Universitatea ”Dunărea De Jos” din Galați

Facultatea Transfrontarieră de științe umanistice, economice și inginerești

Referat

Tema: MOTRICITATEA LA
TINERI
 Chisinau,2019

MOTRICITATEA LA TINERI

Introducere

În mod tradiţional, dezvoltarea motrică este privită ca un proces de învăţare progresivă a deprinderilor
motrice în timpul primelor etape ale vieţii în copilărie şi adolescenţă. Din această perspectivă,
specialistul procedează la testarea copiilor la diferite vârste, monitorizând evoluţia acestora. Astăzi, însă,
se recunoaşte că studiul dezvoltării în general şi al celei motrice în special, nu poate fi redus doar la
primii ani ai vieţii individului, ci el trebuie să cuprindă şi descrierea, explicarea schimbărilor
comportamentului motric ce operează în timpul perioadei tinereţii adulte şi de senescenţă: schimbările
calitative şi cantitative ale acestor perioade nu pot fi eludate întrucât adulţii vârstnici reprezintă un
important segment al populaţiei.

Continut

În timpul copilăriei, deprinderile de bază sunt consolidate şi combinate în secvenţe de mişcare ce vor
conduce la formarea deprinderilor complexe. Adolescenţii şi tinerii continuă acest proces,
îmbunătăţindu-şi capacitatea de a combina deprinderile motrice în funcţie de scopul şi de condiţiile
ambientale. Lucrările de specialitate descriu diferite perioade de vârstă, separat de o serie de
caracteristici de creştere şi dezvoltare, acestea se contopesc între ele, reflectând natura continuă a
fenomenelor din ontogeneză.

Caracteristici ale etapelor de creştere:

- evoluţia ontogenetică în ansamblu se exprimă prin două curbe, una ascendentă şi cealaltă
descendentă. Viteza cu care se produc transformările în debutul şi la sfârşitul ontogenezei este
remarcabilă (creşterea în primii ani ai vieţii şi involuţia în ultimii);

- caracteristica majoră a primelor stadii este schimbarea calitativă – un stadiu prezent conţine mai ales
elemente noi, neobservate anterior şi mai puţin un volum crescut de elemente cunoscute deja;

- stadiile motrice subsemnate decurg din cele precedente pe care le încorporează, caracteristică ce
poartă numele de integrare ierarhică;

- stadiile sunt intranzitive, ele decurg unul din altul, ordinea lor nu poate fi modificată, regresia la stadiul
precedent fiind imposibilă;

- trecerea la un stadiu superior este stimulată de un „dezechilibru” între structurile biopsihice şi

condiţiile de mediu. Echilibrarea se manifestă la sfârşitul unui stadiu, în perioadele de relativă stabilitate,
fiind urmată de perioade de instabilitate, în timpul tranziţiei între stadii (copiii au un comportament
motric consistent la sfârşitul unei perioade, dar afişează unul fluctuant când trec la stadiul superior);

- subiectul poate dobândi un anumit tip de comportament motric fără a-l aplica imediat în diverse
situaţii, această întârziere fiind cunoscută drept decalaj orizontal.

Mecanismele fiziologice ale motricităţii:

Motricitatea ca act reflex

2
• Unul din reflexele importante care asigură poziţia ortostatică, menţinerea tonusului postural
este reflexul miotatic (antigravitaţional) prin componenta sa statică; fisurile neuromusculare
sunt stimulate de forţa gravitaţională prin întinderea lor şi trimit impulsuri segmentului medular,
de unde, prin neuronii alfa, declanşează comenzi care determină o activitate motorie
permanentă a muşchilor extensori. Reflexul de flexie (nociceptiv), ca reacţie de apărare în faţa
unui agent nociv, constă în contracţia simultană a flexorilor întregului membru afectat.
• La baza reflexelor ritmice stă fenomenul de inducţie succesivă, facilitarea unui reflex de către
un altul care l-a precedat cu puţin timp. Astfel se explică mersul şi alergarea, ce constau în
alternanţa ritmică a reflexului de flexie şi extensie încrucişată. Din categoria acestui gen de
reflexe fac parte şi reflexul de păşire, reflexele de coordonare a mişcării braţelor şi membrelor
inferioare în timpul mersului şi alergării.
• Reflexele statice şi statokinetice intervin în urma schimbărilor accidentale ale poziţiei corpului,
în restabilirea echilibrului. Aceste reflexe complexe au structurile responsabile în trunchiul
cerebral, respective în substanţa reticulară şi nucleul roşu. b)

