Epica populară în proză

Fiecare specie narativă ajunge la un moment dat la disoluţie şi, probabil, la înlocuirea acesteia cu specia care îi corespunde
în cadrul folclorului urban având ca principal motiv schimbarea mentalităţii comunităţii datorată, de cele mai multe ori, unui
grad mai înalt de şcolarizare. Însă, până a vorbi despre disoluţia speciilor, o să fac o prezentare a speciilor populare deja
consacrate, care se încadrează în epica populară şi anume: LEGENDA, BASMUL, SNOAVA şi POVESTIREA.

1. Astfel, apărând pe teritoriul românesc în secolul al XIX-lea, legenda este definită de Ovidiu Bîrlea ca fiind „orice
plăsmuire fictivă, fără vreo bază reală”[1], în popor ea confundându-se cu termenul de poveste fără a se face nicio distincţie
între speciile folclorului popular românesc. Cu toate că interesul folcloriştilor nu s-a axat în special pe cercetarea legendei
ci pe cercetarea baladei sau a basmului, au fost înregistrate aproximativ 5000 de tipuri de legendă fără a fi epuizat
repertoriul existent.
În opoziţie cu etimologia cuvântului, legenda denumeşte „o naraţiune cu ţel explicativ sau un comentariu despre oameni şi
aspecte mai proeminente”[2] ceea ce înseamnă că legenda are rolul de a da o explicaţie plauzibilă întâmplărilor neobişnuite,
bizare, care ies din cotidian şi care atrag atenţia prin contrastul cu realitatea.
Legenda are la bază curiozitatea populară, dorinţa comunităţii de a şti tot ceea ce se petrece în jur şi necesitatea de a găsi
o explicaţie pentru fenomenele şi aspectele care îi înconjoară, suma legendelor alcătuind „o enciclopedie a ştiinţei populare
aşa cum s-a păstrat ea în circuitul oral până la consemnarea în scris de către feluriţi cărturari”[3]. De asemenea, legenda
presupune o atmosferă caldă, înduioşătoare care îi dă o anumită forţă poetică prin analogia cu sensibilitatea umană. În
plus, profitând de imaginaţia cu care au fost înzestraţi, naratorii adaugă anumite elemente legendelor pentru a capta atenţia
ascultătorilor, aşa cum a observat şi Ovidiu Bîrlea, afirmând în lucrarea „Folclorul românesc” că „legenda se hrăneşte copios
din pornirea funciară a omului de orice categorie de a adăuga de la sine la realitatea pe care o observă, de a o investi cu
atribute pe care nu le are, de a i le exagera peste măsură”[4]. Astfel, legendele apar tot timpul în funcţie de evoluţia
mentalităţii creatorului, acesta făcând deseori apel la reprezentări din creaţii mai vechi pe care le actualizează şi cărora le
imprimă o oarecare notă de mister.
În ceea ce priveşte mediul citadin, zvonurile care circulă aici au ceva din natura legendei, veridicitatea şi ficţiunea variind
în funcţie de autor. Ele sunt generate de aceeaşi dorinţă de a înflori realitatea, dorinţă care se manifestă şi în zona care
ţine de tradiţie, intenţia fiind, pe de o parte satirică (şi atunci avem de-a face cu anecdotele), veridicitatea fiind infirmată,
dar există şi zvonuri al căror caracter de veridicitate este acceptat de unii ascultători, ceilalţi considerându-le doar
„legende”.

După cum se poate observa, orice relatare legendară este veridică în mediul în care circulă. Astfel, legenda nu poate fi
decât adevărată deoarece oferă o explicaţie „ştiinţifică”, prin acest lucru obţinând o poziţie privilegiată în comparaţie cu
celelalte specii narative ale genului folcloric, în afară de povestire deoarece aceasta pretinde a relata numai întâmplări
adevărate. Prin introducerea formulei „unii zic” faptele relatate de legendă rămân undeva la graniţa dintre real şi fantastic.
Dispariţia legendei se produce în momentul în care aceasta nu mai este crezută şi, în cazul în care nu dispare complet, ea
poate fi transformată într-o altă specie.

Procesul de creaţie al legendelor pare a fi destul de simplu: creatorul porneşte de la un aspect ieşit din comun care
singularizează categoria legendelor în comparaţie cu celelalte specii narative. Astfel, creatorul are în vedere, în primul rând,
detectarea particularităţilor unor animale (în funcţie de acţiunile întreprinse de acestea sau în funcţie de numele pe care le
au) sau ale unor localităţi (având în vedere sensul numelui localităţii respective), după care urmăreşte formularea unei
explicaţii plauzibile care se cere crezută şi care este posibilă prin analogia cu manifestările omului, totul fiind formulat într-
un mod aparte. Atunci când creatorul porneşte de la nume, căutându-le o explicaţie lingvistică, iau naştere legendele
toponimice.

