UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

SPECIALIZAREA: PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI
PREȘCOLAR

EVALUARE PE PARCURS II LA FUNDAMENTELE

PSIHOPEDAGOGIEI SPECIALE

NUME STUDENT: CONSTANTIN MIHAELA

AN DE STUDIU: III
AN UNIVERSITAR: 2019-2020
PROFESOR ÎNDRUMĂTOR: LOREDANA BANICA
 CURS 5- Deficienta vizuala

Deficienţele vizuale desemnează pierderile parţiale de vedere cunoscute sub

denumirea de ambliopie (când vederea e afectată şi după corectarea unui eventual
viciu de refracţie) sau pierderile totale ale vederii cunoscute sub denumirea de
cecitate. Diminuarea accentuată a vederii are consecinţe atât fiziologice, cât şi
psihologice.
CAUZE
Cunoaşterea factorilor cauzali este foarte importantă pentru a înţelege specificul
fiecărui caz, pentru a înţelege natura dificultăţilor pe care le întâmpină cu scopul de
a combate acţiunea factorilor nocivi.
Cauzele deficiențelor de vedere se clasifică:
- după momentul când acţionează;
- în funcţie de localizarea anatomică a afecţiunii şi patologia analizatorului vizual;
a) În funcţie de momentul în care acţionează, cauzele sunt:
- ereditare ,deci degenerescenţe ale analizatorului vizual transmise ereditar care au
în vedere tumori maligne, cum sunt: atrofieri ale retinei sau ale nervului optic,
anomalii şi malformaţii ale aparatului vizual, anoftalmia (lipsa unui ochi) sau
microftalmia (un ochi mai mic), glaucomul (creşterea tensiunii oculare care are loc
din cauza factorilor predispozanţi), defecte de conformaţie ale globilor oculari;
aceste cauze ereditare au în vedere tulburări ale mecanismelor lipidelor, sau
tulburări de natură ectodermică;
- prenatale cauzate de boli infecţioase din perioada sarcinii: rubeola care poate
cauza cataractă, opacifieri ale corneei sau glaucom infantil, infecţia gonococică
determină oftalmia purulentă cu leziuni de cornee care duce la orbire după naştere,
TBC-ul produce ulceraţii pe cornee şi sifilisul din care poate rezulta glaucom sau
atrofie optică;
- perinatale ,adică traumatisme obstreticale ce pot cauza leziuni sau anomalii de
dezvoltare a analizatorului vizual;
- postnatale: afecțiuni din perioada copilăriei mici (boli contagioase), boli
reumatice, boli cardio-vasculare, traumatisme.
CLASIFICARE
După acuitatea vizuală, deficienţele vizuale sunt:
- cecitate absolută – incapacitatea de a percepe lumina;
- cecitate practică – capacitatea vizuală este între 1/200 şi 0;
- ambliopie gravă – capacitate vizuală între 1/20 şi 0;
- ambliopie medie – între 1/20 şi 1/5; între 0,05 şi 0,2;
- ambliopie uşoară – percepe 1/5 din capacitatea normală,
Clasificarea după indicii funcţionali (acuitatea vizuală, câmpul vizual, sensibilitate
luminoasă, sensibilitate cromatică, localizarea spaţiului vizual şi rapiditatea actului
perceptiv) ai vederii afectate cuprinde :
a) acuitatea vizuală reprezintă mărimea şi distanţa de la care ochiul percepe distinct
obiectele; se măsoară optotipii şi se stabileşte numărul de dioptrii;
b) câmpul vizual sau vederea periferică este spaţiul pe care îl percepe ochiul când
priveşte fix; limitele fiziologice ale câmpului vizual sunt între 50 şi 90 de grade;
câmpul vizual poate fi afectat în condiţii patologice (leziuni ale corneei, retinei,
nervului optic), în urma acestor leziuni producându-se o îngustare a câmpului
vizual; se pot înregistra scăderi uşoare (între 10 şi 20 de grade), scăderi medii (între
20 şi 30 de grade), scăderi accentuate (un câmp vizual scăzut cu 30 – 40 de grade)
şi scăderi grave cu scăderi ale câmpului vizual de peste 40 de grade, rezultând o
vedere tubulară.
c) sensibilitatea luminoasă constă în capacitatea retinei de a sesiza şi de a se adapta
la orice intensitate a luminii. Se cunosc următoarele tipuri de tulburări de adaptare:
- hemenalopia – dificultatea de a se adapta la întuneric;
- nictalopia – incapacitatea de a se adapta la lumină;
- sensibilitatea de contrast – capacitatea de a distinge deosebiri de intensitate a
luminii dintre două excitaţii concomitente; ea scade în urma opacifierii mediilor
refringente şi se manifestă prin dificultatea de a distinge obiectele de fond sau de a
urmări conturul imaginilor.
d) sensibilitatea cromatică semnifică faptul că simţul culorilor este afectat din
cauze ereditare şi sunt definitive;distingem acromatopsie totală în care subiectul
distinge doar griul şi acromatopsie parţială ca daltonismul (pentru roşu) sau
deuteranopia (pentru verde);
e) localizarea spaţiului vizual este incapacitatea de a descoperi obiectul perceput,
de a-şi menţine privirea asupra lui şi de a-l urmări cu privirea atunci când acesta se
deplasează; această tulburare de localizare şi fixare se manifestă prin pierderea
rândului sau conturului pe care subiectul îl urmăreşte cu privirea, prin dificultatea
de a găsi un punct pe hârtie, în începerea rândului următor în citit sau scris. Sunt
cauzate de tulburări ale motilităţii oculare (strabismul).
f) rapiditatea actului perceptiv – capacitatea de analiză şi sinteză; la ambliopi, dacă
actul e afectat, duce la o investigaţie vizuală haotică ce consumă mult timp.
Între toţi aceşti indici există o relaţie de interdependenţă.
CARACTERISTICI, MANIFESTĂRI
Rolul analizatorului vizual consta si in aceea ca el furnizeaza cea mai mare
cantitate de informatii care, prelucrate si interpretate la nivelul instantelor
superioare, permit ca relatia dintre organism si mediu sa se realizeze in conditii
optime.
Vederea la om reprezinta una dintre functiile cele mai complexe. Complexitatea si
importanta analizatorului vizual la om este data de faptul ca in conditiile concrete
ale existentei sale, in relatiile sociale si de munca, vazul subordoneaza intreaga
experienta senzoriala a celorlalti analizatori si o integreaza intr-un sistem cu
predominanta vizuala.
Dintre deficientele partiale se intalnesc la orbi urmatoarele:
 capul si gatul aplecate inainte sau inclinate lateral;
 umerii cazuti si adusi sau ridicati;
 torace ingust;
 membrele superioare si inferioare subtiri cu reliefari musculare slab dezvoltate;
 spate plan, cifotic sau rotund;
 coloana vertebrala poate prezenta deviatii: scolioze, lordoze, cifoze;
 miscarile sunt retinute, sovaitoare, fiind limitate la strictul necesar;
 miscarile comandate nu au o directie precisa de executie si se remarca o lipsa
evidenta de simetrie a segmentelor intr-o miscare comuna, ca urmare a unor
dificultati de coordonare a miscarilor;
 mersul este rigid, nesigur, ezitant, trunchiul ramane aproape nemiscat, iar capul
indreptat inainte, picioarele se ridica exagerat, iar talpa este asezata cu grija
("mers de barza"), bratele nu se misca simetric in mers, ci atarna in jos.

