Bibliografie

- Internet
Ministerul Educației, Culturii și Cercetări al Republicii Moldova

I.P. Centrul de Excelență

Referat la biologie

Tema:”Analizatorul vizual”

A efectuat Stati Vladimir grupa SACGV 18.09.1

A verificat profesor de biologie Todorașco Veaceslav

Chișinau 2019
 Structura analizatorului vizual
Ochiul este un organ a cărui principală funcție este cea de a detecta lumina. Se
compune dintr-un sistem sensibil la schimbările de lumină, capabil să le transforme
în impulsuri nervoase. Ochii simpli nu fac altceva decât să detecteze obiectele din
jur care sunt luminate sau obscure.Ochiul nu detecteaza doar lumina ci si culoarea
si miscarea vietatilor din jur. Iar durerile de cap pot fi uneori si de la ochi fiindca
acestea se trag de la mult citit de carte sau de la multa lumina ( calculator telefon
s.a. )

Ochii compuși se găsesc la artropode (insecte și animale similare) și sunt formați

din mai mulți ochi simpli care permit formarea unei vederi panoramice în mozaic.

La majoritatea vertebratelor și câteva moluște, ochiul funcționează prin proiectarea

imaginilor pe o retină sensibilă la lumină, de unde se transmite un semnal spre
encefal prin intermediul nervului optic. Ochiul are o formă sferică, este umplut de
o substanță transparentă, gelationoasă numită umoare vitroasă, are o lentilă de
focalizare numită cristalin și, adeseori, un mușchi numit iris, care reglează
cantitatea de lumină care intră.
Corneea - membrana transparenta a ochiului, avasculara, foarte bine inervata, cu
rol de protectie si de mediu refringent. De doar 0.5 mm grosime la centru si un mm
la jonctiunea cu sclerotica (albul ochiului), este alcatuita din cinci straturi, epiteliul
corneean, membrana Bowmann, stroma coreeana, membrana Descement,
endoteliul corneean. Are 45 de dioptri.

Camera anterioara - spatiu intre fata posterioara a corneei si fata anterioara a

irisului. Este umplut cu un fluid apos cunoscut ca umoarea apoasa.

Iris - disc circular colorat, este parte a uveei oculare, fiind sustinut suspendat in
umoarea apoasa prin corpul ciliar. Suprafata sa posterioara ramane in fata
cristalinului, separand camerele anterioara si posterioara ( partea centrala fiind
pupila). Este alcatuita dintr-o stroma conjunctiva de tipul mezenechimul
embrionar, acoperit anterior de epiteliu si posterior de o foita pigmentara ce
reprezinta partea iridiana a retinei. Dimensiunile pupilei sunt controlate de cele
doua fasii de celule musculare netede: una circulara, situata in marginea pupilara,
formand sfincterul pupilei, iar alta, situata radial, dilatatorul pupilei. Culoarea este
data de numarul de melanofori din stroma.Diametrul este de 12 - 13 mm si o
grosime de 0.35 mm in medie.

Pupila - orificiu circular sau alungit in centrul irisului, care permite, prin contractie
sau dilatare sa dozeze cantitatea de lumina ce patrunde in ochi. Este de culoarea
neagră deoarece o mare parte a luminii care intră în pupilă este absorbită de
ţesuturile biologice din ochi. Ca sistem optic, pupila de intrare are rolul de apertura
( diafragma de deschidere ) al ochiului.

Sclerotica ( sclera ) - este tunica solida a globului ocular, fiind ca un fel de schelet
al ochiului. Este o membrana opaca, fibroasa, avascularizata, constituita din tesut
conjunctiv dens. ( albul ochiului numita in popor )

Corpul vitros - gel vascos care ocupa spatiul cuprins intre fata posterioara a
cristalinului si fata interna a retinei, umple centrul ochiului. Este compus din 99%
apa si mai contine si cateva celule, precum si fibrile de colagen si de acid
hialuronic, ce servesc drept tesut de sustinere. Ocupa proximativ 2/3 din volumul
ochiului. Fata sa anterioara este in contact cu fata posterioara a cristalinului (baza
vitrosului). Fata sa posterioara se sprijina pe fata interna a retinei. Datorita
vascozitatii permite ochiului de a reveni la forma sa normală dacă este comprimat.

Retina - membrana care tapeteaza fata interna a ochiului, formant dintr-un strat
subţire de celule, responsabile de transformarea luminii în semnale nervoase.
Există două tipuri de photoreceptori în retină: conuri si bastonase. Aproximativ 6
milioane de conuri sunt responsabile cu vederea de zi. In funcţie de semnalele
luminoase ne permit să apreciem culoarea. In fovee sunt cele mai multe conuri.
Există aproximativ 125 de milioane de bastoane si sunt răspândite pe întreg
teritoriul periferic al retinei. Ele sunt responsabile pentru vederea nocturna si
periferica. Vascularizarea retinei este asigurata de catre artera centrala a retinei,
care patrunde in globul ocular prin papila (locul de plecare al nervului optic).