REPORT THIS AD

Structura legendei este, în general, simplă. Deoarece are ca principal scop expunerea faptelor, podoabele sunt rare,
creatorul apelând doar la anumite comparaţii pentru a oferi o reprezentare aproximativă. Există şi legende în care apar
versuri, formule sau dialoguri care au rolul de a evidenţia şi mai mult cele întâmplate. Spre deosebire de basm şi snoavă,
care sunt relatate la „prilejurile de povestit”, legenda îşi face apariţia „după cum solicită împrejurările. Dacă interlocutorii
aduc vorba despre o temă ce stârneşte interes, cineva intervine spre a elucida mai cuprinzător cu legendele care îi explică
anumite particularităţi sau aduc doar aluzii îndepărtate despre unele aspecte”.[5] Nefăcând parte din categoria speciilor cu
rol de a binedispune auditoriul, în care se încadrează basmul şi snoava, legendele pot dispărea mult mai uşor din viaţa
orală a unei comunităţi, ele servind ca „îndreptar de acţiune şi comportare mai ales prin indicarea a ceea ce trebuie evitat
pentru consecinţele nefaste”[6].
Cele mai multe legende sunt construite după două tipuri compoziţionale: tipul comentator şi tipul explicativ. În ceea ce
priveşte primul tip, Ovidiu Bîrlea afirmă că acesta „se reduce la o expunere nudă şi redusă a faptului”[7], naraţiunea
desfăşurându-se linear, în etape, explicaţia putând chiar să lipsească deoarece accentul se pune pe profilul unui personaj.
Acest tip compoziţional este specific, în cea mai mare parte, legendelor istorice în cadrul cărora faptele se succed în mod
normal, uneori după o cronologie reală sau aparentă. Finalul nu este anunţat decât după moartea eroului, iar cuprinsul
legendei poate fi prezentat mai detaliat sau nu, în funcţie de narator. Cheia explicaţiei poate lipsi şi din neatenţia
culegătorului sau din graba povestitorului, uneori lăsându-i-se posibilitatea auditoriului de a o subînţelege. De multe ori
poate lipsi chiar şi partea narativă, legenda reducându-se la o simplă descriere a aspectelor caracteristice, fiind astfel
încadrată în categoria credinţelor sau superstiţiilor. Această formă comprimată este rezultatul transcrierii rezumative a
culegătorului.
Cât despre cel de-al doilea tipar, cel explicativ, Ovidiu Bîrlea afirmă că acesta „cuprinde legendele mai dezvoltate, deşi cele
mai multe uniepisodice, în care deznodământul catastrofal înscrie şi punctul culminant al naraţiunii”[8]. Ca şi în cadrul
celuilalt tipar, acţiunea se desfăşoară linear, numai că aici intervine un factor perturbator care întrerupe desfăşurarea lină
a acţiunii. Astfel, „când actantul calcă vreo prescriere a modului de comportare, finalul dramatic nu mai constituie o surpriză,
dimpotrivă, el e aşteptat ca o consecinţă firească”[9]. Structura legendelor aparţinând tiparului explicativ e dispusă în două
unităţi inegale: prima expune antecedentele, fiind o înlănţuire de aspecte cotidiene care au rolul de a pregăti finalul şi de
a-l face cât mai plauzibil, iar cea de-a doua începe cu devierea de la firul cotidian prin încălcarea unei interdicţii sau prin
apariţia unei fiinţe malefice ori a unei catastrofe ca pedeapsă continuă, şi sfârşeşte prin a explica această deviere: „de
atunci…”.
Există şi un al treilea tip compoziţional în care se încadrează mai puţine legende, acesta fiind alcătuit din trei episoade
destul de scurte, după cum urmează: primul episod „înfăţişează starea personajului, de obicei precară, indicând de la sine
nevoia de a ieşi din impas”, cel de-al doilea episod pune în contrast starea iniţială a personajului cu cea actuală şi „cuprinde
rezolvarea crizei prin intervenţia unui factor supranatural”, iar cel de-al treilea episod „arată consecinţele, pedeapsa, care
în legendă durează cât eternitatea”[10]. Acestui tip îi aparţin, de obicei, legendele despre tărâmul celălalt sau despre
răpirea copiilor de către fiinţele fantastice.
Au fost înregistrate şi legende compuse din mai multe episoade, mai complexe, care sunt încadrate aproape întotdeauna
în tipul compoziţional al basmului, fiind numite legende-basme, finalul fiind singurul care diferă deoarece în legendă este
întotdeauna explicativ şi are un accentuat profil dramatic, prin acest lucru indicându-se culoarea legendară atribuită
basmului. De asemenea, există şi basme-legende, aici încadrându-se legendele despre păsări sau despre plante, care sunt
definite ca „naraţiuni ample, cu desfăşurare pluriepisodică subsumate ţelului etiologic care apare în scena finală”[11],
această desfăşurare pregătind „destinul tragic al fiinţei umane metamorfozate pentru eternitate în pasăre, gâză sau floare
adiată de vânt, sporind considerabil tensiunea dramatică”[12]. În plus, prin structura pluriepisodică, basmele-legende scot
în evidenţă contrastul dintre cei buni şi cei răi, pe care Dumnezeu îi răsplăteşte sau îi pedepseşte după acţiunile întreprinse.
REPORT THIS AD

Din punct de vedere tematic, legendele reprezintă o zonă foarte bogată, depăşind celelalte specii narative prin diversitatea
subiectelor şi prin ponderea pe care o au în viziunea populară despre lume, toate acestea punând probleme încercărilor de
clasificare. Astfel, Societatea internaţională pentru cercetarea naraţiunilor populare a împărţit legendele în: legende
etiologice şi escatologice; legende istorice; legende mitice (fiinţe şi puteri supranaturale) şi legende religioase (mituri
despre zei şi eroi), întâmpinând dificultăţi şi în această clasificare deoarece unele dintre ele au caracteristici care aparţin
mai multor categorii, de cele mai multe ori regăsindu-se în două categorii.
În evoluţia literară, legenda ocupă un loc central, după cum afirmă Ovidiu Bîrlea, furnizând literaturii teme, personaje, idei
care sunt dezvoltate dând naştere uneori unor capodopere. În comparaţie cu celelalte specii folclorice, legenda ocupă de
asemenea un loc central, multe dintre aceste specii inspirându-se din temele prezentate de legendă, teme foarte
diversificate care vor constitui întotdeauna o sursă de inspiraţie pentru celelalte specii folclorice.

