Biologia este știința naturală care se ocupă cu studiul vieții și al tuturor organismelor vii.

Ca
știință a vieții, biologia studiază organismele din punct de vedere structural, al proceselor
chimice, al interacțiilor moleculare, al mecanismelor fiziologice, al dezvoltării și
al evoluției.[1] În ciuda complexității acestei științe, există doar câteva concepte simple care
stau la baza acesteia, și anume teoria celulară, evoluția, genetica și homeostazia.[2] Astfel,
în teoria fundamentală a biologiei spune că celula este unitatea de bază a vieții, gena este
unitatea de bază a eredității, iar evoluția este motivul pentru apariția sau extincția speciilor.
Organismele vii sunt sisteme termodinamice a căror supraviețuire se bazează pe
transformarea continuă a energiei și pe descreșterea entropiei locale, cu scopul
menținerii homeostaziei (stării de echilibru intern a unui organism).[3][4]
Termenul a fost creat și introdus în știință in 1802 de către Jean-Baptiste de Lamarck și G.
Treviranus[5] și provine din cuvintele grecești βίος / bios, « viață » și λόγος / logos, « cuvânt,
discurs, știință ». Cele mai vechi cunoștințe scrise din domeniul biologiei datează de
la Aristotel și Teofrast. Dintre personalitățile biologiei mondiale putem aminti pe G.L.L. de
Buffon, G. Cuvier, J.H. Fabre, Ernst Haeckel, Jean-Baptiste de Lamarck, Carl
Linné, Charles Darwin, G.J. Mendel, Th. Schwann, H. de Vries, Alfred Russel Wallace, A.
Weismann. În prezent, este una dintre materiile standard de învățământ în școli și
universități de pretutindeni, iar peste un milion de articole sunt publicate anual într-un
număr mare de jurnale din domeniul biologiei și medicinei.[6]
Subdomeniile sau ramurile biologiei sunt diverse și sunt definite în funcție de metodele de
cercetare implicate și de sistemele biologice luate în studiu: biomatematica utilizează
metode matematice cu scopul formulării unor modele cantitative, în timp ce biologia
experimentală se bazează pe date empirice pentru validarea unor teorii propuse. Astfel, se
dorește înțelegerea mecanismelor vieții, modului în care aceasta a apărut și a evoluat din
materie anorganică, lipsită de viață, în urmă cu aproximativ 4 miliarde de ani în urmă și
motivul pentru care sistemele biologice au continuat să crească în complexitate
Termenul biologie este derivat din cuvântul grecesc βίος, bios, „viață”, la care s-a alipit
sufixul -λογία, -logia, „studiu”.[10][11] Versiunea în limba latină a termenului a fost utilizată
pentru prima dată în anul 1736, când savantul suedez Carl Linnaeus (Carl von Linné) a
folosit termenul biologi în lucrarea sa, Bibliotheca botanica. Termenul a reapărut în anul
1766 în lucrarea Philosophiae naturalis sive physicae: tomus III, continens geologian,
biologian, phytologian generalis, realizată de către Michael Christoph Hanov, discipolul
lui Christian Wolff. Prima variantă a termenului în limba germană, Biologie, a fost utilizat
abia în anul 1771 în traducerea cărții lui Linné. În 1797, Theodor Georg August Roose a
utilizat denumirea într-o prefață a cărții sale, Grundzüge der Lehre van der
Lebenskraft. Karl Friedrich Burdach a folosit termenul într-un sens mai restrâns, indicând
studiul ființei umane din punctul de vedere morfologic, fiziologic și psihologic (Propädeutik
zum Studien der gesammten Heilkunst). Utilizarea modernă a termenului a fost
implementată odată cu publicarea tratatului Biologie, oder Philosophie der lebenden
Natur (1802–22) de Gottfried Reinhold Treviranus, care prevedea:[12]
Obiectul cercetării noastre este reprezentat de diferitele forme și manifestări ale
vieții, condițiile și legile care guvernează modul în care aceste fenomene au loc și
cauzele pentru care acestea au avut loc. Știința care se ocupă cu aceste probleme
va fi indicată sub denumirea de biologie [Biologie] sau doctrina vieții [Lebenslehre].
