Diplomaţie şi conflict în secolele XIV - XV

Cu mijloacele diplomaţiei şi ale rezistenţei armate, Ţara Românească şi Moldova

au reuşit să-şi salveze existenţa statală şi să asigure continuitatea unei vieţi politice
româneşti autohtone. Desfăşurarea rezistenţei antiotomane a apropiat, în câteva rânduri,
cele două state româneşti de Regatul ungar, ameninţat şi el de expansiunea otomană. In
cadrul efortului antiotoman al Ungariei un rol însemnat a revenit factorului militar
românesc din Transilvania şi Banat.

Rezistenţa Ţărilor Române împotriva expansiunii otomane a fost ilustrată de câteva

mari personalităţi ale Evului Mediu românesc: Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara,
Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul.

Mircea cel Bătrân (1386-1418)

Primul voievod român care a organizat apărarea Ţării Româneşti faţă de pericolul
otoman a fost Mircea cel Bătrân. Timp de câţiva ani, după înscăunarea sa, el a continuat
confruntarea cu Regatul Ungar. Urmând direcţia dominantă a politicii externe a
predecesorilor săi, în 1389 el a încheiat o alianţă cu regele Poloniei, Vladislav Jagello,
act cu un caracter explicit anti-ungar. Creşterea pericolului otoman l-a determinat însă
pe Mircea să-şi orienteze politica externă spre alianţa cu Ungaria.

Începutul conflictului cu puterea otomană a fost urmarea intervenţiei lui Mircea la

sud de Dunăre, în teritorii pe care le revendica Baiazid I. Preluând stăpânirea Dobrogei
în anii 1388-1389 şi intervenind în favoarea lui Straţimir, ţarul Vidinului, Mircea a
declanşat inevitabil conflictul cu puterea otomană.

În aşteptarea unei ofensive turceşti, Mircea a încheiat un tratat de alianţă cu regele

Sigismund de Luxemburg al Ungariei (Braşov, 7 martie 1395), prima alianţă
antiotomană din istoria sud-estului european. Acest tratat era încheiat de pe poziţii de
egalitate, rod al înţelepciunii diplomatice de care a dat dovadă domnul muntean, din
moment ce regele maghiar îi recunoaşte lui Mircea titlurile de duce de Făgăraş şi ban de
Severin, anterior contestate.

Episodul principal al confruntării dintre domnul Ţării Româneşti şi sultanul Baiazid

I a fost bătălia de la Rovine (17 mai 1395), loc neidentificat, situat probabil în zona
muntoasă a Ţării Româneşti, unde turcii au suferit o grea înfrângere. Victoria obţinută
de Mircea a avut drept consecinţe consolidarea neatârnării Ţării Româneşti şi
organizarea primei coaliţii continentale antiotomane iniţiate de regele Ungariei, cu
participarea cavalerilor occidentali şi a lui Mircea cel Bătrân.

Fidel cauzei creştine, Mircea a participat la cruciada europeană antiotomană. În

ciuda înfrângerii oştilor creştine la Nicopole, în sept. 1396, el reuşeşte în cursul anului
următor să-şi restaureze puterea în Ţara Românească, fiind înlăturat Vlad Uzurpatorul,
un pretendent la domnie sprijinit de turci.

Înfrângerea catastrofală a lui Baiazid la Ankara (1402) de către Timur Lenk a

deschis epoca marilor iniţiative ale lui Mircea în raport cu Imperiul Otoman, aflat în
plină criză ca urmare a luptelor politice dintre pretendenţii la tron. Ţelul principal al
iniţiativelor politice şi militare ale domnului român a fost să împiedice creşterea puterii
otomane.

Mircea cel Bătrân a încercat să îndepărteze primejdia otomană de Ţara Românească

sprijinind, în cooperare cu alte puteri, diverşii pretendenţi la succesiunea lui Baiazid. In
anul 1409, perspectiva consolidării imperiului de către Soliman îl determină pe Mircea
să-1 sprijine pe Musa, un alt fiu al lui Baiazid. Cu ajutor de la Mircea şi de la Ştefan
Lazarevici, despotul Serbiei, Musa reuşeşte să preia conducerea părţii europene a
Imperiului Otoman în 1411.

