înăuntru?
„O curgere de stări interioare, de imagini,
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război,
Camil Petrescu, 1930
I Introducere
-„Momentul Camil Petrescu” marchează
modernitatea în proza română. Manifestul său literar
poate fi considerat studiul „Noua structură şi opera
lui Marcel Proust”, în care îşi expune ideile despre
noua estetică a romanului, optând hotărât pentru
formula romanului proustian, definitoriu pentru
societatea modernă cu mutațiile ei.
- Creatia literară trebuie sa fie un act de cunoastere
in pas cu alte domenii (filosofia, psihologia).
Scriitorul este influenţat de Husserl şi Bergson
utilizează metoda substanţialistă, prin care
examinează substanţele concrete, vii, trăirile
adevărate. Cunoaşterea realului se face prin intuiţii
concrete, nu prin abstracţiuni. Astfel, scriitorul aspiră
spre autenticitate, exprimarea în scris cu sinceritate
(de aceea apar confesiuni, jurnale, note de subsol),
într-un stil anticalofil.
-Romanul Ultima este publicat in 1930, fiind inspirat
din experienta de razboi a autorului care si-a
imprumutat jurnalul propriului sau personaj.
II. Cuprins
1.Contextualizare
Integrat de Nicolae Manolescu printre
romanele „ionice”, Ultima este un roman modern, ,
psihologic, subiectiv, citadin și poate fi considerat si
un roman al experientei.
A)Prima trăsătura
O primă trăsătură esențială a
romanului psihologic modern este interesul pentru
viaţa interioară, adică a spiritului, a cunoaşterii şi
nu de lumea obiectivă, a întâmplărilor şi a
fenomenelor; „privirea, în loc să se îndrepte în afară,
se îndreaptă înăuntru, în noi înşine”. „Nu putem
cunoaşte nimic absolut, decât răsfrângându-se în noi
înşine, decât întorcând privirea asupra propriului
nostru conţinut sufletesc”. Ce descoperă privirea
1
de reflexii, de îndoieli, materialul imaginaţiei şi al
gândirii”(Noua structură). Astfel, în roman interesul
nu este atras de lumea exterioară, nu faptele
contează, ci raportarea personajului la acestea –
bănuiala, îndoiala, căutarea de sine. Nici la sfârșitul
romanului nu se va ști cu exactitate dacă personajul
masculin a fost înșelat, experiențele definitorii au loc
în planul conștiinței protagonistului.
De asemenea, se proiectează o altă relaţie a
naratorului cu universul narat, deoarece naratorul
este acum în interiorul universului, un narator-
personaj participant, relatând la persoana I. Prin
urmare, focalizarea este internă, iar perspectiva
narativă este subiectivă, viziunea este „împreună
cu”: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud,
ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc
eu... dar aceasta-i realitatea conștiinţei mele,
conţinutul meu psihologic... eu nu pot vorbi onest
decât la persoana întâi”
B) A doua trăsătură
A doua trăsătură definitorie este contrucția
personajelor. Acestea nu mai sunt tipuri,
caractere, construite dintr-o sumă de trăsături de
caracter, ci sunt prezențe concrete aparţinând
lumii citadine. Personajul predilect este
intelectualul bântuit de luciditate, aflat în
conflict cu lumea şi cu el însuşi, în luptă pentru
atingerea absolutului. Ștefan Gheorghidiu a
studiat filosofia, este pasionat de domniile
cunoașterii, de matematici superiore, filtrează
propria sa experiență prin propria conștiință ,
judecându-se și judecând lumea în raportare la
absolut. Astfel, el trăiește un conflict interior,
între proiecția idealului și experiența realității
imperfecte, ceea ce determină și conflictele
exterioare, cu lumea mondenă, a afacerilor, a
politicienilor.
2. Tema
Tema, în mod tradiţional o reprezintă o
monografie socială, în romanul modern tema o
repezintă o pasiune, o idee, care ţine de viaţa
interioară . Pentru G. Călinescu, de exemplu, U are
ca temă „monografia unui element psihic - gelozia”.
Considerăm că tema principala a acestui
roman este cunoaşterea de sine, încercarea de
împlinire, raportarea la absolut prin două
experienţe fundamentale: iubirea şi războiul. Astfel,
ultimele două, la care face trimitere şi titlul
romanului, pot fi considerate teme secundare.
