CE ESTE POLITOLOGIA ?

Rezumat: Etimologic cuvântul politologie provine din limba greacă de la polis -

stat, cetate și logos - știință, adică știința despre stat, cetate sau, altfel spus, știință
politică. Studiul politicului și firesc al politicii s-a realizat sub denumirea de știință
politică până în deceniul al VI lea al secolului al XX lea, când a fost introdus
termenul de politologie de către germanul Eugen Fischer Baling. Politologia
îndeplinește o serie de funcții, la nivel de societate democratică , cum ar fi
:cognitivă (cunoaștere), normativă, prospectivă și educativă.

Obiective
- familiarizarea cursanților cu noțiunile fundamentale de politologie, politicul,
politica, domeniul politic.
- introducerea cursanților în studiul fenomenelor politice și familiarizarea acestora
cu legile, categoriile și funcțiile plitologiei.
- dezvoltarea capacității cursanților de a relaționa între politologie și alte
științe politice.

Politicul şi politica- obiect de studiu al politologiei.

Din antichitate şi până în contemporaneitate, politicul şi politica (respectiv,
domeniul politic al vieţii sociale) au suscitat interesul a numeroşi şi mari gânditori.
Punctele de vedere exprimate în acest sens – în funcţie de vremuri, de interese etc-,
fie că au fost convergente, fie că au fost divergente, au un mare merit: au condus la
constituirea politologiei ca ştiinţă. Etimologic cuvântul politologie provine din
limba greacă de la polis - stat, cetate și logos - știință, adică știința despre stat,
cetate sau, altfel spus, știință politică. Studiul politicului și firesc al politicii s-a
realizat sub denumirea de știință politică până în deceniul al VI lea al secolului al
XX lea, când a fost introdus termenul de politologie de către germanul Eugen
Fischer Baling și promovat de Gert von Eynern(1954). În același timp, termenul
este introdus și în Franța de către A. Therive. Pentru limba franceză, ca şi pentru
limba română, politica – la politique – este un termen androgin, ce poate fi utilizat
atât la masculin, cât şi la feminin. Politica este o activitate socială prin excelenţă.
Plecând de la afirmaţia lui Max Weber că politica desemnează orice fel de
activitate de conducere autonomă, politica este sinonimă cu încercarea de a
ocupa posturi de conducere sau cu încercarea de a influenţa deciziile
conducătorilor. Politica poate fi definită ca arta de a guverna sau arta de a face
compromisuri pentru rezolvarea unor probleme sociale. Politica este “ansamblul
eforturilor care sunt făcute pentru a participa la putere sau pentru a influenţa
repartiţia puterii, fie între state, fie între diverse grupări de pe teritoriul aceluiaşi
stat” (Ph. Braud). Politica este activitatea planificată de
gestionare/rezolvare/preîntâmpinare a conflictelor şi de coordonare a relaţiilor
dintre grupuri sociale la diferite niveluri de organizare ale comunităţii. Politica este
activitatea de administrare, distribuire şi redistribuire a resurselor unei societăţi.
Politica se referă la procesul de luare a unei decizii cu consecinţe sociale.
Politicul – le politique – se referă la dimensiunile specific umane, la moduri
ontologice. Omul este văzut ca zoon politikon – animal social – în sensul lui
Aristotel, incluzând şi semnificaţia de animal politic, câtă vreme pentru Stagirit
statul şi societatea sunt realităţi distincte.
Se impune o observație și anume, noua denumire nu este doar o schimbare
de etichetă, ci și de viziune asupra politicului și politicii ca domenii și părți
distincte ale vieții sociale, ba mai mult credem că politicul nu poate fi separat de
politică (poate numai din considerente didactice) tot așa cum trupul nu poate fi
separat de suflet și invers.
Politicul şi politica, sau altfel spus, domeniul politic (respectiv viaţa politică)
constituie obiectul de studiu a mai multor discipline: Teoria politică; Teoria
sistemelor politice comparate; Teoria relaţiilor internaţionale; Geopolitica;
Politologia; Filosofia politică; Teoria managementului politic; Teoria politicilor
publice; Filosofia socială; Istoria politică a lumii, etc. În sensul larg al cuvântului,
aceste discipline formează domeniul ştiinţelor politice.
În sprijinul ştiinţelor politice – pentru elucidarea problemelor legate de
domeniul politic (viaţă politică respectiv politicul şi politică), vin şi discipline
înrudite din alte domenii cum sunt: Economia politică; Teoria organizaţiilor;
Teoria comportamentului raţional; Managementul; Dreptul (mai ales Dreptul
constituţional, Filosofia dreptului; Teoria generală a dreptului, etc); Sociologia;
Psihologia; Filosofia (mai ales Filosofia istoriei, Etica, Antropologia); Istoria etc.
Revenind, politologia este, deci, numai una dintre disciplinele ce formează
