Curs 4.

Anatomia și fiziologia omului

Prof. Dr. Alexandru Croitoru

FUNCȚIILE DE NUTRIȚIE (1)

SISTEMUL RESPIRATOR. RESPIRAŢIA

Sistemul respirator este format din totalitatea organelor care asigură aportul de oxigen din aerul
atmosferic şi circulaţia de la plămâni spre exterior a dioxidului de carbon.

I. Noţiuni de anatomie.

Clasificarea căilor respiratorii:

1. Căile respiratorii extrapulmonare:
Căile respiratorii superioare Căile respiratorii inferioare
- laringele
- nasul şi cavitatea nazală
- traheea
- faringele
- bronhiile
2. Căile respiratorii intrapulmonare:
- bronhiole respiratorii;
- canale alveolare.
3. Plămânii.

 Nasul şi cavitatea nazală.

Regiunea nazală este o regiune senzorială, nepereche şi mediană a feţei, formată din:
a. narine – două cute tegumentare externe;
b. cavitatea nazală propriu-zisă – compartimentată în cele două fose nazale, fiecare dintre acestea
prezentând un etaj superior olfactiv şi un etaj inferior respirator; cavitatea nazală este separată pe
linie mediană de septul nazal, care se continuă posterior cu osul vomer.

 Faringele.

Faringele reprezintă segmentul la nivelul căruia căile digestivă şi respiratorie se încrucişează, locul pe unde
aerul trece din fosele nazale în laringe şi trahee, şi invers.
Nazofaringele este tapetat de epiteliu de tip respirator şi, superior, de epiteliu olfactiv pseudostratificat
(conţine celule de susţinere înalte şi celule nervoase receptoare).

 Laringele.

Laringele este un organ situat median, în regiunea anterioară a gâtului, inferior de osul hioid, la nivelul
vertebrelor C5 – C6.
Intervine atât în respiraţie, cât şi în fonaţie.
Scheletul laringian este format din ţesut cartilaginos hialin, dublat în unele regiuni de cartilaj fibros.

1
 La nivelul laringelui se găsesc două structuri particulare – glota şi epiglota. Glota este reprezentată de
aparatul vocal, compus din corzile vocale şi spaţiul dintre ele. Epiglota – cartilajul elastic, care acoperă porţiunea
superioară a laringelui în timpul deglutiţiei, evitând astfel trecerea bolului alimentar din faringe în trahee.

 Traheea.

Traheea este un organ fibrocartilaginos de aspect tubular, care continuă laringele şi se întinde pe o
lungime de aproximativ 12 cm (de la vertebra C6 la T5), după care se bifurcă în cele două bronhii principale
pulmonare.

 Bronhiile.

Bronhiile principale provin din bifurcaţia traheei şi se întind până la nivelul hilului pulmonar (unde se
împart în bronhii lobare). Sunt în număr de două, câte una pentru fiecare plămân; bronhia principală dreaptă are o
lungime de 3 cm şi prezintă 5 inele cartilaginoase, în timp ce bronhia principală stângă are o lungime de 5 cm şi
prezintă 10 inele cartilaginoase.
Bronhia principală, alături de artera pulmonară, venele pulmonare, vasele bronşice, nervii şi limfaticele
plămânului, formează pediculul pulmonar, care este situat în hilul pulmonar. Hilul reprezintă locul prin care intră şi
ies în/din plămân formaţiunile anatomice care alcătuiesc pediculul pulmonar. Hilul este singura porţiune a
plămânului neacoperită de pleură.

 Plămânii.

Plămânii constituie organele respiratorii propriu-zise, cu rol în medierea schimburilor de gaze dintre
organism şi mediu. Sunt în număr de doi, localizaţi la nivelul cavităţii toracice, de-o parte şi de alta a mediastinului.
Cei doi pulmoni au formă de con turtit medial, cu baza spre diafragm şi vârful spre baza gâtului, cântărind
aproximativ 1300 g (600 g plămânul stâng, respectiv 700 g plămânul drept). Plămânul stâng este format din doi
lobi, în timp ce plămânul drept prezintă trei lobi.

Detalii de conținut intrapulmonar

 Segmentele pulmonare:
Sunt unităţi anatomice, funcţionale şi clinice (patologice), care formează lobii pulmonari. Totodată,
segmentul pulmonar este o unitate chirurgicală a plămânului, deoarece anumite boli pulmonare au localizare strict
segmentară, motiv pentru care intervenţia din sala de operaţie ia numele de segmentectomie. Limitele dintre
segmente sunt constituite din condensări de ţesut conjunctiv (septuri intersegmentare) însoţite de o bogată reţea
venoasă perisegmentară.

 Arborele bronşic:
Este constituit din totalitatea bronhiilor intrapulmonare, care se formează prin ramificarea bronhiilor
principale.

Vascularizaţia plămânului:
a) circulaţia funcţională (vase care schimbă gazele sangvine la nivelul plămânilor):
- arterele pulmonare dreaptă şi stângă (duc sângele cu CO2 de la VD la plămâni);
- venele pulmonare (duc sânge cu O2 la AS).
b) circulaţia nutritivă (vase care cedează O2 şi duc CO2 la plămâni):
- arterele bronşice (duc sânge cu O2 în pereţii bronhiilor, ggl. limfatici, aa. + vv. pulmonare, pleură);
- venele bronşice (duc sânge cu CO2 de la plămâni la AD şi se varsă în vv. azygos, hemiazygos şi apoi
în VCS).