Seminar 5- Desenul și specificul său la deficientul mintal și de auz.

Prin desen, persoanele cu deficiențe mentale își exprimă sentimentele, trăirile,
nevoile, se exprimă pe sine și își descoperă astfel identitatea.
Desenul artistic este considerat o îndeletnicire recuperatorie foarte agreata de copii,
putând fi practicata din orice poziție și necesitând doar pensula, pânza, culori sau
creion si hârtie. Desenul poate fi utilizat de toate persoanele cu handicap care au
mai mult sau mai puțin simț artistic. Această activitate induce un sentiment de
satisfacție și utilitate. Modalitățile folosite sunt în funcție de deficiențe, merg de la
pictura cu degetul sau cu pensula în gura pâna la rafinamente moderne, prin
aruncare, pulverizare, tamponare,etc. Picturile pot fi calme sau violente, trădând tot
atâtea stări sufletești cu substrat psihic.
Maniera în care copilul tratează suprafața albă, alegerea formelor și poziționării
acestora sunt elemente ce exprimă starea sa emoțională, temperamentul sau ceea ce
este cunoscut sub numele de valoarea expresivă a desenului.
S-a realizat o clasificare a diferitelor tipuri de trăsături și s-a încercat o
corespondență grafică într-un anumit tip de emoții.
Copiii care manifestă interes mai ales pentru liniile drepte și pentru unghiuri sunt
copii realiști, deseori cu o bună capacitate de organizare și inițiativă. Dimpotrivă,
cei care preferă liniile curbe sunt sensibili, foarte imaginativi, dar fără încredere în
ei, căutând aprobarea adulților. De asemenea, predominarea formelor circulare ar fi
un semn de imaturitate și feminitate, echilibrul dintre formele circulare și liniile
verticale ar indica un echilibru și control al impulsivității; predominarea
verticalelor ar fi proprie temperamentelor active, energice, bărbătești, orientate spre
exterior. Mai rară, predominarea liniilor orizontale ar fi adesea un indicator al
conflictelor psihologice.
Totodata, culorile folosite in reprezentarea unui desen spun si ele multe lucruri.
Astfel, fiecare culoare are efecte proprii. Culorile reci, în particular tonurile
albastre, au tendința să se concentreze, să „fugă” din fața privirii noastre, pe când
tonurile de roșu iradiază, tind să „avanseze” spre noi. Există culori care se
completează sau se opun. Anumite combinații dau impresia de armonie, de
coerență, altele, din contră, provoacă efecte contrastante. Noțiunea însăși de ton
cald sau ton rece este semnificativă și pare să fie legată de proprietățile fizice
elementare ale culorii. Aceste efecte ale culorilor sunt induse și de corespondențele
naturale dintre culori și anumite elemente naturale. De exemplu, între roșu și
sânge, simbol al vieții, dar și al rănirii, al ferocității; între bleu și cer sau apă; între
verde și vegetație; între galben și foc sau lumină. Corespondențele dintre culori și
natură vizează nu numai lucrurile, ci și diferitele stări ale substanței. De exemplu,
tonurile opace și terne evocă o substanță materială rezistentă, în timp ce tonurile vii
au o calitate aeriană, care evocă jocul luminii traversând lucrurile. Impresiile de
tristețe sau de bucurie, de armonie sau de tensiune pot fi citite din desenele
copiilor. În ansamblu, culorile calde sunt apanajul copiilor deschiși, bine adaptați
grupului, în timp ce culorile neutre caracterizează copiii închiși în ei înșiși,
independenți și adesea agresivi. Roșul, culoarea preferată de copiii mici, mai târziu
va exprima manifestări de ostilitate și dispoziții agresive. Printre copiii care
utilizează albastru se pot distinge două grupe: cei care caută să se conformeze
regulilor exterioare, dar care în profunzime nu le acceptă și cei care se
conformează regulilor grupului și le acceptă. Negrul ar exprima inhibiție, teamă și
s-ar asocia unui comportament depresiv; portocaliul reflectă o stare de fericire și de
relaxare, verdele o reacție față de disciplina prea riguroasă; violetul tensiuni
conflictuale. Prezintă, de asemenea, interes alegerea nuanțelor și reprezentarea
acestora; suprapunerea exprimă conflictul dintre diverse tendințe; izolarea acestora
exprimă rigiditate și teamă; amestecul fără discriminare ar exprima imaturitate și
impulsivitate.

BIBLIOGRAFIE: Ghid de bune practici în domeniul educației şi asistenței

copiilor cu deficiențe mintale, Asociatia Clara, 2015.
 Curs 6- Deficientele fizice si neuromotorii

Sunt tulburarile care afecteaza in special componentele motrice ale persoanei, se

