezenta cu
adevărat un model funcţional, dinamic şi în continuă mutare către noi orizonturi de perfecţiune, cu forţă
ademenitoare pentru individ. În acelaşi timp, finalităţile trebuie să se adreseze unor oameni concreţi, să
potenţeze maximal forţele lor latente şi să se adecveze unor realităţi bine circumscrise din punct de vedere
istoric, social, cultural; ele trebuie să permită o perfectare a inserţiei individului în social, dar şi o creştere a
răspunderii societăţii pentru destinele individuale.

2. Relaţia dintre ideal, scopuri, obiective

În funcţie de caracterul general sau concret, finalităţile pot fi de trei feluri: idealul educativ, scopul
educaţiei şi obiectivele educaţionale.
Idealul educativ. Este categoria de o generalitate maximală ce surprinde paradigma de personalitate,
oarecum abstractă, proiectul devenirii umane la un moment dat, într-o societate dată. Idealul educativ este o
instanţă valorică din care iradiază norme, principii, strategii, scopuri şi obiective determinate, care
direcţionează procesul de formare a tinerei generaţii. Cum scria Constantin Narly (1995, p. 94), „idealul nu
este numai polul spre care tinde orice înrâurire educativă, ci este în acelaşi timp prisma, este luneta prin care
noi privim şi concepem însăşi întreaga realitate pedagogică aşa cum ne apare în marile ei probleme”.
Datorită gradului înalt de generalitate, idealul educativ poate deveni, uneori, inoperant, frizând utopicul
(de pildă, pretenţia de a forma „omul total”, în anumite circumstanţe istorice), asta şi datorită faptului că
idealul educativ nu se decantează „natural”, în spaţiul specific al activităţilor educative, ci se „decretează”,
din exterior – uneori cu emfază – din partea unor instanţe politice, de pildă. Aşa se face că idealurile
educaţionale sunt expuse conjuncturilor istorice, conţin o doză importantă de „irealitate”, ele mai mult se
declamă, decât se înfăptuiesc. Nu trebuie însă trasă concluzia că fiinţarea idealurilor educative este iluzorie
sau că acestea nu ar avea nici un rol. Dimpotrivă, idealul educativ determină şi forţează realităţile educative
să urmeze un anumit traseu valoric, filtrează – selectiv – o serie de imperative supraordonate, ghidează şi
legitimează axiologic strategii educative, sancţionează trasee periferice sau rezultate educaţionale
catastrofice.
Idealul educaţiei nu este un model standard, impus o dată pentru totdeauna, ci un model dinamic ce
permite redimensionări în funcţie de câmpul de posibilităţi în care are loc educaţia. De altfel, un ideal
educaţional ar trebui să se caracterizeze prin trei dimensiuni (cf. Nicola, 1993, pp. 69-70):
a. dimensiunea socială (să fie congruent sau coextensiv unor cerinţe sociale);
b. dimensiunea psihologică (să răspundă nevoilor şi posibilităţilor indivizilor; nu trebuie să fie cu mult
peste „putinţa” oamenilor);
c. dimensiunea pedagogică (să permită o transpunere practică în plan instructiv-educativ).

44
 Exemple de idealuri :
În perioada preistorică s-au vehiculat idealul matriarhal („mater”) şi idealul cinegetic (Marele Vânător);
mai apoi, pe măsură ce societatea s-a organizat, s-au impus idealuri moral-cetăţeneşti : „kalokagathia” (omul
„frumos şi bun” al grecilor atenieni, model etico -estetico- civic ), „mens sana in corpore sano” (la romani),
„cavalerul” şi „sfântul” (idealuri ce au funcţionat în Evul Mediu) , idealul umanist „omul universal” al lui
Pico della Mirandola (perioada Renaşterii ) „omul luminilor”, „cetăţeanul” (perioada modernă),
„gentlemanul” (în Anglia) „omul nou” şi „personalitatea multilateral dezvoltată” ( în sistemele totalitare)
etc.; în Norvegia sistemul de învăţământ actual are drept ideal ”fericirea copilului”.
Pe un alt plan putem vorbi de idealuri ca modele abstracte spre care tinde fiecare categorie profesională;
fiecare profesie vizează realizarea unui model propriu, cum ar fi modelul de militar, de funcţionar, de
întreprinzător, de aducator etc.
Idealul educational si finalitatile sistemului românesc de învăţământ reprezintă un set de aserţiuni de
politică educatională, care consemnează la nivelul Legii învatamântului profilul de personalitate dezirabil la
absolvenţii sistemului, în perspectiva evolutiei societatii românesti. Acestea au un rol reglator, ele constituind
un sistem de referinta în elaborarea Curriculumului National. Idealul şcolii prezente apare explicitat în
articolele 3 şi 4 ale Legii Învăţământului în felul următor:

„Art. 3. - (1) Invatamantul urmareste realizarea idealului educational intemeiat pe traditiile umaniste, pe
valorile democratiei si pe aspiratiile societatii romanesti si contribuie la pastrarea identitatii nationale.

(2) Idealul educational al scolii romanesti consta in dezvoltarea libera, integrala si armonioasa a
individualitatii umane, in formarea personalitatii autonome si creative.

Scopul educaţiei. Scopul vizează finalitatea unei acţiuni educaţionale bine determinate. Dacă idealul
educativ este general şi unitar, scopurile ce (eventual) îl detaliază sunt variate, multiple, datorită relativizării
acestora la diversitatea situaţiilor educative. De dorit este ca, între ideal şi scop, să se stabilească o relaţie de
continuitate şi adecvare. Dar realitatea, uneori, contravine acestei exigenţe. De pildă, s-a putut observa o
anumită discontinuitate între idealul formării „omului nou”, al „personalităţii socialiste multilateral
dezvoltate” şi scopurile fixate la lecţii de învăţători şi profesori, care erau disjuncte sau chiar contrastau cu
idealul „fixat” de factorii decizionali. De aceea, postulăm o oarecare autonomie a scopurilor în raport cu
idealul educativ. Mai tot timpul, scopurile fixate de cei „de jos” erau consonante cu valorile pedagogice
autentice şi alese cu profesionalism şi responsabilitate.
Obiectivul educaţional. Este ipostaza cea mai „concretă” a finalităţilor şi desemnează tipul de schimbări
pe care procesul de învăţământ sau cel din alt sistem educativ îl aşteaptă şi/sau îl realizează. Obiectivele
educaţionale sunt definite ca „enunţuri cu caracter finalist care dau expresie intenţiei de a produce o
schimbare în comportamentul elevului ” (Ioan Cerghit) şi „reflectări anticipate ale rezultatelor învăţării”
( Ioan Nicola ).
Întotdeauna, obiectivele educaţionale se referă la achiziţii de încorporat, redate în termeni de
comportamente concrete, vizibile, măsurabile şi exprimabile. Dacă scopul educativ vizează evoluţii şi
schimbări mai extinse din punct de vedere cognitiv, afectiv, comportamental, obiectivele educaţionale au în
vedere achiziţii concrete, detectabile, observabile în mod direct. Între ideal, scopuri şi obiective există o
relaţie de interdependenţă. Obiectivele educaţionale se deduc din scopurile educaţiei.
(apud Ioan Jinga şi Elena Istrate)

Finalitatea Conţinutul finalităţii educative Domeniul finalităţii

educativă
Idealul Modelul de personalitate care polarizează - sistemul educativ în
aspiraţiile unei colectivităţi sau ale unui grup ansamblul său
socio profesional într-o anumită etapă
- subsistemul destinat
istorică; orientările strategice ale unui sistem
formării unor categorii
educativ.
socioprofesionale.
Scopul Vizează finalitatea unei acţiuni educative - tipuri de şcoli
determinate

45
 - profiluri de pregătire
- cicluri de învăţământ
-componente ale educaţiei
(intelectuală, morală,
fizică…)
Obiectivul Un enunţ cu caracter anticipativ care descrie, - şcoli de diferite tipuri şi
în termeni de schimbare comportamentală grade
observabilă, rezultatele aşteptate de la o
- discipline de învăţământ
activitate concretă, menită să asigure
realizarea unui scop - lecţii
- domenii (cognitiv, afectiv,
psihomotor)

