O faptă bună

,,Putem judeca inima unui om în funcţie de felul cum tratează

animalele.”(Immanuel Kant)
Într-o seară friguroasă de iarnă, mă întorceam de la liceu spre casă.Învăţatul de
după amiază reprezenta un chin pentru mine,mai ales în anotimpul de iarnă.
Drumul spre casă nu era prea lung,însă frigul îşi punea amprenta asupra corpului
meu.Astfel la fiecare al doilea pas,îmi suflam în pumni pentru a-mi încălzi mâinele
îngheţate.
De obicei în drumul spre casă mergeam singură,rare ori se întâmpla ca vreun
coleg să meargă pe aceeaşi stradă cu mine.În a cea seară eram doar eu şi gandurile
mele, la cum va fi Crăciunul anul acesta şi cum voi petrece cele mai frumoase
momente alături de familia mea.După câţiva paşi mi-am dat seama că m-am
înşelat,nu eram singură.Deodată, din tufişii îngheţaţi de pe marginea trotuarului, mi
s-a părut că aud un scâncet slab. Simţeam cum bătăile inimii începeau să
crească,iar în mintea mea se formase un haos.Am ales să încetinesc pasul,să n-o
iau la fugă şi să ascult mai atent.Nu ştiam dacă mi s-a părut sau dacă a fost
concret.Mi-am îndreptat privirea spre tufişul de unde se auzea scâncetul şi am mers
să văd ce este.În acel tufiş era un gol,emoţionată şi cu mâinele tremurând m-am
aplecat şi am zărit un petec de pătură maro.Apoi, un alt scâncet se auzi.Cu
teamă,am întins mâna şi am dat la o parte păturica zdrenţuită.M-au întâmpinat un
botic şi doi ochişori cafenii.Erau ai unui căţeluş plăpând şi înfrigurat.Se uita la
mine,implorandu-mă,parcă să-l salvez.Prin cap mi-au trecut tot felul de
întrebări:Ce să fac cu el?Să-l las acolo?Să-l iau acasă?Ştiam că mama nu este de
acord să ţinem animale în casă.După câteva minute în care m-am tot gândit,am ales
să-l iau cu mine acasă. Tot ce mai rămânea de făcut era s-o conving pe mama să
ţinem căţelul câteva zile până îi voi găsi un stăpân.Zis şi făcut, am luat căţelul în
braţe şi am mers acasă.Îmi era un pic teamă că mama m-ar putea trimite să-l duc
înapoi,unde l-am găsit.Am rămas plăcut surprinsă când ea a fost de acord să-l
ţinem câteva zile.Tot ea a fost cu idee că am putem să-l dăm cadou bunicii de la
ţară care era din păcate singură şi care s-ar bucura foarte mult.În weekend am mers
şi l-am dus pe Pufi la bunica care a fost foarte încântată de el.
De atunci merg cât de des pot să-l văd şi să-i duc de mâncare.Mă bucur de
decizia pe care am luat-o şi nu ştiu ce inimă poate avea sau dacă are persoana care
l-a abandonat pe Pufi.