Sau
Romanul are în centru două teme principale,
iubirea şi războiul (la care face trimitere și titlul),
care sunt două experienţe definitive faţă de care se
defineşte personajul, faţă de care îşi caută eul
absolut:
 Despre iubire: „lipsit de orice talent în lumea
aceasta muritoare, fără să cred în Dumnezeu,
nu m-aş fi putut realiza – şi am încercat-o –
decât într-o dragoste absolută”
 Despre război: „n-aş vrea să existe pe lume o
experienţă definitivă, ca aceea pe care o voi
face, de la care să lipsesc, mai exact să
lipsească ea din întregul meu sufletesc”
Primul capitol, La piatra Craiului,
Acest prim capitol este esenţial din mai multe puncte
de vedere:
1. Primul capitol uneşte cele două subteme:
războiul şi iubirea.
2. dezvăluie viziunea despre lume din roman.
3. De asemenea, descoperim spiritul critic și
luciditatea care reflectă lumea, ceea ce
reprezintă portretul moral al personajului
Personajul oferă imaginea unui război
demitizat, coborât în plan uman: „de pe scena
Istoriei, războiul se mută pe aceea a conştiinţei
individului” (Manolescu). De asemenea, se
dezvăluie pe sine, intransigent, care dezvăluie
2
„adevărul” despre „valea fortificată” a Prahovei:
„doar șănţuleţe ca o scurgere de apă” despre care
„vorbea cu respect toată ţara: parlamentul, partidele
politice şi presa”. Descoperim astfel o conştiință
lucidă, critică, demistificatoare, într-un conflict
continuu cu lumea, cu falsitatea şi superficialitatea
acesteia.
Privirea lui este întoarsă însă înăuntru:
„Pentru mine, însă, acestă concentrare era o lungă
deznădejde”. Încercând să obţină o permisie, este
tensionat, frământat, capabil chiar de simulări, dar în
final izbucneşte orgolios şi impulsiv. El se
autoanalizează: „în mine era o foială de şerpi, care
ajungea deasupra numai un surâs”. Metafora este
una dintre puţinele figuri de stil, deoarece Camil
Petrescu este anticalofil și are rolul de a plasticiza
trăirile sufleteşti.
Pornind de la un articol despre infidelitate
(care reprezintă o punere în abis a problematicii
romanului), Gh îşi dezvăluie concepţia despre iubire.
În funcţie de această concepţie îşi va judeca propria-
i poveste. El se opune falsităţii clişeelor (pe care le
vehiculează ceilalţi) prin trăirea autentică, experienţa
lucidă.
Concepţia lui despre iubire se construieşte în
funcţie de două elemente esenţiale, care dezvăluie o
iubire absolută, transcendentă, în termeni aproape
mitici:
1. Iubirea ca mit al lui Pygmalion: „O iubire
mare e mai curând un proces de autosugestie
... Orice iubire e ca un monodeism volutar la
început, patologic la urmă”. Astfel,
îndrăgostitul creează, prin autosugestie,
imaginea ideală a femeii de care după aceea
se indrăgostește, precum Pygmalion,
sculptorul grec, care o sculptează pe Galateea
de care se indrăgostește.
2. Iubirea ca o comuniune absolută,
androginică: „Nici un doctor nu are curajul să
despartă corpurile celor născuţi uniţi, căci le-
ar ucide pe amândouă. Când e vorba de o
iubire mare, dacă unul dintre amanţi încearcă
 imposibilul, rezultatul e acelaşi. .. Trebuie să
se ştie că şi iubirea are riscurile ei. Căci acei
care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte,
unul asupra celuilalt.”Într-un capitol ulterior,
naratorul afirmă „Simteam ca femeia aceasta
era a mea, in exemplar unic, asa ca eul meu,
ca mama mea, ca ne intalnisem de la
inceputul lumii”.
B) Cap. Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu
Un alt capitol esențial este Ne-a acoperit
pământul lui Dumnezeu, definitoriu pentru
experiența războiului. Acesta (ca toată cartea a doua)
este scris sub aparența unui jurnal de campanie,
având ca timp prezentul, care înseamnă prezentul
suferinţei concrete, asumate, profund umane.
Autenticitatea este subliniată prin notele de subsol
care suspendă granița ficțional-real.
Viziunea asupra războiului este realistă,
autentică, după modelul oferit de Stendhal (adică din
perspectiva subiectivă a unui personaj-participant).
Astfel, dincolo de eroism, eroul descoperă suferința
concretă, absurdul, moartea, spaima, frigul.