domeniul ştiinţelor politice, este într-un anume sens, disciplina fundamentală, este
“regin’’, căci aspiră nu fără temei, la alcătuirea unei imagini generale, globale
asupra vieţii politice. În acest demers, politologia are sprijinul disciplinelor ce
formează domeniul ştiinţelor politice şi ajutorul disciplinelor înrudite din alte
domenii şi totul în scopul elucidării problemelor legate de sfera politicului.
Obiectul politologiei – pe scurt, fără alte comentarii- este domeniul sau sfera
politicului (mai bine zis, politicul propriu-zis şi politica privind direcţiile şi
mecanismele progresului în societate). Dar, firesc, ce este politicul şi politica? În
prezent, cu privire la definirea politicului şi a politicii există o diversitate de păreri;
1. după unele interpretări domeniul politic ar cuprinde toate deciziile cu
privire la interesele colective sau comunitare, căci numai acestea pot dobândi
caracter politic. Deci, domeniul politic ar fi domeniul deciziilor privitoare la
sfera publică, indiferent de sistemul lor de referinţă: economic, administrativ,
juridic, de ordin social etc.
2. o altă interpretare afirmă că politicul desemnează sfera organizării
comunităţilor sau a societăţii, a vieţii publice. Înrudită cu această interpretare
este şi cea care identifică politicul cu aranjamentele colective. Guvernarea, ca
element central al politicii, poate fi privită ca activitate de organizare. Şi această
interpretare este foarte largă, deoarece şi sfera organizării poate include elemente
extrem de diverse (la fel ca şi sfera deciziilor).
3. o altă categorie de interpretări insistă asupra problemelor puterii şi
ale controlului. Politica apare, din acest punct de vedere, ca o activitate de
dobândire, păstrare şi exercitare a puterii sau ca activitate de control (al
oamenilor, instituţiilor etc.) –“politica este o luptă pentru putere” (H.
Morgenthau). Numeroasele prezentări ale politicului ca sferă a problemelor
guvernării (conducerii politice) fac, şi ele, parte din această categorie de
interpretări dacă prin guvernare se înţelege control şi dominaţie.
4. alte concepţii influente prezintă politicul drept domeniu al asigurării
ordinii sociale. Nici o societate nu poate exista fără un minimum de ordine;
politicul ar fi deci ansamblul preocupărilor pentru a asigura ordinea socială
necesară. În aceeaşi categorie de interpretări se includ şi ideile privitoare la
conceperea sferei politicului ca sferă a concilierii intereselor diverse din societate:
ordinea presupune un minim (cel puţin) de compromis şi consens între diversele
grupuri de interese existente. Există însă şi teoria conform căreia adevăratul scop al
politicii nu este concilierea intereselor tuturor oamenilor, ci impunerea anumitor
interese (individuale, sau, mai ales, de grup) în dauna altora. Politica ar fi, din acest
punct de vedere, o activitate de tip conflictual şi nu una de tip cooperativ(de
exemplu, marxismul prezintă istoria societății ca un șir lung de lupte între clasele
sociale); scopul ei ar fi asigurarea dominaţiei unor membrii ai comunităţii asupra
altora, a unor interese asupra altora.
Operând cu distincţii între politică şi politic, politologia apreciază că:
- politicul este o componentă esenţială, o trăsătură a vieţii sociale, o
caracteristică a naturii umane;
- politica este forma vie şi nemijlocită prin care se exercită direct
opţiunile(interesele) în funcţie de anumite condiţii de loc şi de timp.
Relaţia organică între politic şi politică ia înfăţişarea conexiunii dintre ceea ce
este invariabil şi ceea ce este schimbător, politicul fiind factorul invariant, care îşi
conservă esenţa, iar transformările şi modificările tacticii şi strategiei acţionale cu
caracter politic ar caracteriza sensurile termenului de politică.
Reţinând controversele în domeniu, cu deschiderile şi limitele lor, s-ar
putea conchide că din punct de vedere al teoriei sistemelor, termenul de
politic, în totalitatea sensurilor ce i se conferă exprimă un subsistem (
suprastructura politică) al sistemului social global care include:
- conştiinţa politică (în componentele sale psihologice şi ideologice);
- relaţiile politice (raporturile acţionale de luptă, de alianţă dintre
grupuri, categorii sau clase sociale, precum şi relaţiile intermediare dintre
acestea);
- instituţiile (în primul rând statul) şi organizaţiile politice. Acestea,
îndeosebi statul şi partidele politice în epoca contemporană, au rolul de a media
traspunerea ideologiei politice a colectivităţilor sociale amintite în acţiuni politice
practice pentru cucerirea, consolidarea, controlul, conservarea sau apărarea puterii
lor politice.
În acest context, fără pretenţia de a fi o definiţie riguroasă (care să respecte
regulile logicii formale) s-ar putea aserta că politica este “arta şi ştiinţa de a
guverna”.