Începuturile biologiei[modificare | modificare sursă]
Deși biologia modernă a cunoscut o dezvoltare relativ recentă, științele pe care aceasta
o includ și care sunt în relație cu aceasta au fost studiate încă din timpuri străvechi.
Filozofia naturală a fost studiată începând încă din civilizațiile antice
ale Mesopotamia, Egypt, the Indian subcontinent, and China. Totuși, biologia modernă
cunoscută astăzi și modul de abordare al studiului naturii își regăsesc originea în Grecia
Antică.[13][14] În timp ce studiul formal al medicinei începe încă din timpul lui Hipocrate
(cca. 460–370 î. Hr.), Aristotel (384–322 î. Hr.) a fost cel care a adus o contribuție
extrem de însemnată la dezvoltarea biologiei. Cele mai importante lucrări publicate
sunt Historia Animālium (Istoria Animalelor) și alte lucrări în care și-a prezentat viziunea
naturalistă, iar ulterior a publicat lucrări mai empirice, care aveau ca punct central
cauzalitatea biologiei și diversitatea vieții. Succesorul lui Aristotel, Teofrast, a realizat o
serie de cărți în domeniul botanicii, care au rămas în istorie considerate drept cea mai
importantă contribuție antică în domeniul studiului organismelor vegetale, chiar și până
la finalul Evului Mediu.[15]
Deși conceptul biologiei ca domeniu separat de știință a apărut în secolul XIX, științele
biologice își au originile din tradițiile medicinei și istoria naturală din Grecia și Roma
antică și au fost mai dezvoltate în Evul mediu de vindecători musulmani, spre
exemplu Al-Jahiz[16] Avicenna,[17] Avenzoar[18] și Ibn al-Nafis[19]. În
timpul Renașterii și Evului Modern, cugetul biologic a fost revoluționat în Europa datorită
interesului restaurat de empirism și descopeririea multor organisme noi. Andreas
Vesalius și William Harvey au fost persoane prominente ale acestei mișcări fiindcă au
utilizat experimentări și observări atente cercetând fiziologia. Trebuie menționați aici
și naturaliști cum ar fi Carl Linnésau Georges-Louis Leclerc de Buffon, care au început
să clasifice organismele și fosilele precum și dezvoltarea și comportarea ființelor vii.
Datorită dezvoltării microscopiei a fost descoperită lumea microorganismelor, punând
bazele pentru teoria celulară. Importanța crescătoare a teologiei naturale, parțial un
răspuns pentru filozofia mecanică, a susținut dezvoltarea rapidă a istoriei naturale[20][21].
După cum s-a menționat, printre savanții din lumea Islamică medievală cu importanță
asupra dezvoltării domeniului biologiei se numără al-Jahiz (781–869), botanistul Al-
Dīnawarī (828–896),[22] și anatomistul și fiziologul Rhazes (865–925). Medicina a fost
studiată în special de către cărturarii islamici, care s-au bazat pe tradițiile filozofice
grecești, în timp ce istoria naturală s-a bazat foarte mult pe gândirea aristoteliană.