2. Încă din cele mai vechi timpuri, basmul a fost considerat ca fiind opusul legendei, prin enunţarea acestor diferenţe
evidenţiindu-se cel mai bine caracteristicile acestor două specii narative. Şi dacă se considera că trăsătura specifică a
basmului era aceea de a destinde atmosfera, legenda era percepută ca o naraţiune cu funcţie moralizatoare, având la bază
o serie de implicaţii referitoare atât la cunoaşterea numenală, cât şi la cunoaşterea anumitor culte şi a anumitor învăţături
anterioare.
Basmul însă, în unele zone, a avut şi o accepţie cultică, existând credinţa că prin simpla naraţiune pot fi provocate anumite
acţiuni dorite, cum ar fi obţinerea în cantităţi mari a alimentelor prin câştigarea bunăvoinţei spiritelor.

Basmul are o serie de funcţii, dintre care cea mai importantă este funcţia propiţiatorie a povestitorului, adică funcţia de
prevestire, la care se adaugă funcţia apotropaică, adică funcţia de apărare. De cele mai multe ori, funcţia propiţiatorie este
săvârşită prin relatarea unui anumit număr de povestiri, într-un anumit interval de timp, unele având legătură şi cu
divinitatea, prevestitorul fiind mielul năzdrăvan. În ceea ce priveşte funcţia apotropaică, aceasta se bazează „pe eficienţa
negativă a actului narativ […] condiţionată de căderea întunericului (fiindcă diavolul şi celelalte spirite rele acţionează de
predilecţie noaptea), apoi de numărul trei, cu adânci implicaţii numenale”[13], apărătorul fiind focul. Nerespectarea
numărului trei duce la scăderea eficienţei funcţiei apotropaice, iar în acest caz este necesar ca povestea să fie cât mai
lungă, prin durată revenindu-se la eficienţa apotropaică „prin virtutea ei de a-l rechema pe Dumnezeu la faţa locului”[14].
De asemenea, apar anumite aspecte obscure cum ar fi originea interdicţiei de a spune poveşti în timpul zilei, deoarece ar
putea avea consecinţe negative, sau rostul plătirii povestitorului, această practică fiind probabil împrumutată din
ceremonialul colindatului sau al descântatului unde marca eficienţa textului rostit ori cântat, după cum afirmă Ovidiu Bîrlea
în lucrarea sa despre folclorul românesc. Astfel, din acest ultim aspect reiese funcţia cultică a narării basmelor.
Naşterea basmelor poate fi pusă în relaţie cu funcţia cultică a acestora deoarece aceasta implica reproducerea basmelor
întocmai, fără ca naratorul să intervină în mod conştient în text, ceea ce a dus la păstrarea schemei compoziţionale şi a
formulelor. Acelaşi basm poate avea „semnificaţii şi eficienţe deosebite, de tip sacral, aidoma unui mit, sau, dimpotrivă,
numai funcţie cathartică, distractivă, ca orice operă de artă de pretutindeni”[15], în împrejurări diferite.
Pe lângă funcţiile de natură cultică, basmul are şi capacitatea de a desfăta auditoriul, ele fiind narate în cadrul întrunirilor
colective organizate în sat în serile cu nopţi lungi, dar şi în afara satului, plecarea datorându-se serviciului militar, sau
oricăror alte tipuri de ocupaţii care presupuneau deplasarea în afara satului. Povestitul în cadrul familiei este mai recent şi
aparţine mediului citadin, alimentându-se din colecţiile de basme tipărite, aceasta fiind faza decadentă a fenomenului ce a
dăinuit milenii întregi, fază inevitabilă din cauza evoluţiei mentalităţii populare care a fost influenţată de cultura clasică.