2
 Pleura.
Pleura este o membrană seroasă care înveleşte plămânii la exterior, fiind constituită din două foiţe ce se
continuă una pe cealaltă, formând un “sac închis”.

 Pleura viscerală (aderentă de plămân):

- pătrunde în scizuri, până la hil;
- în jurul hilului se continuă cu foiţa parietală.
 Pleura parietală (somatopleura):
- continuă pleura viscerală;
- vine în contact cu pereţii cutiei toracice.

II. Noţiuni de fiziologie.

Procesul respirator se desfăşoară în trei etape succesive:

1. etapa respiraţiei pulmonare, care presupune:
a. ventilaţia pulmonară;
b. perfuzia pulmonară;
c. schimbul de gaze la nivelul membranei alveolo-capilare;
2. etapa respiraţiei sangvine, în cadrul căreia se transportă prin sânge O2 şi CO2 (etapa de
transport);
3. etapa respiraţiei celulare, când ţesuturile se oxigenează şi sângele încărcat cu metabolit
celular (CO2) este descărcat la nivelul plămânilor.

1. Etapa respiraţiei pulmonare.

1.1. Ventilaţia pulmonară.

Se realizează ca urmare a modificărilor suferite de sistemele implicate în mecanica respiraţiei – scheletul cutiei
toracice şi muşchii respiratori de la nivelul toracelui.
Ventilaţia pulmonară este dependentă de frecvenţa mişcărilor respiratorii, adică de inspir şi de expir.
Inspirul. Este procesul activ, în timpul căruia aerul intră prin căile respiratorii până la nivelul alveolelor
pulmonare, prin contracţia muşchilor inspiratori şi a diafragmului.
Expirul. Este procesul pasiv (în condiţii de repaus), în timpul căruia aerul părăseşte plămânii. Cutia toracică
revine la dimensiunile de repaus prin acţiunea muşchilor expiratori şi relaxarea muşchiului diafragm.
Mişcările de inspir şi expir se succed ritmic, fără întrerupere, cu o frecvenţă medie de 14 – 18 mişcări/minut.

1.2. Perfuzia pulmonară.

Perfuzia pulmonară defineşte circulaţia sangvină în teritoriul pulmonar şi are următoarele caracteristici:
- debitul circulator pulmonar este egal cu debitul sistemic (6 l/minut în repaus);
- presiunile din circulaţia pulmonară sunt mai mici decât cele din sistemică;
- volumul sangvin pulmonar este de 450 ml (9% din volumul circulant);
- circulaţia pulmonară este influenţată de gravitaţie.

1.3. Schimbul de gaze la nivelul membranei alveolo-capilare.

Schimbul de gaze se realizează prin difuziune, conform gradientului de concentraţie (la nivelul capilarelor
şi alveolelor).
La nivel pulmonar, oxigenul din aerul alveolar trece în sângele capilarelor alveolare şi dioxidul de carbon
din sânge în aerul alveolar prin intermediul membranei de schimb alveolocapilare. O2 difuzează din alveolă în
sângele venos (adus prin artera pulmonară) pe care-l oxigenează, iar CO2 difuzează din sângele arterial în alveolă,
de unde este eliminat prin expiraţie. Schimbul se face cu sânge din circulaţia capilară pulmonară. Presiunile

3
parţiale ale gazelor se echilibrează, astfel că sângele care părăseşte capilarele alveolare şi pătrunde în venele
pulmonare este transformat în sânge oxigenat.
La nivel tisular, schimbul de gaze se realizează invers – oxigenul trece din sânge în lichidul interstiţial şi
apoi în celule, iar dioxidul de carbon din celule trece în lichidul interstiţial şi apoi în sânge, datorită gradientului de
presiune.

2. Etapa sangvină a respiraţiei.

Etapa sangvină are drept scop transportul gazelor respiratorii prin sânge.

 Transportul oxigenului:
- o parte se dizolvă în plasmă şi determină presiunea parţială a O2;
- cealaltă parte se leagă labil de hemoglobină şi formează oxihemoglobina;
- HbO2 eliberează O2 care-l va înlocui treptat pe cel deja captat de celule;
- formarea şi disocierea oxihemoglobinei depind de PO2, pH şi temperatură;
- gradul de disociere se trasează grafic şi este cunoscut drept Curbă de disociere a oxihemoglobinei.
 Transportul dioxidului de carbon:
- difuzează din lichidul interstiţial în sânge;
- legat de hemoglobină, sub formă de carbhemoglobină ajunge până la plămâni;
- în plasmă se combină cu Na+, iar în eritrocite cu K+, formând bicarbonaţii respectivi.

3. Etapa respiraţiei celulare.

Esenţa mecanismului rezidă în cuplarea reacţiilor de oxidare cu cele de reducere (reacţii de oxido-reducere sau
reacţii de tip redox).
Unele molecule de nutrimente (glucide, lipide) sunt oxidate la nivelul celulelor, permiţând astfel satisfacerea
nevoilor energetice ale organismului.