Funcţiile obiectivelor:
Raportate la influenţele manifestate asupra tuturor componentelor strategiei didactice, obiectivele
educaţionale pot exercita mai multe funcţii (cf. Potolea, 1988, pp. 139-142):
a. Funcţia de orientare axiologică. Obiectivele îi orientează pe elevi către valori educaţionale
dezirabile. Ceea ce se doreşte de la elevi nu este arbitrar. Ceea ce este indicat înseamnă că e preferat, că se
situează într-un anumit rang valoric.
b. Funcţia de anticipare a rezultatelor educaţiei. Orice obiectiv va anticipa o realitate care nu există încă.
Proiectarea obiectivelor se poate realiza la diferite niveluri de generalitate şi rigoare, prin indicarea
capacităţilor şi performanţelor dorite. Obiectivul trebuie să treacă de la formulări generale la obiective
specifice, concepute sub forma unor rezultate concrete, a căror manifestare să fie testabilă după o perioadă
convenabilă de timp.
c. Funcţia evaluativă. Se ştie că evaluarea randamentului şcolar se realizează pornind de la anumite
repere. Calitatea obiectivelor, claritatea enunţării şi concretizarea lor sunt condiţii esenţiale pentru validitatea
şi fidelitatea evaluării şi aprecierii şcolare. Odată cu proiectarea obiectivelor, profesorii vor concepe şi
tehnicile de evaluare, adică felul în care vor şti dacă ceea ce trebuie realizat va fi realizat. Obiectivul
educaţional fixează nu numai reuşita, ci şi criteriul de măsurare a acelei reuşite.
d. Funcţia de organizare şi (auto)reglare a proceselor didactice. Obiectivele intervin în procesele
didactice ca instanţe sau criterii referenţiale, pentru dirijarea acţiunii de predare şi învăţare. Ele sunt
implicate în proiectarea, desfăşurarea şi evaluarea proceselor educative, având un rol însemnat în controlul şi
autoreglarea acţiunilor instructiv-formative. O modificare adusă la nivelul obiectivelor presupune schimbări
la nivelul tuturor componentelor procesului de învăţământ (conţinuturi, metode, procese de evaluare).

(George Văideanu)
Triada tradiţională a finalităţilor include : 1. Cunoştinţe 2. Priceperi 3. Atitudini

Triada actuală a finalităţilor include: 1. Atitudini, 2. Priceperi, 3. Cunoştinţe

3. CLASIFICAREA ŞI OPERAŢIONALIZAREA OBIECTIVELOR

PEDAGOGICE
Pentru a deveni funcţionale, dar şi din raţiuni strict teoretice, obiectivele au fost delimitate şi clasificate în
mai multe grupe. Cea mai cunoscută taxonomie a obiectivelor a fost avansată de Benjamin Bloom şi
colaboratorii săi.
Astfel, după criteriul domeniului de conţinut avem taxonomia obiectivelor cognitive (care se referă la
transmiterea şi asimilarea cunoştinţelor), taxonomia obiectivelor afective (ce vizează formarea convingerilor,

46
sentimentelor, atitudinilor) şi taxonomia obiectivelor din domeniul psihomotor (centrate pe formarea unor
conduite şi operaţii manuale).
(Taxonomie = clasificare şi ierarhizare în acelaşi timp)

Taxonomia obiectivelor cognitive (a lui Benjamin Bloom, elaborată în 1956) se ordonează după criteriul
complexităţii crescânde, şi ea cuprinde următoarele categorii: cunoaşterea, înţelegerea, aplicarea, analiza,
sinteza şi evaluarea.

6. Evaluarea (elevul apreciază, evaluează sau critică pe baza unor standarde şi criterii)
5. Sinteza (se referă şa reunirea într-un tot unitar, realizarea de produse originale; elevul creează, integrează
sau combină idei într-un plan, produs sau ofertă care este nouă pentru el)
4. Analiza (se referă la separarea, diferenţierea elementelor; elevul distinge, clasifică şi relaţionează ipoteze,
evidenţe sau structura unei afirmaţii sau unei întrebări )
3. Aplicarea (se referă la capacitatea de a pune în practică cunoştinţele; elevul selectează, transferă şi
foloseşte date şi principii pentru a rezolva o problemă cu minimum de ajutor)
2.Înţelegerea (se referă la stabilirea de relaţii între noţiuni, oferirea de explicaţii; elevul transpune, înţelege
sau interpretează pe baza învăţării anterioare)
1. Cunoaşterea (se referă la redarea din memorie a unor definiţii, a unor răspunsuri; elevul recunoaşte şi
reproduce informaţia, ideile şi principiile în forma aproximativă în care au fost învăţate );

Nivelele sunt integrative, cele superioare le includ pe cele inferioare. Taxonomia are câteva neajunsuri: a.
nivelele se întrepătrund, făcând dificilă punerea în practică de către educatori şi b. traseul formării
capacităţilor cognitive nu este cel mai potrivit, după părerea unor autori.
Utilitatea taxonomiei: În formularea obiectivelor operaţionale pentru lecţiile cu conţinut intelectualist,
precizând etapele predării – învăţării unor noţiuni, formării unor capacităţi intelectuale etc. Pentru fiecare
treaptă pot fi indicate verbe care să-i ajute pe profesori în operaţionalizare.

Cunoaşterea: a defini, a memora, a înregistra, a reproduce, a enumera, a relata, a copia, a observa, a rescrie, a
numi, a descrie, a spune, a preciza, a repeta
Înţelegerea (comprehensiunea): a clarifica, a reformula, a explica, a localiza, a identifica, a demonstra, a
recapitula,
Aplicarea: a rezolva, a calcula, a demonstra, a cerceta, a aranja, a interpreta, a utiliza, a folosi, a grupa, a
organiza
Analiza : a interpreta, a compara, a examina, a distinge, a organiza, a clasifica, a investiga
Sinteza: a planifica, a concepe, a compune, a asambla, a imagina, a crea, a propune, a ordona, a construi, a
inventa, a sistematiza
Evaluarea: a evalua, a deduce, a sugera, a valoriza, a aprecia, a alege, a recomanda, a decide, a concluziona,
a judeca.

Taxonomia obiectivelor afective (a lui Krathwohl şi Bloom) utilizează criteriul interiorizării; ea cuprinde
următoarele categorii sau etape în achiziţionarea unor atitudini, valori, interese etc.: receptarea (participarea),
răspunsul (reacţia), valorizare (evaluarea), organizarea, caracterizarea prin apreciere sau printr -un complex
de aprecieri.

5. caracterizare (valorile integrate pot să caracterizeze personalitatea elevului)

4. organizare ( integrează valorile în cadrul unui sistem existent, le armonizează)
3. valorizare (elevul oferă o judecată de valoare, „preţuieşte” valorile)
2. reacţia (elevul oferă un răspuns de satisfacţie sau insatisfacţie)
1. receptarea (elevul conştientizează prezenţa unor valori, le acordă atenţie)
Exemplu: formarea atitudinii faţă de muncă
Utilitate: în formarea atitudinilor, a convingerilor morale, a sentimentelor, trezirea interesului,
Taxonomia obiectivelor din domeniul psihomotor, a lui Simpson, care explicitează următoarele categorii:
7. Creaţie
6. Adaptare
5. Reacţie complexă
4. Automatism
3. Reacţie dirijată

47
 2. Dispoziţie
1. Percepţie
Exemplu pentru înţelegerea claselor taxonomice: formarea deprinderii de a înota 1. percep, observ o
persoană care înoată, 2. îmi creez o dispoziţie bună pentru a învăţa şi eu, adică mă pregătesc fizic, emoţional,
3. execut mişcările ajutat fiind de cineva, de un antrenor care mă dirijează (este etapa erorilor, a stângăciilor),
4. ajung la un nivel bun de execuţie, la automatism 5. integrez deprinderea mea într-un complex de alte
acţiuni, nu mai sunt stresat de contactul cu apa, totul este realizat din plăcere . Nivelele 5 şi 6 sunt
caracteristice persoanelor care vor să aibă performanţe deosebite într-un domeniu, (să facă acrobaţii prin
apă) adaptându-se diferitelor contexte, integrând elemente originale,.
Utilitatea:
A. în formarea deprinderilor motrice, formarea tuturor capacităţilor ce implică mişcări observabile şi
măsurabile (alergare, înot, sărituri, mers pe bicicletă, scris…) dezvoltarea calităţilor fizice (forţă, viteză,
rezistenţă) şi a abilităţilor motrice (dexteritate, precizie, coordonare), a instrumentelor comunicării verbale şi
nonverbale.
B. oferirea unui suport al formulării de obiective operaţionale pentru lecţiile de educaţie fizică,
antrenament grafic etc

Încadrabilă tot la criteriul domeniului este şi clasificarea lui Robert Gagne, care stabileşte o distincţie
între obiectivele de stăpânire (a cunoştinţelor), obiectivele de transfer şi obiectivele de exprimare (legate de
creativitate).

Criteriul gradului de generalitate

În conformitate acesta cu care se pot degaja trei clase de obiective: generale, medii şi particulare.
Obiectivele generale au un caracter global, abstract şi se referă la o anumită latură a educaţiei. Obiectivele
medii sunt finalităţi privitoare la discipline şcolare, particularităţi de vârstă ale educaţilor etc. Cele
particulare se referă la performanţe concrete, care se stabilesc prin prelucrarea materiei de studiu, pornind de
la programa şcolară şi de la manual. Acestea sunt sarcini concrete care se vor finaliza în comportamente
vizibile, măsurabile.
Exemple de taxonomii construite pe criteriul generalităţii :
Dan Potolea (Universitatea Bucureşti) identifică trei nivele ale obiectivelor:
Nivelul 1, al finalităţilor educaţionale de maximă generalitate, are două clase:
b. idealul educaţional
c. obiectivele sistemului de învăţământ în întregime
Nivelul al doilea, al obiectivelor de generalitate intermediară, cuprinde:
obiectivele pe cicluri şcolare, obiectivele pe tipuri de şcoli
Nivelul ale treilea, al obiectivelor concrete include :
obiectivele pe discipline şi obiectivele comportamentale.