REPORT THIS AD

În zona sudică a Carpaţilor, termenul de basm era caracteristic pentru naraţiunile lungi şi stufoase, pluriepisodice,
opunându-se termenului de poveste care desemna restul naraţiunilor tradiţionale (basm despre animale, legendă, snoavă).
Astfel, basmul este o „naraţiune pluriepisodică, plină de peripeţii miraculoase sau neobişnuite”[16], clasificarea
internaţională incluzând subspeciile învecinate, basmele legendare, basmele nuvelistice şi basmele despre dracul cel prost,
în alte variante acesta fiind înlocuit de zmeu. De aici reiese că, în folclor, graniţele dintre specii, dar şi cele dintre tipuri,
pot fi estompate rezultând o varietate. Astfel, basmele legendare „se înrudesc cu legendele prin faptul că desfăşurarea
acţiunii este condiţionată de intervenţia lui Dumnezeu sau a altor fiinţe divine, semnificaţia naraţiunii având o coloratură
creştină accentuată, în timp ce basmele despre dracul (zmeul) cel prost sunt mai degrabă nişte snoave, întrucât motorul
acţiunii nu mai este vitejia, susţinută de agenţi miraculoşi, ci isteţimea umană, în puternică opoziţie cu prostia diavolului
(zmeului), iar naraţiunea menţinându-se mereu în registrul satiric, cu explozii ilariante la fiecare nouă întâmplare”[17]. O
altă categorie este reprezentată de basmele nuvelistice, acestea înrudindu-se cu cele fantastice atât prin aspectele
compoziţionale, naraţiunea fiind lungă şi complicată de cele mai multe ori, cât şi prin tonul serios, grav care predomină şi
care duce întotdeauna la un sfârşit fericit, dar şi cu snoava prin capacitatea acestei specii de a prezenta realitatea, fără a
include elementele miraculoase. Aceste subspecii cu caracter mixt provin în urma contaminării compoziţionale a basmului
fantastic, specia iniţială, pură, cu celelalte specii narative. Basmul fantastic este cel mai distinct, în ceea ce priveşte speciile
narative în proză, şi cel mai realizat din punct de vedere estetic.
Basmul poate fi definit ca „o naraţiune pluriepisodică, al cărei protagonist este omul (de obicei adolescent), ajutat de
animale sau obiecte cu însuşiri miraculoase, care izbuteşte în cele din urmă să fie răsplătit în chip maxim, acţiunea fiind
verosimilă pentru o mentalitate de tip arhaic”[18]. Finalul optimist este văzut ca un element definitoriu al basmului, ca şi
coeziunea compoziţională.
O altă opoziţie dintre basm şi legendă are la bază motivele prezente în alcătuirea basmului, după cum afirmă Ovidiu Bîrlea
analizându-l pe Albert Wesselski. Astfel, în basm, pe lângă motivele superstiţioase, legendare bazate pe anumite obiceiuri
şi rituri, apar şi motivele miraculoase, de unde reiese că basmul ar fi „acea specie narativă care adoptă numai motive
miraculoase, alături de cele comune, din realitatea cotidiană”[19] opunându-se legendei, care s-ar baza doar pe motivele
superstiţioase îmbinate cu cele realiste.
S-a spus că mitul golit de sens devine naraţiune distractivă, adică basm, ceea ce a dus la pledarea pentru caracterul
verosimil al basmului de către povestitorii talentaţi care explică acest lucru prin „caracterul mai înapoiat al societăţii din
trecut” sau pornind de la propria experienţă: „povestirea unei întâmplări senzaţionale contemporane poate intra în
repertoriul curent, cu vremea devenind basm, mai ales dacă i se mai adaugă unele ingrediente”[20]. Verosimilitatea
basmului vizează un trecut îndepărtat, drept pentru care, în unele variante contemporane, sunt înlocuite personajele uitate
aproape complet de colectivitate cu altele de aceeaşi categorie, dar care au rămas în memoria colectivă. Astfel, zmeii sunt
înlocuiţi cu diavolii, tot personaje negative care se află în conflict cu omul, această înlocuire apărând în special în basmele
despre dracul (zmeul) cel prost, de multe ori producându-se anacronisme din dorinţa de a relata întâmplări verosimile.
Astfel, modernizarea anumitor aspecte ale basmelor dintr-o perioadă destul de îndepărtată s-a datorat nu doar nepriceperii
povestitorului de a-şi reprezenta anumite unelte sau funcţii ieşite din uz, ci şi dorinţei de a da o cât mai mare verosimilitate
textului. În momentul în care naratorul nu mai este capabil de a oferi caracterul de verosimilitate aşteptat prin înlocuirea
noţiunilor vechi cu unele curente, el include explicaţia necesară.
Fantasticul este o noţiune apărută recent pentru a face diferenţa între lumea reală şi cea fictivă, deoarece în viziunea
populară nu existau decât întâmplări cotidiene şi minuni considerate la fel de reale ca şi întâmplările comune, singura
deosebire fiind că acestea din urmă puteau fi îndeplinite doar în mod excepţional, de persoane înzestrate cu însuşiri speciale
şi doar în anumite momente. Există însă şi basme care prezintă situaţii absurde şi care nu au nicio pretenţie de
verosimilitate, numite în lucrarea lui Ovidiu Bîrlea „basme cu minciuni”, el explicând această denumire prin existenţa
credinţei poporului în supranatural şi nu în absurd.

REPORT THIS AD

Sub influenţa culturii citadine, mentalitatea populară evoluează şi astfel, întâmplările din basme sunt percepute ca fiind
invenţii ce au drept scop petrecerea timpului. Prin urmare, basmul nu mai atrage atenţia maturilor, ci este lăsat doar în
seama copiilor.

Basmul are rădăcini foarte vechi, acest lucru reieşind din familiaritatea faţă de animale pe care o afişează această specie
narativă, cum ar fi căsătoria sau încuscrirea dintre om şi animale sau ajutorul oferit de acestea eroului. În cele mai multe
basme, eroul are nevoie de ajutorul animalelor pentru a putea depăşi anumite situaţii, acestea fiindu-i chiar superioare
omului, care nu e decât o marionetă a acestora. Uneori omul apare ca dependent în totalitate de animal, această idee fiind
alimentată de anumite legende şi credinţe.