manifesta ca invaliditati corporale ce reduc puterea si mobilitatea organismului
prin modificari patologice exterioare sau interioare si care pot fi localizate la
nivelul intregului corp sau numai la nivelul unor segmente.
Clasificarea deficientelor fizice:
1. Tulburari genetice si congenitale:
a. sindromul Langdon- Down (trisomia 21)
b. malformatii ale aparatului locomotor si ale membrelor
superioare
c. diformitatea Sprengel (umarul ridicat congenital)
d. toracele "in palnie" (pectus excavatum) - pe langa aspectul
estetic, are multiple consecinte asupra respiratiei si functionarii
inimii
e. luxatia congenitala a soldului
2. Tulburari ale procesului de crestere
a. rahitismul
b. piciorul plat
c. hipotrofia staturala (nanismul)
d. inegalitatea membrelor
e. osteocondrodistrofiile
f. malformatii ale coloanei vertebrale
3. Sechele posttraumatice
4. Deficiente osteoarticulare si musculare
5. Deficiente preponderent neurologice
Psihomotricitatea reflcta stransa legatura dintre motric si psihic. Acest lucru este
evident in mers, limbaj, mimica care pot fi considerate "moduri de expresie a
inteligentei si afectivitatii".
Relatia dintre psihic si motric pot fi grupate astfel:
- Relatia paralela, dupa care tulburarile psihice si cele motrice sunt simultane,
fara cauza-efect (deficienta mintala-debilitate motrica)
- Relatia centrifuga in care tulburarile psihice determina pe cele motorii
(isteria devine pitiatism)
- Relatia centripeta, in care tulburarile motorii sunt dominante, iar cele psihice
nu sunt decat reflectarea acestora (epilepsia)
Conduitele psihomotorii ale fiecarui individ evolueaza in functie de
inzestrarea sa aptitudinala, de gradul de dezvoltare fizica si intelectuala si de
influentele educative carora a fost supus pe tot parcursul copilariei.
Principalele directii de manifestare ale psihomotricitatii sunt:
 relatia cu sine - cuprinde in special coordonarea posturala bazata pe reflexe, cu
componentele sale spatiale (axa corporala si aliniamentul corect al scheletului),
ritmice (ritmicitatea respiratiei) si energetice (concentrarea fortei la nivel
abdominal);
 relatia cu cei din jur - se realizeaza prin contactul tegumentelor
 relatia cu mediul inconjurator - contactul tegumentelor cu agenti fizici,
manipularea obiectelor, descoperirea spatiului.
Tulburarile psihomotorii cunosc o paleta variata. Dintre acestea amintim:
tulburarile de schema corporala, de lateralitate, de orientare, organizare si
structurare spatiala, de orientare si structurare temporala, debilitatea motrica,
instabilitatea psihomotorie.
Dezvoltarea motrica normala in primul an de viata.
Reflexele tranzitorii sunt reflexe care apar în faza de tranzitie, intre aparitia
primelor reflexe (reflexele primitive) si reflexele permanente (posturale), la
aproximativ sase pâna la opt luni dupa nastere. Acestea sunt reflexe controlate de
creier, si ajuta copilul în dezvoltarea sa motorie.
În primul an, copilul face pasi enormi in dezvoltare: el învata sa se rostogoleasca,
sa se târasca, sa stea in sezut, sa se ridice, si poate, chiar sa mearga. Pentru a putea
face toate aceste lucruri, copilul trebuie sa învete mai întâi ce inseamna gravitatia
si cum sa faca fata acesteia. Dupa aceste momente, ne asteptam la aparitia
reflexelor de tranzitie.
Reflexul Landau este un reflex de atitudine care ajuta la întarirea tensiunii
musculare din corp, în special în trunchi si gât. Este un pas intermediar spre
reflexul principal, care tine capul drept în timp ce corpul îsi schimba pozitia.
Reflexul Babinski. Desi este un reflex al picioarelor, este opusul simtului primitiv
de apucare (prindere) al piciorului. Este un reflex important al învatarii taratului,
de a sta in sezut / mersului. Afecteaza stabilitatea si echilibrul copilului.
Reflexul tonic simetric (STNR). Acesta este un reflex important pentru postura
corecta si pentru invatarea taratului. Copilul învata de fapt miscarea jumatatii
superioare si a celei inferioare a corpului în directii opuse: daca partea superioara
este întinsa, partea inferioara se poate îndoi. Prin urmare, el poate întinde fie
bratele sale, fie picioarele. STNR ajuta copilul sa se ridice pe mâini si picioare, de
indata ce invata sa se tarasca. De asemenea, copilul învata, în acelasi timp, sa-si
focuseze ochii de aproape spre departe si invers.
Difera în functie de copil si de reflex, dar, în principiu, reflexele tranzitorii dispar
automat dupa câteva luni, la fel ca reflexele primitive. Acest lucru are legatura cu
maturarea creierului si a sistemului nervos, deoarece copilul dezvolta functia
motorie, si nu mai are nevoie de reflexele sale automate dupa un timp. În schimb,
el va face miscari constiente si controlate.
Reflexul Landau ar trebui sa dispara intre cea de-a doua si a treia aniversare a
copilului. Reflexul Babinski dispare atunci când copilul învata sa mearga.
Copilul cu infirmitate motorie cerbrala (IMC)
Infirmitatea motorie cerebrala este o disfunctie locomotorie si de postura datorata
unei leziuni neevolutive a creierului imatur, fiind denumita si paralizie cerebrala.
Etiologie: Prematuritate
Suferinta fetala puternica;
Infectii (meningita, encefalita);
Traumatisme craniene de toate originile.
Simptomatologie
Simptomatologia este mai intai motorie (probleme locomotorii si de postura) si
poate fi insotita de probleme asociate care nu trebuie considerate complicatii
neuro-ortopedice.
Disfunctii motorii
Topografia disfunctiei motorii depinde de topografia leziunii cerebrale ca in cazul
unui atac cerebral survenit la un adult, dar depinde si de maturizarea cerebrala.
Maturizarea cerebrala la un copil este un proces bine definit.
La nastere exista o hipertonie a celor patru membre si o hipotonie a trunchiului
(nu-si poate sustine capul, iar membrele sunt in tripla flexie). Incetul cu incetul,
hipotonia trunchiului dispare facand loc unui control automat si voluntar al
trunchiului, ceea ce ii permite copilului sa-si tina capul ridicat, iar apoi sa stea in
sezut (6 luni). Dupa aceea hipertonia se diminueaza lasand locul miscarilor
voluntare.
Aceasta maturizare cerebrala poate fi stopata prin aparitia unei leziuni cerebrale
intr-un moment oarecare al evolutiei. Daca sunt dobandite pozitia in sezut si
prehensiunea, dar membrele inferioare raman hipertonice, este vorba
despre paraplegie. Daca membrele inferioare raman hipertonice dar nu se produce
relaxarea membrelor superioare este vorba despre tetraplegie. Daca, persista
hipotonia trunchiului si incapacitatea de sustinere a capului se vorbeste
despre infirmitate globala. Aceste diverse infirmitati sunt mai mult sau mai putin
severe, putandu-se deseori observa in cadrul diplegiei si o infirmitate a membrelor
superioare, dar aceasta ramane minimala.
Unii copii au o maturitate cerebrala bine realizata, dar datorita unei anumite leziuni
cerebrale unilaterale pe traiectul cailor motorii, prezinta o anumita hemiplegie.
Pe langa definirea infirmitatii topografice trebuie definit tipul de paralizie. Exista
trei grade ale IMC: spastica (cea mai frecventa), atetozica si ataxica. Forma
spastica corespunde unei exagerari a reflexului de intindere, prin conservarea
hipertoniei de la nastere. Aceasta se traduce in cazul examenului clinic prin reflexe
osteo-tendinoase acute (puernice), un reflex Babinski la extensie si o oprire in
amplitudinea articulara in cazul unei mobilitati rapide in plan functional astfel incat
miscarile voluntare nu pot iesi din schema motorie stereotipica, de exemplu,
schema cea mai clasica este cea a mersului cu aductia soldului, rotire spre interior,
o apropiere de obiect prin flectarea cotului, pronatie si flectarea pumnului.
Forma ataxica corespunde unei disfunctii cerebrale insotita de probleme de
echilibru si disimetrie. Forma atetozica se traduce prin miscari anormale
necontrolabile si de neoprit.
 Seminar 6- Exprimarea motrica a deficientului de auz.

Deficienta de auz afecteaza intr-o masura mai mica sau mai mare toate sectoarele
vietii psihice a individului, atat calitativ cat si cantitativ.
Spre exemplu, dezvoltarea motrica a deficentului de auz prezinta o întârziere
oarecare.
Învăţarea motrică constă în obţinerea unor noi forme de comportament ca reacţii de
răspuns legate de stimulii de origine kinestezică, în care mişcarea este elementul
cel mai important.
Pentru exprimarea motrica a deficientului de auz- se recomanda o bună organizare
şi individualizare a pregătirii:
 Lucrul în echipă – activitatea este condusă de mai mulţi specialişti în funcţie de
experienţa acestora şi de gradul severitatea deficienţei individului;
 Lucrul cu însoţitor – presupune ajutor suplimentar asigurat de o persoană, atunci
când subiectul participă la lecţiile de educaţie fizică adaptată.
 Lucrul independent – deschide oportunitatea elevilor de a progresa fără a fi
condiţionaţi de respectarea unor modalităţi de exersare frontală. Sarcinile mai
dificile sunt înlocuite cu unele accesibile.