Ferenczy şi Preda împart obiectivele în două categorii:

A. Finalităţile (idealul)
B. Scopurile, care sunt de trei feluri: scopuri generale, scopuri intermediare profilate şi
scopuri specifice disciplinelor (acestea din urmă fiind de două feluri: care se operaţionalizează şi care
nu se operaţionalizează)

Viviane şi Gilbert de Landsheere stabilesc trei mari niveluri de definire a obiectivelor:

1. nivelul finalităţilor sau scopurilor
2. nivelul obiectivelor definite după marile categorii comportamentale (obiective cognitive, afective şi
psihomotorii)
3. nivelul obiectivelor operaţionale

Criteriul duratei de realizare

Generează obiective pe termen lung, pe termen mediu şi pe termen scurt.

Criteriul rezultatului aşteptat, obiectivele pot fi centrate pe performanţă şi centrate pe capacităţi şi

atitudini.

Cum se formulează obiectivele?

48
 În legătură cu acest aspect s-a încetăţenit în teoria pedagogică sintagma de operaţionalizare a
obiectivelor. A defini operaţional un obiectiv înseamnă a preciza ce fel de modificări se vor produce în
comportamentul celui educat.
In general, operationalizarea este inţeleasă ca activitatea de specificare / identificare a referinţelor
concrete sau practice ale unui concept/enunţ general şi abstract. Ea se referă atât la ansamblul operaţiilor
succesive de trecere de la abstract la concret, cât şi la precizarea criteriilor prin care o acţiune sau un
comportament devin operaţionale/concrete.

Obiectivele operaţionale sunt acele obiective care descriu ce va şti şi ceva fi capabil să facă elevul la
sfârşitul unei lecţii (a şti ceva ce nu ştia înainte). Pentru că este o tehnică behavioristă, operaţionalizarea
unui obiectiv înseamnă a preciza comportamentele observabile şi măsurabile la finalul lecţiei.

Operaţionalizarea = acţiune de transpunere a obiectivelor în expresie concretă, observabilă, de la

obiective formulate în termeni generali la indicatori care să facă posibilă identificarea şi măsurarea
rezultatelor învăţării

Problema care apare este aceea a posibilităţii traducerii în expresii comportamentale a transformărilor ce
se produc în procesul învăţării. Nu toate transformările pot fi codificate verbal, întrucât învăţarea are şi
rezultate invizibile.
Modelele practice de operaţionalizare diferă de la un autor la altul.

Cel mai cunoscut şi utilizat model de operaţionalizare este a lui Robert Mager, model ce include
trei parametri:
 Condiţiile de realizare, care sunt de două feluri, condiţii materiale (ce fel de materiale didactice sunt
necesare elevilor pentru a exprima comportamentul cerut) şi condiţii psihologice (ce cunoştinţe,
capacităţi anterioare sunt necesare?)
 Comportamentul final, exprimat printr-un verb concret la modul conjunctiv
 Performanţa acceptabilă, care poate fi de două feluri :
1. cantitativă 1. exprimată în procente(„ 80% din elevi”) 2. numărul minim de răspunsuri
corecte sau numărul maxim de greşeli 3. perioada de timp necesară („în 7 minute”);
2. calitativă: totul sau nimic

Exemplu de obiectiv operaţional respectând toate cele trei criterii ale lui Mager
Punându-i-se la dispoziţie planşele care reprezintă rombul înscris într-un dreptunghi şi rombul înscris într-un
pătrat …
(condiţie materială)
şi având deja însuşită formula ariei dreptunghiului sau pătratului..
(condiţie psihologică),
elevul să explice (justifice) formula rombului…
(comportamentul final concret)
prin surprinderea relaţiei între suprafaţa acoperită de romb şi cea rămasă neacoperită în cadrul
dreptunghiului sau pătratului…
(performanţă acceptabilă exprimată calitativ).

Modelul lui Gilbert şi Vivienne DeLandsheere de operaţionalizare a obiectivelor cuprinde 5

parametri:

 Cine va produce comportamentul dorit? (Elevul...)

 Ce comportament observabil va dovedi că obiectivul este atins? (...trebuie să construiască...)
 Care este produsul sau performanţa obţinută? (...un aparat de radio cu tranzistori...)
 În ce condiţii va avea loc comportamentul preconizat? (...căutând de unul singur, după schema dată,
piesele la magazin...)
 În temeiul căror criterii ajungem la concluzia că produsul este satisfăcător? (...astfel încât radioul să
capteze cel puţin două posturi pe unde medii şi cinci posturi pe unde ultrascurte.).

Modelul lui Robert Gagné de operaţionalizare a obiectivelor (4 parametri):

49
 o Situaţia
o Capacitatea
o Acţiunea
o Instrumente şi constrângeri

Între cele trei modele ale operaţionalizării există mari analogii, diferenţele fiind doar de formulare.
De multe ori se preferă varianta prescurtată de formulare a obiectivelor, indicând doar
comportamentul final + altă componentă, la alegere, relevantă pentru situaţie.

Obiectivele operaţionale sunt o componentă esenţială a proiectul didactic întocmit de

profesor ca parte a pregătirii pentru lecţie. Ele condiţionează mersul lecţiei, prin oferirea
paşilor acţionali pentru elev. Obiectivele operaţionale diferă de la un profesor la altul şi de la o
lecţie la alta. Însă acelaşi subiect de predat poate fi reluat în diferite obiective operaţionale, cu
structuri acţionale diferite (să ne gândim la o lecţie de predare şi la o lecţie de recapitulare;
subiectele se repetă, dar exigenţele sunt diferite).
Concret, obiectivul operationalizat trebuie să răspundă la următoarele întrebări :

 cine? (elevul, grupul de elevi, clasa)

 ce să facă ?(va da exemple, va indica formele, va aplica formula , va rezolva,
va propune, va explica)
 în ce condiţii? unde şi când? (la sfârşitul activitătii/ temei/ capitolului/ toţi
elevii vor putea să…, va cauta singur informaţii)
 cât de bine? în ce cantitate? în cât timp? (va rezolva corect trei exerciţii din
patru, după câte ore).

Exemple de obiective operaţionale:

Titlul lecției: Tabelul periodic al elementelor (Chimie, clasa a VII-a)

La sfârșitul lecției, elevii vor fi capabili:
O1. Să distingă noțiunile de perioadă și grupă;
O2. Să indice poziția in sistemul periodic pentru un element dat, în funcție de numărul atomic Z;
O3. Să localizeze în tabelul periodic trei nemetale;
O4. Să dea exemple de metale alcaline.

Titlul lecției: Săruri (Chimie, clasa a VIII-a)

La sfârșitul lecției, elevii vor fi capabili:
O1. Să stabilească denumirea unei sări, în funcție de proveniența radicalului acid din compoziție;
O2. Să identifice minim două tipuri de reacție la care poate participa o sare dată;
O3. Să justifice participarea la reacții chimice, prin raportarea la caracterul radicalului acid din
compoziție.

50
 Clasa a v a
Titlul lecției: Substantivul
La sfârșitul lecției, elevii vor fi capabili:
O1. Să definească noțiunea de substantiv ca parte de vorbire flexibilă
O2 Să clasifice substantivele după gen și număr.
O3. Să alcătuiască propoziții în care substantivul X să treacă prin toate funcțiile sintactive
O4. să sublinieze toate substantivele dintr-un text dat;
O5. să analizeze morfologic trei substantive din text.