Motricitatea ca activitate voluntară

Execuţia mişcărilor voluntare coordonate este condiţionată de o structură plasată în derivaţie

cu axul cerebrospinal, cerebelul. Acesta cooperează la realizarea unei activităţi motrice prin: -
funcţia de amortizare. Cerebelul trimite semnale în feed-back necesare corecţiei mişcării,
amortizării acesteia prin muşchii antagonişti, astfel adaptându-se amplitudinea, durata şi
puterea mişcărilor în funcţie de intenţia iniţială, de programul stabilit; - funcţia de echilibru se
realizează în cooperare cu nucleii vestibulari şi zona bulboreticulară a trunchiului cerebral, prin
care se asigură poziţia verticală, antigravitaţională a corpului. Ganglionii bazali intervin în
acţiunea reglator-integratoare a tonusului muscular şi a mişcărilor automate. Nucleii bazali
modelează ariile corticale motorii primare, inhibând execuţia mişcării. Nucleul striat intervine (în
starea de repaus) în repartiţia adecvată a impulsurilor corticale dinamogene, astfel încât postura
să se poată menţine, fără apariţia unei mişcări. În stare de mişcare, nucleul striat repartizează
stimuli motoreglatori corticali, optimizând relaţia dintre muşchii agonişti, antagonişti şi fixatori.

• Tractul piramidal conduce impulsurile motricităţii precise şi fixe (ideokinetică).

• Tractul extrapiramidal, conduce impulsurile motricităţii automate, semivoluntare, ale

mişcărilor nediferenţiate şi posturale. Căile motricităţii automate conduc atât mesajele
mişcărilor înnăscute (masticaţie, mers), cât şi ale celor dobândite (scrisul, cântatul la un
instrument, practicarea unui sport). Cortexul cerebral integrează sistemul motor şi este centrul
reglator al mişcărilor voluntare. c) Controlul motricităţii voluntare Răspunsurile motrice umane
se bazează pe integrarea simultană şi cooperarea a numeroase subsisteme funcţionale (sistemul
nervos central, sistemul receptor, sistemul muscular). Schmidt descrie două modalităţi diferite
de control a mişcării:

● Sistemul în „buclă deschisă” În foarte multe acţiuni motrice, în special cele rapide, care se
desfăşoară în condiţii de mediu stabile şi cunoscute, se pare că subiectul „derulează” mişcarea
fără un control conştient asupra elementelor sale individuale (numeroasele grupe musculare
aflate în contracţie, diferitele mişcări articulare, diferitele grade de libertate iniţiate şi
coordonate).

● Sistemul în „buclă închisă” Succesul deprinderilor performante depinde deseori de modul în

care subiectul detectează, percepe şi utilizează informaţia senzorială relevantă. Această
3
informare post-factum (după sau în timpul derulării mişcării) este esenţa controlului în „buclă
închisă”.

Surse de informaţie:

- Informaţia exteroceptivă, în speţă cea vizuală, stă la baza anticipării evenimentelor viitoare.
Mişcarea obiectelor în spaţiu, mişcarea propriului corp sunt detectate pe această cale, se
adaugă informaţia auditivă.

- Informaţia proprioceptivă (kinestezică) se referă la forţele dezvoltate de muşchi, poziţia

oaselor în articulaţii, tensiunile musculare, simţul mişcării în general; de exemplu, semnalul de la
nivelul fusului neuromuscular poartă o informaţie difuză despre poziţia articulaţiei pentru că
receptorul implicat poate fi stimulat în acelaşi timp de diverşi alţi excitanţi fizici (viteză,
tensiune, orientare a segmentului în funcţie de forţa gravitaţională). Din acest motiv S.N.C.
utilizează o combinaţie de input-uri de la aceşti receptori, ca bază a kinesteziei.