Domnia lui Musa (1411-1413) marca apogeul politic şi diplomatic al lui Mircea cel
Bătrân. Raporturile speciale cu sultanul Musa pot explica stăpânirea de către Mircea a
unui teritoriu destul de mare la sud de Dunăre, după cum reiese din titlul său: „... domn a
toată ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi spre părţile tătăreşti şi herţeg
(duce) al Amlaşului şi Făgăraşului şi domn al Banatului Severinului şi de amândouă
părţile peste toată Podunavia (Dobrogea), încă până la Marea cea Mare şi singur
stăpânitor al cetăţii Dârstor (Silistra)”. Spre marea neşansă a voievodului român, Musa a
fost înlăturat de fratele său mai mic, sultanul Mahomed I (1413-1421), care a readus sub
o singură stăpânire partea asiatică şi cea europeană a Imperiului Otoman.

În anul 1416 Mircea cel Bătrân intervine pentru a doua oară în sprijinul unui
pretendent la succesiunea lui Baiazid, anume Mustafa, dar şi acesta este înfrânt de
Mahomed I. Reacţia sultanului nu întârzie şi, la începutul anului 1417, o armată
otomană, condusă chiar de sultan invadează Ţara Românească, anexează Dobrogea şi
impune domnului român plata unui tribut. Tot acum turcii ocupă cetăţile Giurgiu şi
Turnu, de unde puteau să lanseze mai uşor atacuri în interiorul ţării. După aceste
evenimente sultanul Mahomed I a încheiat pace cu Mircea cel Bătrân, prin care se
garanta menţinerea autonomiei Ţării şi a credinţei locuitorilor săi. Diplomaţia domnului
român a făcut din Ţara Românească un factor politic important în sud-estul Europei,
vecinii căutându-i alianţa împotriva Imperiului Otoman.

În următoarele decenii rezistenţa antiotomană la Dunărea de Jos a fost asumată de

Iancu de Hunedoara (1441-1456) voievodul Transilvaniei şi de Vlad Ţepeş (1456-1462),
domnul Ţării Româneşti.
Alexandru cel Bun (1400-1432)

A domnit în Moldova, domina sa a fost o perioada de linişte şi pace, de consolidare

internă a statului. În plan extern, a manevrat abil între Polonia şi Ungaria. La 12 martie
1402, depune omagiu de vasalitate regelui Poloniei, astfel a evitat pretenţiile de
suzeranitate ale Ungariei. În 1412, Ungaria şi Polonia semnau Tratatul de la Lublau,
potrivit căruia împărţeau Moldova în cazul în care aceasta nu ar fi participat la campania
antiotomană. Alexandru cel Bun a avut abilitatea să-şi respecte angajamentele
participând alături de Polonia şi la luptele înpotriva Cavalerilor Teutoni din 1410 de la
Grumwald şi 1422 Marienburg. În 1420 a avut loc prima confruntare între Moldova şi
Imperiul Otoman, atunci când Cetatea Albă a fost apărată de forţele moldovene.

Iancu de Hunedoara (1441 – 1456)

Situaţia internaţională:

- Ungaria şi Polonia profită de declinul puterii domneşti pentru a transforma

suzeranitatea lor într-o hegemonie al Dunărea de Jos.

- continuă expansiunea otomană în Balcani în timpul lui Murad al II-lea şi Mahomed al

II-lea

Situaţia Transilvaniei:

- 1438 - Iancu de Hunedoara (descendent al unei familii de mici nobili români din
Transilvania) devine ban de Severin

- 1441 - Vladislav al III-lea îl numeşte voievod al Transilvaniei

Politica externă:
- 1442 - Transilvania este atacată de turci iar Iancu de Hunedoara este înfrânt la
Sântimbru;

- Iancu îşi regrupează forţele şi provoacă înfrângerea turcilor la Sibiu si pe Ialomiţa.

- 1443 – 1444: Iancu organizează „Campania cea lungă”, forţele creştine obţin victorii
importante la sud de Dunăre;

- Iulie 1444 – tratatul de pace de la Seghedin, favorabil forţelor creştine;

- În acest context statele creştine din apus declanşează o nouă cruciadă antiotomană
încheiat însă prin înfrângerea de la Varna (noiembrie 1444).

- 1448 – bătălia de al Câmpia Mierlei încheiată cu o înfrângerea cruciaţilor;

- 1451 – armistiţiu pe trei ani între Ungaria şi Imperiul Otoman;

- 1453 – începe o nouă etapă a expansiunii otomane după cucerirea Constantinopolului

(denunţă armistiţiul cu statele creştine, asediază Belgradul)

– Forţele creştine se regrupează la chemarea papei.