BIBLIOGRAFIE:
1. Bota, Aura (1999) Teoria activităţilor motrice, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
2. Cristea D., M. Ștef, P. Dragoș (2014), Activități motrice adaptate- aspecte
teoretice și metodice, Oradea.
 Curs 7- Deficientele de comunicare si limbaj

Cuprind toate abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la manifestarile

verbale tipizate, unanim acceptate in limba uzuala, atat sub aspectul reproducerii,
cat si al perceperii, incepand de la dereglarea componentelor cuvantului si pana la
imposibilitate totala de comunicare orala sau scrisa.
CAUZE
a) cauze prenatale: carente nutritive, incompatibilitatea Rh, diferitele intoxicatii si
infectii, sarcina toxica, cu varsaturi si lesinuri dese, boli infectioase ale gravidei;
b) cauze perinatale: traumatisme obstreticale, hemoragii prelungite in timpul
sarcinii, nasteri prelungite care duc la asfixii si leziuni ale sistemului nervos
central;
c) cauze postnatale: organice (traumatisme mecanice, infectii si intoxicatii cu
substante chimice medicamentoase, alcool); functionale (determina tulburari ale
limbajului, care privesc atat zona senzoriala - receptoare, cat si pe cea motorie –
efectoare); psiho-neurologice (vizeaza in special indivizii care au o constructie
anatomo-fiziologica cu implicatii patologice); psiho-sociale (conditii de mediu si
educatie, certurile, neintelegerile dintre parinti exercita un rol inhibitor asupra
dezvoltarii vorbirii copilului).
TIPURI DE DEFICIENȚE DE LIMBAJ ȘI COMUNICARE
a. tulburari de pronuntie: dislalia, rinolalia, dizartria.
b. tulburari de ritm si fluenta a vorbirii: balbaiala, tahilalia, bradilalia, logonevroza,
aftongia si tulburari pe baza de coree.
c. tulburari de voce: afonia, disfonia si fonostenia.
d. tulburari ale limbajului citit-scris: dislexia-alexia, disgrafia-agrafia.
e. tulburari polimorfe: afazia si alalia.
f. tulburari de dezvoltare a limbajului: mutism psihogen, electiv sau voluntar si
intarzierea in dezvoltarea generala a vorbirii.
g. tulburari ale limbajului bazate pe disfunctii psihice: dislogii, ecolalii,
jargonofazii, bradifazii.
Tulburarile de pronuntie.
Se intalnesc frecvent atat la copiii prescolari cat si la scolari.cea mai intalnita este
dislalia, care consta in abaterea de la vorbirea standard prin pronuntia incorecta a
unor sunete, silabe si chiar cuvinte. Pot aparea omisiuni de sunete si silabe,
inlocuiri sau substituiri, inversarea lor si pronuntia deformata. In functie de
intinderea acestor fenomene si de gravitatea lor se delimiteaza trei forme dislalice:
 dislalia simpla sau partiala, cand apar deteriorari numai la nivelul anumitor
sunete polimorfa ,cand sunt alterate majoritatea sunetelor sau silabelor.
 totala ce se extinde la nivelul cuvintelor.
Dislalia poate fi provocata de o serie de factori, cum ar fi : imitarea unor persoane
cu o pronuntie deficitara, existenta mediului educativ nefavorabil, care nu asigura
stimularea vorbirii,incurajarea copilului prescolar de catre adult in pronuntarea
peltica (pentru amuzament), ceea ce duce la stabilizarea deprinderii gresite,
implantarea defectuoasa a dintilor, diferitele anomalii ale aparatului bucal, cum
sunt: despicaturile de buza si val, despicaturile maxilo-velo-palatine (cunoscute si
sub numele de buza de iepure si gura de lup), deficiente cerebrale, insuficienta
dezvoltarii psihice, deficiente ale auzului etc.
Tulburarile de ritm si fluenta
Aceste tulburari cuprind balbaiala, logonezroza, tahilalia, bradilalia, tulburarile pe
baza de coree. Acestea sunt tulburari ale vorbirii orale, mai grave decat cele de
pronuntie, mai ales prin efectele negative pe care le au asupra personalitatii si
comportamentului persoanei.
Balbaiala se caracterizeaza printr-o dificultate mai mare in vorbire si apare mai
frecvent la baieti. Ca urmare a balbaielii se produc perturbari la nivelul
personalitatii si al comportamentului.
Tulburarile de voce se refera la suprimarea sau deteriorarea anumitor foneme,
tendinta de a emite sunetele, in conditiile unei motricitati elementare, calitatea
fonetica fiind profund alterata, iar melodia vocii pierduta. Apar astfel asimilari,
substituiri, care corespund unei comoditati in articulare.
Cauzele tulburarilor de voce pot fi: organice, functionale ori psihogene.
Cauzele organice pot fi innascute sau dobandite, reprezentate de malformatii ale
organelor fonatoare precum:
- bolta palatina prea inalta/coborata sau prea ingusta;
- palat moale/despicat/paralizat;
- deformari ale limbii, dintilor;
- deviatii de sept;
- polipi nazali;
- noduli ai corzilor vocale;
- tumori faringiene benigne etc.
Cauzele functionale pot fi: paralizii (ale corzilor vocale, faringelui), hipotonia
palatului moale, fortarea vocii, fenomen secundar in hipoacuzii grave.
Cauzele psihogene sunt reprezentate de stres mai ales (situatii conflictuale, soc
emotiv, trac, boli psihice si stari reactive).
Afonia consta in pierderea vocii ca urmare a lezarii laringelui. Vocea, daca nu
dispare complet, se produce in soapta din cauza nevibrarii corzilor vocale. Este cea
mai grava dintre tulburarile vocii si poate fi cauzata de inflamatii ale laringelui,
boli ale acestuia, de isterii sau de nevroze etc.
Fonastenia este o tulburare functionala ce se manifesta prin slabirea/pierderea
temporara a vocii. Ea apare ca rezultat al folosirii incorecte si abuzive a vocii care
determina obosirea ei (ex. profesii care obosesc vocea: profesor, cantaret, narator
etc). Este mai frecventa la sexul feminin (tocmai datorita verbalizarii excesive
caracteristice acestui sex).
Pseudofonastenia presupune acelasi tremur in voce ca si in cazul tulburarii
anterioare, insa ea este caracteristica varstei prescolare si are caracter temporar
(dispare o data cu cresterea).
Mutatiile patologice ale vocii sunt cauzate de modificarile hormonilor sexuali si
influenteaza structura anatomo-functionala a laringelui, dar si modalitatile de
reactionare ale SNC.
Disfonia este o tulburare partiala a vocii, aparuta in urma situatiilor de soc
emotional, trauma psihica, tract angoasa. Aceste situatii pot determina
instabilitatea vocii, inhibitia ei, monotonia sau caracterul sau sters, nediferentiat.
Tulburari ale limbajului citi-scris
Dislexia si disgrafia constituie tulburari partiale ale citit-scrisului ce isi pun
amprenta pe dezvoltarea psihica a copilului si mai cu seama pe rezultatele sale la
invatatura.
Cele mai importante cauze care stau la baza aparitiei dislexiei si disgrafiei sunt:
insuficientele functionale in elaborarea limbajului, ale indemanarii manuale, ale
schemei corporale si ale ritmului, lipsa omogenitatii in lateralizare, stangacia
insotita de o lateralizare incrucisata, tulburarile spatio-temporale, influenta
ereditatii, afectiunile corticale si chiar factorii pedagogici inadecvati, concretizati
in formarea unor deprinderi grafo-lexice deficitare si care se corecteaza ulterior
foarte greu.
Terapia deficientelor de limbaj
Eficienta corectarii tulburarilor de limbaj este dependenta de o serie de conditii
subiective si obiective.
Activitatea corectiv-recuperativa trebuie sa inceapa,in primul rand, cu copiii
prescolari si scolarii mici pentru a evita transformarea tulburarilor de vorbire in
deprinderi negative si pentru a inlesni desfasurarea procesului instructiv-educativ
in conditii adecvate.
In terapia limbajului tulburat exista doua categorii mari de metode si procedee.
 Educarea respiratiei si a echilibrului dintre expir si inspir. In vederea realizarii
corecte si ritmice a vorbirii este nevoie de o anumita intensitate a respiratiei, a
jetului de aer necesar emiterii sunetelor si cuvintelor, de un echilibru intre expir
si inspir care sa imprime o desfasurare ritmica a celor doua procese. In felul
acesta sunt puse in miscare elementele aparatului fonoarticulator.exercitiile
menite sa contribuie la inlaturarea deficientelor respiratorii si care maresc
capacitatea si volumul respirator sunt: jocurile in aer liber, gimanstica, urmata