Clasa a-XII-a
Obiectul: Consiliere şi orientare (Dirigenţie)
Tema: Rezolvarea conflictelor
La finalul lecției elevul va fi capabil:
O1- să precizeze importanţa unui set de valori care să le orienteze comportamentul în diferite situaţii de
viaţă;
O2 - să sesizeze faptul că într-o competiţie trebuie să ţinem cont şi de valorile celorlalţi participanţi;
O3 - să explice printr-un brainstorming de tip ciorchine cadrul semantic al conceptului de „conflict”;
O4- să interpreteze prin intermediul jocului de rol, diferite situaţii conflictuale;
O5 - să enumere factorii care pot duce la escaladarea conflictelor;
O6 - să rezolve diferite situaţii conflictuale printr-o strategie coerentă („Urcând pe scară”) de tipul
„câştig/ câştig”

Foarte important!! Condiţii de îndeplinit pentru formularea obiectivelor operaționale:

o Să vizeze activitatea elevului şi nu a profesorului ;

o Să se refere la un comportament observabil şi măsurabil;
o Un obiectiv are o singură sarcină de învăţare; sunt nerecomandabile formulările de genul „să
explice şi să descrie...”;
o Să fie realizabil într-o perioadă scurtă de timp, de ordinul minutelor;
o Să fie coerente între ele, articulate logic şi nu o formă fără fond;
o Să nu denote comportamente prea dificile, inaccesibile;
o Obiectivul trebuie să fie în principiu realizabil, să corespundă particularităţilor de vârstă,
experienţei anterioare a elevilor etc.;
o Pentru o lecţie numărul minim este 3, iar maxim 7-8 obiective;
o Să nu se repete prin formulări diferite ;
o Să devină o normă în evaluare prin precizarea performanţei acceptabile;
o Să epuizeze conţinutul lecţiei respective;
o Să fie variate, şi nu axate numai pe comportamente de memorare şi reproducere (să nu se
refere doar la nivelele inferioare ale taxonomiei cognitive);

Atenţie! În operaţionalizare există verbe recomandate şi verbe nerecomandate. Exprimarea

comportamentelor preconizate de obiectiv se va face prin apelul la „verbe de acţiune”.
Verbe recomandate: a defini , a compara, a analiza, a explica, a memora, a scrie, a enumera ,a
distinge, a identifica, a recunoaşte, a aplica, a utiliza ,a reda ,a proiecta, a produce, a rezolva, a
propune
Verbe interzise: a şti, a cunoaşte, a înţelege, a simți, a exprima emoții, a spune ( sunt verbe având
conţinut mult prea larg, verbe ce denotă acţiuni ce nu pot fi demonstrate într-un timp de ordinul
minutelor)

Putem raporta obiectivele operaţionale la taxonomia lui Bloom, stabilind nivelul taxonomic la care se
află fiecare obiectiv. De dorit este ca o lecţie să cuprindă obiective operaţionale aflate la variate trepte
taxonomice. Formularea frecventă a obiectivelor prin raportare la treptele interioare taxonomice, axate pe
memorie, nu este benefică pentru elev. Predarea, învăţarea şi evaluarea sunt un continuum. Nu putem cere

51
elevilor la teze, examene, să demonstreze capacităţi de evaluare şi sinteză (nu este onest pedagogic), dacă
predarea nu s-a situat la acest nivel, nu a inclus exerciţii variate taxonomic.

Limitele operaţionalizării:
Trebuie făcută observaţia că unele comportamente, dobândite în şcoală, sunt dificil de surprins în
obiective operaţionalizate. De pildă, procesele afective nu pot fi întotdeauna observate, cu atât mai puţin
măsurate. Pretenţia de a operaţionaliza orice obiectiv se loveşte de nişte praguri care nu pot fi depăşite. De
regulă, una şi aceeaşi achiziţie a unui elev poate fi definită din unghiuri diferite de vedere (cognitiv, afectiv,
psihomotor) sau la mai multe niveluri de generalitate. Ne putem întreba, de pildă, dacă deprinderea de a scrie
litera a – la clasa I – ţine numai de o singură categorie a obiectivelor.
Un aspect care nu trebuie neglijat este cel referitor la posibilitatea operaţionalizării, care este variabilă şi
ţine de specificul disciplinelor ce se predau în şcoală. Obiecte de învăţământ precum matematica, fizica,
gramatica, chimia etc, care operează cu structuri algoritmice, sunt mai disponibile pentru obiectivele definite
operaţional. La disciplinele ce cultivă creativitatea, atitudinile, convingerile etc., posibilităţile de
operaţionalizare se diminuează. Valorile – de pildă – ţin de domeniul afectiv, al grupelor de obiective „care
pun în relief un sentiment, o emoţie, o idee de acceptare sau de refuz. Obiectivele afective variază de la
simpla luare în consideraţie a fenomenelor de alegere până la calităţile complexe, dar coerente, ale
caracterului sau conştiinţei
Cele mai dese greşeli în formularea obiectivelor au loc prin (cf. Ionescu, 2000, p. 57):
- confundarea obiectivelor cu programa, respectiv cu temele care trebuie însuşite;
- confundarea obiectivului cu ceea ce profesorul are în intenţie să facă;
- includerea a mai mult de un obiectiv în formularea rezultatului unei învăţări;
- formularea obiectivelor în termeni de proces, adică ce să facă elevul pentru a ajunge la un
rezultat, în loc de formularea în termeni de produs, adică ceea ce trebuie să demonstreze că
trebuie să facă.

La capitolul „Finalităţi” reţinem următoarele variante de lucru utile pentru întocmirea

proiectelor didactice (cele 5 variante „circulă” pe „piaţa ” întocmirii proiectelor de lecţie, în
funcţie de dorinţa propunătorilor şi a mentorilor lor) :

Varianta 1 :
Obiectivul fundamental: (se formulează de cadrul didactic prin raportare la obiectivele
specifice disciplinei şi conţinutul capitolului respectiv, indicând capacităţile psihice generale
formate) Ex: Însuşirea proprietăţilor cu privire la limitele de funcţii şi formarea deprinderilor
de calcul
Obiective operaţionale: O1- să precizeze în ce condiţii se pot efectua operaţii cu limite de
funcţii; O2 - să demonstreze teorema cu privire la operaţiile cu limite de funcţii; O3 - să
utilizeze proprietăţile operaţiilor limitelor de funcţii în rezolvarea de probleme; O4 - să
calculeze limite de funcţii

Varianta 2:
Scopul lecţiei (se formulează de cadrul didactic prin raportare la obiectivele specifice
disciplinei şi conţinutul capitolului respectiv) Ex.
Obiective operaţionale:

Varianta 3 (cea mai actuală, deoarece include terminologia noului curriculum naţional)
Competenţe generale (se iau din programă)

Competenţe specifice (se construiesc de cadrul didactic după modelul celor din programă)

Obiective operaţionale

Curs 10

52
 Conţinuturile educaţiei- componentă a curriculumului

Conţinutul procesului instructiv-educativ se defineşte ca ansamblul structurat de valori din domeniile

ştiinţei, culturii, practicii, sedimentate în societate la un moment dat şi devenite puncte de reper în
proiectarea şi realizarea instruirii.
Precizari:
Conţinutul activităţii instructiv-educative este dimensionat conjunctural, în funcţie de gradul de
dezvoltare cognitivă a societăţii, de specificitatea culturală a unei comunităţi, de marile curente de idei
devenite dominante, de savoir-ul epocii, de interesele şi năzuinţele oamenilor. Conţinuturile se diferenţiază şi
de la un spaţiu cultural la altul şi de la un moment istoric la altul (conţinutul învăţământului are şi caracter
istoric).
Conţinutul procesului de învăţământ nu se suprapune peste cel al educaţiei. Conţinutul educaţiei este mai
larg, în sensul că el cuprinde şi influenţe care provin din teritoriul informalului, sub forma unei multitudini
de mesaje şi valori ale spaţiului social. Conţinutul învăţământului se referă numai la valorile promulgate prin
intermediul instituţiilor şcolare.
De asemenea, conţinutul învăţământului nu este totuna cu rezultatele instruirii. Consecinţele instruirii
sunt materializări secvenţiale ale componentelor conţinutului rezultate prin interiorizarea acestora de către
elevi. Acestea sunt dificil de cuantificat, deoarece sunt în continuă extensie cantitativă şi calitativă. O
cunoştinţă încorporată atrage după sine o alta şi o restructurare a întregului eşafodaj achizitiv.
Conţinutul învăţământului este dinamic, adaptabil, se înnoieşte continuu, în funcţie de necesităţile
societăţii.
Conţinutul învăţământului cunoaşte o mare diversitate şi specializare, având în vedere specificul vieţii
contemporane, structura activităţilor profesionale.
Criterii ale structurării conţinuturilor
Selecţia şi structurararea conţinuturilor, care dau direcţie şi sens întregului curriculum, se realizează în
concordanţă cu o serie de criterii care reglează procesul de proiectare şi dezvoltare a acestora. Printre aceste
criterii se pot remarca:
1. Criterii filosofice. Conceperea conţinuturilor se face în perspectiva unei concepţii despre
om şi despre realitate, ce caracterizează comunitatea care a ezistat şi care există.
2. Criterii ideologice. Formularea şi propunerea unui conţinuturi ascultă şi de interesele şi
năzuinţele celor care au puterea de a lua decizii la un moment dat.
3. Criterii epistemologice. Orice conţinut şcolar urmează o logică a lui care este în legătură
cu logica ariei academice sau practice pe care o reprezintă. Oricât de mari ar fi devierile de
la specificitatea ştiinţei, disiplinele şcolare trebuie să preia nucleele conceptuale,
argumentative, teoretice principale, prezentându-le şi didacticizându-le într-un mod
pertinent.
4. Criterii sociologice. Fizionomia conţinuturilor va oglindi, la un moment dat, ceea ce
doreşte, poate sau îşi propune o societate la un moment dat. Practica socială poate să
impună pătrunderea de noi conţinuturi, declasarea altora, scimbări de accente, formularea
de noi exigenţe sau pretenţii.
5. Criterii psihologice. Selectarea şi ordonarea conţinuturilor se face respectând o serie de
constrângeri psihologice, presupuse de particularităţile publicului şcolar, psihogeneza
structurilor de cunoaştere, de posibilităţile obiective de a accede şi a încorpora elementele
cognitive, afective, comportamentale infuzate în conţinuturi.
6. Criterii etice. Nu orice ansambluri explicative sau teoretice se pretează mediului şcolar. În
acest sens, se operează diferite selectări, excluzându-se ceea ce deontologic este malefic
cunoaşterii prea devreme sau cunoaşterii şcolare în genere. Chiar dacă, de pildă,
comunitatea oamenilor de ştiinţă ajung la nişte concluzii obiective (adevărul poate ucide,
dacă nu se dă cât, cui şi când trebuie!), dar acestea periclitează echilibrul mintal,
atitudinal, voliţional, aspiraţional etc. al elevilor; în acest caz cunoştinţele trebuie
temporizate, creându-se alte ocazii pentru a le difuza.
7. Criterii pedagogice. În conţinuturi se vor include nu numai cumuluri de informaţii ci şi
dispozitive pentru a forma capacităţi psihice corespunzătoare, trăsături de personalitate.
Valorile de conţinut se vor structura astfel încât să genereze la elevi dispoziţii de a învăţa şi