– Iancu de Hunedoara obţine o victorie categorică la Belgrad în iulie 1456;

– august 1456 – în plină glorie, moare de ciumă la Zemun.

Vlad Ţepeş (1448; 1456 – 1462; 1476)

- Într-un context internaţional favorabil (se plănuia organizarea unei noi cruciade
susţinută de papalitate):

- 1459 – Vlad Ţepeş refuză plata tributului;

- 1460 – încheie o alianţă cu Matei Corvin;

- 1461-1462: - organizează o campanie în sudul Dunării; devastează o întreagă regiune.

Consecinţe:

- mai-iunie: - Imperiul Otoman întreprinde o campanie de pedepsire;

- cu forţe net inferioare Vlad Ţepeş aplică tactica „pământului pârjolit”.

- 16/17 iunie 1462 - „atacul de noapte” în apropiere de Târgovişte;

- victoria obţinută nu poate fi fructificată.

Cauze:

- marea boierime trădează;

- Matei Corvin nu-şi respectă promisiunile.

- Vlad Ţepeş îşi pierdea tronul este arestat şi întemniţat la Buda.

Ştefan cel Mare (1457-1504)

Etapa următoare a rezistenţei româneşti antiotomane a fost ilustrată de Ştefan cel

Mare, domnul Moldovei. La începutul domniei pe primul plan al preocupărilor
domnului s-au aflat raporturile cu Ungaria şi Polonia. Orientarea spre Polonia, care
asigura Moldovei protecţie împotriva tendinţelor de dominaţie ale Regatului Ungar, a
rămas direcţia principală a politicii externe a ţării. Din 1448 Ungaria şi-a asigurat
controlul direct asupra Chiliei, unde a staţionat timp de aproape două decenii o
garnizoană ungară. În aprilie 1459 Ştefan a încheiat o convenţie cu regele Cazimir al IV-
lea al Poloniei prin care l-a recunoscut ca suzeran unic, anulând astfel angajamentele
anterioare faţă de Ungaria.

In anul 1462, în conjunctura favorabilă creată de atacul lui Mahomed al II-lea,

cuceritorul Constantinopolului, împotriva lui Vlad Ţepeş, Ştefan a încercat fără succes
să cucerească Chilia. Trei ani mai târziu, în 1465, în urma unui atac prin surprindere,
domnul Moldovei reuşeşte să aducă sub stăpânire Chilia, subminând grav interesele
comerciale ale Ungariei şi Ţării Româneşti. Pentru a restabili situaţia, Matei Corvin,
regele Ungariei a organizat o expediţie în Moldova la sfârşitul anului 1467, dar ofensiva
regală a fost înfrântă la Baia.

In anul 1473 Ştefan cel Mare a declanşat lupta antiotomană. Acţiunea domnului
Moldovei s-a încadrat într-un efort mai larg de îngrădire a expansiunii otomane la care
mai participau, din 1463, Veneţia, hanul turkmen, Ungaria şi alte puteri. Pentru a scoate
Moldova din luptă, Mahomed al Il-lea a organizat o mare expediţie la începutul anului
1475 sub comanda lui Soliman, beglerbegul Rumeliei. Armata otomană, mult mai
numeroasă a fost atrasă într-o cursă pe valea Bârladului, la sud de Vaslui şi înfrântă de
moldoveni. Ştefan a trimis o scrisoare capetelor încoronate creştine din Europa pentru a
cere sprijin împotriva duşmanilor creştinătăţii, însă a primit doar scrisori de încurajare
nu şi sprijin concret.
 In vara anului 1475 turcii au cucerit cetăţile genoveze de pe litoralul nordic al Mării
Negre (Caffa şi Mangop), iar Hanatul tătar al Crimeii a devenit vasalul sultanului,
Moldova fiind prinsă astfel în cleştele coaliţiei turco-tătare. In aceste împrejurări grele,
Ştefan cel Mare a încheiat o alianţă cu regele Ungariei, Matei Corvin, în iulie 1475.

Mahomed al II-lea, cu o armată de peste 100.000 de oameni a trecut Dunărea în

iunie 1476 şi a înaintat spre Suceava, pe valea Siretului. La 25 iulie 1476 armata
otomană a obţinut victoria de la Războieni (Valea Albă) unde a căzut în luptă o parte
însemnată a elitei ostăşeşti a ţării, dar rezistenţa îndârjită a cetăţilor moldovene 1-a
împiedicat pe sultan să tragă beneficii politice din victoria sa. In august 1476 sultanul a
dat semnalul retragerii şi a doua campanie împotriva Moldovei s-a încheiat astfel printr-
un eşec.