de expir si inspir prelungit, suflarea in spirometru, exercitii de respiratie,
recitarea poeziilor ritmice etc.
 Educarea auzului fonematic. Auzul fonematic joaca un rol important in
discriminarea sunetelor, a silabelor si a cuvintelor ca unitati specifice limbajului.
Deficientele auzului fonematic ingreuneaza imitatia verbala, caracteristica copiilor
si de aici posibilitatea aparitiei dislaliilor, a tulburarilor de voce, a rinolaliilor,copii
cu dificultati ale auzului fonematic intampina greutati mai mici sau mai mari in
receptia corecta a vorbirii, ceea ce diminueaza intelegerea continutului semantic.
Dezvoltarea auzului fonematic se poate realiza, la copiiii prescolari, prin jocuri de
ghicirea vocii celor care-i striga, diferentierea unor sunete de altele, imitarea si
identificarea unor animale (sasaitul sarpeslui, al gascanului) iar la cei mari, prin
diferentierea si identificarea sinonimelor, paronimelor,prin recitarea unor porzii
ritmice. Dificultatile auzului fonematic sunt deosebit de evidente in invatarea unei
limbi straine, cand subiectul realizeaza cu greu pronuntia corecta.
 Educarea personalitatii si facilitarea comportamentelor adaptative. Una dintre
functiile esentiale ale limbajului este cea de reglare si autoreglare, in tulburarile
de limbaj, aceasta functie este sarac reprezentatasi se produc perturbatii in
organizarea si sistematizarea activitatii psihice, ceea ce face sa se reduca
increderea an fortele proprii si sa apara o stare de incordare, de teama fata de
impresia pe care o produce celor din jur.
Tulburări polimorfe
Alalia presupune imposibilitatea de a vorbi din nastere, cu toate ca nu exista
dificultati de ordin senzorial sau de intelect mari care sa impiedice insusirea
limbajului de catre copil. Apar ca majore in acest handicap dificultatile de realizare
a motricitatii sau de perceptie vizuala sau auditiva.
Etiologie:
- sifilisul si tuberculoza parintilor;
- alcoolismul parintilor;
- boli grave repetate (encefalita, varicela);
- tonus psihic si motor scazut etc.
Afazia reprezinta incapacitatea de a vorbi la o persoana care inainte avea
comportament verbal normal. Afazicul si-a pierdut aceasta capacitate dupa ce
dobandise comportamentul verbal.
Caracteristicile afaziei
 este mai frecventa la varstele adulte sau la batranete.
 determina modificari profunde in sfera limbajului, iar, la nivelul personalitatii,
se produc destructurari masive.
 vorbirea este alterata in conditiile pastrarii miscarii automate si voluntare a
limbii.
 apar tulburari ale perceptiei auditive si vizuale, iar in pronuntie se constata ca
acele cuvinte uzuale nu sunt atat de alterate.
 are loc o scadere a memoriei, gandirii, atentiei si apar tulburari lexice, grafice si
de calcul.
 se manifesta pierderea abilitatii de a folosi limbajul.
 subiectul are o tulburare a constructiei spatiale.
 subiectul are comportamente normale.
Tulburări de dezvoltare a limbajului
Mutismul electiv reprezinta o reactie nevrotica pasiva de aparare, care se manifesta
printr-o blocare a vorbirii in conditii de stres afectiv.
Se manifesta prin refuzul partial sau total al copilului de a comunica (verbal) cu
anumite persoane sau in anumite contexte, iar in forme grave se manifesta prin
izolare relationala completa. Acest comportament poate dura zile, saptamani si
chiar ani intregi. Este fie situational, adica copilul refuza sa vorbeasca in anumite
momente sau contexte, fie legat de anumite persoane, adica nu comunica sub nici o
forma in prezenta unor indivizi (de regula, adulti).
Etiologie (cauze):
1) psihogena – ironii, atitudini depreciative, apostofrari, ajungandu-se la violente,
agresiuni fizice sau psihice. Efectul poate fi brutal (soc psihologic) sau cumulat
(agresiuni repetate).
2) constitutional – introvertire extrema, anxietate
3) somatic – internari si convalescente prelungite datorate unor afectiuni grave
sau cronice.
Simptomatologie:
1. Evitarea comunicarii:
a) situational
b) legat de anumite persoane
2. Folosirea unui stil extrem de laconic
3. Atitudine extrem de rezervata
4. Evitarea contactului ocular
5. Rigiditate afectiv-relational
Tulburări ale limbajului prezente în afecțiunile psihice
Dislogia reprezintă tulburarea de vorbire consecutivă unor tulburări ale gîndirii și
constă în vorbirea fără coerență logică. Se manifestă în demențe, deficiențe mintale
severe, encefalite, psihoze senile.
Ecolalia reprezintă repetarea automată, involuntară (în ecou) a cuvintelor sau
frazelor abia spuse de o altă persoană. Apare la persoanele cu tulburări de
dezvoltare sau după accidentul vascular cerebral. Forme de ecolalie:
• Ecolalia imediată, în care repetarea cuvintelor sau frazelor se produce după
receptare;
• Ecolalia tipică, care apare la copii în cursul ontogenezei și constă în repetarea
întrebării puse, apoi, după scurt timp, formularea răspunsului, ca o formă de
asigurare a corectitudinii și desfășurare a logicii interne;
• Ecolalia întârziată, când mesajul receptat este repetat cu întârziere de ore, zile
sau chiar săptămâni, fără legătură cu contextul comunicării, așa cum se manifestă
la persoanele cu tulburări de dezvoltare, de exemplu.
Jargonofazia este o tulburare de limbaj care constă dintr-o exprimare
neinteligibilă, formată din sunete, silabe fără semnificație, lipsită de mesaj. Sunt
substituite unele cuvinte cu altele; în deformarea mesajului, discursul rezultat este
incomprehensibil. Este frecvent întâlnită în afazia motorie, demențe, afazii de
recepție cu leziuni localizate în lobul temporal stâng.
Bradifazia reprezintă greutatea, încetineala în vorbire; cuvintele sunt tărăgănate
exagerat, silabisite. Apare în confuzia mintală, epilepsie, alcoolism cronic sau
dependența de droguri.
 Seminar 7- Demutizarea
Demutizarea presupune trecerea de la limbajul mimicogesticular al persoanelor cu
deficiente de auz la cel verbal.
Ea presupune:
 recepţia vorbirii prin labiolectură şi prin utilizarea de mijloace naturale sau
tehnice a auzului rezidual;
 emisia vorbirii - articularea - care poate fi corelată cu însuşirea grafemelor;
 realizarea comunicării verbale (oral şi scris)
În procesul demutizării, sunt folosite diverse metode, incepand cu cele clasice de
instruire şi educaţie (exemplu: mimică, grafică şi dactilă), metode generale de
învăţământ (ex. demonstraţia, exerciţiul, modelarea, conversaţia etc.), cât şi metode
speciale (ex. imitaţia, metoda mecanică, metoda orală simplă sau combinată).
In ceea ce priveşte metodele de însuşire a limbajului, se poate afirma că cele mai
multe sunt comune diferitelor tipuri de dizabilități: imitaţia, demonstraţia,
exerciţiul, modelarea, gesticulaţia etc. Conţinutul programelor trebuie să fie astfel
elaborat încât să corespundă fiecărui tip de dizabilitate raportat la vîrsta, la nivelul
dezvoltării psihice, al comunicării verbale (sau nonverbale), rezidurilor auditive,
gradului de socializare etc.
Astfel, printre metodele de insusire a limbajului se enumera:
1. Labiolectura (citirea de pe buze) este perceperea vizuală a limbajului verbal
după mişcările vizibile ale organelor fonatoare şi fizionomia interlocutorului.
2. Limbajul gestual este un limbaj de sine stătător care are propriul vocabular şi
structură gramaticală şi este folosit de grupuri independente. Gesturile în sine,
practicate cu ajutorul mâinilor au cel puţin patru componente de bază: forma,
orientarea, poziţia şi mişcarea, ele încercând să reprezinte noţiuni mai largi decât
cuvintele limbajului vorbit.
3. Dactilemele sunt folosite în mod frecvent pentru a ajuta limbajul vorbit. Există
sisteme de dactileme care folosesc doar degetele de la o singură mână şi sisteme
care utilizează ambele mâini.
Dactilemele sunt folosite ca sistem de suport al limbajului vorbit pentru înlăturarea
confuziilor care pot surveni şi pentru uşurarea labiolecturii.
De aceea, trebuie sa avem in vedere ca educarea comunicării constituie un element
primordial pentru realizarea procesului de normalizare şi integrare socială şi
profesională a dizabilităților auditive.