53
 de a deveni autonomi din punct de vedere spiritual. Importanţa unui conţinut şcolar este
dată şi de capacitatea acesteia de a genera noi conţinuturi, semnificaţii, valorizări.
Transpoziţia şi transcodarea didactică
Transpoziţia didactică se defineşte ca fiind traducerea elementelor cunoaşterii ştiinţifice în elemente de
conţinut didactic, trecerea de la nivelul logicii ştiinţifice la nivelul logicii didactice. La nivelul şcolii,
conţinuturile sunt restructurate, simplificate, traduse în forme susceptibile de a facilita înţelegerea, a stimula
interese, a produce satisfacţia cunoaşterii şi folosirii elementelor achiziţionate.
Acest proces mai poartă şi numele de transinformare, transcodare sau didacticizare.
Didacticizarea se poate realiza în două etape: didacticizarea care se realizează la nivelul programelor şi
manualelor şcolare de către autorii acestora şi didacticizarea din clasă realizată de către fiecare educator. În
general, didacticizarea presupune următoarele operaţii:
- detalierea temei de predat şi specificarea competenţelor de aşteptat de la fiecare secvenţă în parte;
- integrarea cunoştinţelor noi cu ajutorul celor vechi, înaintarea de la cunoscut la necunoscut;
- contextualizarea şi personalizarea experienţelor cognitive sau acţionale noi prin exemplificări,
studii de caz, explicitări suplimentare etc.;
- introducerea unor informaţii de relaţie (cunoştinţe ce facilitează stabilirea de relaţii optime între
concepte, explicaţii, metodologii etc.) ce se ataşează obligatoriu informaţiei de bază;
- stabilirea unor raporturi intradisciplinare şi interdisciplinare între diferitele tipuri de experienţe de
învăţare;
- scoaterea în evidenţă a unor elemente de impact asupra dorinţelor şi necesităţilor elevilor, a unor
seturi informaţionale cu utilizare concretă, imediată etc.

Schema de realizare a transpoziţiei didactice prezintă mai multe intervale de acţiune în sensurile menţionate
mai sus (cf. Devalay, 1992, p. 29)

Cunoştinţe savante Practici sociale de referinţă

Travaliul conceptorului de programe

Cunoştinţe de învăţat
Munca profesorului

Cunoştinţe învăţate
Munca elevului

Cunoştinţe asimilate

Fiecare disciplină şcolară trebuie să circumscrie atât un domeniu de cunoaştere prelucrat pedagogic, cât şi
o modalitate de a cunoaşte. Fiecare disciplină trebuie să propună elevului un mod de gândire şi interpretare a
lumii, modalitate care garantează elevului investigaţii suplimentare. Elevilor li se vor pune la dispoziţie nu
numai cunoştinţe, ci şi mijloacele de a parveni la acele cunoştinţe.

Posibilităţi de organizare a conţinuturilor

Elementele de conţinut nu sunt translate într-un chip mimetic în şcoală. Savoir-ul epocii este reconfigurat în
concordanţă cu anumite principii de organizare şi de raţionalitate didactică.
Organizarea lineară. Conţinuturile se prezintă ca o succesiune de cunoştinţe şi valori care se
relaţionează şi se (pre)condiţionează, în sensul că cele anterioare predetermină pe cele prezente. Ceea ce este
specific acestui mod de structurare este tratarea o singură dată a respectivelor cunoştinţe, fără revenirea
asupra lor în clasele următoare ale ciclului şcolar.
54
 Organizarea concentrică. Constă în structurarea conţinuturilor astfel încât să se revină cu îmbogăţiri sau
specificări ulterioare pe diferitele niveluri de învăţământ. Prin combinarea modului linear cu cel concentric
de organizare se ajunge la structurarea spiralată, respectiv la reluarea aceloraşi cunoştinţe dar într-un mod
aprofundat, prin degajarea de noi scheme explicative, prin configurarea de noi aspecte ale fenomenelor
discutate, prin complicarea perspectivelor de interogare.
Organizarea interdisciplinară. În învăţământ, interdisciplinaritatea implică stabilirea unor conexiuni
între limbaje explicative sau operaţii, în scopul diminuării diferenţelor care apar între disciplinele de
învăţământ clasice. Predarea şi învăţarea monodisciplinare au dezavantajul că accentuează perceperea
secvenţială şi insulară a realităţii, artificializând în mod abuziv o realitate care este unică şi continuă. Un
conţinut şcolar structurat interdisciplinar este mai adecvat realităţii descrise.
Specialiştii în domeniu identifică mai multe posibilităţi de insinuare a interdisciplinarităţii în învăţământ. Cel
puţin pentru învăţământul preuniversitar, se pot identifica trei puncte de intrare a interdisciplinarităţii
(Văideanu, 1988, pp. 250-252):
• niveluri rezervate conceptorilor, adică autorilor de planuri, programe şi manuale şcolare, teste sau fişe
de evaluare;
• punctele de intrare accesibile învăţătorilor şi profesorilor, în cadrul proceselor de predare şi evaluare; în
acest caz, programele rămân neschimbate;
• prin intermediul activităţilor nonformale sau extraşcolare.
În funcţie de modul cum intervine profesorul, interdisciplinaritatea se face prin:
• corelaţii obligatorii şi minimale, prevăzute de programele şcolare sau impuse de logica predării noilor
cunoştinţe;
• conexiuni disciplinare sistematice şi elaborate, care constituie expresia unei viziuni bi- sau
pluridisciplinare; aceste conexiuni presupun analiza epistemologică a disciplinelor şi identificarea
conceptelor şi metodologiilor comune, extrapolabile, sau elaborarea în echipă a proiectelor de lecţii şi a
planificărilor anuale sau trimestriale.
Organizarea modulară.
Constă în structurarea conţinuturilor în moduli didactici, aceştia incluzând seturi de cunoştinţe, situaţii
didactice, activităţi şi mijloace de învăţământ delimitate, menite a se plia pe cerinţele şi posibilităţile unor
grupe sau clase de elevi.
Modulii, ca variante de conţinut, pot fi diferiţi în ceea ce priveşte dificultatea, nivelul şi ritmul de lucru.
Astfel, se pot structura moduli de recuperare, pentru elevii cu dificultăţi, sau moduli de explicaţii
suplimentare, pentru categorii de elevi buni sau foarte buni. Elevul optează sau i se sugerează urmarea unui
modul pe care îl parcurge cu ajutorul profesorului, efectuându-se apoi evaluarea rezultatelor. În caz de
nereuşită, se recomandă un modul inferior sau complementar.
Exemplu de instruire modulară: „scoala de soferi”

Organizarea integrată a conţinutului.

Integrarea valorilor se poate face pe mai multe linii:
- integrarea cunoştinţelor în jurul unui pol ştiinţific (seturi conceptuale, scheme operatorii, metodologii
investigative),
- ordonarea cunoştinţelor către un pol practic (gen „centrele de interes” ale lui Ovide Decroly – hrană,
securitate, afiliaţie etc.),
- gruparea în jurul unui pol social (aspecte economice, politice, religioase),
- integrarea valorilor în funcţie de un pol personal (iubire, boală, familie etc.).
Structurarea integrată realizează o jocţiune a obiectivelor educaţionale, a unor structuri de conţinuturi
corelative şi a intereselor şi disponibilităţilor actorilor antrenaţi în învăţare.