Motricitatea în etapa tinereţii

U. Şchiopu împarte etapa adolescenţei în 3 subetape: preadolescenţa (14-16 ani), adolescenţa

propriu-zisă (16-18 ani), adolescenţa prelungită (18-25 ani). Această etapă este legată de
dobândirea statutului de adult şi este caracterizată de intensa dezvoltare a personalităţii, toate
acestea în contextul ieşirii de sub tutela familiei şi a şcolii. Instruirea rămâne importantă pentru
majoritatea tinerilor, dar ea se nuanţează în funcţie de interesele personale, de curiozitatea
individuală. Procesul de intelectualizare se adânceşte pe fondul aspiraţiei spre independenţa
spirituală şi culturală. Maturizarea biologică, intelectuală şi morală se resimt progresiv în
conduita afişată, căutarea de sine fiind subtituită prin afirmarea de sine (U. Şchiopu). Imaginea
corporală situată periferic în copilărie, capătă consistenţă, polarizând atenţia tânărului care
caută constant să-şi îmbunătăţească această imagine. Răspunsurile motrice devin complexe şi
nuanţate pe fondul dezvoltării abilităţilor de a sesiza elementele semnificative pentru o conduită
motrică eficientă. Pentru unii tineri această perioadă reprezintă debutul activităţii profesionale,
care pune bazele statutului social al acestuia.

Se pot identifica o serie de aspecte – capacităţi, abilităţi – al căror progres se realizează în

paralel cu creşterea experienţei profesionale. Această sensibilitate senzorială contribuie şi la
desăvârşirea repertoriului motric al individului; pentru perfomeri (la multe din ramurile sportive)
se obţin rezultate de vârf în competiţiile de anvergură. În funcţie de gradul de implicare în
activităţile motrice se pot identifica:

- tineri sedentari, neinteresaţi de practicarea activităţilor motrice, cu profesorii inactive din

punct de vedere motric, aserviţi obiectivelor strict economice sau de alt tip;

- tineri vag interesaţi de mişcare care practică ocazional diferite activităţi motrice, indecişi în a
adopta o atitudine consecventă în această privinţă;

- tineri activi, care resimt plăcerea mişcării şi au formată obişnuinţa practicării sistematice a
exerciţiilor fizice; vigoarea lor fizică şi spirituală le creează sentimentul de plinătate, aptitudinile
lor motrice fiind deplin utilizabile (direct sau indirect) în creşterea randamentului profesional.

4
Viaţa de relaţie a acestor tineri este bogată, ci fiind valorizaţi superior de către semenii lor.
Continuarea educaţiei motrice la această etapă de vârstă conduce la următoarele finalităţi:

- capacităţi senzori-perceptive superioare;

- scheme motorii de bază, perfecţionate;

- bagaj bogat de deprinderi, priceperi motrice;

- capacitate crescută de comunicare gestuală, expresivă, estetică;

- capacitate de practicare independentă a exerciţiilor fizice;

- socializare superioară.

Factorii educaţionali implicaţi (familie, şcoală, universitate, alte forme deţin un rol esenţial în
formarea obişnuinţelor manifeste şi, în general, a modelelor de viaţa care contracarează
tendinţele nocive care pot angaja individul – supraalimentaţia, sedentarismul, fumatul, etc.

Tipuri de învăţare motrică Pedagogia consideră învăţarea ca proces de asimilare a cunoştinţelor

şi formare a deprinderilor şi priceperilor necesare activităţii viitoare. Învăţarea motrică însoţeşte
omul de la naştere, din stadiul iniţial al dezvoltării sale, ca reacţie motrică naturală înnăscută,
activată de stimuli de mediu. Învăţarea motrică este clasificată în:

- condiţii noi ce impun precizie mai mare sau fineţe a răspunsului preexistent (desen în oglindă,
ochirea unei ţinte mobile etc.);

- învăţarea motrică (propriu-zisă) constă în structurarea unor acte de comportament în care

reacţiile de stabilizare sunt dependente de componente senzoriale proprioceptive.
Caracteristica sa este înalta automatizare;

- învăţarea inteligent motrică (B. Cratty) este specifică însuşirii deprinderilor motrice complexe
sau sporturilor „euristice” în care adversarii sunt opozivi şi inventivi.