Geneza basmului se bazează pe mai multe teorii, cum ar fi cea mitologică, cea indiană, cea antropologică, cea onirică şi
cea ritualistă, fiecare dintre acestea având un sâmbure de adevăr. Ovidiu Bîrlea afirmă de asemenea că fraţii Grimm au
arătat că basmul provine din demitizarea mitului, iar A. Van Gennep a demonstrat, bazându-se pe folclorul primitivilor
australieni, că aceeaşi naraţiune poate fi basm sau mit după cum pofteşte povestitorul. Alţi cercetători au confirmat
dependenţa anumitor basme de miturile străvechi, basmul fiind o reprezentare a întregii realităţi umane, drept pentru care
a fost numit „roman” de B. P. Haşdeu şi „roman al primitivilor” de către H. Naumann. Spre deosebire de roman, „basmul
are o cuprindere mai largă, întrucât el abordează şi lumea numenală, cea de dincolo de cotidian, protagonistul trecând în
chipul cel mai familiar de pe pământ sau «lumea albă» în cea subterestră, «lumea neagră» ori în cea aeriană, chiar dacă
în esenţă reprezentările despre cele două nu diferă de cele despre lumea terestră, în fapt ele fiind oarecum prelungiri ale
acesteia, totuşi cu unele aspecte proprii”[21]. După cum afirmă acelaşi autor în lucrarea sa, Vladimir I. Propp demonstrează
că în basm apar anumite elemente ale culturii primitive, cum ar fi riturile de iniţiere şi practicile funebre. Povestitorul
apelează la fantezia lui creatoare în reprezentarea artistică a basmului, acest lucru fiind posibil pentru că această specie
narativă este o operă literară. Astfel, lumea exterioară este modificată în basm, povestitorul putând parafraza realitatea
contemporană.
De asemenea, motivul de legendă, superstiţie, de îndată ce este inclus în basm devine cu totul altceva, îşi schimbă
conţinutul, desacralizându-se. Legenda este specia cea mai apropiată basmului, deosebirea cea mai importantă fiind legată
de atitudinea creatorului popular faţă de personajele implicate în desfăşurarea acţiunilor relatate. Astfel, dacă în legendă
creatorul se apropie într-o oarecare măsură de personajele prezentate, accentuându-le caracterul supranatural, în basm,
poziţia creatorului este exact opusă. Prin urmare, în loc să fie subordonat personajelor sale, creatorul basmului le domină,
lăsând să se înţeleagă că acestea acţionează după placul lui. Libertatea de manipulare de care se bucură creatorul basmului
dă o notă de umor textului, ca şi modul de a portretiza personajele.

Dumnezeu e tratat ca un om oarecare deşi personajele ştiu cine este, fără a se teme şi fără a-l venera, divinitatea apărând
deseori ca un cioban bătrân care păzeşte trei oi, numărul trei fiind în concordanţă cu cele trei părţi ale basmului.
Spre deosebire de legendă unde Mama Pădurii are rolul de a-i speria pe copii, în basm, ea devine personajul batjocorit de
către povestitor, fiind totodată ridiculizată. Creatorul basmului nu-i scade puterea, însă este omorâtă în final de către fiul
cel mic.
Dacă în viaţa obişnuită, în credinţe şi în legende, dracul este personajul cel mai de temut, în basme, acesta este cel mai
ilustrativ pentru atitudinea degajată a eroului faţă de el, fiind personajul ridiculizat, imunizat şi pus în postura ilariantă în
fiecare scenă. În basmele cu zmeul (dracul) cel prost, acest personaj este învins din cauza prostiei sale enorme, astfel încât
nu e nevoie decât de un dram de isteţime pentru ca eroul să-i poată zădărnici puterea fizică de proporţii uriaşe. În basmele
în care dracul îl înlocuieşte pe zmeu, povestitorul renunţă la însuşirile înspăimântătoare ale acestuia, coborându-l la nivelul
eroului principal.
REPORT THIS AD

Pentru protagonistul din legende, contactul cu tărâmul celălalt se dovedeşte a fi fatal deoarece întoarcerea nu mai este
posibilă, iar întâmplarea în sine generează teama caracteristică tuturor forţelor cunoscute doar prin raţiune şi nu senzorial.
Cu totul altfel se întâmplă în basme unde coborârea în infern este ceva banal, ca oricare altă ispravă, fiind îndeplinită cu
calmitate, întrucât creatorul a avut în vedere că revenirea pe pământ va fi urmarea firească, chiar dacă protagonistul se
va afla pentru câteva momente în dificultate.

Aşa cum am precizat mai sus, mitul îşi pierde substanţa, se laicizează prin inserarea în compoziţia basmului, însă aspectele
legate de rituri şi practici îşi păstrează semnificaţia, dat fiind faptul că nu-şi pierd eficienţa, fiind introduse în basm pentru
a rezolva ieşirea din încurcătură şi canalizarea acţiunii pe făgaşul şablonului. În legende, autometamorfozarea este legată
de credinţa în eficienţa numenală a numărului trei, de aceea fiinţa care doreşte să se transforme în altceva trebuie să se
dea peste cap de trei ori. În basme, respectarea acestei credinţe nu mai presupune aceeaşi rigurozitate. Cu toate acestea,
şi-au păstrat eficienţa alte gesturi rituale, chiar dacă nu mai au corespondent în repertoriul legendelor, fiind probabil invenţii
în acest scop sau vagi amintiri rămase din vremuri îndepărtate.