Imaginile sunt apocaliptice, cosmice, dar și concrete,
corporale, tragice: „Exploziile se succed organizat.
Unele le aud la câţiva paşi, altele în mine. Cum s-a
terminat o ruptură, corpul tot, o clipă sleit, îşi
înjumătăţeşte răsuflarea şi se încordează sec, în
aşteptarea celeilalte explozii, ca un bolnav de
tetanos. Animalic, oamenii se strâng unii lângă alţii,
iar cel de la picioarele mele are capul plin de sânge.
Nu mai e nimic omenesc în noi”. Războiul devine
„durabilă halucinație de trăznete și foc”
Experienţa războiului este asumată din
aceeaşi perspectivă a căutării orgolioase de sine:
„Orgoliului meu i se pune acum, de altfel, şi o altă
problemă. Nu pot să dezertez căci, mai ales, n-aş vrea
să existe pe lume o experienţă definitivă, ca aceea pe
care o voi face, de la care să lipsesc, mai exact să
lipsească ea din întregul meu sufletesc. Ar avea faţă
3
de mine, cei care au fost acolo, o superioritate, care
mi se pare inacceptabilă. Ar constitui pentru mine o
limitare [...] căutam o verificare şi o identificare a
eului meu. Cu un eu limitat, în infinitul lumii, nici un
punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai
era posibilă şi deci nicio putinţă de realizare
sufletească”. Se întreabă continuu despre calitatile
lui strategice, umane, indoindu-se de propriile
decizii.
III. Două elemente de compoziție și structură.
A. Structura modernă
Un element definitoriu pentru modernitatea
romanului este structura, determinată de aceeași
așezare în centru a subiectivității). Aceasta nu mai
este ordonată, arhitectonică, organizată de un narator
demiurgic, ci este influențată de fluxul conștiinței,
este o structură afectivă.
-Romanul cuprinde două cărţi, cu cele două
subteme, sugerate și de titlu.. Cuvântul „noapte” are
şi o dimensiune simbolică (noapte de dragoste:
imposibilitatea cunoasterii, gelozia, suferinţa,
îndoiala; noaptea de război: moarte).
- Primul capitol La Piatra Craiului in munte si
toata partea a doua descriu razboiul,
- iar capitolele de la 2 (Diagonalele unui
testament) la 6 (Ultima noapte de dragoste)evoca
experienta dragostei.
Partea a doua pare a fi un jurnal de front al
personajului principal ce are la baza jurnalul
autorului din timpul Primului Razboi Mondial ,iar
partea intai-confesiunea despre iubire - este total
fictionala.
- Acestea sunt unificate de aceeaşi conştiinţă (a
personajului-narator), și printr-un
- artificiu compoziţional: retrospecția
Această întoarcere în trecut urmează
memoria, dar nu este, totuși, proustiană. La Proust
rememorarea este cu totul întâmplătoare, urmând un
flux involuntar. La Camil Petrescu, deşi porneşte,
aparent, de la un element declanşator (articolul din
ziar), rememorarea este cronologică, voluntară,
deoarece naratorul urmăreşte să înţeleagă ceea ce s-a
întâmplat, într-un efort lucid de cunoaştere.
- există două planuri ale narării:
- cel subiectiv, interior, în care personajul
narator îşi analizează cu luciditate toate trăirile.
- cel obiectiv, exterior,; este fundalul dramei
interioare (lumea mondenă, problema moştenirii,
problema războiului, care, în partea a doua, nu mai
reprezintă doar un fundal, ci experiență asumată)
B. Subiectul
Subiectul romanului U se poate reduce la o
singură frază: „Eram însurat de doi ani cu o colegă
de la universitate şi bănuiam că mă înşală”, tocmai
pentru că, aşa ca în orice roman psihologic
(moderrn), nu faptele contează, ci efectul lor în
conştiinţa personajului. Prin urmare, vom urmări
drama interioară a personajului, frământările
sufleteşti, zbuciumul, analiza şi autoanaliza realizate
cu luciditate, cu îndârjire.
Monografia iubirii
Un prim moment îl reprezintă
microuniversul paradiziac al iubirii. Ela este o
oglindă idealizată, pe care Gh o vede ca pe un
spectacol uimitor, încântător: „femeia aceasta
începuse să-mi fie scumpă tocmai prin bucuria pe
care i-o dădeam”. Scena cu filozofia în pat
polarizează masculinul intelectual și femininul
intuitiv, dar, în acest moment ei par într-o unitate
armonioasă.