Baiazid al II-lea (1481-1512), succesorul lui Mahomed al Il-lea, profitând de

conjunctura favorabilă creată de pacea încheiată cu Ungaria în 1483, a organizat o mare
expediţie împotriva lui Ştefan, în 1484 şi a cucerit cetăţile Chilia şi Cetatea Albă. Prin
cucerirea acestora turcii controlau comerţul pe Marea Neagră, care devenea lac turcesc.
Ştefan a încercat să-şi recupereze cetăţile cu sprijinul Poloniei acceptând suzeranitatea
lui Cazimir al IV-lea (1485). Polonia a încheiat însă pacea cu turcii, iar în 1489, Ştefan a
restabilit pacea cu Poarta, reluând plata tributului.

Marea expediţie polonă, al cărei ţel proclamat era recuperarea Chiliei şi Cetăţii
Albe dar, de fapt, urmărea instalarea unui prinţ polonez pe tronul Moldovei, s-a soldat
cu un eşec. Armata polonă a fost surprinsă şi nimicită la Codrii Cosminului (octombrie
1497).

La moartea sa, în 1504, domnul a lăsat urmaşilor o ţară puternică şi respectată, care
şi-a păstrat propria organizare şi a fost stavilă în calea expansiunii otomane.

In secolul al XV-lea Moldova şi Ţara Românească au fost silite să accepte plata

tributului şi să se resemneze cu pierderea cetăţilor dunărene şi pontice (Turnu, Giurgiu,
Chilia şi Cetatea Alba). In schimbul acestor renunţări, Imperiul Otoman a recunoscut
autonomia celor două ţări, statut înscris în convenţii numite capitulaţii.
Diplomaţie şi conflict în secolele XVI - XVII

Secolul al XVI-lea prezintă în cele trei principate române o complexitate de

structuri de civilizaţie care lasă să se întrevadă zorii lumii moderne pe un fond social
încă puternic feudal. In acest timp istoria europeană a înregistrat efectele marilor
descoperiri geografice şi ale expansiunii pe alte continente. A fost un secol al Renaşterii
şi Umanismului, al apariţiei tiparului, al Reformei, Contrareformei şi Reformei catolice,
cu efecte pozitive asupra societăţii. Noua dinamica continentală a cuprins în sfera ei şi
Ţările Române, care înregistrează influenţe determinate de civilizaţia modernă. Ele sunt
antrenate în vârtejul confruntărilor politice dintre puterile competitoare: Imperiul
Habsburgic, Imperiul Otoman şi Polonia, în care se reflectă şi rivalităţi general
europene. Izolarea faţă de Europa Occidentală se accentuează odată cu mutarea căilor
comerciale din Mediterana în Atlantic, ca urmare a marilor descoperiri geografice.

Imperiul Otoman a atins în această perioadă maxima expansiune, în timpul

sultanului Soliman Magnificul (1520- 1566). In 1541 partea centrală şi sudică a Ungariei
au devenit paşalâc otoman, nordul şi vestul Ungariei au intrat sub administrate
habsburgică, iar Transilvania a fost organizată ca principat autonom sub suzeranitatea
otomană.

Imperiul habsburgic, după ce încercase fără succes să-i alunge pe otomani din
Ungaria cu forţe proprii, caută noi aliaţi. De aceea, în anii 1590 - 1592 iniţiază o alianţă
antiotomană numită Liga Sfântă, la care au participat Statul Papal, Spania, Austria şi
ducatele italiene Toscana, Mantova şi Ferrara.

Polonia se afla într-o perioada de criză politică, datorită stingerii dinastiei

Jagiellonilor (1572). Ea se apropie de Imperiul Otoman şi revine la politica pontică,
redeschizând rivalitatea medievală din această zonă, numai că locul Ungariei este
asumat, în noile împrejurări, de Habsburgi.
Mihai Viteazul (1593-1601)

Domnia lui Mihai Viteazul a coincis cu relansarea de către papa Clement al VIII-
lea a Ligii Sfinte, alianţă la care au aderat principele Transilvaniei, Sigismund Bathory,
domnul Moldovei, Aron Vodă şi domnul muntean. Adeziunea Ţării Româneşti s-a
datorat iniţiativei domnului care avea acordul Sfatului domnesc, în care boierii Buzeşti
au deţinut un loc central.