O contribuție extrem de însemnată, care practic a marcat începutul dezvoltării rapide a
biologiei moderne, a fost dezvoltarea microscopiei realizată de către Anton van
Leeuwenhoek. Doar ulterior dezvoltării microscopiei savanților li s-a oferit șansa de a
descoperi diversitatea lumii microscopice, ceea ce s-a concretizat prin primele
observații asupra bacteriilor, infuzoarelor și spermatozoizilor. Investigațiile lui Jan
Swammerdam au dus la mărirea interesului pentru studiul entomologiei și au contribuit
la dezvoltarea unor tehnici de bază de disecție și colorație în microscopie.[23]
De asemenea, dezvoltarea microscopiei a lăsat și un impact profund asupra gândirii
biologice. La începutul secolului al XIX-lea, un număr mare de biologi a adus în discuție
relevanța mare a celulei. Ulterior, în 1838, Schleiden și Schwann au început să
promoveze următoarele idei, astăzi universal-acceptate: (1) celula este unitatea de
bază a unui organism și (2) celulele individuale prezintă toate caracteristicile vieții, deși
a fost de asemenea impusă și ideea că (3) toate celulele provin în urma diviziunii altor
celule. Datorită lucrărilor lui Robert Remak și Rudolf Virchow, până în anii 1860
majoritatea biologilor vremii au acceptat aceste trei teorii ca fiind de bază, idee care s-a
concretizat sub denumirea de teoria celulară.[24][25]
Între timp, taxonomia și metodele de clasificare au fost domeniul de interes al istoricilor
naturali. Carl Linnaeus a pus bazele taxonomiei lumii naturale în anul 1735 (iar variațiile
acesteia au fost folosite încă de atunci), iar în anii 1750 a fost introdus sistemul de
nomenclatură binomială științifică utilizat pentru denumirea speciilor.[26] Georges-Louis
Leclerc de Buffon a considerat ideea de specie ca fiind o categorie artificială iar
organismul viu ca fiind maleabil - chiar sugerând posibilitatea unui strămoș comun. Deși
nu a susținut ideea de evoluție, Buffon este un reprezentant important în istoria gândirii
evolutive. Lucrările sale au fost o influență a teoriilor evolutive propuse
de Lamarck și Darwin.[27]
Biologia modernă[modificare | modificare sursă]
 Peste secolele XVIII și XIX, științele biologice cum ar fi botanică sau zoologie au devenit
din ce în ce mai rapid discipline științifice profesionale. Antoine Lavoisier și
alții chimiști și fizicieni au început să conecteze lumea animată și neanimată prin chimie
și fizică. Naturalist–exploratorii au cercetat interacțiunile între organismele și ambianța
și metode prin care aceste legături depind de geografie — fondând discipline
precum biogeografie, ecologie și etologie. Naturaliștii au început să nu mai
sprijine esențialismul și să ia în considerare importanța extincției și caracterul
schimbător al speciilor. Teoria celulară a dat o nouă perspectivă asupra bazelor
fundamentale ale vieții. Aceste dezvoltări, precum și rezultatele
cercetărilor embriologiei și paleontologiei, au fost sintetizate în
teoria evoluției prin selecția naturală a lui Charles Darwin. La sfârșitul secolului XIX a
fost părasită teoria generației spontanee fiind înlocuită de teoria microbiană de boală.
Totuși, mecanismul ereditării biologice a rămas un mister[20][28][29].
La începuturile secolului XX, redescoperirea lucrărilor lui Gregor Mendel a adus la
dezvoltarea rapidă a geneticii. Domeniile noi au apărut repede ca consecință a
propunerii structurii ADN de către James Watson și Francis Crick. După apariția dogmei
centrale a biologiei moleculare și spargerea codului genetic, biologia s-a împărțit în mult
între biologia organismelor — grupul câmpurilor științifice legate de organisme și grupuri
ale organismelor — și biologia moleculară și celulară. În cursul secolului XX, aceste
curente au fost răsturnate, biologii moleculari și celulari folosind metode utilizate în
biologia organismelor și inver
Teoria evoluției este un concept central în biologie și face referire la idea că viața suferă
schimbări continue și se dezvoltă, astfel că fiecare formă de viață (încă prezentă sau
dispărută) prezintă o origine comună, un strămoș comun, sau altfel spus prezintă un
singur genofond antic. Se crede că ultimul strămoș comun al tuturor organismelor a apărut
acum aproximativ 3,5 miliarde de ani.[37] Biologii privesc omniprezența codului genetic ca un
indiciu evident în favoarea aprobării teoriei strămoșului comun,
pentru bacterii, arhebacterii și eucariote..[38]
Termenul de „evoluție” a fost introdus în terminologia științifică de către Jean-Baptiste de
Lamarck în anul 1809,[39] iar cincizeci de ani mai târziu savantul Charles Darwin a postulat
faptul că evoluția are ca model științific selecția naturală.[40][41][42] Alfred Russel Wallace este
recunoscut ca un co-descoperitor al acestui concept, întrucât acesta a contribuit la studiile
și la experimentele legate de evoluție.[43] Conceptul de evoluție este utilizat în prezent în
biologia modernă pentru a explica variabilitatea extrem de mare a formelor de viață de pe
Pământ.