Test de autoevaluare

1.Stabiliți obiectul politologiei.Folosiți spațiul de mai jos pentru formularea

răspunsului.

2. Stabiliți distincţia între noţiunile de politic şi politică. Folosiţi spaţiul de mai

jos pentru formularea răspunsului.
……………………………………………………………………………….
 Legile, categoriile şi funcţiile politologiei
Obiectul de studiu al politologiei este, după cum e şi firesc, domeniul politic
în totalitatea sa şi în mod deosebit elementul acţional al acestuia. Cu sprijinul
disciplinelor ce formează domeniul ştiinţelor politice şi ajutorul disciplinelor
înrudite din alte domenii, politologia (ca ştiinţă generală asupra politicului) îşi
propune să descifreze şi să studieze categoriile şi legile specifice acestui domeniu
(politic), sub aspectele sale cele mai generale. Din acest punct de vedere,
politologia poate fi definită ca fiind ştiinţa legilor generale ale domeniului politic şi
a modalităţilor în care acestea acţionează, în funcţie de condiţiile concret istorice.
Legile care acţionează şi guvernează în domeniul politicului au, prin
comparaţie cu legile ce acţionează în domeniul naturii specificul lor. Acesta
constă în faptul că ele, ca legi cu caracter social, exprimă deci tendinţe,
deoarece se exercită prin intermediul acţiunii oamenilor, adică al unor factori
subiectivi (imprevizibili). De aici rezultă şi mari dificultăţi pentru politologie în a
descoperi şi formula legi general valabile pentru domeniul politic.
Prudenţa –ţinând seama de specificul domeniului şi de dificultăţile pe care le
implică aborarea acestuia– ar îndemna la circumspecţie: unii (şi mulţi) politologi
au descris şi analizat domeniul politic (sub diverse aspecte) fără să formuleze însă
şi legi asupra acestuia; alţii, cei marxişti mai ales, au formulat o serie de legi ale
societăţii socialiste, legi declarate imuabile, obligatorii pentru toţi.
Fără a tăgădui posibilitatea descoperirii şi formulării unor legi care
guvernează domeniul politic, s-ar putea opta, în această privinţă, pentru precauţie,
prudenţă, relativitate. Viaţa socială şi, mai mult, domeniul politic nu pot fi
surprinse în formule, chiar dacă s-ar chema şi matematice.
În literatura de specialitate, există numeroase referiri la anumite legi
proprii domeniului politic.
Pornind de la premisa că o lege reprezintă un raport necesar, general,
relativ stabil şi repetabil între sisteme (sau procese), între laturile interne ale
aceluiaşi obiect sau fenomen, între obiecte sau fenomene diferite sau între
stadiile succesive ale unui anumit proces, se poate accepta că politologia
studiază legile domeniului politic, ce ar putea fi prezentate, mai degrabă sub
forma unor principii generale, ca de exemplu:
  organizarea unui sistem politic articulat şi structurat în relaţii, instituţii
pe baza unor concepţii şi doctrine, prin intermediul cărora societatea
să-şi poată asigura funcţionalitatea şi progresul;
 organizarea şi conducerea democratică a societăţii;
 armonizarea intereselor tuturor cetăţenilor, grupurilor şi categoriilor
sociale;
 unitatea organică între libertate şi responsabilitate etc.
Având în vedere atât sfera sa de cuprindere cât şi conţinutul ei, politologia
reprezintă o ştiinţă de maxime generalizări date asupra domeniului politic. Ea
se ocupă cu studierea legilor (a principiilor) şi modalităţilor concrete în care
acestea se manifestă, în funcţie de condiţiile istorice ale dezvoltării sistemului
politic.
Politologia dispune de un sistem categorial propriu. Categoriile studiate
de politologie sunt şi ele de maximă generalitate şi se referă la sistem politic,
stat, putere politică, partidism, democraţie, regimuri politice, acţiune politică
etc. Ca şi legile, categoriile au un caracter obiectiv, sunt impuse de progresul
istoric şi se află într-o relaţie de interdependenţă între ele şi de cauzalitate.
În legătură cu impactul ei asupra domeniului politic, politologia are
următoarele funcţii:
1. o funcţie cognitivă - îşi propune să înţeleagă, să cunoască domeniul,
fenomenul politic. În acest sens, vizează teme ca:- viaţa politică a societăţii,
fenomenele caracteristice, istoria politică a comunităţilor( inclusive schimbarea
socială, revoluţiile) – conduita politică individuală şi colectivă, cu
resorturile(motivaţiile) ei, cu regularităţile caracteristice, relaţiile
politice(interindividuale sau intergrupate), - organizarea politică a societăţii,
instituţiile şi statul(inclusiv tipurile de stat, de regim politic), - acţiunea grupurilor
olitice şi relaţiile dintre acestea(grupuri sociale, grupuri etnice, grupuri de interese,
grupuri de presiune), - acţiunea organizaţiilor politice, în primul rând a partidelor şi
asociaţiilor politice, dar şi a organizaţiilor internaţionale, a celor
neguvernamentale), - natura puterii politice, exercitarea controlului asupra acesteia,
guvernarea şi tipurile sale(inclusiv conducerea politică la diferite nivele, decizia,
limitele puterii), - cultura politică cu mentalităţle, atitudinile, valorile, tradiţiile,
modelele comportamentale relevante, - relaţiile internaţionale de cooperare sau de
tip conflictua, geopolitica, diplomaţia şi negocierile internaţionale, instituţiile şi
organizaţiile internaţionale.
 2. o funcţie normativă - având ca scop final organizarea şi conducerea
politică tot mai eficientă a societăţii, politologia propune căile, mijloacele şi
metodele cele mai adecvate în acest sens;
3. o funcţie prospectivă - pe baza unor investigaţii, politologia face
previziuni menite să descifreze tendinţele fenomenului politic, schimbările ce
survin în cadrul raporturilor sociale pe plan naţional şi internaţional şi a noilor
cerinţe de progres ale societăţii;
4. o funcţie educativă - politologia vizează implicarea conştientă,
responsabilă a fiecărui cetăţean în activitatea politică în cadrul căreia să primeze
(în ciuda globalizării) spiritul patriotic, democratic, respectarea valorilor general-
umane.
Test de autoevaluare