BIBLIOGRAFIE: Verza Emil, Psihopedagogie speciala, Editura Universitatea

Bucuresti, 2011.
 Curs 8- Tulburarile de comportament
Comportamentul reprezinta echilibrul pe care individul îl realizeaza în procesul
dinamic de integrare în viata sociala si care este obiectivat, de regulă, într-un
sistem de fapte sau de actiuni supuse unei aprecieri morale.
Tulburarile de comportament sunt abateri de la normele starii de sanatate si de la
normele morale, cu daune resimtite în raporturile sociale normale.
Tulburarea de comportament se manifesta prin comportament persistent in directia
violarii drepturilor celorlalti si a regulilor sociale de baza.
Caracterizarea persoanei cu tulburare de comportament.
Persoana cu tulburare de comportament se deosebeste de cea normala prin faptul
ca acest tip de conduita este oscilanta, pendulând adeseori între agresivitate,
iritabilitate, tendinte necontrolate si necenzurate, lipsa stapânirii de sine si
neevidentierea autocontrolului.
Tulburarile de comportament aduc cu ele si perturbarile de aparare, acestea fiind
frecvent de tip defensiv, centrate fie pe gasirea unor mijloace de a scapa de o
acuzatie sau dintr-o situatie neplacuta, fie pe identificarea reala sau imaginara a
unui vinovat al actelor sale, fie pe gasirea unui aliat puternic.
Structura de personalitate a adolescentilor cu tulburari comportamentale se
evidentiaza printr-o slabiciune si o fragilitate psiho-emotionala, printr-un tip de
neconvergenta fata de frânele volitionale, fata de normalitate.
Aceasta neconvergenta se traduce prin performante foarte inegale la nivelul
atentiei, al memoriei, dar si prin hiperemotivitate, instabilitate, impulsivitate, la
nivelul global al personalitatii.
Tipologia tulburarilor de comportament
De la simplele "derapaje" comportamentale, fara periculozitate sociala, care nu au
tendinta cronicizarii si stabilizarii, considerate a fi acte de predelincventa (ex:
minciuna, insulta, actele impulsive, anticipând agresivitatea si care nu sunt
obligatoriu conditionate social), trecând prin acte paradelincvente conditionate
socio-afectiv, în special din cauza lipsei unui climat afectiv adecvat si mai ales pe
fondul lipsei de discernamânt (acte comportamentale specifice epilepticilor,
debililor min-tal si schizofrenicilor) si ajungându-se la acte de delincventa propriu-
zisa, antisociale (specifice, dar întâlnite si la persoanele normale - ex: omuciderea,
violul etc), tulburarile de comportament ocupa, asadar, o arie de simptomologie si
de evolutie foarte extinsa.
Simptomatologia deviantelor comportamentale
Adolescentul cu tulburari de comportament se manifesta prin simptome
caracterizate printr-un mare polimorfism. Manifestarile clinice depind atât de
vârsta, de sex, stadiul de dezvoltare, cât si de factorii de mediu.
Simptomatologia tulburarilor de comportament cuprinde o gama foarte întinsa de
manifestari, atât ca numar, cât si ca intensitate: ea pleaca de la o simpla minciuna
care poate avea un efect anodin, putând sa ajunga la acte de mare gravitate, de
exemplu, omuciderea, care reclama interventia legii.
Între aceste extreme, stabilite relativ, se interpun un numar impresionant de
simptome: iritabilitate, instabilitate, impulsivitate, irascibilitate, esecul si
abandonul scolar, fuga, vagabondajul, furtul, cersetoria, diferitele acte de cruzime,
piromania, alcoolismul, automutilarea, tulburarile sexuale, prostitutia, tentativele
de suicid, omuciderea.
Terapia tulburarilor de comportament
Aspecte terapeutice. Problema tratamentului tinerilor si adolescentilor cu tulburari
de comportament este dificila si complexa. Ea necesita o sinteza complexa a
cauzelor, a modului în care s-au produs si a aspectelor clinice, în scopul unor
masuri profilactice si terapeutice, în vederea prevenirii recidivei, a recuperarii si a
reintegrarii sociale.
Fata de dezvoltarea dizarmonica a personalitatii, atitudinile terapeutice pot fi
sistematizate astfel:
A. Aspectele profilactice. Profilaxia, alaturi de mijloacele medicale, implica o serie
de aspecte de interventie la nivelul structurii si relatiilor familiale, a posibilitatilor
de influentare a familiei, a problemelor general-educative, ca si psiho-pedagogice.
O prima masura este aceea a sfatului genetic acordat persoanelor predispuse sau
care prezinta trasaturi de personalitate evident anormale si traind într-un mediu
familial deficitar în ideea de a nu avea copii, fapt care, practic, se realizeaza cu
foarte mari dificultati.
Datorita acestui aspect de importanta primordiala, în profilaxia primara a
dezvoltarii dizarmonice de personalitate ramâne, în primul rând, complexul de
masuri în domeniul igienei mintale si al psiho-pedagogiei.
Stiind ca însusirile patologice ale personalitatii la vârstele mici au un caracter
relativ instabil si ca atare reversibil, subliniem rolul covârsitor al educatiei în
sensul larg al cuvântului si al mediului social în corectarea acestei instabilitati. O
educatie echilibrata, îmbinând armonios sanctiunea cu recompensa, însotita de o
atmosfera echilibrata, constituie elemente care limiteaza extinderea si agravarea
trasaturilor psihopatice ale deviantei, inadecventei.
B. Tratamentul medicamentos este prescris de medic în functie de natura
nosologica si clinica a tulburarilor de comportament, de stadiul evolutiv si de
vârsta pacientilor. Unele trasaturi psihopatice si în special reactiile de tip excitabil
pot fi influentate de medicatia psihotropa; în afara actiunii lor propriu-zise,
psihotropele sporesc întotdeauna permeabi-litatea psihica, oferind o mai buna
inductie abordarilor psihoterapeutice si o mai mare deschidere spre mijloacele
psihosocioterapeutice.
Ca regula generala, se recomanda durata lunga a psihoterapiei, a contactului
terapeutului cu pacientii, actiunea psihoterapeutica având în acest caz un rol
educativ. în procesul complex de restructurare a perso-nalitatii se vor indica
pacientului acele conditii de viata, ambianta familiala si profesionala în care
trasaturile lui patologice au un minim de sanse de a se exprima. În toate cazurile,
psihoterapia trebuie sa se extinda si asupra mediului familial, chiar daca acesta a
fost generatorul traumelor conflictuale. Familia va fi influentata (educata) sa
înteleaga necesitatea încadrarii adecvate a copilului, chiar daca minorul corespunde
idealurilor sale.
 Seminar 8- Scrisul si cititul Braille