Operaţiile pe care le efectuează un subiect în momentul realizării unei mişcări sunt următoarele:
- evaluarea sarcinii şi a situaţiei în care trebuie realizată aceasta, precum şi decizia asupra
programului general;

- estimarea condiţiilor iniţiale (distanţa faţă de ţintă, greutatea obiectelor, poziţiile corpului) şi
diferenţa asupra parametrilor specifici pentru programul ce urmează a fi aplicat;

- declanşarea mişcării pe baza parametrilor selecţionaţi.

Priceperile motrice

Priceperile motrice formează baza comportamentului învăţat, caracterizat printr-un grad

superior de adaptabilitate la situaţiile întâlnite de subiect (M. Epuran, 1986). Priceperile sunt
foarte strâns legate de deprinderi. Omul posedă priceperi elementare, care reprezintă prima
fază a învăţării, când se confundă într-o oarecare măsură cu aptitudinile. Priceperile complexe
superioare constau în valorificarea (aplicarea în condiţii variate) a deprinderilor învăţate.
Priceperile elementare sunt modalităţi de acţiune în care se organizează un răspuns motric pe
baza cunoştinţelor şi a unor capacităţi motrice, în condiţiile iniţiale ale învăţării (M. Epuran). Se

5
pot numi şi deprinderi, fază ce se manifestă în toate situaţiile în care avem în faţă o situaţie
problematică creată de efectuarea unei noi mişcări (iniţierea copiilor în diferite sporturi şi chiar
reînvăţarea unor mişcări prin mijloacele kinetoterapiei). Priceperea se realizează pe trei căi:

- observarea acţiunii altora, după care se încearcă imitarea acestora, ceea ce implică spiritul de
observaţie, atenţie, gândirea, etc.;

- prin explicaţie (expunere verbală);

- încercări practice directe.

La baza priceperilor motrice stau imaginile mentale construite pe baza unor informaţii despre
forma şi conţinutul mişcării (configuraţia spaţială), a secvenţelor acesteia în absenţa stimulilor
vizuali. Deprinderi motrice P. Popescu-Neveanu, defineşte deprinderea ca fiind o componentă
automatizată a activităţii, caracterizată prin desfăşurarea în afara sau prin reluarea controlului
conştient, realizare spontană şi facilă. Deprinderile motrice reprezintă caracteristicile de ordin
calitativ ale actelor şi acţiunilor motrice învăţate. Formarea deprinderilor motrice reprezintă
obiectivul fundamental al activităţii de educaţie fizică şi antrenament sportiv. Principalele
caracteristici ale deprinderilor motrice după diferiţi autori (M. Epuran, A. Dragnea, A. Bota) sunt:
ƒ Deprinderile motrice fac parte din conduita voluntară a omului, căpătând uşurinţă şi precizie
pe baza efortului voluntar. ƒ Deprinderile motrice fa parte din diferite „familii de mişcări” şi
aparţin unor comportamente motrice bine definite. ƒ Deprinderile motrice se integrează în
„sisteme de mişcare” ca unităţi mai simple. ƒ Deprinderile motrice se comportă ca sisteme ce
dispun de feed-back corectiv, ori de câte ori în efectuarea lor intervin inexactităţi. 94 ƒ
Deprinderile motrice implică o capacitate sporită de diferenţiere fină a mişcărilor, pe baza unor
informaţii sensorial-perceptive. ƒ Deprinderile motrice au o stabilitate relativă chiar în condiţii
variabile de execuţie, motiv pentru care se impun în conduita motrică. Din acest motiv, este
foarte important ca acestea să se însuşească corect de la început, corectarea fiind foarte dificilă.
ƒ Deprinderile motrice îmbracă caracteristicile subiecţilor care le execută, fapt care face posibil
să se discute despre „stil”, la anumite niveluri de învăţare şi aplicare. ƒ Formarea deprinderilor
este condiţionată de factori obiectivi şi subiectivi, dintre care amintim: aptitudinile, atitudinea,
motivaţia, ambianţa şi condiţiile educaţionale, etc. Capacitatea de efort Capacitatea de efort
constă în posibilitatea organismului de a desfăşura o activitate motrică – lucru mecanic – cu
intensităţi şi durate diferite. Capacitatea maximă de efort presupune posibilitatea de a efectua o
activitate motrică cât mai intensă într-un timp cât mai lung. Capacitatea de efort se poate
aprecia prin: durata efortului, lucrul mecanic şi oportunitatea acestora. Unităţile de exprimare a
lucrului mecanic efectuat sunt Joule-ul şi Watt-ul. În cazul activităţilor motrice bazate pe
procesele aerobe ale contracţiei musculare, factorul limitativ este reprezentat de cantitatea de
oxigen consumată de muşchi în unitatea de timp. Consumul de oxigen este determinat de
dimensiunile şi funcţionarea plămânilor, de cantitatea de hemoglobină, de dimensiunea vaselor,
de capacitatea de utilizare a oxigenului la nivelul ţesuturilor. Evaluarea capacităţii de efort
Pentru evaluarea completă a posibilităţilor energetice ale unui individ trebuie explorate: -
disponibilităţile sau capacitatea de a mobiliza rapid resursele funcţionale pentru a răspunde
unor sarcini brute şi intense; - rezistenţa, capacitatea de a menţine un timp cât mai lung nivelul
înalt de mobilizare a resurselor funcţionale; - randamentul, capacitatea de a executa o sarcină
cu preţul cheltuielilor funcţionale şi metabolice minime; - gradul de realizare, care reprezintă
raportul dintre nivelul maxim de mobilizare a rezervelor funcţionale şi posibilităţile potenţiale
extreme de mobilizare.
6
Evaluarea complexă a sistemelor de eliberare a energiei implică punerea în valoare a numeroase
examene.

