Aduc în discuție teorii ale reificării deoarece obiectificarea este temă importantă în teoria

feministă. Totodată, aceasta este o componentă principală a hărțuirii în spațiul public și a violenței
asupra femeilor. Atunci când sunt hărțuite, corpul femeilor este privit, urmărit, evaluat,
obiectificat, atins. Abia acum douăzeci de ani literatura în domeniul sănătății mintale a început să
cerceteze efectele reificării sexuale asupra femeilor și legătura acesteia cu tulburările psiho-sociale
pe care femeile le pot dezvolta din această cauză.
Barbara Fredrickson și Tomi-Ann Roberts (1997), consideră că teoria reificării reprezintă
o lentilă prin care putem înțelege consecințele faptului că suntem femei într-o cultură care
etichetează corpul femeiesc ca fiind un obiect sexual (Fredrickson și Roberts, 1997, p. 173). În
opinia celor două cercetătoare, socializarea de gen joacă un rol mai important în crearea,
menținerea și perpetuarea inegalităților de gen dar și a modului în care fetele și femeile se văd pe
ele însele sexual (Fredrickson și Roberts, 1997, p. 173).
Mai mult, Fredrickson și Roberts (1997) argumentează că trupul femeilor există ,,în cadrul
unor contexte sociale și culturale și prin urmare, sunt construite prin practici și discursuri
socioculturale” iar de aceea trebuie plasat într-un ,,context sociocutural care să aibă ca scop aflarea
experiențelor trăite și riscurile asupra sănătății mentale a fetelor și femeilor care trec prin
obiectificare sexuală (p. 173-174). Toate experiențele sunt unele întrupate, le trăim prin prisma
corpului în care existăm, iar atunci când corpul este privit și tratat ca un obiect sexual de către
bărbați necunoscuți, sau tratat strict în scopuri reproductive, care sunt efectele asupra noastră, ca
femei?
Reificarea sexuală este o formă a discriminării de gen, femeile obiectificate sunt tratate ca
fiind doar un corp (sau părți ale acestuia) valoroase doar pentru că pot fi ”consumate” (Fredrickson
și Roberts, 1997, p. 173). Dar cum se manifestă reificarea sexuală? Aceasta pornește de la acțiunea
de privi într-un mod sexual pe cineva și are loc atunci când corpul unei femei, părți ale corpului
acesteia sau funcțiile sale sexuale sunt separate de ea, ca persoană și considerate drept reprezentări
ale acesteia și totodată, instrumente care există exclusiv pentru folosirea de către altor persoane
(Fredrickson și Roberts, 1997, p. 175, Fairchild și Rudman, 2008, p. 343).
Discuția celor două teoreticiene cuprinde și spațiile în care are loc reificarea sexuală asupra
femeilor: interacțiunile interpersonale între femei și bărbați; industria publicitară care portretizează
aceste interacțiuni; industriile pornografică, cinematografică și muzicală. Reificarea întărește și
legitimează importanța heterosexualității. Femeile sunt privite cu tentă sexuală mult mai mult decât
îi privesc ele pe bărbați. Iar în acest mod se ajunge la auto-obiectificare, ele se văd pe sine ca
obiecte și încep să-și monitorizeze foarte des corpul (Fredrickson și Roberts, 1997, p. 180).
Așa cum arată cercetările, reificarea sexuală asupra femeilor are loc cel mai des din partea
bărbaților necunoscuți (Fairchild și Rudman, 2008, p. 347, MacMillan, Nierobisz și Welsh, 2000,
p. 310) și se întâmplă cel mai des în spațiul public (MacMillan, și restul, 2000, p. 312). Este
important de reținut că reificarea sexuală, ca element al hărțuirii stradale, duce la stări negative
precum anxietatea și frica de victimizare (Fairchild și Rudman, 2008, p. 350; MacMillan,
Nierobisz și Welsh, 2000, p. 315). Pentru a demonstra că hărțuirea în spațiul public este un
fenomen grav, care necesită o rezolvare imediată, trebuie să luăm în calcul modul în care
funcționează reificarea sexuală conținută în hărțuire și efectele acesteia asupra femeilor, în mod
individual dar și asupra lor, ca grup social.