55
Cursul 11

PRODUSELE CURRICULARE ŞI IMPLEMENTAREA ACESTORA

Ion Negreț-Dobridor (2001, p.54) identifică mai multe ipostaze ale produselor
curriculare:
 obiectivări primare (planul de învățământ și programele școlare);
 obiectivări secundare (manualele și metodicile);

 obiectivări terțiare (orarele școlare, planificările calendaristice, proiectele pedagogice).

1. Planul de învăţământ

Planul-cadru de învăţământ reprezintă principalul document oficial de tip reglator – componentă a

curriculumului naţional – şi, prin aceasta, un instrument de bază în promovarea politicii educaţionale la nivel
naţional. Planurile-cadru de învăţământ prezintă, diferenţiat în funcţie de nivelul de şcolarizare, ariile
curiculare, disciplinele studiate de către elevi în şcoală şi numărul de ore alocat fiecăreia dintre
acestea.
Disciplinele sunt prezentate grupat în cele şapte arii curriculare: Limbă şi comunicare, Matematică şi
ştiinţe ale naturii, Om şi societate, Arte, Educaţie fizică şi sport,Tehnologii, Consiliere şi orientare. Această
grupare asigură coerenţa structurală a planurilor-cadru de învăţământ pentru toate nivelurile de şcolaritate.
Pentru învăţământul primar şi gimnazial, planurile-cadru cuprind două componente:
- trunchi comun, ca ofertă curriculară obligatorie pentru toţi elevii;
- curriculum la decizia şcolii, care cuprinde orele alocate pentru dezvoltarea ofertei curriculare proprii
fiecărei unităţi de învăţământ; se asigură astfel cadrul pentru susţinerea atât a unor performanţe diferenţiate,
cât şi a intereselor specifice de învăţare ale elevilor.

Pentru învăţământul liceal, planurile-cadru cuprind următoarele componente:

- trunchi comun şi curriculum diferenţiat, ca ofertă curriculară obligatorie pentru fiecare filieră, profil,
specializare;
- curriculum la decizia şcolii, pentru filierele teoretică şi vocaţională, respectiv curriculum în dezvoltare
locală, pentru filiera tehnologică – componente care cuprind orele alocate pentru dezvoltarea ofertei
curriculare proprii fiecărei unităţi de învăţământ.

Acest document are caracter reglator-strategic si reflectă filosofia și politica educatională a sistemului de
învațământ național. Totodata, el exprimă, în forma sintetică, concepția pedagogică și în special teoria
curriculară care fundamentează științific procesul instructiv-educativ la nivel national.
Prin efectele sale imediate pe linia managementului sistemului de învătământ, planul-cadru influențeaza
strategia de alocare a resurselor umane și materiale în domeniul învățământului, sistemul de evaluare și de
examinare, sistemul de formare inițială și continuă a personalului didactic .
Structurarea unui plan de învăţământ ridică o serie de dificultăţi pedagogice, cum ar fi: ce obiecte de
învăţământ trebuie alese şi propuse elevilor la un moment dat, care trebuie să fie ponderea disciplinelor
opţionale şi facultative în planurile şcolare, care este succesiunea optimă a obiectelor de învăţământ, când şi
dacă este bine ca profesorul (directorul de şcoală, inspectorul etc.) să intervină în aplicarea planului de
învăţământ, ştiut fiind că, deocamdată, acesta este obligatoriu, ce instanţe trebuie să fie solicitate în
elaborarea unui plan de învăţământ etc.

Trecerea de la un plan-cadru generic de învăţământ la mai multe planuri-cadru nu înseamnă o simplă

diferenţiere cantitativă. Ea reprezintă trecerea de la un învăţământ obligatoriu (în care oferta relativ similară
pentru toţi elevii urmăreşte asigurarea egalităţii şanselor), la un învăţământ axat pe opţiunea elevilor de a-şi
continua studiile (în care interesele şi aptitudinile acestora devin prioritare).

56
Planurile sunt astfel concepute încât să favorizeze tipuri variate de ieşiri din sistem. Astfel, gimnaziul oferă
orientarea către:

- liceul teoretic
- liceul tehnologic
- liceul vocaţional
- şcoala profesională.

Liceul oferă orientarea către:

57
58
 - pregătirea universitară
- pregătirea postliceală.

La baza elaborării Planurilor-cadru de învăţământ stă un sistem de principii:

2. Principiul egalităţii şanselor – se referă la dreptul fiecărui individ la educaţia comună,

realizată în cadrul învăţământului obligatoriu, prin parcurgerea trunchiului comun.
3. Principiul descongestionării – recomandă selectarea, structurarea şi esenţializarea
conţinuturilor programelor şcolare şi diminuarea supraîncărcării informaţionale.
4. Principiul descentralizării şi al flexibilizării curriculum-ului – se referă la îmbinarea
Trunchiului comun cu Curriculum-ul aflat la decizia şcolii.
5. Principiul selecţiei şi ierarhizării culturale – a condus la integrarea disciplinelor de studiu
într-un sistem şi la interrelaţionarea lor, permiţând structurarea Curriculum-ului Naţional în
arii curriculare (consacrarea conceptului de "arie curriculară" s-a realizat cu prilejul actualei
reforme din învăţământ).
6. Principiul funcţionalităţii – recomandă adaptarea disciplinelor de studiu şi, implicit, a ariilor
curriculare la particularităţile de vârstă ale elevilor şi gruparea programelor de studiu
preuniversitare pe cicluri optime.
7. Principiul coerenţei, care se referă la asigurarea echilibrului optim între ariile curriculare şi
disciplinare de studiu, în plan orizontal şi vertical.
8. Principiul racordării la social – subliniază necesitatea asigurării unor corespondenţe între
instituţiile de învăţământ şi cerinţele sociale, a unor legături optime şi a unor colaborări între
instituţiile de învăţământ şi comunitate.
9. Principiul compatibilizării cu standardele europene în învăţământ - cu paradigmele
educaţionale promovate la nivel european.

Dicţionar necesar pentru înţelegerea planurilor cadru:

Aria curriculară – reprezintă un grupaj de discipline școlare care au în comun anumite obiective si
metodologii și care oferă o viziune multi și inter-disciplinară asupra obiectelor de studiu.
Curriculumul Național din România este structurat pe 7 arii curriculare, desemnate pe baza
importanței diferitelor domenii de studiu, precum si a conexiunilor dintre acestea. Ariile curriculare
sunt următoarele: Limbă şi comunicare; Matematică şi Ştiinţe ale naturii; Om şi societate; Arte;
Educaţie fizică şi Sport; Tehnologii; Consiliere şi orientare.

Plaja orară - (diferenţa între numărul maxim şi minim de ore alocate pe disciplină) oferă:

- elevilor, posibilitatea opţiunii pentru un anumit domeniu de interes;

- profesorilor, flexibilitate în alegerea unui demers didactic mai adaptat posibilităţilor unei
anumite clase de elevi;
- managerilor de şcoli, organizarea unei activităţi didactice corelate cu resursele umane şi baza
materială de care dispune şcoala.

2. Programa şcolară

Programa şcolară este un document care configurează curriculum în sens larg la o disciplină de
învăţământ ( adică prezintă obiectivele, conținuturile, metodele de predare și evaluare recomandate oficial).

În unele circumstanţe, programa poate suplini lipsa – pentru moment – a unui manual,

59
 Programa tradiţională include următoarele informaţii:
1. sublinierea importanţei disciplinei în cauză şi a valorii ei instructiv-educative,
2. obiectivele de realizat la disciplina respectivă,
3. natura şi volumul cunoştinţelor şi abilităţilor ce trebuie predate şi însuşite de către elevi,
concretizate în enumerarea temelor şi a subtemelor,
4. timpul afectat pentru fiecare capitol, subcapitol, lecţie,
5. indicaţiile metodologice privind predarea şi evaluarea,
6. temele suplimentare sau la dispoziţia profesorului, indicaţiile bibliografice etc.
Programa şcolară este instrumentul de la care se porneşte în realizarea proiectării didactice. Caracterul ei
operaţional derivă şi din faptul că lasă profesorului suficientă autonomie în organizarea şi dimensionarea
acţiunilor educative.

Structura programelor școlare până în 2008

Programa școlară pentru clasele I –IX Programa școlară pentru clasele de liceu X-XII
1. Nota de prezentare 1. Nota de prezentare
2. Obiective cadru 2. Competențe generale și Valori
3. Obiective de referință și exemple de și atitudini
activități de învățare 3. Competențe specifice
4. Conținuturi 4. Conținuturi
5. Standarde curriculare de 5. Sugestii metodologice
performanță

Politicile educative românesti în domeniul curriculumului s-au adaptat terminologic în virtutea

Recomandării 2006/962/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 18 decembrie 2006
privind competenţele-cheie pentru învăţarea pe tot parcursul vieţii.

