Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi... plin de har şi de adevăr. (Ioan 1;14).

Cu ajutorul Bunului Mult Milostivului şi Mult Înduratului Dumnezeu am stăbătut împreună şi anul acesta
perioada sfântă şi binecuvântată a sfântului şi binecuvântatului post, care ne pregăteşte pentru întâmpinarea
mult aşteptatei şi marii sărbători a creştinătăţii, Naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

An de an Sfânta noastră Biserică bună şi străbună ne cheamă la acest sfânt pelerinaj al postului spre
întâmpinarea marii sărbători. Pregătirea aceasta, pentru a intra în atmosfera sărbătorii, este pentru noi
întotdeauna o urcare, o înaintare prin virtute „din putere în putere” spre întâlnirea cu transcendentul, cu
Dumnezeu. Pregătirea pentru sărbătoarea Crăciunului este un pelerinaj în înţelesul cel mai autentic al
cuvântului. Călătorim împreună cu Sfânta Fecioară Maria însoţită de bătrânul Iosif, care chemaţi fiind a fi
împreună lucrători cu Dumnezeu la mântuirea neamului omenesc, părăsesc „frumoasa Galileia” şi căsuţa lor
din Nazaret şi vin la Betleem pentru a se înscrie după porunca cezarului August. Dar nu veneau singuri, ci
împreună cu ei călătorea însuşi „Împăratul împăraţilor şi Domnul Domnilor” care era de acum pregătit spre
întrupare. Pregătit să-şi asume firea noastră umană afară de păcat pentru ca pe noi să ne izbăvească din robia
păcatului şi a morţii; pregătit „să se nască şi să crească, să ne mântuiască”după cum atât de minunat cântăm
în frumoasele noastre colinde care coboară din moşi strămoşi până la noi. Călătorim împreună cu păstorii
cărora Dumnezeu le-a îngăduit să asculte căntări îngereşti, învăţând de la ei să stăm şi noi veghetori şi treji cu
mintea în toată vremea căci nu ştim în care ceas va veni Domnul nostru. Călătorim de asemenea împreună cu
magii de la răsărit care cu multă osteneală au venit să-L caute pe Domnul.

Despre magi, o tradiţie sfântă ajunsă până la noi ne istoriseşte că erau patru care plecaseră împreună
conduşi de steaua ce li se arătase. Dar unul dintre ei fiind foarte bun la inimă, văzând în drumul său atâta
lume necăjită şi care se zbătea în sărăcie, a împărţit acestora darurile pe care le pregătise pentru pruncul Iisus
şi nemaiavând nimic, şi-a luat rămas bun de la însoţitorii săi rugându-i pe aceştia să ducă şi salutul său
împăratului care s-a născut, iar el s-a întors trist spre ţara sa, gândind în inima sa că nu a fost vrednic să se
închine pruncului Iisus. Dar chiar în noaptea următoare Domnul i Se arată în vis şi îi mulţumeşte pentru
darurile pe care punându-le în mâinile săracilor I le-a adus ofrandă bineprimită Lui, Învrednicindu-l astfel ca
prin intremediul vedeniei să fie primul închinător şi cel dintâi care s-a învrednicit să-L vadă pe Domnul. Nu
întâmplător şi nouă Sfânta noastră Biserică de la începutul perioadei pregătitoare pentru întâmpinarea marii
şi sfintei sărbători ne pune înainte prin pericopele evanghelice („bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr”; „bogatul
căruia i-a rodit ţarina”; „dregătorul cel bogat...”)îndemnuri şi sfaturi ca să fugim de iubirea de avere şi de
reaua ei întrebuinţare şi să ne deschidem inima spre durerea şi nevoile celor din jurul nostru. Suntem şi noi
chemaţi la întâlnirea cu El, cu Fiul Lui Dumnezeu care se face om „pentru noi oamenii şi pentru a noastră
mântuire”. Suntem invitaţi şi noi la locul şi în starea unde cerul se uneşte cu pământul, unde îngerii cu oamenii
împreună proslăvesc pe Dumnezeu. Dar pentru ca noi să-L găsim, să-L putem recunoaşte şi să credem în El
trebuie să aducem cu noi osteneala şi jertfa noastră prin post, rugăciune şi ascultare de sfântul său cuvânt.