De multe ori, gestul ritual ancestral apare asemănător celui din practicile religioase contemporane. De asemenea, sunt
preluate elemente din practica creştină, cum ar fi semnul crucii integrat în formele ancestrale, precreştine prin repetarea
de trei ori. Semnul crucii este eficient şi atunci când este făcut de adversarii eroului, iar, ca şi în practicile magice curente,
cuvântul are o putere extraordinară, simpla rostire ducând la împlinirea ca fapt, fără a mai fi nevoie de obiecte auxiliare
sau gesturi. Însă, ca procedee ale eficienţei magice, destul de des apar şi practicile magice prin contact sau prin simpla
evocare a dorinţei în gând, fără ajutorul cuvântului sau al vreunui obiect miraculos.

În basme apar o serie de potenţări ale procedeelor magice spre situaţii extreme, exagerarea acestora până la limitele
reprezentărilor dovedind că, în momentul în care magicul a devenit modalitate poetică pură, acesta este dominat de
creatorul popular datorită creativităţii libere, pentru a ajunge la aceste potenţări.

Basmul, ca orice produs folcloric arhaic, prezintă o afinitate datorită căreia apare o oarecare solidaritate a omului cu
cosmosul, cu fiecare animal sau cu un anumit obiect, în funcţie de contactul acestora cu personajul principal. Astfel, apar
anumite semne care duc la aflarea accidentelor fatale.

Basmul se distanţează de legendă prin structura sa compoziţională, la care se adăugă atmosfera pe care o degajă aceasta
din urmă. Dacă în legendă au un rol important apăsarea destinului, teama de forţele copleşitoare, cu cât mai tainice, cu
atât mai fatale pentru personaje, în basm se face simţită voioşia, generată de dispariţia spaimei, care are la bază încrederea
în puterile actantului, adversarii fiind întotdeauna înlăturaţi şi echilibrul iniţial restabilit. Acţiunea basmului presupune multe
episoade care se succed în zigzag, pentru a evidenţia cât mai bine ciocnirile neaşteptat de violente, tehnica narării urmând
modelul clasic (unei acţiuni i se opune o contraacţiune şi apar multe contrarii care încearcă să se echilibreze). Categoriile
de acţiuni care apar în basme sunt reduse, tipurile şi subtipurile datorându-se imaginaţiei populare care oferă diverse
amănunte, detalii îmbinate după voia creatorului.

Vladimir I. Propp în „Morfologia basmului” a izbutit, după cum afirmă Ovidiu Bîrlea[22], „să distingă 31 de funcţii sau acţiuni
constante, pornind de la absenţa sau prejudiciul iniţial până la căsătoria care înseamnă totodată şi apoteoza eroului
principal. Aceste funcţii narative se succed într-o secvenţă logică, deşi nu în chip obligatoriu, totuşi fără a se exclude una
pe cealaltă”[23]. De asemenea se pot grupa în perechi, fiind oarecum dependente una de cealaltă: interdicţie – încălcare,
iscodire – divulgare, luptă – victorie, urmărire – salvare etc., sau pot apărea izolate (absenţa, pedeapsa, căsătoria) sau
orânduite în grupe (prejudicierea, mijlocirea, contraacţiunea incipientă şi plecarea).
O altă caracteristică a basmului este ritmul tripartit, dar şi convertirea elementului magico–ritual în corespondentul său
estetic. De obicei apar în scenă trei protagonişti, acţiunea e repetată de trei ori, succesul apărând în ambele cazuri a treia
oară. Tot ceea ce provine din magia şi ritualurile străvechi va primi valenţe estetice, ritmul tripartit având şi funcţia de a
pune în lumină caracterul mecanic al acţiunii.

REPORT THIS AD

Tematica basmului nu e neapărat în concordanţă cu desfăşurarea acţiunii, ci mai degrabă dezvăluie orizontul creatorilor.
Astfel, ea poate fi mult mai uşor modificată şi chiar modernizată, în funcţie de aşteptările auditoriului. Este enunţată încă
din incipit sub forma unei sarcini care trebuie rezolvată pentru a fi restabilit echilibrul.