Competențele- cheie reprezintă un pachet multifuncțional, transferabil de cunoștințe, abilități,

valori și atitudini de care au nevoie toți indivizii pentru împlinirea și dezvoltarea personală,
incluziunea socială și găsirea unui loc de muncă.

Competența = cunoștințe + abilități + valori și atitudini

Opt competenţe-cheie

Recomandarea Europeană defineşte opt competenţe-cheie şi descrie cunoştinţele, abilităţile şi

atitudinile esenţiale legate de fiecare dintre acestea. Aceste competenţe-cheie sunt:

1. Comunicarea în limba maternă

2. Comunicare în limbi străine
3. Competențe matematice și competențe de bază în știinte și tehnologie
4. Competențe digitale
5. “A învăța să înveți”
6. Competențe sociale și civice
7. Spirit de inițiativă și antreprenoriat
8. Sensibilizare culturală și exprimare artistică

60
 După 2008, în învăţământul obligatoriu s-au înlocuit termenii obiective cadru/obiective de
referinţă cu termenii competenţe generale/competenţe specifice.

Prin urmare, componentele noilor programe se structurează în jurul noțiunii de

competenţă.

Competenţa a devenit termenul de referinţă în proiectarea, realizarea şi evaluarea programelor de

formare – educaţionale sau profesionale.

Structura actualelor programe școlare

Foarte important: o programă școlară cuprinde: 1. nota de prezentare, 2. competenţele

generale, 3. competenţele specifice şi conţinuturile, 4. valorile şi atitudinile, 5. sugestii
metodologice.

Nota de prezentare descrie parcursul obiectului de studiu respectiv, argumentează structura didactică
adoptată şi sintetizează o serie de recomandări considerate semnificative de către autorii programei.
În nota de prezentare se fac referiri și la Competențele cheie europene care cărespund respectivei
discipline școlare.

Competenţele generale
Se definesc pe obiect de studiu şi se formează pe durata învăţământului liceal. Ele au un grad ridicat
de generalitate şi complexitate şi au rolul de a orienta demersul didactic către achiziţiile finale ale
elevului.

Competenţe specifice şi conţinuturi

Componenta fundamentală a programei este cea referitoare la competenţe specifice şi conţinuturi.
Competenţele specifice se definesc pe obiect de studiu şi se formează pe parcursul unui an şcolar.
Ele sunt derivate din competenţele generale, fiind etape în dobândirea acestora.
Conținuturile numesc temele și subtemele obligatorii de urmat de către toți profesorii din România
care predau respectiva disciplină.

Valorile şi atitudinile
Apar în mod explicit sub forma unei liste separate în programa fiecărui obiect de studiu. Ele
acoperă întreg parcursul învăţământului şi orientează dimensiunile axiologică şi afectiv-atitudinală
aferente formării personalităţii din perspectiva fiecărei discipline. Realizarea lor concretă derivă din
activitatea didactică permanentă a profesorului, constituind un implicit al acesteia. Valorile şi
atitudinile au o importanţă egală în reglarea procesului educativ ca şi competenţele, care acoperă
dimensiunea cognitivă a personalităţii.

Sugestiile metodologice
Cuprind recomandări generale privind metodologia de aplicare a programei. Acestea se pot referi la:
- desfăşurarea efectivă a procesului de predare / învăţare centrat pe formarea de
competenţe;
- sugestii privind cele mai adecvate metode şi activităţi de învăţare
- dotări / materiale necesare pentru aplicarea în condiţii optime a programei;
- sugestii privind evaluarea continuă.

Foarte util: fiecare student să descarce de pe edu.ro programele școlare în

vigoare (la gimnaziu și liceu) ale disciplinelor pe care urmează să le predea la
practică pedagogică.

61
3. Manualul şcolar

Manualul şcolar este unul dintre instrumentele de lucru pentru elevi, poate cel mai important, care
detaliază în mod sistematic temele recomandate de programele şcolare la fiecare obiect de studiu şi pentru
fiecare clasă.
Din punctul de vedere al activităţilor învăţământului, manualul are trei funcţii principale (cf. Seguin,
1989, pp. 22-24):
Funcţia de informare:
• selecţia cunoştinţelor se va face astfel încât să asigure progresivitatea şi să evite supraîncărcarea;
• se va asigura filtrajul şi selecţia cunoştinţelor prin reduceri, simplificări, reorganizări.
Funcţia de structurare a învăţării. Organizarea învăţării se poate realiza în mai multe feluri:
• de la experienţa practică la teorie;
• de la teorie la aplicaţii practice, prin controlarea achiziţiilor;
• de la exerciţii practice la elaborarea teoriei;
• de la expozeu la exemple, ilustrări;
• de la exemple şi ilustrări la observaţie şi analiză.
Funcţia de ghidare a învăţării. Există alternativele:
• repetiţia, memorizarea, imitarea modelelor;
• activitatea deschisă şi creativă a elevului, care poate utiliza propriile sale experienţe şi observaţii.

4. Alte suporturi curriculare (ghiduri, soft educaţional, alte auxiliare didactice)

În condiţiile schimbărilor actuale în planul politicii educaţionale şi de accelerare a introducerii unor

noi medii educaţionale existenţa unor auxiliare pedagogice îşi justifică pe deplin prezenţa.
Astfel, recentele ghiduri metodologice de aplicare a noului curriculum, de proiectare şi evaluare
pentru diferitele discipline de învăţământ au o valoare informativă, normativă şi euristică pentru cadrele
didactice, care nu întotdeauna au o relaţie directă cu factorii de decizie în domeniul politicii educaţionale.
Aceste ghiduri explicitează direcţiile de acţiune, principiile şi structurile de acţiune (prin exemplificări
concrete) şi facilitează orientarea învăţământului românesc înspre traiecte preconizate de decidenţi.

F. important!!

Curriculumul Național operant în cadrul sistemului de învățământ din România are două componente:

- curriculum-nucleu (aproximativ 70 % din Curriculumul National)

- curriculum la decizia școlii (aproximativ 30 % din Curriculumul National): curriculum extins,
Curriculum-nucleu aprofundat, curriculum elaborat in școală.

CDȘ (curriculumul la decizia şcolii) în învăţământul obligatoriu are mai multe

ipostaze:
1. Aprofundarea. Reprezintă, pentru învăţământul general, acea formă de CDS care urmăreşte aprofundarea
obiectivelor de referinţă ale Curriculumului-nucleu prin diversificarea activităţilor de învăţare în numărul
maxim de ore prevăzut în plaja orară a unei discipline. Conform unor reglementări, aprofundarea se aplică
numai în cazuri de recuperare pentru acei elevi care nu reuşesc să atingă nivelul minimal al obiectivelor
prevăzute de programă în anii anteriori.

2. Extinderea. Reprezintă, pentru învăţământul general, acea formă de CDS care urmăreşte extinderea
obiectivelor şi a conţinuturilor din curriculumul-nucleu prin noi obiective de referinţă şi unităţi de conţinut,
în numărul maxim de ore prevăzut în plaja orară a unei discipline. Aceasta presupune parcurgerea programei
în întregime.

62
3. Opţionale

a) Opţionalul la nivelul disciplinei

Constă fie din activităţi, module, proiecte care nu sunt incluse în programa şcolară avansată de autoritatea
centrală, fie dintr-o disciplină care nu este prevăzută ca atare în planul-cadru sau nu apare la o anumită
clasă/ciclu curricular.

b) Opţionalul la nivelul ariei curriculare

Presupune alegerea unei teme care implică cel puţin două discipline dintr-o arie. In acest caz, pornind de la
obiectivele-cadru ale disciplinelor, vor fi formulate obiective de referinţă din perspectiva temei pentru care s-
a optat.

C) Opţionalul la nivelul mai multor arii curriculare

Implică cel puţin două discipline aparţinând unor arii curriculare diferite. Ca şi în cazul opţionalului integrat
la nivel de arie, informaţiile cu care elevii vor opera au un caracter complex şi, ca atare, permit dobândirea
de achiziţii cognitive de ordin înalt (de tipul generalizării, transferului etc.).

Pentru o orientare rapidă în multitudinea de reglementări privitoare la aplicarea planurilor de

învăţământ, aducem în atenţie următorul tabel, ce sintetizează documente apărute până la finele
anului şcolar 2000-2001.