Teoria lui Darwin presupune ideea că speciile pot să prospere sau să dispară, fiind supuse
proceselor de selecție naturală sau de selecție artificială.[44] Conceptul de derivă genetică a
fost ulterior adoptat ca un mecanism adițional al dezvoltării evolutive în contextele moderne
ale teoriei.[45]
Istoria evolutivă a unei specii - care descrie caracteristicile diferitelor specii descendente -
împreună cu relațiile genealogice ale unei specii reprezintă studiul filogeniei. Sunt utilizate
diverse metode de studiu biologic pentru obținerea informațiilor legate de filogenie. Printre
acestea se numără studiile comparative ale secvențelor de ADN, în cadrul biologiei
moleculare (mai exact în genomică) și studiile comparative ale fosilelor, în
cadrul paleontologiei.[46] Biologii organizează și analizează relațiile evolutive prin metode
variate, incluzând metodele filogenetice, fenetice și cladistice.
Importanța evoluției provine din faptul că oferă o explicație a modului în care formele de
viață au apărut și s-au dezvoltat, și de asemenea aceasta contribuie la înțelegerea modului
în care formele de viață sunt organizate în prezent. Totuși, organizarea prezentă a speciilor
poate fi concepută doar prin prisma evoluției acestora de-a lungul timpului. Mai mult,
evoluția este un concept central în toate subdomeniile biologiei. [
Teoria genelor spune că trăsăturile unui organism viu sunt codificate de către acidul
dezoxiribonucleic, care este componenta esențială a genelor. Genele, unitățile primare
ale transmiterii ereditare a caracterelor, corespund anumitor regiuni din macromolecula de
ADN, astfel că trăsăturile sunt moștenite de la una generație la o altă prin aceste gene.
Toate organismele, de la cele mai simple până la cele mai complexe, prezintă același
mecanism de bază prin care ADN-ul este copiat și este tradus în proteine specifice. În
celule, are loc transcrierea unei gene din ADN într-o versiune ARN, iar în ribozomi are loc
așa numita sinteză proteică ce presupune traducerea ARN în secvența specifică
de aminoacizi din molecula polipeptidică. Codul de translație utilizat de ribozomi pentru
codificarea aminoacizilor este aproape identic pentru majoritatea organismelor. De
exemplu, secvența de ADN corespunzătoare pentru sinteza de insulină în organismul uman
de asemenea codifică sinteză de insulină și când este inserată în alte organisme (de
exemplu, în organisme vegetale).[48]
ADN-ul se regăsește sub formă de cromozomi, iar aceștia pot fi liniari, în cazul eucariotelor,
sau circulari, în cazul procariotelor. Cromozomul este o structură organizată alcătuită din
ADN și proteine histonice. Genomul reprezintă totalitatea cromozomilor și a altor informații
ereditare prezente în celulă (în acest caz, informația genetică extranucleară
din mitocondrii și cloroplaste). În cazul eucariotelor, ADN-ul genomic este localizat
în nucleul celular și în cantități mici în mitocondrii și în cloroplaste. În cazul procariotelor,
ADN-ul genomic se regăsește sub forma unei structuri neregulate din citoplasmă,
cunoscută sub denumirea de nucleoid.[49] Informația genetică corespunzătoare unui genom
este deci depozitată în gene, iar totalitatea acestor informații dintr-un organism sunt
cunoscute sub denumirea de genotip.[50]
Toate informațiile curg de la genotip la fenotip, o caracteristică fizică sau biochimică a
organismului pe care se o poate observa. Deși fenotipul formulat de genă se poate adapta
la ambianța în care trăiește organismul, această informație nu este retransmisă la gene.
Doar prin procesul evoluției genele se schimbă ca răspuns la condițiile ambientale.