Evaluarea capacităţii anaerobe

Capacitatea anaerobă alactacidă şi puterea sunt foarte dificil de măsurat. Cele mai utilizate teste
sunt cele indirecte, bazate pe cantitatea maximă de lucru mecanic efectuat în perioade scurte
de timp (până la 5 sec.).

Capacitatea anaerobă lactacidă este, de asemenea, dificil de măsurat, metodele urmărind

evaluarea datoriei de oxigen, a concentraţiei de lactat şi a cantităţii de lucru mecanic efectuat în
30-60 sec.

Evaluarea capacităţii aerobe În funcţie de obiectivul urmărit se pot folosi două categorii de teste
de teren şi anume: - teste de capacitate maximă, în cazul adaptării diferitelor organe şi sisteme
la eforturi maxime. În aceste teste se foloseşte metoda triangulară care presupune creşterea
încărcăturii, în ritmul stabilit, la fiecare 2-3 minute. Pentru definirea momentului când 95
trebuie întrerupt testul, se a urmări când subiectul a ajuns la epuizare şi deci, se va evalua
cantitatea maximă de lucru mecanic realizat; - teste submaximale sau care stimulează
competiţia, în cazul adaptării progresive. În cazul acestor teste, intensitatea efortului nu este
epuizantă pe termen scurt, urmărinduse evaluarea adaptării transportului de oxigen şi a
difuziunii în ţesuturi, fără investigarea capacităţii maxime.

Concluzii:

1. Motricitatea umană a ajuns la o înaltă perfecţionare pe baza cooperării unui întreg lanţ de
circuite neuronale aferente şi eferente, interconectate labil în diverse moduri.

2. Perfecţionarea funcţiilor motorii ale sistemului nervos central apare ca o formă superioară a
adaptabilităţii organismului la mediu.

3. Motricitatea, cu toate componentele sale, îmbogăţeşte patrimoniul biologic şi psihologic al

tânărului.

Exerciţiul fizic, ca instrument principal, este stimul biologic care prin cumulare asigură
dezvoltarea morfologică-funcţională armonioasă, educarea echilibrată a calităţilor motrice,
precum şi însuşirea deprinderilor şi priceperilor motrice

7
Bibliografie:

1. Adrian, N., Ionescu A., Mazilu, V.- Creşterea normală şi dezvoltarea armonioasă a corpului,

Editura CN pentru EFS, 1968

2. Demeter, A.- Fiziologia sportului, Editura Stadion, Bucureşti, 1972

3. Drăgan, A.- Medicina sportivă aplicată, Editura EDITIS, Bucureşti, 1994

4. Levinson, D., şi colaboratorii, The seasons of a Man's Life, New York, Ballantine Books, 1979

5. Şchiopu, U., Verza, E., Psihologia vârstelor, ciclurile vieţii, Editura Didactică şi Pedagogică,

RA, 1995

6. Weineck, J.- Biologia sportului, Editura MTS-CCPS, Bucureşti, 1995