Ziua Dobrogei - 14 noiembrie 1878

Intre 14 si 18 noiembrie 1878 Dobrogea a trait momente istorice comparabile cu evenimentul

petrecut cu patru secole in urma, cand tinutul dunareano-maritim intra in componenta Tarii
Romanesti. La Babadag, Tulcea si Constanta au sosit primele unitati ale armatei romane, abia
reintoarsa din glorioasa batalie care daduse tarii independenta si dreptul de a reveni in tinuturile
maritime stramosesti.[...] La 23 noiembrie 1878 autoritatile romanesti au preluat oficial
administratia Dobrogei, dar trupele tariste au continuat sa stationeze aici si la inceputul anului 1879,
un an aproape de la semnarea pacii. [...] Instaurarea, de facto, a suveranitatii Romaniei in cadrul
noilor frontiere maritime incununa un act national de cea mai mare importanta: dupa Unirea
Principatelor, in 1859, restabilirea autoritatii statului roman asupra Dobrogei, straveche provincie
istorica romaneasca, poate fi socotita ca fiind a doua etapa fundamentala a procesului de desavarsire
a unitatii de stat a romanilor. Noua fatada maritima, in lungime de 240 km, impreuna cu portul sau
Constanta, deschidea Romaniei o larga fereastra spre marile si oceanele lumii, permitandu-i sa
participe, sub aspect economic, politic si spirituasl, la dialogul mondial, in spiritul traditiilor si
aspiratiilor sale de popor mandru, pasnic si talentat.
Astfel, istoria Dobrogei, parte a istoriei intregului pamant romanesc, demonstreaza cu putere un
adevar fundamental: acela ca jugul asupririi straine poate frana sau intarzia pentru un timp evolutia
unui popor, dar nu poate impiedica realizarea aspiratiilor sale legitime - cucerirea libertatii si
unitatii, asigurarea progresului social - daca el este hotarat sa lupte pana la capat cu fermitate si
eroism.

14 Noiembrie 1878
Lunga asteptare a populatiei dobrogene a incetat la 14 noiembrie 1878 - in marea zi a unirii efective
a Dobrogei cu Romania. In acea zi de neuitat, printul Carol a lansat din Braila „Proclamatia catre
dobrogeni” si „Inaltul ordin de zi” catre armata, iar primele unitati militare au trecut Dunarea pe la
Braila si Galati, fiind intampinate peste tot in Dobrogea cu o imensa bucurie. Apele batranului
fluviu uneau din acest moment, mai mult decat oricand in trecut, inimile, sperantele si nazuintele
romanilor, purtand totodata nadejdea unui viitor mai bun pentru toti locuitorii Dobrogei.
„Proclamatia…” purta, alaturi de semnatura printului Carol si semnaturile principalilor membri ai
guvernului: I.C.Bratianu - prim ministru, Mihail Kogalniceanu - ministru de externe, C. A. Rosetti -
ministru de interne, I. Campineanu - ministru de finante si Eug. Statescu - ministrul Justitiei.Fiecare
cuvant din cele doua documente fusese cantarit cu mare grija.
Se preciza mai intai ca unirea a fost hotarata de „marile puteri prin tratatul de la Berlin”, pentru a nu
se crede ca Romania a acceptat un schimb de teritorii (Basarabia pentru Dobrogea - n.n.). Se
preciza apoi ca Romania a dat jertfe grele in razboi si se invocau drepturile istorice ale Romaniei,
fiind vorba de „vechea posesiune a lui Mircea cel Batran si a lui Stefan cel Mare”; romanii nu intrau
deci in Dobrogea ca niste „cuceritori”, Statul roman isi propunea sa garanteze „viata, onoarea si
prosperitatea tuturor locuitorilor de orice nationalitate si religie”, pusi „sub scutul unei Constitutiuni
pe care ne-o ravnesc multe natiuni straine”. Erau anuntate masuri urgente pentru intronarea ordinei
si legalitatii, desfiintarea unor dari impovaratoare si reducerea altor obligatii.
Subliniindu-se importanta istorica a momentului, se arata: „… va uram ca aceasta zi sa devie pentru
aceasta parte a Romaniei inceputul unui viitor de pace si inflorire; inceputul bunului trai si al
infratirii intre fiii aceleiasi tari”.
Ostenilor li se atragea atentia ca intra in Dobrogea „ca frati ai unor locuitori cari de acum sunt
cetatenii nostri”. Li se cerea sa acorde protectie si sa arate iubire fata de locuitorii de alt neam si
religie, mai ales fata de musulmani; sa fie model de „bravura si disciplina”, ca „mai inainte
mergatori ai legalitatii si civilizatiunii europene”. Nu intamplator se mentiona insa, ca ei urmau sa
fie in Dobrogea „aparatorii drepturilor Romaniei”. Era o admonestare adresata celor care mai
ravneau teritorii romanesti.