Homeostazia reprezintă abilitatea unui sistem deschis de a regla mediul său intern pentru
menținerea unor condiții stabile, ceea ce se realizează prin diferite mecanisme de ajustare
a echilibrui dinamic intern. În cadrul organismelor, homeostazia este realizată prin
procesele fiziologice care permit acestuia să mențină ambianța sa internă. Toate
organismele, unicelulare sau pluricelulare, prezintă homeostazie.[52]
Pentru a menține acest echilibru dinamic și pentru a realiza funcțiile specifice, un sistem
trebuie să detecteze și să răspundă la anumite constrângeri sau perturbări. Ulterior
detectării unei constrângeri, un sistem biologic răspunde adesea printr-un mecanism
de feedback negativ, care are ca scop stabilizarea prin reducerea sau creșterea activității
unui organ sau a unui sistem. Un exemplu concret este secreția de glucagon ca urmarea a
descreșterii nivelului de glucoză
Supraviețuirea unui organism viu depinde strict de cantitatea
de energie disponibilă. Reacțiile chimice care sunt responsabile de structura și de funcția sa
sunt astfel utilizate pentru a extrage energia din substanțele chimice ingerate și pentru a le
transforma în procesele de regenerare celulară și de susținere a celulelor. În cadrul acestui
proces, moleculele substanțelor chimice care se regăsesc în hrană joacă două roluri
majore. În primul rând, acestea constituie o sursă de energie care poate fi transformată și
reutilizată prin reacții biochimice specifice organismului. În al doilea rând, hrana poate fi
transformată în noi structuri moleculare, cunoscute sub denumirea de biomolecule, care au
diverse roluri pentru acel organism.
Organismele responsabile pentru introducerea de energie într-un ecosistem sunt cunoscute
sub numele de producători sau organisme autotrofe. Majoritatea organismelor din această
categorie își procură energia de la lumina solară.[54] Plantele și celelalte organisme
fototofe utilizează energia solară prin intermediul fotosintezei pentru a converti materiile
anorganice în materii organice, precum este adenozintrifosfatul (ATP-ul). În structura
acestei molecule există anumite legături macroergice care, în momentul în care sunt lizate,
eliberează energie.[55] Totuși, unele ecosisteme depind în întregime de energia extrasă de
organismele chemotrope din surse energetice precum metanul și sulfurile, în lipsa energiei
solare.[56]
O parte din energia astfel captată produce biomasa și energia care este disponibilă pentru
creșterea și pentru dezvoltarea altor forme de viață. Restul biomasei și a energiei sunt
pierdute sub formă de căldură și de moleculă reziduale. Metabolismul[57] și respirația
celulară[58] sunt cele mai importante procese prin care are loc transformarea energiei
înmagazinate în substanțele chimice în energie folositoare pentru susținerea vieții.
Biologia moleculară este studiul biologiei la nivelul moleculelor. Coincide parțial cu alte
domenii, cum ar fi genetica și biochimia. Această disciplină se concentrează la înțelegerea
interacțiunilor între diverse sisteme ale celulelor, incluzând o legătură
între ADN, ARN, sinteza proteinelor și învățarea mecanismelor acestor procese.
Biologia celulară cercetează proprietățile fiziologice ale celulelor precum și comportarea,
interacțiunile și ambianța lor. Experimentările se fac atât la nivelul microscopic cât și
molecular. Acest domeniu face cercetări pe organisme monocelulare precum și pe celule
specializate în organisme multicelulare cum ar fi cele ale omului.
Ceea ce este fundamental pentru toate științele legate de biologie este de a înțelege din ce
sunt compuse și cum funcționează celulele. Cunoașterea asemănărilor și diferențelor este
în special importantă în biologia celulară și moleculară.
Genetica este știința genelor, eredității și varietății ale organismelor. Genele codează
informații necesare pentru sinteza proteinelor care joacă un rol important în influențare (dar
în multe cazuri nu determină complet) a fenotipului final al organismului. În cercetările
moderne, genetică prevede unelte importante în investigarea funcțiunilor ale genelor
particulare și analiza interacțiunilor genetice. Organismele țin informația genetică în general
în cromozoame unde este reprezentată de structura chimică a moleculelor ADN particulare.
Biologia de dezvoltare cercetează procesele după care organismele cresc și se dezvolt. Își
are originile în embriologie. Biologia de dezvoltare modernă studiază și controlul genetic
al creșterii celulare, diferențierii, anatomiei și morfogeneză — procesul care
permite țesuturilor și organelor să apară și să dezvolte.
Fiziologia studiază procesele mecanice, fizice și biochimice ale organismelor vii cu scopul
de a înțelege cum funcționează toate structurile ca un întreg. Studii fiziologice au fost
împărțite tradițional în fiziologia oamenilor, fiziologia plantelor și fiziologia animalelor. Totuși,
regulile principale ale fiziologiei sunt aceleași pentru orice organism. Fiziologia animalelor
folosește metodele și uneltele fiziologiei oamenilor pentru a cerceta alte animale, iar
fiziologia plantelor de împrumută tehnici ale ambelor discipline.