1.Enumeraţi principiile generale, ce alcătuiesc legile domeniului politic.

Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului……………………….

2.Enumeraţi funcţiile politologiei. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea

răspunsului………………………………………

Lucrare de verificare
Explicaţi funcţiile politologiei.
Instrucţiuni privind textul de evaluare :
- se foloseţte în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară
parcurgerea bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt :
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure.

Bibliografie
***Dicţionar de filosofie, Editura Politică, București, 1978,p.542.
-Barbu N., Marinescu A.,Politologie, Editura Universităţii din Piteţti, 2008,
p.19.
-Florea S., Barbu N.,Politologie şi doctrine politice, Editura Universităţii din
Pireşti, 2001, p.2-5.
- Iliescu A.P.,Introducere în politologie, Edituta Bic All, Bucureşti, 2002, p.7-
9.
 -Mitran I., Politologie, Editura Fundaţia României de Mâine, Bucureşti, 2000,
p.10.

TEME DE REFERAT:
1. Regimuri politice- Tipologia sec.xx.-Democratic, Totalitar sau
dictatorial, Mixt-cel
Autoritar (pluralism limitat)
-Tipologia sec.xxi-Regimuri parlamentare,Prezidentiale,
Semiprezidentiale.Studiu de caz-ex.de
regimuri
Consacrate

Bibliografie:
1. Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Ed.Humanitas, Bucuresti,
1994
2. Aristotel, Politica, traducere, comentarii si index de Alexander
Baumgarten, IRI, Bucuresti, 2001
3. Raymond Aron, Democratie si totalitarism, Editura All, Bucuresti,
2001
4. Matei Dogan, Dominique Pelassy, Cum sa comparam
natiunile.Sociologia politica comparata, Ed.Alternative, Bucuresti,
1993
5. Francois Guizot, Istoria civilizatiei in Europa.De la caderea
imperiului Roman pana la revolutia franceza, Ed.Humanitas,
Bucuresti, 2000
6. David Held, Modele ale democratiei, Ed.Univers, Bucuresti, 2000
7. Juan Jose Linz, Totalitarism si regim autoritar, Ed.Lynne Rienner
Publishers, 2000
8. John Locke, Al doilea tratat despre carmuire.Scrisoare despre
toleranta, Ed.Nemira, Bucuresti, 1999
 9. Cristian Preda, Sorina Soare, Regimul, partidele si sistemul politic
din Romania, Ed.Nemira, Bucuresti, 2008
10.Jean Blondel, Guvernarea comparata, Institutul European, Iasi,
2009
11.Platon ,Omul politic, Ed.Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti,
1989.