Există un număr mare de copii cu dizabilităţi vizuale care prezintă tulburări de

citire Braille.

Copiii nevăzători prezintă mai des tulburări de citire pentru că ei nu au acces la o

gamă foarte variată de stimuli de tipul ilustraţiilor, cărţilor de colorat, ziarelor şi
revistelor etc. O altă cauză a apariţiei dificultăţilor de citire şi scriere este faptul că
aceşti copii nu au fost expuşi de timpuriu la textul scris.

Pentru acesti copii s-a venit in ajutor cu alfabetul Braille ce reprezinta sistemul de
scriere folosit de persoanele cu deficiente de vedere, denumirea sa provenind de la
numele inventatorului Louis Braille. Literele de la A la Z au semne corespondente
sub forma de puncte iesite in relief, care pot fi descifrate prin intermediului
simtului tactil.

Scrierea si citirea cu alfabetul Braille se poate realiza cu ajutorul numeroaselor

aranjamentele ale celor 63 de combinatii de puncte ale matricei fundamentale.
Aceste asocieri complexe alcatuiesc litere, numere, cuvinte obisnuite si de legatura
(si, un, o) ori semne de punctuatie sau specifice diverselor sisteme matematice,
logice, muzicale etc.

Din prisma scrierii, alfabetul Braille poate fi scris de mana, de la dreapta la stanga,
doar cu un punctator pe hartie. Exista si instrumente clasice de redactare, precum
tablita cu punctator, masini de scris asemanatoare cu cele de dactilografiat si
imprimante Braille, care functioneaza similar cu cele clasice.
Cat despre citire, procesul este posibil prin atingerea foii punctate pe verso, acolo
unde punctele ies in relief si pot fi descifrate de la stanga la dreapta. In alfabetul
Braille, o litera are maximum 6 puncte, astfel incat aceasta sa poata fi cuprinsa
integral cu buricele degetului, iar lectura sa se desfasoare mai usor. O pagina
redactata in alfabetul Braille reprezinta un sfert dintr-o pagina A4 scrisa la un rand
si se poate citi intr-un minut.

BIBLIOGRAFIE: Bălaş-Baconschi, C. (2008). Psihopedagogia copiilor cu

dificultăţi de învăţare. Suport de curs; Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca.
Verza, E. (2003). Tratat de logopedie (vol. I.), Bucureşti: Editura Humanitas.

Capitolul 9- Deficientele polimorfe

I. TULBURARILE DIN SPECTRUL AUTISMULUI sunt complexe și

presupun câteva axe majore.
A. Deficiențe persistente în comunicarea socială și interacțiunile sociale în
contexte multiple, manifestate (în mod curent sau în istoric)

 Deficite în reciprocitatea social-emoțională de tipul apropiere socială

anormală, eșec în conversația funcțională, lipsa capacității de împărtășire a
intereselor și emoțiilor, incapacitatea de a iniția interacțiune socială sau de a
răspunde la interacțiunea socială;

 Deficite în comunicarea verbală și non-verbală implicată în interacțiunea

socială, precum deficite majore de limbaj, tulburări structurale de
comunicare, pattern-uri bizare de comunicare verbală, integrare slabă a
comunicării nonverbale, deficite de menținere a contactului vizual,
dificultăți de înțelegere și utilizare a gesturilor, uneori lipsa expresiei faciale
sau expresie facială neutră;

 Deficite în dezvoltarea, menținerea și înțelegerea relațiilor sociale –

dificultăți de adaptare a comportamentelor la contexte sociale variate,
dificultăți în jocul imaginativ și în legarea prieteniilor, absența interesului
pentru persoane de aceeași vârstă.

A. Comportamente, interese și activități restrictive și repetitive

 Mișcări stereotipe, repetitive; utilizarea obiectelor și a cuvintelor în mod

repetitiv și stereotip;

 Rigiditate și aderare inflexibilă la rutine, pattern-uri ritualice de

comportament verbal sau nonverbal; stres intens la schimbări de detaliu din
mediu, dificultate maximă la situații de tranziție;
  Interese restrictive și fixe, exacerbate în intensitate și focusare, atașament
sau preocupare excesivă pentru obiecte neobișnuite.

 Hiper- sau hiporeactivitate la elemente senzoriale: indiferență la durere sau

temperaturi excesive, reacție la sunete sau texturi neobișnuite, dar lipsă de
reacție la cele obișnuite, tendința de a mirosi sau atinge excesiv obiecte
neobișnuite, fascinație pentru lumini.

A. Simptomele trebuie să fie prezente în prima perioadă de dezvoltare, dar este

posibil să nu devină manifeste decât în momentul în care cerințele sociale
depășesc capacitățile de adaptare. Tabloul simptomatologic poate fi
compensat în timp prin strategii de învățare.

B. Simptomele cauzează dizabilități semnificative în ariile sociale și/sau

ocupaționale ale funcționării curente.

Printre trasaturile care descriu autismul se enumera:

- dificultati în interpretarea rezultatelor testelor de inteligenţă

- retardul mintal –alături de tulburările de limbaj structurale sau ADHD.

- hiperactivitatea şi agresivitatea/autoagresivitatea

Urmare a tabloului de manifestări a tulburarilor din spectrul autist stau o serie de

consecinte functionale.

Sunt cunoscute dificultățile de învățare cu care se confruntă persoanele cu

autism, mai ales în sfera socială și, particular, în relaționarea cu cei de aceeași
vârstă cronologică, atunci când ne referim la copii.