Printul Carol a tinut si el sa puna piciorul pe pamantul Dobrogei in ziua istorica de 14 Noiembrie
1878. Trecand Dunarea cu o salupa de la Braila la Ghecet, a asistat impreuna cu I.C. Bratianu la
serviciul divin oficiat de invatatul Vladica Melhisedec.
La Tulcea, capitala de pana atunci a Dobrogei, pregatirile pentru intampinarea oficialitatilor si
armatei romane au fost coordonate de un comitet condus de institutorul Constantin Andreian. Din
comitet mai faceau parte Costache Boamba, Mihalache Petrescu, V. Nedelcu Gasca, Vasile si M.
Sotirescu, Petre Uzum Toma, P. Popovici, s.a. Alaturi de ei s-a aflat tot timpul A. Stoianovici,
reprezentantul guvernului roman si consulul francez E. Langlé - un mare prieten al romanilor. Au
fost amplasate trei mari arcuri de triumf - unul in port si celelalte doua de traseul spre Catedrala Sf.
Nicolae. Tablourile prinse pe panouri infatisau portretul printului Carol, figuri reprezentative de
soldati romani; textele cuprindeau referiri la bataliile de la Plevna, Rahova, Smardan, si Vidin.
Picturile au fost realizate de Enache Cardas, iar in confectionarea arcurilor s-a remarcat tapiterul
Johan Jung. Martori oculari au descris atmosfera de mare sarbatoare care domnea in oras. Cu multe
ore inaintea sosirii bastimentelor de razboi, mii de oameni impanzisera cheiurile Dunarii si strazile
principale. In dreptul debarcaderului asteptau notabilii orasului. Cei aproximativ 3000 de dorobanti,
cavaleresti si tunari romani au debarcat la orele 15 „in sunetul muzicilor militare, a bubuitului
tunurilor de pe vasele de razboi, a sunetului clopotelor de la biserici si a strigatelor de urale
nesfarsite ale multimii de pe cheiuri si strazi.” Generalului Gh. Angelescu i s-a oferit traditionala
paine s sare de pe o frumoasa tava de argint.
Cinstea i-a revenit celui mai varstnic dintre fruntasii romanilor tulceni - Costache Boamba.
S-au rostit cuvinte emotionante, au fost impodobite cu flori drapelele tricolore de catre tinere fete si
s-a inaltat steagul romanesc pe cladirea „Konakului” - fostul sediu al Sandgeac - beilor.
Trupele au trecut pe sub cele trei mari arcuri de triumf ale romanilor, dar si pe sub altele, ridicate de
comunitatile greaca, evreiasca si bulgara (B. Cotovu si col. „Tulcea. Trecutul, prezentul si viitorul
sau”, Tulcea, 1928, p.29-30, vezi si A. Radulescu, I. Bitoleanu, op. cit., p….281).
In fata Catedralei s-a oficiat un Tedeum, dupa care generalul Angelescu a primit defilarea armatei
pe strada Babadag, in dreptul caselor Elman. A urmat incartiruirea trupelor si apoi s-au desfasurat
manifestari artistice, la care au participat si elevii scolilor tulcene.
La Babadag, primele subunitati romane au ajuns pe data de 17 noiembrie, bucurandu-se, de
asemenea, de o frumoasa primire. Autoritatile comunale, in fruntea unei mari multimi, le-au iesit in
intampinare in afara orasului, la podul Toprak - Kioprii.
Constanta a trait momentul sarbatoresc al primirii armatei romane la 23 noiembrie. Steaguri
tricolore fluturau pretutindeni in oras, iar in port navele diferitelor state arborasera marele pavoaz
cu sute de drapele. Au participat la festivitati peste 5000 de persoane, alaturi de constanteni fiind
prezenti multi alti dobrogeni, veniti din localitatile apropiate (A. Radulescu, I. Bitoleanu, op. cit.,
p.283).
Merita sa subliniem faptul ca in zilele preluarii Dobrogei, nu s-au inregistrat nici un fel de atitudini
potrivnice. Comunitatile etnice neromane, in frunte cu clericii lor, au participat, alaturi de romani,
la toate manifestarile spontane care au avut loc. Nu era vorba de un festivism ieftin, comandat, ci de
exprimarea libera si sincera a unei optiuni si a simpatiei fata de statul roman.