Integrarea Ţărilor Române în alianţa creştină a dus foarte curând la răscoala

antiotomană, care a izbucnit la 13 noiembrie 1594 la Bucureşti prin suprimarea
creditorilor levantini şi a garnizoanei otomane. Atacarea cetăţilor de pe linia Dunării a
declanşat ostilităţile cu Imperiul Otoman. In aceste condiţii Mihai Viteazul încheie la
Alba Iulia, prin delegaţia marilor boieri, la 20 mai 1595, un tratat cu Sigismund Bathory,
prin care aceştia subordonează Ţara Românească principelui Ardealului, iar pe domn
boierilor. Potrivit tratatului domnul este degradat la calitatea de locţiitor al principelui
Ardealului iar Ţara Românească urma să fie guvernată de un sfat restrâns alcătuit din 12
boieri. Un tratat asemănător a fost încheiat de către Aron Voda al Moldovei (1591-
1595), astfel că Sigismund devine suzeranul ţărilor române extra-carpatice. In sprijinul
unei tradiţii medievale se înfăptuieşte astfel unificarea în forma raporturilor suzerano-
vasalice, în vederea confruntării cu Imperiul Otoman. După răscoala antiotomană se
deschide în istoria sfârşitului de secol o epocă de confruntări militare între Ţările
Române şi Imperiul Otoman. Ele sunt iniţiate de Mihai Viteazul pe linia Dunării, prin
atacarea cetăţilor turceşti, în timp ce Aron Vodă asediază Tighina. Replica otomană în
Ţara Românească a fost prefaţată de victoriile lui Mihai Viteazul, care ocupă Brăila şi
trece la acţiuni dincolo de Dunăre. Confruntarea decisivă pregătită de turci a avut loc la
Călugăreni, la 13/ 23 august 1595 încheindu-se cu o victorie românească de prestigiu,
prin pierderile provocate armatei otomane condusă de marele vizir Sinan-Paşa.
Campania otomană urmărea transformarea principatelor în paşalâcuri. După Călugăreni
turci încep organizarea paşalâcului de la Bucureşti şi Târgovişte, introducând garnizoane
şi transformând bisericile în moschei. Atunci s-a produs contraofensiva forţelor unite la
Rucăr ale celor trei principate. La începutul lunii octombrie a fost cucerită Târgoviştea şi
apoi turcii au fost atacaţi la Giurgiu şi alungaţi peste Dunăre.

Otomanii au reluat ofensiva în Ungaria, unde habsburgii au fost învinşi. In aceste

condiţii, Mihai Viteazul a încheiat pace cu sultanul (1597) iar pentru consolidarea
poziţiei ţării a încheiat un tratat de alianţă cu Imperiul Habsburgic (1598). Prin această
dublă suzeranitate, otomană şi habsburgică, Mihai Viteazul se emancipează de
consecinţele tratatului cu Sigismund Bathory.

Unificarea politică

Transformarile politice din zona Ţărilor Române au complicat situaţia: Ieremia

Movilă, ataşat politicii poloneze, a scos Moldova din coaliţia antiotomană; în acelaşi
timp, alegerea lui Andrei Bathory, partizan al politicii filo-polone şi filo-otomane, ca
principe al Transilvaniei, a agravat poziţia Ţării Româneşti. Faptul că Ieremia Movilă şi
cancelarul polonez Zamoisky intenţionau să aşeze pe tronul Ţării Româneşti pe fratele
domnului Moldovei, Simion Movilă, ameninţa existenţa coaliţiei. În aceste circumstanţe
Mihai Viteazul pătrunde în Transilvania şi învinge oastea ardeleană la Şelimbăr (18/ 28
octombrie 1599), iar la 1 noiembrie acelaşi an, intră triumfător în Alba Iulia.

Hotărârea invadării Moldovei s-a precipitat datorită planului lui Sigismund Bathory
de a pătrunde în Transilvania. În mai 1600, Mihai cucereşte Moldova, invocând ca motiv
alianţa lui Ieremia Movilă cu turcii şi tătarii. La 17/27 mai 1600 el s-a putut intitula
„domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei.”