Ceea ce copiii tipici învață în mod natural, prin mecanisme de imitație,

condiționare, descoperire sau încercare-eroare, copiii cu tulburari din spectrul
autismului (TSA) trebuie îndrumați în mod specific și structurat pentru a forma și
dezvolta achiziții de limbaj verbal și nonverbal, comportamente de autonomie și
igienă personală sau comportamente sociale.

O altă categorie de consecințe funcționale ale particularităților autiste constă

în rigiditate: insistența pe rutine și aversiunea pentru schimbare au efecte asupra
alimentației, somnului, igienei, întregii vieții cotidiene tipice, în care neprevăzutul
situațiilor este o constantă.

Capacitățile de adaptare sunt mult sub nivelul coeficientului de

inteligență fapt care atrage dificultăți de planificare și organizare a propriei
activități și are impact negativ asupra performanțelor școlare.

Evoluția în timp a peroanelor cu autism este foarte dificil de prevăzut, traseul de

dezvoltare fiind supus unor variabile cunoscute doar parțial. Prognosticul depinde
de factori precum prezența sau absența deficiențelor intelectuale asociate, prezența
sau absența deficiențelor de limbaj.

De aceea, importanța depistării și diagnosticării precoce reprezintă un consens

pentru comunitatea specialiștilor în tulburări din spectrul autismului.

II. TULBURAREA DE DEFICIT DE ATENTIE SI HIPERACTIVITATE

ADHD

Tulburarea de deficit de atentie si hiperactivitate (ADHD) este o tulburare de

neurodezvoltare care are cauze neurobiologice.

ADHD poate aparea ca urmare a afectarii creierului copilului in timpul dezvoltarii

fetale, la nastere sau dupa nastere dupa producerea unor traumatisme, leziuni,
infectii, din cauza lipsei temporare de oxigen sau a altor afectiuni congenitale.
Astfel, incidenta ADHD este semnificativ mai crescuta in randul acestor categorii
de risc, la care se adauga si categoria copiilor prematuri sau cu greutate foarte mica
la nastere. De asemenea, stress-ul, fumatul, consumul de droguri, alcool si
medicamente interzise in timpul sarcinii sau alte afectiuni medicale ale mamei in
timpul sarcinii pot determina tulburarea ADHD la copil.

Tipuri de ADHD:

• ADHD in care predomina neatentia - mai frecvent in cazul fetelor. Presupune

un sablon consistent si vizibil de dificultati de concentrare a atentiei, in special in
sarcinile care implica un efort mental sustinut (cum sunt sarcinile scolare),
dificultati de organizare si planificare a activitatilor simple de zi cu zi,
distractibilitate, superficialitate si neglijenta in privinta bunurilor personale si
activitatilor de realizat, dificultati in a intelege instructiuni verbale complexe, in a
ramane la subiect in timpul unei conversatii si dificultati in a povesti coerent o
intamplare.
• ADHD in care predomina hiperactivitatea si impulsivitatea - mai frecvent la
baieti. Implica o activitate motorie excesiva, o stare permanenta de agitatie, vorbit
excesiv, lipsa rabdarii si incapacitatea de a amana gratificarea, nevoia de a primi pe
loc ceea ce isi doreste, asumarea unor comportamente riscante fara o anticipare
corecta a consecintelor sau a pericolului.

De multe ori, copilul prezinta toate cele trei elemente descriptive ale acestei
tulburari: hiperactivitate, impulsivitate si neatentie, cu grade variabile de severitate.

Identificarea ADHD

Pentru a lua in calcul diagnosticul de ADHD este nevoie ca viata sociala a

copilului, abilitatile sale adaptative si mai ales performanta sa scolara sa fie sever
afectate de aceste tipuri de comportamente, astfel incat rezultatul sa fie un copil
disfunctional in toate mediile de viata: familiala, scolara sau academica si sociala.

Diagnosticul de ADHD este pus de medicul psihiatru sau neurolog de obicei dupa
varsta de 6 – 7 ani, intrucat comportamentul hiperactiv si durata mica de
concentrare a atentiei sunt adesea specifice copilului mic (in special in randul
baietilor), fiind o etapa normala a dezvoltarii.

Este foarte important de retinut ca ADHD este o tulburare de neurodezvoltare,

fiind o conditie medicala prezenta inca de la nastere. Prin urmare, simptomele sale
specifice trebuie sa fi fost observate inca din copilaria mica, devenind mai evidente
atunci cand copilul este integrat in colectivitate.
 Seminar 9- Personalitatea deficientului neuromotor.
In structura conturarii personalitatatii, in special la persoanele cu dizabilitati,
anumite elemente precum imaginea de sine si stima de sine capata o importanta
deosebita si influenteaza in mare masura raporturile cu cei din jur si, nu in ultimul
rand, acceptarea de sine.
Imaginea de sine este o reprezentare mentala a propriei persoane sau o structura
organizata de cunostinte declarative despre sine care ghideaza comportamentul
social. Imaginea de sine presupune constientizarea a “cine sunt eu' si a ,,ceea ce pot
face eu', influenteaza atat perceptia lumii inconjuratoare, cat si a propriilor
comportamente.
Este rezultatul unui demers al cunoasterii de sine bazat pe procese cognitive,
afective si motivationale, dar suporta influente puternice si din partea factorilor de
mediu.
Stima de sine se afla in stransa legatura cu imaginea de sine si se refera la modul in
care ne evaluam pe noi insine, cat de ,,buni' ne consideram comparativ cu propriile
asteptari sau cu altii. Stima de sine pozitiva este sentimentul de autoapreciere si
incredere in fortele proprii. Copiii cu stima de sine scazuta se simt nevalorosi si au
trairi emotionale negative, de cele mai multe ori cauzate de experiente negative.
Elevii cu stima de sine pozitiva isi asuma responsabilitati, se comporta
independent, sunt mandri de realizarile lor, realizeaza fara probleme sarcini noi, isi
exprima atat emotiile pozitive, cat si pe cele negative, ofera ajutor si sprijin
celorlalti colegi. Elevii cu o stima de sine scazuta sunt nemultumiti de felul lor de a
fi, evita sa realizeze sau sa se implice in sarcini noi, se simt lipsiti de valoare, ii
blameaza pe ceilalti pentru nerealizarile lor, nu pot tolera un nivel mediu de
frustrare, sunt usor influentabili, nu isi asuma responsabilitati, sunt nepasatori.
Imaginea de sine a persoanelor cu dezabilitati adduce cu ea un set de complex de
probleme de adaptare si integrare in mediul social, sentimente de inferioritate,
atitudini de evitare, tulburari de comportament, nervozitate exagerata, anxietate,
invidie.
Pentru un elev cu deficienta locomotorie vizibila este foarte important sa fie
incurajat si sustinut in actiunile sale pentru a-i intari convingerea ca poate fi la fel
de bun ca un elev normal. Astfel, printr-o atitudine constanta de valorizare isi poate
construi o stima de sine favorabila, cu efecte majore in procesul adaptarii si
integrarii scolare.

In final, putem constata ca procesul de analiza si cunoastere a personalitatii

indivizilor cu dizabilitati ridica o serie de probleme si dificultati determinate de
tipologia tulburarilor si deficientelor, limitele impuse de gravitatea deficientei,
atitudinea si gradul de acceptare fata de sine si de catre cei din jur.

BIBLIOGRAFIE: Cârcu Adela, Mic Marin- Interventie timpurie la copilul cu

dezabilitati neuro-psiho-motorii, Editura Nostra Nova, 2016, Bistrita.