Comisia guvernamentala insarcinata la 6 noiembrie cu instalarea noilor autoritati in Dobrogea,
condusa de Nicolae Catargi, a inceput numirea primilor functionari la 10 noiembrie. Subunitati ale
armatei au fost repartizate in diferite localitati pentru asigurarea ordinii si legalitatii. Au fost
preluate, pana la 23 noiembrie - data incetarii formale a Administratiei rusesti, toate atributiile
indeplinite pana atunci de generalul Belotercovici. Retragerea armatei ruse a mai intarziat insa,
astfel incat, abia la 4 aprilie 1879 se putea raporta parasirea Constantei de catre ultimele unitati si la
22 aprilie, acelasi an, retragerea navelor militare ruse din portul Tulcei (A. Radulescu, I. Bitoleanu,
op. cit., p.284).
Dobrogea „era” si trebuia „sa devina” romaneasca, in sensul ca, din momentul istoric al unirii in
granitele nationale, intreaga sa viata economico-sociala, politica si culturala, trebuia sa se inscrie pe
noi coordonate. Incepea un capitol nou in istoria sa, ca parte componenta a unui stat aflat intr-un
amplu proces de dezvoltare pe calea modernitatii, cu statutul sau de independenta si suveranitate
dobandit prin jertfele date in razboiul din anii 1877-1878.
Unirea Dobrogei cu Romania la 1878 reprezinta, dupa unirea Moldovei cu Tara Romaneasca la
1859, o noua si importanta etapa in procesul formarii statului national unitar roman, proces incheiat
prin marea unire de la 1918.
Importanta istorica a unirii din 14 noiembrie 1878 trebuie vazuta atat sub aspectul consecintelor
benefice pentru intreaga societate romaneasca, cat si prin prisma schimbarilor fundamentale
petrecute in viata dobrogenilor in perioada care a urmat.
Dobrogea aducea Romaniei in primul rand o fatada maritima in lungime de 240 km, relevandu-si
menirea de poarta a spatiului romanesc spre marile si oceanele lumii. Inca din momentul realizarii
unirii efective, conducatorii tarii erau hotarati sa actioneze in sensul valorificarii noilor posibilitati.
In mesajul adresat Corpurilor Legiuitoare la 15 noiembrie 1878 cu ocazia deschiderii sesiunii,
regele Carol I tinea sa mentioneze faptul istoric petrecut cu o zi in urma: „Autoritatile noastre si
armata noastra, sub ochii Mei, au trecut ieri Dunarea, care prin tratatul de la Berlin s-a anexat
Romaniei”.
Referindu-se apoi la reformele asupra carora urma sa se concentreze atentia alesilor Natiunii, arata,
printre altele: „Grabnica unire a cailor noastre ferate cu calea ferata Cernavoda - Kustendje este
imperios reclamata de interesele noastre politice si comerciale” („Cuvantarile regelui Carol I”, vol.
I, Editie ingrijita de Constantin C. Giurescu, Buc., 1939, p. 299, 301).
Legarea celor doua maluri ale Dunarii prin podul de la Cernavoda, cel mai mare din Europa la acea
vreme, construit de Anghel Saligny si dat in folosinta in 1895, ridicarea Constantei la rangul de
mare port maritim, ca si punerea in valoare a fondului piscicol si a altor resurse ale Dobrogei, aveau
sa impulsioneze puternic economia tarii.
Multi intreprinzatori particulari - industriasi si comercianti, au gasit un larg camp de activitate in
Dobrogea, iar statul roman a putut rezolva unele probleme sociale prin improprietaririle facute in
noua provincie.
In general vorbind, unirea nu a insemnat o simpla adunare cantitativa de resurse materiale si
spirituale ci, o interferare calitativa a acestora, o osmoza de valori care imprima dinamism societatii
romanesti, forta si prestigiu statului roman in sud-estul Europei.
Pentru dobrogeni unirea a insemnat conectarea la noile exigente ale epocii, o deschidere spre
progres si civilizatie. Statul roman a aplicat o politica larga, intelegatoare, de stimulare a activitatii
populatiei dobrogene indiferent de nationalitate. Roadele acesteia s-au concretizat in sporirea
numerica a populatiei, a carei viata si activitate se aflau sub semnul ordinii si legalitatii.
Dezvoltarea economica a cunoscut alte ritmuri, indeosebi in zona porturilor fluviale si maritime.
Tulcea si Constanta s-au impus ca principalele centre de cultura. S-au construit scoli in toate
localitatile rurale, s-au inaltat noi biserici. Liceele din Tulcea si Constanta au dat culturii romanesti
personalitati de mare valoare.
Desigur, dezvoltarea Dobrogei dupa 1878 n-a depasit anumite limite, impuse de posibilitatile
societatii romanesti din acel timp. Nu toate nazuintele puteau fi realizate in masura dorita. Insa, fata
de etapa istorica anterioara, se poate aprecia ca in numai cateva decenii de la reintegrarea provinciei
dintre Dunare si
Mare in cadrul statului roman, s-au inregistrat pe toate planurile progrese importante.