Din punct de vedere anatomic retina este impartita in :

-zona posterioara (coroidiana)

-zona mijlocie (ciliara)

-zona anterioara

-ora serata

-papila

-macula luteea.

Foveea - de locul de pe retină care asigură cea mai bună definiţie a imaginii. Este
locul de pe macula unde se formeaza imaginea rasturnata a obiectelor examinate.

Nervul optic - transmite impulsuri electrice de la retina la creier. Se afla in partea

din spate a ochiului, langa macula. Poate fi vazuta la examinarea fundului de
ochiului, parte a nervului optic, denumit discul optic.
 Mecanismul vederii
Lumina pătrunde prin partea din față a ochiului printr-o membrană transparentă
numită cornee, înconjurată de o zonă numită albul ochiului sau sclerotică. În
spatele corneei se găsește irisul, un disc colorat (acesta are un caracter unic pentru
fiecare individ). Între cornee și iris există un lichid numit umoare apoasă. Irisul
este perforat în centru de un orificiu de culoare neagră, denumit pupilă. Pentru ca
ochiul să nu fie deteriorat, atunci când lumina este foarte puternică, pupila se
contractă (și prin urmare, se micșorează); iar în caz contrar, atunci când este
întuneric, pupila se mărește. În continuare, lumina traversează cristalinul, acesta
având funcția de lentilă biconvexă, apoi umoarea sticloasă, în final imaginea fiind
proiectată pe o membrană numită retină. Pleoapele și genele au rolul de protecție a
ochilor. O membrană subțire transparentă, denumită conjunctivă, căptușește
interiorul pleoapelor și o parte din sclerotică.

Culoarea ochilor

Conform unor cercetări, se presupune că toate persoanele cu ochi albaștri se trag

dintr-un strămoș comun, care a suferit o mutație genetică în gena HERC2⁠(d).[1][2][3]
Formarea imaginii[modificare | modificare sursă]

În cazul ochiului emetrop (vederea normală), imaginea se formează pe retină.

Pentru ca razele de lumină să se poată focaliza, acestea trebuie să se refracte.
Cantitatea de refracție depinde în mod direct de distanța de la care este văzut
obiectul. Un obiect situat la o distanță mai mare necesită mai puțină refracție decât
unul situat la o distanță mai mică. Cel mai mare procentaj din procesul de refracție
are loc în cornee, restul refracției necesare având loc în cristalin.

Lumina trece prin mediile transparente (cornee, umoare apoasă, umoare sticloasă și
cristalin) si formează o imagine răsturnată pe retină. Pe retină, celulele specializate
transformă imaginea în impulsuri nervoase. Acestea ajung prin nervul optic până la
regiunea posterioară a creierului. Acesta din urmă interpretează semnalele printr-
un mecanism complex care implică milioane de neuroni.

Razele de lumină suferă la nivelul ochiului o refracție triplă:

1. razele de lumină își schimbă direcția;

2. o refracție are loc la nivelul corneei și câte una pe fiecare față a cristalinului;
3. imaginea se formează pe retină, pe pata galbenă și este reală, mai mică și
răsturnată.
CORNEEA

transparenţa

avasculară trecerea liberă a luminii

se hrăneşte prin difuziune de la nivelul umorii apoase

poate fi compromisă prin creşterea presiunii intraoculare (glaucom)

puterea de refracţie

maximă pe suprafaţa anterioară a corneei

este fixă şi reprezintă două treimi sau +40 D din puterea de refracţie a ochiului

lentilele de contact - preiau funcţia de suprafaţă de refracţie a corneei

- det. un câmp vizual clar mai larg decât lentilele de sticlă

- au un efect mai mic asupra mărimii obiectelor văzute

CRISTALINUL

se comportă ca o lentilă convergentă

transparenţa

avascular

Structură - capsulă

- un strat de celule epiteliale

- un sistem de fibre transparente

pe măsură ce individul îmbătrâneşte cristalinul devine mai rigid

se poate opacifia (cataractă)

puterea de refracţie
reglabilă

neacomodat → contribuie cu aproximativ o treime la puterea de refracţie a

ochiului

determină creşterea capacităţii de refracţie cu cel mult +12 D

PROPRIETĂŢILE OPTICE ALE OCHIULUI

asigură vederea clară pe o distanţă cuprinsă între două puncte:

punctum proximum - localizat la 8,3 cm de ochi

punctum remotum- localizat la 6 m de ochi → vederea clară fără acomodare

Igiena și maladiile aparatului vizual
Pentru apreveni îmbolnăvirea ochilor, trebuie să respectăm unele reguli: citește și
scrie la masa de scris; ține cartea și caietul la o distanțde 20-30 cm de ochi;
iluminarea trebuie să fie optimă; sursa de lumină trebuie să se afle în partea stângă;
întrerupe scrisul sau cititul pripauze de relaxare a ochilor(3-5 minute după fiecare
oră)