2. Stat de drept-principii si valori

Bibliografie:

1.Norberto Bobbio, Liberalism si democratie,Ed.Nemira, Bucuresti,

2007
2. Hans Kelsen, Doctrina pura a dreptului, Ed. Humanitas,
Bucuresti, 2000
3. John Locke, Al doilea tratat despre carmuire,
4. Niccolo Machiavelli, Principele, Ed.Minerva, Buc.1994
5. Pierre Manent, Ratiunea natiunilor.Reflectii asupra democratiei
in Europa,
Ed.Nemira, Buc.2007
6.Robert Nozick, Anarhie, Stat, Utopie, Ed.Humanitas, Buc.1997
7.Max Weber, Politica, o vocatie si o profesie, Ed.Anima, Bucuresti,
1992

3. Partide Politice-De stanga, de dreapta-Tipologia de la 1789

Bibliografie:
1. Norberto Bobbio, Dreapta si stanga, Ed.Humanitas, Buc.1999
2. Pierre Brechon, Partidele Politice, Ed.Eikon, Cluj-Napoca, 2004
3. Mattei Dogan, Analiza statistica a ,,democratiei parlamentare’’din
Romania,
Ed.Partidului Social-Democrat, Buc.1946
4. Petre P.Negulescu, Partidele politice,Ed.Garamond, Bucuresti,
1994
5. Marcel Gauchet, Dreapta si Stanga.Despre organizarea dualista a
societatilor contemporane, Revista Secolul 21, nr.4-9/2005
 6. Dimitrie Gusti, Doctrinele partidelor politice, Ed.Garamond,
f.a.(1922)
7. Daniel Louis Seiler, Partidele politice din Europa, Institutul
European, Iasi, 1999
8. Cristian Preda, Partide politice si democratie in Europa Centrala
si de Est, Ed.Humanitas, Buc.2003

4. Democratiile
Bibliografie:
1. Jean Blondel, Guvernarea comparata, Ed.Institutului European,
Iasi, 2009
2. Robert Dahl, Democratia si criticii ei, Institutul European, Iasi,
2002
3. David Held, Modele ale democratiei, Ed.Univers, Buc.2000
4. Arend Lijphart, Modele ale democratiei,Forme de guvernamant si
functionare in 36 de tari, Ed.Polirom, Iasi, 2000
5. Giovanni Sartori, Teoria democratiei reinterpretata, Ed.Polirom,
Iasi, 1999

5 Doctrine politice:Liberalismul (universal, romanesc)

Consevatorismul
Crestin-democratia, Marxismul, Socialism si
Comunism, Anarhismul, Nationalismul,Fascismul,
Nazismul,
Populismul, Ecologismul, Feminismul,
Fundamentalismul,
Libertarianismul
Bibliografie:
1. Adam Smith - Bunăstarea naţiunilor. E.S.P.L.A., 1974.
2. Adolf. Hitler - Mein Kampf, Ed. Lider, Bucureşti.
3. Adrian Paul Iliescu - Conservatorismul anglo-saxon, ed. ALL,
Bucureşti,1994.
4. Alexis de Tocqueville - Despre Democraţie în America, Humanitas
Bucureşti,
1992
5. Eric Hobsawm - Secolul Extremelor, Ed. Lider, 1994.
 6. Eric Hobsbawm - Naţiuni şi Naţionalism, Ed. Arc, Chişinău, 1997.
7. Ernst Gellner - Naţiuni şi Naţionalism, Ed. Antet, 1994.
8. John Stuart Mill - Despre libertate, Humanitas, Bucureşti, 1993.
9. John Stuart Mill - Utilitarismul, ed. All, 1994.
10. Mihail Manoilescu – Partidul Unic, Ed Cultura Naţională, 1938.
11. Ovidiu Trăsnea - Doctrine politice ale capitalismului
contemporan, Ed.
Politică,Bucureşti, 1977.
12. Pierre Manent - Istoria intelectuală a liberalismului, Humanitas,
Bucureşti,
1992.
13. Terence Bull, Richard Dagger – Ideologiile politice şi idealul
democratic, Ed.
Polirom, Iaşi, 2000.