In cinstea eroilor neamului cazuti in razboiul de independenta si pentru imortalizarea momentului
istoric al unirii Dobrogei cu Romania, au fost ridicate, prin contributia baneasca a populatiei,
monumente in numeroase localitati dobrogene. In primii ani de la unire, inimosul prefect al
judetului Constanta, Remus Opreanu, a luat initiativa colectarii de fonduri pentru construirea unui
mare monument la Constanta, dar stradaniile sale nu s-au putut finaliza. Ceea ce n-a reusit el, au
reusit tulcenii. „Monumentul Reanexarii” inaltat pe promontoriul ce domina orasul de la portile
Dunarii, este nu numai o pretioasa podoaba a Tulcei, ci si o marturie, peste timp, a sentimentelor
patriotice de care erau animati dobrogenii in secolul trecut.
Piatra fundamentala a monumentului a fost pusa la 17 octombrie 1879 in prezenta printului Carol si
a lui Mihail Kogalniceanu. Tot atunci, dealul stancos pe care amplasat, a primit denumirea de
„Colnicul Hora”.
Inaltii oaspeti din Bucuresti sosisera la Tulcea cu doua zile inainte, la 15 octombrie, cu vaporul
„Arpad”. Urarilor de „bun venit” adresate de primarul orasului, Domnitorul le-a raspuns cu
cuvintele: „Voi iubi Dobrogea, cum iubesc Romania, din care ea face parte acum; ambitiunea mea,
staruintele mele, vor fi de a da acestei tari desvoltarea morala si materiala la care-i da dreptul
admirabila sa positiune” („Monitorul Oficial”, 1879, nr.235, p.654).
Din lipsa de fonduri, constructia a trenat pana in 1897 cand, in fruntea judetului a fost numit ca
prefect Ioan Nenitescu.
Patriot autentic si om de cultura, binecunoscut prin versurile poeziei „Pui de lei” („Eroi au fost, eroi
sunt inca/Si-or fi cat neamul romanesc”…), el s-a dovedit a fi si un om de actiune. A reusit sa adune
mijloacele necesare si sa impulsioneze lucrarile, astfel incat monumentul a putut fi inaugurat in
1899.
Pentru postament s-a folosit granit dobrogean, iar pentru corpul constructiei, granit taiat si slefuit la
Venetia. Obeliscul era inalt de 16 m. si avea la baza doua piese din bronz, realizate de sculptorul
Vasilescu-Ploiesti. Prima infatisa un dorobant cu goarna la gura, indreptat cu fata spre Basarabia,
iar a doua, un vultur, gata sa-si ia zborul spre Ardealul aflat sub dominatia austro-ungara.
In cuvantul rostit cu ocazia inaugurarii, profesorul de liceu Gheorghe Sacasanu, ardelean refugiat in
Romania in 1877 si stabilit la Tulcea, exprima o speranta si un indemn, cu gandul la fratii sai din
Transilvania, spunand ca romanii „mai au o Plevna de cucerit”.
Infatisarea actuala a monumentului difera in oarecare masura de cea initiala. Pozitia statuii
dorobantului de la baza a fost modificata, astfel incat sa nu fie indreptata spre Basarabia, pentru a
nu trezi anumite suspiciuni.
Monumentul a cunoscut, ca si oamenii, vitregiile vremurilor. In anii 1916-1918, pe timpul ocupatiei
bulgaro-germane, a fost deteriorat cu salbaticie, fiind necesare mari eforturi pentru refacerea lui,
incheiata abia in 1937.
A doua mare urgie s-a abatut asupra monumentului in anii celui de-al doilea razboi mondial, din
cauza bombardamentelor care aveau ca tinta cazematele nemtesti de pe Colnicul Hora. A fost
reconstruit cu ocazia sarbatorii centenarului unirii Dobrogei cu Romania (1978).

(Colcer Iosif; Magureanu Virgil, File din istoria Dobrogei. Tulcea, Inspectoratul pentru cultura al
judetului Tulcea, 1998, p.141-153)
Sursa fotografii:
- Busturi - Ileana Ene (Directia Judeteana pentru Cultura, Culte si Patrimoniul Cultural National
Tulcea)
- Catalogul monumentelor istorice - Directia Directia Judeteana pentru Cultura, culte si Patrimoniul
Cultural National Tulcea
- Biserica Sf. Nicolae: ALBUM bisericile cladite in judetul Tulcea intre anii 1886-1901. Dupe
indemnul si staruintele P.S. Parthenie S. Clinceni, Episcopul Dunarei de Jos. Fotografiile executate
de Atelierul artistic de fotografii I. Spirescu, Bucuresci.