Unele teme ale basmului aparţin categoriei supranaturalului, implicând existenţa unor forţe miraculoase sau numenale care
răpesc constelaţiile sau fetele de împărat. Alte teme prezintă anumite practici care par a aparţine riturilor străvechi, cum
ar fi „expunerea fetei să fie devorată de balaurul din fântână; obligaţia funebră de a păzi mormântul tatălui (sau de a face
foc), maltratarea mortului rămas dator”[24]. De asemenea, apar anumite interdicţii care presupun atingerea de forţele
numenale, cum ar fi „interdicţia de a încălca un anumit teritoriu, de a vâna un anumit munte sau cea contrară de a vâna
un asemenea loc (muntele „Sânăului”) pentru a înfrunta pe Mama Pădurii. De asemenea, escaladarea copacului cu vârful
în cer etc.”[25]. Apar şi teme care reflectă credinţele poporului despre destin, în general tematica basmului bazându-se pe
această temă, la care se adaugă prezentarea legăturii dintre cele două lumi, pământeană şi numenală şi înfruntarea forţelor
superioare de către om. Cele mai multe teme expun realitatea cotidiană, cum ar fi criza generată de lipsa moştenitorilor în
familie, deoarece aceştia erau cei care trebuiau să îndeplinească obligaţiile funebre impuse de cultul strămoşilor, sărăcia
cronică, milostenia omului faţă de animalele suferinde, rătăcirea copilului prin pădure etc., toate acestea contrastând cu
restul naraţiunii deoarece trecerea în domeniul fantastic se face pe nesimţite. În basmele nuvelistice elementele realiste se
împletesc cu cele miraculoase şi abia în deznodământ acţiunea este readusă în registrul terestru prin căsătoria şi
succesiunea la tron a protagonistului.
3. Snoava este „o naraţiune scurtă, în genere cu un singur episod, în care sunt scoase în relief metehnele oamenilor”[26],
fiind creată din nevoia oamenilor de a se amuza pe seama abaterilor de la normele comunităţii. Întotdeauna în centrul
snoavei se află personajul negativ, prin naraţiune fiind satirizat defectul acestuia cu ajutorul personajului pozitiv. Astfel,
acesta este cel care ajută, prin dialog, la manifestarea defectului sau cel care se opune personajului negativ satirizat, pe
care îl demască şi uneori chiar îl pedepseşte. Există însă şi snoave care au ca personaj central personajul pozitiv, acesta
fiind de o isteţime nemaipomenită, având rolul de a zădărnici planurile asupritorilor şi de a-i pedepsi pe aceştia. Acest tip
de personaj reprezintă aspiraţia ţăranilor spre dreptate socială, fiind întruchipat de Păcală (Pepelea). În unele snoave,
acesta apare ca întruchipând prostia, acest defect făcând parte din natura lui sau simulându-l. Alteori, Păcală este secundat
de Tândală, „un fel de alter ego”[27] al celui dintâi, după cum îl numeşte Ovidiu Bîrlea, colaborarea lor atingând gradul
maxim de isteţime. Păcală (Ianoş, Ivan) este răsplătit în basmele-snoavă, ajungând chiar pe tronul împărătesc.
Snoava este considerată „specia prin excelenţă satirică […] alături de strigătură”[28] la care se adaugă comicul. Naraţiunea
pregăteşte treptat surpriza din deznodământ care constă în simpla ridiculizare sau în pedepsirea personajului central,
acestea încadrându-se desigur în registrul comic. Atât în snoavele despre Păcală cât şi în cele despre soţia necredincioasă,
comicul este cel de situaţie, însă cel mai des folosit este comicul de caracter dublat de cel de limbaj.
Snoava este o naraţiune realistă care prezintă slăbiciunile omeneşti şi care se complace în a parodia elementul miraculos
prin intermediul unor scene de un umor irezistibil, în unele basme-snoavă făcându-şi apariţia şi elementele fantastice
(pielea fermecată, spuma de mare).

Povestitorii snoavelor actualizează detaliile astfel încât naraţiunile par a fi contemporane, drept pentru care această specie
nu are vârstă. În unele snoave apar foarte multe detalii onomastice şi toponimice, mai exact în snoavele de formă
autobiografică, aici acţiunea fiind transpusă asupra povestitorului. Astfel, snoava poate fi confundată cu povestirea. Ea
este, de obicei, scurtă, are efect comic, astfel încât poate fi relatată în orice împrejurări pentru a destinde atmosfera.
Snoava însă, are şi funcţie paremiologică, de multe ori fraza de încheiere fiind un proverb sau o zicătoare care sunt explicate
prin naraţiunea însăşi.

REPORT THIS AD

Structura snoavei este simplă, înfăţişând unu sau doi actanţi, cuprinzând una sau mai multe scene în funcţie de numărul
personajelor, fiind preponderent dialogală şi evidenţiind deficienţele caracterologice.

Spre deosebire de basm, episoadele snoavei se succed linear, fără a fi cumulate probele de isteţime prin care trece
personajul central. În unele snoave, doar episodul iniţial este asemănător cu cel din basme, acesta putând lipsi în întregime
în special în snoavele în care Păcală este însoţit de Tândală.

Tematica snoavelor este destul de complexă, universul întâmplărilor fiind societatea omenească, varietatea subiectelor
fiind trăsătura lor dominantă.

De-a lungul timpului, snoava a fost clasificată în funcţie de diferite criterii, pe teritoriul românesc apărând patru grupe mari,
fiecare având subdiviziunile ei. Astfel, prima grupă cuprinde snoavele care se referă la relaţiile sociale, cea de-a doua
prezintă relaţiile de familie, grupa a treia cuprinde snoavele care satirizează deficienţele de natură psihologică, iar ultima
grupă cuprinde snoavele care satirizează deficienţele fiziologice.

Snoavele româneşti numără aproximativ patru mii de tipuri, temele predilecte fiind prostia, uneori îmbinată cu limbuţia sau
cu pornirea irezistibilă de a trăncăni, lenea şi hoţia. Protagoniştii care apar în cele mai multe snoave sunt popii şi ţiganii.

În concluzie, deşi frumuseţea snoavei este mai puţin preferată în comparaţie cu basmul, fiind considerată doar un mod
plăcut de a petrece timpul, această specie este singura care îmbină foarte bine toate tipurile de comic, naraţiunile fiind şi
ele foarte bine închegate prin linearitatea episoadelor.