Un al doilea moment îl reprezintă intrarea în
macrouniversul social, în urma moştenirii averii
unchiului Tache. Acest moment înseamnă prăbuşirea
oglinzii perfecte. Ruptura apare chiar de la
complicaţiile legate de moştenire, când discursul
personajului-narator intră într-o zonă a dorinţelor
înfrânte: „aş fi vrut-o mereu feminină”, „totuşi, aş fi
vrut-o altfel” (condiţional optativ perfect).
Diferenţele între cei doi soţi vor fi tot mai vizibile: în
timp ce Gh dispreţuieşte lumea arivismului, a
4
mondenităţii, a ipocriziei, Ela se va adapta perfect.
Suferinţa se va accentua odată cu intrarea în lumea
mondenă (simbolizată de verişoara Anişoara), în
lumea afacerilor şi mai ales odată cu apariţa lui
avocatului G. Lumea devine o „simptomatologie”,
fiecare gest este reflelectat „de oglinda limpede a
soţului gelos”, fiecare gest devine un simptom pentru
o realitate ascunsă a nevestei lui. Suferinţa este
multiplă, deoarece personajul-narator vede în lumea
exterioară semne pe care le analizează şi pe care le
interpretează și care îi provoacă suferință.
Semnificativă este excursia la Odobeşti,
unde Gh are o serie de revelaţii negative: „îmi
descopeream nevasta cu o uimire dureroasă”. Fiecare
dintre acestea reprezintă o prăbuşire interioară, o
negare a sinelui: „Niciodată nu m-am simţit mai
descheiat de mine însumi, mai nenorocit”, sau
„Prăbuşirea mea lăuntrică era cu atât mai grea, cu cât
mi se rupsese totodată şi axa mea sufletească:
încrederea în puterea mea de deosebire şi alegere, în
vigoarea şi eficacitatea inteligenţei mele”, „Eu
jucasem totul pe acestă femeie şi trebuia să trag acum
toate consecinţele care se impuneau: desfiinţarea
mea ca personalitate”. Suferinţa este exacerbată,
excesivă, amplificată interior: „aveam toată sugestia
halucinantă a detaliilor”.
Decăderea din mit, din absolut, este vizibilă
în ipostazele antitetice ale Elei: „îmi descopeream
nevasta cu o uimire dureroasă [...] Eu descopeream
acum, treptat, sub o madonă crezută autentică,
originalul: un peisaj şi un cap străin şi vulgar”.
Finalul
Războiul îl va îndepărta şi îl va elibera pe Gh
de gelozie, acesta va deveni calm şi nepăsător. La
întoarcerea acasă, din aceeaşi perspectivă subiectivă,
se construieşte un nou portret al Elei. De data
aceasta, detaliile observate dezvăluie imperfecţiunile
trupului lipsit de farmecul de altădată.
Despartirea de Ela înseamna renunțarea la tot
trecutul pe care i-l lasă ei alaturi de o mare parte a
averii. Astfel, se pare că personajul a depașit
experienta iubirii si s-a eliberat, se poate îndrepta
spre alte experiențe de cunoaștere. Din nou, este
vizibilă deosebirea de Proust. Dacă la scriitorul
francez, în final se recuperează, prin artă, timpul
pierdut (romanul se numeşte În căutarea timpului
pierdut, ultimul volum, Timpul regăsit), aici
personajul se va elibera de timpul trecut. De
asemenea, pare unul dintre puţinele personaje care nu
au sentimentul înfrângerii în faţa experinţei lumii, ca
de exemplu personajul din Jocul Ielelor, care se
sinucide.

Concluzie / Viziune asupra lumii

În concluzie, viziunea in Ultima… este
specifica romanului psihologic modern, adica este
una subiectiva, filtrata / colorata prin personalitatea
personajului-narator. Astfel, toate aspectele vietii
(razboiul, iubirea, cautarea si afirmarea sinelui) sunt
definite in functie de modul in care personajul
principal vede lumea. Aceeasi viziune apare si in
drama Jocul Ielelor, tot de Camil Petrescu, in care
personajul principal, odata ce a vazut “Ideile”(
absolute) nu e mai poate adapta la realitatea
imperfectă.
Experienţa romanului modern va fi dusă mai
departe, prin perspective subiective fragmentare, în
alt roman al lui Camil Petrescu, Patul lui Procust
(1933).