Notare în
Tip de CDS Caracteristici ale programei Regim orar
catalog
Programa pentru trunchiul comun în
numărul maxim de ore al plajei orare
Aceeaşi
prevăzute prin planul cadru (în cazuri
Ore din plaja rubrică din
Aprofundare de recuperare - respectiv pentru elevi
orară catalog cu
care nu au reuşit să dobândească
disciplina sursă
achiziţiile minimale prevăzute prin
programa anilor de studiu anteriori)
Obiective de referinţă notate cu *. Aceeaşi
Conţinuturi notate cu * (se regăsesc în Ore din plaja rubrică din
Extindere
programa de trunchi comun a orară catalog cu
disciplinei) disciplina sursă
Noi obiective de referinţă.
Opţionalul la
Noi conţinuturi (noutatea este definită Ore de Rubrică nouă
nivelul
faţă de programa disciplinei de trunchi opţional în catalog
disciplinei
comun)
Opţional Noi obiective - complexe.
integrat la Noi conţinuturi - complexe (noutatea
Ore de Rubrică nouă
nivelul ariei este definită faţă de programele
opţional în catalog
sau opţional disciplinelor de trunchi comun implicate
crosscurricular în integrare)

Pentru elaborarea programei de opţional se propune următoarea schemă de proiectare care este
în acord cu modelul programelor de trunchi comun.

Titlul opţionalului

63
 Tipul opţionalului:

Propunător:

Data:

Clasa:

Durata:

Instituţia:

Argument
Obiective de referinţă Activităţi de învăţare

Lista de conţinuturi

Modalităţi de evaluare

Pentru Argument, se va redacta 1/2 - 1 pagină care motivează cursul propus: nevoi ale elevilor, ale
comunităţii locale, formarea unor competenţe de transfer etc.

Obiectivele de referinţă vor fi formulate după modelul celor din programa naţională (al materiilor de
trunchi comun), dar nu vor fi reluări ale acestora. Dacă opţionalul ar repeta obiectivele de referinţă ale
programei şcolare a disciplinei, atunci opţionalul respectiv nu ar aduce nimic nou din punctul de vedere al
formării şi dezvoltării unor capacităţi ale gândirii (ar aprofunda eventual, prin adăugarea unor conţinuturi,
abilităţile care se formează prin urmărirea obiectivelor din programa naţională).

Un obiectiv de referinţă este corect formulat dacă, prin enunţul său, răspunde la întrebarea "ce poate să facă
elevul?". Dacă răspunsul la această întrebare nu este clar (ceea ce poate face elevul nu poate fi demonstrat şi
evaluat), atunci obiectivul este prea general definit. Pentru un opţional de o oră pe săptămână se vor defini şi
urmări 5-6 obiective de referinţă - pe care elevii urmează să le atingă până la sfârşitul anului.

Lista de conţinuturi cuprinde informaţiile pe care opţionalul le propune ca bază de operare pentru formarea
capacităţilor vizate de obiective. Altfel spus, sunt trecute în listă acele informaţii care vor fi introduse,
combinate şi recombinate între ele şi cu altele învăţate anterior, într-un cuvânt, acele informaţii care vor fi
vehiculate în cadrul opţionalului.

Ca şi în cazul informaţiilor prevăzute în programele obligatorii (ale disciplinelor de trunchi comun),

informaţiile din lista opţionalului nu vor fi considerate ca un scop în sine, ci ca un mijloc pentru formarea
intelectuală.

Ca modalităţi de evaluare, vor fi menţionate tipurile de probe care se potrivesc opţionalului propus (de ex.
probe scrise, probe orale, probe practice, referat, proiect etc.). NU vor fi incluse probele ca atare.

În cazul în care opţionalul este prevăzut pentru un nivel de şcolaritate sau un ciclu curricular, este necesar să
fie definite şi obiective cadru din care se deduc obiectivele de referinţă pentru fiecare an de studiu. Altfel

64
spus, dacă oferta cuprinde un opţional pentru mai mulţi ani de studiu, se redactează câte o programă pentru
fiecare an, având grijă să apară explicit progresia obiectivelor de la un an de studiu la altul.

Tipuri de CDS în învăţământul liceal

Reglementările în vigoare (Curriculum Naţional…, 1998), menţionează următoarele tipuri de opţionale

pentru liceu: opţional de aprofundare, opţional de extindere, opţional ca disciplină nouă, opţional integrat (la
nivelul uneia sau al mai multor arii curriculare), opţional ca disciplină care apare în trunchiul comun la alte
specializări. Întrucât ultimul tip de opţional menţionat dispune de o programă deja elaborată la nivel central
(ca programă obligatorie în cadrul unei anumite specializări), vom supune atenţiei celelalte tipuri de CDS
care necesită un demers de proiectare.

Opţionalul de aprofundare

Opţionalul de aprofundare este acel tip de CDS derivat dintr-o disciplină studiată în trunchiul comun, care
urmăreşte aprofundarea obiectivelor/competenţelor din curriculumul-nucleu prin noi unităţi de conţinut.

Opţionalul de extindere

Opţionalul de extindere, este acel tip de CDS derivat dintr-o disciplină studiată în trunchiul comun, care
urmăreşte extinderea obiectivelor-cadru/competenţelor generale din curriculumul-nucleu prin noi obiective
de referinţă/competenţe specifice şi noi conţinuturi.

Opţionalul ca disciplină nouă

Opţionalul ca disciplină nouă introduce noi obiecte de studiu, în afara acelora prevăzute în trunchiul comun
la un anumit profil şi specializare, sau teme noi, care nu se regăsesc în programele naţionale.

Opţionalul integrat

Opţionalul integrat introduce ca obiecte de studiu noi discipline structurate în jurul unei teme integratoare
pentru o anumită arie curriculară sau pentru mai multe arii curriculare.

În legătură cu ipostazele acestui tip de curriculum, se evidenţiază următorul tabel, ce sintetizează

reglementări apărute până la finele anului şcolar 2000-2001.

Tip de
Clasa Caracteristici ale programei Notare în catalog
opţional
Aceleaşi obiective de referinţă.
Aceeaşi rubrică în catalog cu
IX Noi conţinuturi (cele cu * sau
disciplina sursă.
altele).
Aprofundare
Aceleaşi competenţe specifice.
Aceeaşi rubrică în catalog cu
X-XII Noi conţinuturi (cele cu * sau
disciplina sursă.
altele).
Extindere IX Noi obiective de referinţă Rubrică nouă în catalog.
corelate cu acelea ale programei
de trunchi comun.
Noi conţinuturi corelate cu
acelea ale programei de trunchi
comun.

65
 Noi competenţe specifice
corelate cu acelea ale programei
de trunchi comun.
X-XII Rubrică nouă în catalog.
Noi conţinuturi corelate cu
acelea ale programei de trunchi
comun.
Noi obiective de referinţă
diferite de cele ale programei de
IX trunchi comun. Rubrică nouă în catalog.
Noi conţinuturi diferite de cele
Opţional ca ale programei de trunchi comun.
disciplină
nouă Noi competenţe specifice
diferite de cele ale programei de
X-XII trunchi comun. Rubrică nouă în catalog.
Noi conţinuturi diferite de cele
ale programei de trunchi comun.
Noi obiective de referinţă
complexe.
IX Rubrică nouă în catalog.
Noi conţinuturi
Opţional interdisciplinare.
integrat Noi competenţe specifice
complexe.
X-XII Rubrică nouă în catalog.
Noi conţinuturi
interdisciplinare

Factorii care au propus noua platformă curriculară sugerează şi o serie de chestiuni cu caracter evaluativ
vizând CDS, pe diversele componente de generare ale acestuia.

Obiectivele cadru sau competenţele generale (pentru opţionale care se studiază în mai mulţi ani):

- se reflectă în obiective de referinţă/competenţe specifice?

- în cazul aprofundărilor, extinderilor: sunt aceleaşi ca în programa de trunchi comun?

Obiectivele de referinţă sau competenţele specifice sunt:

- măsurabile, specifice (nu sunt formulate la modul general, ci le corespund anumite conţinuturi)?
- în număr corespunzător?
- corelate cu tema opţionalului? (de exemplu: competenţe de integrare, transfer, în cazul unui
opţional integrat)
- adecvate nivelului de cunoştinţe ale elevului?
- derivă din obiective cadru, competenţe generale (dacă acestea sunt formulate)?
- unice (sau se repetă sub diferite forme)?
- altele, decât în programa de trunchi comun? (dacă nu e aprofundare)
- Căror etape a unui proces de învăţare corespund? (vezi Modelul de derivare a competenţelor.)

Conţinuturile sunt:

- corelate cu obiectivele de referinţă, competenţele specifice?

- altele, decât în programa de trunchi comun ?
- resursă cuprinzătoare pentru obiective de referinţă, competenţe specifice ?
- organizate articulat, sistematic?
- astfel încât să se cumuleze şi să permită progresul?
- entităţi esenţiale, fără contradicţii?
- posibil de învăţat, adaptate la experienţa elevului?

66
 - adecvate intereselor, nevoilor prezente şi viitoare ale elevului?

Activităţile de învăţare:

- Duc la dezvoltarea competenţelor propuse?

- Pot fi organizate efectiv? Cum?
- Presupun activitatea nemijlocită a elevului?
- Permit învăţarea în cooperare?
- Conţin referiri la utilizarea resurselor materiale?

67