4. Fiind cunoscută şi sub numele de întâmplare, patimă sau păţanie, povestirea este „o naraţiune despre fapte
contemporane, corespunzătoare jurnalului oral versificat […] care aduce în scenă întâmplări din viaţa povestitorului, la care
acesta a fost actant sau măcar martor, direct sau indirect”[29]. Povestirea comunică o experienţă a povestitorului, prin
intermediul acesteia el eliberându-şi sufletul de efectul puternic produs de întâmplare, însă are şi scopul de a transmite o
învăţătură. Cercetătorii consideră povestirea ca fiind „forma embrionară a legendei şi a basmului”[30]. Astfel este percepută
geneza basmului, cele povestite fiind iniţial experienţe ale celui dintâi narator care, în timp, au trecut în repertoriul oral,
ajungând în final poveşti, după cum afirmă Ovidiu Bîrlea. De asemenea, povestirea este considerată modelul narativ al
legendei, în cazul basmului intervenind importante elemente, cu toate că stilul acestuia a luat forma perfectă a povestirii.
Din punct de vedere tematic, legenda şi povestirea sunt naraţiuni realiste, care pretind a spune adevărul fără a încerca să
capteze atenţia prin utilizarea unor elemente miraculoase. Ambele se vor a fi veridice şi, luând în calcul aspectul funcţional,
putem afirma că aceste două specii se pot confunda foarte uşor din cauza împrumutului reciproc al anumitor elemente. Ca
şi în legendă, conceptul de real cuprinde şi reprezentări fanteziste care sunt considerate de comunitate la fel de veridice ca
cele care pot fi verificate experimental. Povestirile despre întâlnirea cu anumite entităţi care sunt cunoscute doar prin
raţiune, şi nu senzorial, în special cu dracul, confirmă acest caracter de veridicitate cu toate că singura certitudine cum că
acestea ar fi adevărate rămâne mărturisirea povestitorului. Trecerea de la real la fantastic se face fără a fi simţită,
naraţiunea reprezentând un tot coerent care se vrea a fi în totalitate autentic.
Povestirile arată „nevoia omului simplu de a consemna realitatea”[31], care reprezintă sursa principală a acestora. Însă
această realitate trebuie să fie frapantă, să impresioneze şi să iasă din cotidian pentru a stârni curiozitatea ascultătorilor,
povestirea devenind cu atât mai captivantă cu cât faptele narate sunt mai neobişnuite. Astfel, temele cele mai interesante
sunt considerate cele din afara satului (viaţa de pe front) sau cele care prezintă situaţii dramatice (întâlnirile cu animalele
sălbatice mult mai puternice decât omul). Povestirile prezintă atât aspectele de zi cu zi ale vieţii populare cât şi orizontul
sufletesc al protagoniştilor, de cele mai multe ori, oameni simpli, ţărani care sunt capabili de a alege detaliile cele mai
semnificative, cu o mare putere expresivă. Astfel, sunt redate în povestiri diverse sentimente, cum ar fi nostalgia după
timpurile trecute, revolta împotriva asupritorilor care uneori capătă nuanţe ironice şi umoristice.
REPORT THIS AD

În mare parte, povestirile apar ca fiind naraţiuni palpitante, pline de elemente care stârnesc interesul şi de exprimări alese,
prin toate acestea asemănându-se cu celelalte specii narative, în special cu basmul. Prin urmare, analizând stilul povestirii,
pot fi stabilite caracteristicile stilului oral narativ şi se pot diferenţia mult mai uşor speciile tradiţionale. Deşi sunt de dată
recentă, fiind transcrise exact sub forma în care au fost povestite, ca şi basmele, din punct de vedere stilistic povestirile
par a avea o structură străveche, comună tuturor speciilor narative în proză.

Dialogul prezent în povestiri apare din nevoia de a exprima în mod sugestiv situaţia dată. În plus, rolul dialogului în povestire
este acela de a creiona o atmosferă plină de naturaleţe sau, din contră, acela de a accentua neobişnuitul, extraordinarul.
Atât prin dialog cât şi prin monolog, povestitorul urmăreşte evidenţierea stărilor sufleteşti ale protagonistului naraţiunii.
Frecvent apar în povestiri şi propoziţiile incidente, acestea reprezentând una dintre caracteristicile stilului oral narativ, cu
rolul de a explica şi de a face inteligibil textul, dar pot reprezenta şi comentarii cu privire la cele narate. Aceste propoziţii
se repetă atunci când povestitorul pierde firul expozitiv, fiind prins de verva epică, pauza produsă de incidentă nefiind prea
lungă. Detaliile inserate de către povestitor, de obicei, clarifică textul, însă uneori îl încarcă foarte mult ermetizându-l.

O altă caracteristică a stilului narativ oral este repetarea prin reluare a unei propoziţii sau a unei sintagme, scopul fiind
acela de a sublinia cel mai imortant amănunt al naraţiunii sau acela de a întârzia relatarea pentru ca povestitorul să aibă
timp să-şi amintească etapa următoare a întâmplării. Propoziţia ce urmează a fi repetată este introdusă de conectori ca:
dacă, când, cum sau de un gerunziu. Repetarea din povestire diferă de cea din basm prin faptul că, aceasta din urmă, este
mai frecventă şi mai amplă pentru a ilustra durata neobişnuită a acţiunii. De asemenea, spre deosebire de basm, povestirea
nu are formule specifice care să sporească expresivitatea stilului narativ.

În concluzie, povestirea ocupă un loc mai modest în comparaţie cu celelalte specii narative, însă acest lucru nu înseamnă
că este lipsită de importanţă, bucurându-se, în prezent, de atenţia cercetătorilor.