Creaţia politică a lui Mihai Viteazul nu a durat decât patru luni, prăbuşindu-se ca
efect al puternicilor competitori externi (Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman,
Polonia) şi al ostilităţii nobilimii ardelene. În consecinţă, nobilimea maghiară din
Transilvania, ostilă unei supremaţii româneşti, s-a alăturat generalului Gheorghe Basta şi
1-a învins pe Mihai Viteazul la Mirăslău (18 septembrie 1600). În acelaşi timp polonezii
pătrund în Moldova restaurând dinastia Movileştilor, cu intenţia de a numi în Ţara
Românească domn pe Simion Movilă. Revenirea în Transilvania cu ajutor militar
imperial şi victoria obţinută la Guruslău (3/13 august 1601) împotriva principelui
Sigismund Bathory nu a mai permis refacerea unităţii politice româneşti. La 9/19 august
1601 voievodul a fost ucis în tabăra de la Câmpia Turzii de mercenarii valoni plătiţi de
generalul Basta.

Din punct de vedere românesc, unirea Munteniei, Transilvaniei şi Moldovei a

însemnat punctul culminant al rezistenţei în lupta pentru independenţă şi un imbold
important pentru posteritate.

La data înfăptuirii unirii, în spaţiul românesc ca şi în cel central european, are loc o
afirmare a conştiinţei etnice, care nu devenise însă conştiinţă naţională. Fapta fără
precedent a lui Mihai Viteazul era prima unire politica realizată de un domn român, cu
forţe româneşti şi în sprijinul intereselor româneşti, dobândind peste timp valoarea de
simbol.
Secolul al XVII-lea - începutul secolului al XVIII-lea

A reaşezat raporturile internaţionale din spaţiul central şi est european. Ca urmare a

afirmării Rusiei, teritoriul românesc a intrat în zona de influenţă a patru mari puteri:
Imperiul Habsburgic, Polonia, Imperiul Otoman şi Rusia. În această perioadă în care
diplomaţia a rămas cea mai importantă activitate, s-au afirmat câteva personalităţi
proeminente: Vasile Lupu, Matei Basarab, Dimitrie Cantemir, Şerban Cantacuzino şi
Constantin Brâncoveanu.

În timp ce Transilvania se remarca în politica europeană prin participarea la

Războiul de 30 de ani (1618-1648), Ţara Românească şi Moldova îşi consolidează
autonomia internă în timpul domniilor lui Matei Basarab (1632-1654) şi Vasile Lupu
(1634-1653). După un secol de politică defensivă, care urmează sultanului Soliman
Magnificul, turcii au reluat ofensiva spre Europa Centrală, în ultimele decenii ale
secolului al XVII-lea, culminând cu asediul Vienei (1683). Înfrângerea turcilor la Viena
a avut consecinţe deosebite, iar Tratatul de la Karlowitz (1699) a consacrat pierderea de
către Imperiul Otoman a Ungariei şi Transilvaniei, care au trecut în stăpânirea
habsburgică.

Domnia lui Şerban Cantacuzino (1678-1688) în Ţara Românească marchează

încercarea de recâştigare a independenţei prin apropierea de Imperiul Habsburgic. El
trimite în 1688 o delegaţie solemnă la Viena pentru a încheia o alianţă. Moartea
domnului schimbă însă din nou termenii problemei, lăsând noii domnii, a lui Constantin
Brâncoveanu (1688-1714), alte posibilităţi de tratative în avantajul ţării.

În anii anteriori păcii de la Karlowitz, Ţara Românească şi Moldova, aflate la

interferenţa de interese ale marilor puteri, şi-au conturat programul de eliberare de sub
dominaţie otomană, având ca principii directoare: independenţa politică, integritatea
teritorială, domnia autoritară şi ereditară. În preajma păcii dintre cele două imperii,
habsburgic şi otoman, Constantin Brâncoveanu face propuneri Rusiei în vederea unui
război antiotoman (1698). După victoria de la Zenta (1697) contra turcilor presiunea
austriecilor a sporit, astfel că domnul Ţării Româneşti caută o contrapondere în Rusia şi
Polonia.

Aparţinând marii boierimi, înrudit cu Cantacuzinii, Constantin Brâncoveanu a

desfăşurat împreună cu ei şi în final împotriva lor, o politică de echilibru într-o vreme de
transformări politice internaţionale. El a încercat să păstreze autonomia ţării năzuind la
eliberarea ei. A înţeles competiţia dintre marile puteri şi cu deosebire politica
expansionistă austriacă în urma ocupării Transilvaniei de către austrieci.

În Moldova, Dimitrie Cantemir (1710-1711) încheie o alianţă cu ţarul Petru I şi

participă la războiul ruso-turc care se încheie cu victoria armatei otomane şi cu exilul
domnului moldovean în Rusia. Timp de peste un secol Ţările Române vor fi conduse de
domnitori străini (fanarioţi).