Suntem în Duminica de dinaintea Naşterii Domnului. Mama noastră duhovnicească, Sfânta Biserică, ne
vorbeşte astăzi despre „Omul – Iisus Hristos”. Ni-L înfăţişează pe Domnul după firea Sa omenească. Noi ştim
din istoria sfântă a Vechiului Testament că Dumnezeu Şi-a ales la un moment dat un om, pe Avraam, care a

1
devenit părintele poporului ales. Din el Dumnezeu a ridicat poporul care să poarte în lume din generaţie în
generaţie credinţa într-un singur Dumnezeu viu şi adevărat. Din neamul lui avea să se nască Mesia-Hristos.

Am ascultat astăzi genealogia Mântuitorului. Erau în vechime oameni care se îndeletniceau cu astfel de
însemnări. Deoarece se considera că numai cel care face parte din poporul ales este binecuvântat de
Dumnezeu, de aceea erau unii care aveau tocmai însărcinarea de a păstra cărţile neamurilor, tocmai pentru a
putea verifica dacă o persoană face parte sau nu, din poporul lui Dumnezeu. Iată că şi pentru Domnul nostru
Iisus Hristos s-a întocmit o astfel de carte, intitulată chiar aşa „Cartea neamului lui Iisus Hristos”. Ba s-au
întocmit chiar două astfel de cărţi. Una de către evanghelistul Matei, aşezată chiar la începutul cărţii sale şi
alta de către evanghelistul Luca aşezată în capitolul al treilea al evangheliei sale, după episodul botezului
Domnului. Evanghelistul Matei scria Evanghelia sa adresându-se în special evreilor. De aceea, pentru a
demonstra că Iisus este din neamul lor, începe genealogia alcătuită de el de la Avraam şi vine până la Hristos.
Pentru iudei avea să fie o mare şi în acelaşi timp neplăcută surpriză, faptul de a descoperi în arborele
genealogic a lui Mesia reprezentanţi ai altor neamuri şi, mai mult decât atât, personaje condamnabile din
punct de vedere moral. Pot fi multe motivele pentru care Dumnezeu îngăduie insinuarea acestor eroi negativi
în genealogia celui mai important personaj dat de poporul ales, Mesia. Înainte de orice, aceasta are menirea
de a confirma asumarea de către Fiul lui Dumnezeu prin întruparea firii umane reale, a făpturii în starea ei
concretă, care include în mod obligatoriu căderea şi păcatul. De altfel, aceasta este şi raţiunea însăşi a
întrupării, eliberarea omului din robia păcatului şi a morţii.

Între motive se numără cu siguranţă, sancţionarea cea mai dură a trufiei poporului ales („....spulberă
îngâmfarea iudeilor!”, comentează Sfântul Ioan Gură de Aur), dar şi a infidelităţilor repetate ale acestui popor
în relaţia cu Dumnezeul său. Imaginea şi poziţia privilegiată, în care investise atât de mult poporul ales, sunt
rău „şifonate” prin aceste neaşteptate descoperiri.

Este şi o lecţie în limbaj dumnezeiesc, ce anticipează cutremurătoarea lecţie a răstignirii Fiului lui
Dumnezeu de către acelaşi popor ales. Dumnezeu recuperează pozitiv cele mai mari căderi ale poporului său.
Incestul lui Iuda, adulterul regelui David – personaje grele în genealogie – devin semne ale deschiderii
universale a iconomiei dumnezeieşti şi porţi de intrare a neamurilor în genealogia Fiului lui Dumnezeu. Sfântul
Ioan Gură de Aur ne dă cea mai frumoasă erminie: „- Ce faci omule? Îmi vorbeşti de istoria unei împreunări
nelegiuite? (se referă la Iuda şi Tamara) – Şi ce-i cu asta? Dacă aş face genealogia unui om vestit, de bună
seamă că aş trece sub tăcere astfel de strămoşi. Dar când fac genealogia lui Dumnezeu întrupat, trebuie nu
numai să n-o ascund, ci s-o spun în auzul tuturor, spre a arăta puterea lui Dumnezeu şi purtarea Sa de grijă. Că
pentru asta a venit Hristos pe pământ, nu ca să fugă de ocările noastre, ci ca să le nimicească. După cum nu
ne minunăm că a murit, ci pentru că a fost răstignit – deşi răstignirea era o ocară. Dar cu cât a fost mai de
ocară, cu atât L-a arătat mai iubitor de oameni. Tot aşa trebuie să spunem şi despre naşterea Lui. Nu este
drept să ne minunăm numai că a luat trup şi S-a făcut om, ci că a voit să aibă astfel de neamuri, că nu I-a fost
ruşine de păcatele noastre”.