1.Miopia este un defect al vederii care se manifestă prin imposibilitatea de a

distinge clar obiectele situate la o distanță mai mare. Aceasta se întâmplă deoarece
razele paralele, ce vin de la un obiect, atunci când traversează globul ocular, se
focalizează înaintea retinei, permițând doar distingerea obiectelor situate la o
distanță mai mică. Globul ocular al persoanelor mioape este mai alungit, fiind
nevoie de lentile divergente pentru a corecta vederea, deplasând focarul pe retină.
În jur de 26% din populația lumii are miopie.

2.Hipermetropia (sau hipermetropismul) este o afecțiune a ochiului,

caracterizată prin formarea imaginii în spatele retinei, ceea ce face ca imaginea să
devină încețoșată.
 Hipermetropia apare când diametrul antero-posterior al globului ocular este mai
mic decât normal.[1]

În esență, hipermetropia se datorează unui viciu de refracție, caracterizat printr-un

deficit de convergență ce face ca imaginea obiectelor să se formeze în spatele
retinei. De aceea, la nivelul maculei (zona de acuitate vizuală maximă) lumina se
proiectează sub forma unui cerc luminos, responsabil de vederea neclară, ceea ce
duce scăderea acuității vizuale pentru depărtare dar și pentru apropiere.[2]

Deoarece persoanele cu hipermetropie văd neclar la toate distanțele, ele trebuie să

depună constant un efort de acomodare pentru a focaliza, fapt care duce la
încordare, dureri de cap și oboseală oculară.[3]

Persoanele ce suferă de hipermetropie văd totuși relativ mai bine la distanță, deși
văd obiectele depărtate mai aproape decât sunt în realitate. Aceste persoane au de
cele mai multe ori probleme în a focaliza imaginile apropiate și nu pot realiza
activități precum cititul sau cusutul.[4]

Din punct de vedere optic, hipermetropia este contrară miopiei.

3.Presbitismul este fenomenul de diminuare a puterii de acomodare

a ochiului datorat îmbătrânirii. Una din explicațiile cele mai frecvent oferite se
referă la pierderea progresivă a elasticității cristalinului odată cu înaintarea în
vârstă la care se adaugă, ca factor agravant, pierderii puterii de contractare și
relaxare a mușchilor ciliari (mușchi ce controlează bombarea cristalinului),nu este
o boală ci o condiție care se întâmplă mai devreme sau mai tărziu cu oricine.
Simptomele apar între 40 și 50 de ani. Pentru cei care văd bine la distanță, primele
semne constau în dificultatea citirii literelor mărunte, în special când lumina este
 de slabă intensitate sau se manifestă prin fenomenul de obosire al ochilor după
perioade de citit îndelungate.

4.Cataracta este o boală care atacă ochiul și se manifestă prin

opacifierea cristalinului sau a capsulei lui. Această opacifiere este responsabilă de
o scădere progresivă a vederii, la început însoțită de o jenă la lumină (fotofobie).
Scăderea vederii poate fi rapidă (câteva săptămâni) dacă e din cauza

unui traumatism.

5.Astigmatismul este o boală oftalmologică manifestată printr-o deformare a

corneei care atrage după sine o refracție defectuoasă a razei de lumină în globul
ocular. În cazul astigmatismului, razele de incidenta de lumină albă ce sosesc la
ochi sub formă de raze paralele vor suferi un proces intens și inegal de refracție, și
prin urmare, cu cât această refracție diferențiată va fi mai mare, cu atât
astigmatismul va fi considerat mai grav.
 6.Glaucomul este o boală a ochiului care produce atrofierea nervului optic și
îngustarea câmpului vizual și pierderea progresivă a vederii. Câmpul vizual este
suprafața percepută când privirea este fixată drept înainte.

Glaucomul se caracterizează prin creșterea tensiunii intraoculare și scăderea

acuității vizuale. Glaucomul poate însă exista și când presiunea este normală. De
asemenea, sunt frecvente cazurile de presiune intraoculară mărită (temporar), fără
să se fi declanșat glaucomul. Pierderea câmpului vizual asociat glaucomului este
permanent și ireversibil.