Anatomia este un subdomeniu important al fiziologiei și cercetează funcțiile și interacțiunile
sistemelor de organe ale animalelor. Acest studiu își are subdiscipline orientate
spre medicină, cum ar fi neurologia — studiul sistemului nervos, sau cardiologia —
studiul sistemului cardiovascular.
Diferite speciații au dus la crearea copacului filogenetic, astfel că relațiile dintre diversele
specii existente pe pământ poate fi reprezentată sub forma unui arbore. Rolul sistematicii
sau taxonomiei este acela de a studia aceste relații și astfel de a identifica diferențele și
asemănările dintre specii sau grupele de specii.[59] Totuși, sistematica a fost un subiect de
interes activ cu mult timp înaintea dezvoltării teoriei evolutive. [60]
În teoria mai veche, organismele vii erau împărțire în cinci
regnuri: Monera, Protista, Fungi, Plantae și Animalia.[61] Totuși, în prezent majoritatea
oamenilor de știință consideră că acest sistem ar fi unul învechit. Sistemele moderne
alternative de clasificare încep având la bază un model bazat pe trei domenii
principale: Archaea (original Archaebacteria), Bacteria (original Eubacteria)
și Eukaryota (incluzând protistele, fungii, plantele și animalele)[62] Fiecare dintre aceste
domenii sunt caracterizate prin prezența sau lipsa nucleului celular, dar și prin diferențele
date de compoziția chimică a principalelor biomolecule componente, precum
sunt ribozomii.[62]
În continuare, clasificarea taxonomică a fiecărei specii se face incluzând-o pe aceasta în
fiecare unitate taxonomică sau taxon corespunzător din punct de vedere filogenetic; astfel,
ordinea taxonilor în ierarhia taxonomică este următoarea: domeniu, regn; încrengătură(sau
filum), clasă, ordin, familie, gen și specie.
Există și anumite structuri care nu se încadrează în aceste categorii, și
anume paraziții obligatoriu intracelulari, entități biologice care sunt considerate ca fiind „la
limita vieții”[63] datorită activității lor metabolice. Cu alte cuvinte, aceste entități nu sunt
considerate ca fiind structuri vii datorită lipsei a una sau mai multe dintre funcțiile
fundamentale caracteristice unui organism viu. Acestea sunt virusurile, viroizii, prionii și
virusurile satelite.
Denumirea științifică atribuită unui organism este binomială și se face reunind
numele genului din care face parte și un adjectiv în limba latină care este corespunzător
speciei respective. De exemplu, omul este denumit Homo sapiens, după numele
genului Homo și numele sapiens corespunzător speciei. La scrierea numelui științific al unui
organism, se consideră corectă scrierea denumirii genului cu prima literă mare, iar
denumirea speciei cu litere mici.[64] În plus, se consideră corectă scrierea de tip cursiv
(italic), în cadrul publicațiilor, a denumirilor genurilor și a speciilor.[65]
Sistemul utilizat și acceptat în prezent este bazat pe sistemul de taxonomie linneană, care
presupune împărțirea fiecărui taxon și denumirea speciilor în conformitate cu nomenclatura
binară sau binomială. Modul de denumire al organismelor este decis de către organe
internaționale precum International Code of Nomenclature for algae, fungi, and
plants (ICN), International Code of Zoological Nomenclature (ICZN) și International Code of
Nomenclature of Bacteria (ICNB). Clasificarea virusurilor este realizată de
către International Committee on Taxonomy of Viruses (ICTV) și este cunoscută sub
denumirea de International Code of Viral Classification and Nomenclature
(ICVCN).[66][67][68][69] Totuși, mai există și alte sisteme de clasificare. De exemplu, BioCode a
fost publicat în anul 1997 în încercarea de a standardiza nomenclatura din aceste trei
domenii, dar nu a fost încă acceptat formal.[70] BioCode a primit o atenție scăzută de la
publicare, iar o revizuire a sa a fost propusă în 2011