Evanghelistul Luca scriind Evanghelia sa mai târziu, când şi neamurilor păgâne a început să li
se propovăduiască Evanghelia, alcătuieşte genealogia începând de la Hristos şi mergând până la Adam, cel
care a fost creat nemijlocit de Dumnezeu. Căci întradevăr numai protopărinţii Adam şi Eva au fost creaţi
nemijlocit de către Dumnezeu. Urmaşii lui Adam sunt creaţi din împreună lucrarea părinţilor lor cu Dumnezeu,

2
fără să putem noi înţelege cât este partea părinţilor şi cât a lui Dumnezeu. Sfântul evanghelist Luca merge cu
genealogia alcătuită de el până la Adam, vrând să ne facă pe noi să înţelegem că suntem fiii aceluiaşi Părinte
Ceresc şi implicit suntem fraţii lui Hristos. El, Domnul, a devenit frate cu noi în umanitate şi doreşte să ne
îmbogăţească pe noi cu împărăţia Sa, dându-ne posibilitatea de a deveni fiii lui Dumnezeu după har.

Fiul lui Dumnezeu se face om. Cuvântul lui Dumnezeu, Cel prin care toate s-au făcut şi fără El nimic nu s-a
făcut din ce s-a făcut, vine să fie egalul nostru, om ca şi noi. Este foarte important să înţelegem acest lucru.
Mulţi nu l-au înţeles şi au rătăcit de la calea adevărului. Au fost în istorie destui care n-au putut cuprinde cu
mintea lor cum Dumnezeu se face om şi rămâne în acelaşi timp, pentru veşnicie „Dumnezeu adevărat şi Om
adevărat”. Astfel neputând pricepe această taină sfântă şi de nepătruns, „taina cea din veac ascunsă şi de
îngeri neştiută”, au dat naştere la tot felul de erezii după mintea lor bolnavă. Unii L-au considerat numai om.
Dar dacă ar fi fost numai om, oricât de luminat ar fi fost, n-ar fi putut să se mântuiască din robia păcatului şi a
morţii, nici pe sine nici pe ceilalţi oameni. Au fost în decursul istoriei sfinte a Vechiului Aşezământ atâţia
oameni sfinţi care s-au învrednicit să vorbească cu Dumnezeu faţă către faţă, „cum ar vorbi un om cu
prietenul său”, cum au fost Moise şi Ilie, David şi Daniel, şi atâţia alţii. Dar cu toată strădania şi neprihănirea
lor n-au putut să se înalţe deasupra condiţiei lor şi deasupra „prăpastiei” în care era căzut neamul omenesc
din pricina păcatului neascultării, a protopărinţilor noştri Adam şi Eva. Omul nu se putea izbăvi singur. Avea
nevoie de Cineva mai mare decât el care să-l ridice.

Alţii L-au crezut numai Dumnezeu. Dar iarăşi zic, dacă ar fi fost numai Dumnezeu fără firea Sa omenească
pe care a îmbrăcat-o pentru noi, cum a putut să sufere şi să moara pentru noi, căci Dumnezeu este
nepătimitor. În acest caz mântuirea noastră ar fi fost periclitată, căci dacă Hristos n-a murit pe cruce ca om şi
n-a înviat din mormânt ca un Dumnezeu atunci zadarnică este credinţa noastră; suntem încă sub robia
păcatelor noastre. Dar slăvit să fie Numele cel sfânt al lui Dumnezeu care ne-a trimis pe Fiul său „Dumnezeu
adevărat şi Om adevărat”, ca prin umanitatea Sa să fie la maximă apropiere de noi, iar prin dumnezeirea Sa să
ne aducă pe noi la maximă apropiere de Tatăl.

Arborele genealogic al Mântuitorului nostru Iisus Hristos culminează sau mai bine zis se încununează cu
cea care s-a învrednicit a-L purta în pântecele ei cel fecioresc şi a-L naşte pe Mesia-Hristos, cu Sfânta de
Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cea mai „cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de
asemănare decât serafimii”, fecioară înainte de naştere, fecioară în naştere şi fecioară după naştere, ea este
darul cel mai scump şi sfânt pe care l-a oferit neamul omenesc lui Dumnezeu. De aceea în sfintele noastre
colinzi în aceste zile binecuvântate ale Sfintelor Sărbători de iarnă care se apropie o cinstim alături de Fiul ei
cântându-le: „Dulce copilaş ceresc şi Măicuţă bună /cerul şi pământ slăvesc, taina împreună”.