ANTONIN ARTAUD !!!

era sigur că dacă vom găsi şi ne vom reîntoarce la fazele iniţiale, la momentul iniţierii
actului de creaţie, vom putea reabilita starea şi forma teatrului de azi. Pentru Artaud tematica reîntoarcerii la
origini însemna în primul rînd o încercare de recucerire a limbajelor străvechi sau chiar a celor
„primitive”.Profund pătruns Artaud rămîne de unele reprezentaţii ale balinezilor pe care ne le descrie într-un
capitol din eseul său Teatrul şi Dublul său Despre teatrul BALINEZ cît şi de cultura indienilor tarahumara
printre care a şi trăit ceva timp. Necesitatea acestei „reîntoarceri” ar fi că doar aşa se pot regenera forţele
creatoare ale teatrului care păreau extenuate. Astfel se apelează la modelul de teatru „primitiv”, primordial
valorificînd virtuţile unei arte a originilor prin exemplul teatrului grec, teatrului Evului Mediu sau teatrului
elisabetan.

Teatrul este mai întîi ritual şi magic, adică legat de anumite forţe bazat pe o religie, pe credinţe efective, a cărui
eficacitate se traduce în gesturi şi este direct legată de riturile teatrului, care sunt practicarea însăşi şi expresia
unei nevoi magice spirituale. Artaud consideră teatrul un ritual, o cultură a simbolicului pierdut. Totuşi el este
sigur că spiritul continuă să creeze mituri, iar teatrul să le reprezinte, deoarece teatrul continuă să trăiască
deasupra realului, astfel să-i propună spectatorului o stare de viaţă poetică ce nu ar duce, dacă ar fi împinsă pînă
la capăt, decît la prăpăstii. În prezent însă, teatrul a ajuns într-un stadiu, crede Artaud, cînd nu mai crează
mituri, deoarece civilizaţia noastră duce o viaţă aplicată.O viaţă în care parcă totul pare a fi disparut: natură,
magie, forţe creatoare, deoarece oamenii au început a trăi din moştenire şi astfel resursele sentimentale,
culturale, cît şi morale rămîn neschimbate decenii întregi

Era obsedat în ceea ce priveşte limbajul în teatru. El tindea spre formele, de altfel ca şi unii antropologi, a unui
limbaj pe cît posibil de non-verbal. Acel limbaj care servea ca mod de comunicare între indivizii unei sau altei
societăţi cu un caracter autentic.Şi totuşi acest ,,teatru-ritual” pe care-l idealiza Artaud trebuie să posede un
limbaj, ce nu ar aparţine decît teatrului.În eseul său Teatrul şi Dublul să el consideră că acest limbaj al teatrului
este un limbaj al scenei şi trebuie să fie dinamic şi obiectiv. Cu alte cuvinte el ţine de tot ce poate cuprinde un
spectacol în materie de obiecte, forme, atitudini, semnificaţii. Toate acestea realizîndu-se cu condiţia ca toate
elementele să fie organizate în aşa fel ca să se despartă de sensul lor direct. Doar astfel se crează un adevărat
limbaj bazat pe semn în locul celui bazat pe cuvînt. Dintr-un spectacol realizat cu un asemenea limbaj se
desprinde noţiunea de ,,simbolism” bazat pe schimbarea semnificaţiilor, adică li se smulge lucrurilor sensul lor
direct şi li se dă cu totul altul.

Artaud pledează pentru necesitatea de a aduce teatrul la o realitate în care să se poată crede şi care să fie pentru
inimă şi pentru simţuri acel soi de muşcătură concretă pe care îl produce orice senzaţie vie. La fel cum visele
noastre acţionează asupra noastră şi realitatea acţionează asupra viselor noastre aşa se pot identifica imaginile
gîndirii ca un vis care va fi eficace în măsura în care va fi proiectat cu violenţa care trebuie.

Spaţiu unde are loc acţiunea teatrală propriu-zisă – scena şi spaţiu unde sînt aşezaţi spectatorii – sala, spaţii pe
care Artaud voia să le suprime în unul integru, fără pereţi sau vreun fel sau altul de bariere, care să devină teatrul
însuşi al acţiunii. Astfel se va restabili o comunicare directă între spectator şi spectacol, între actor şi spectator,
prin faptul că spectatorul va fi plasat în mijlocul acţiunii fiind învăluit şi străbătut de aceasta.Însă această
influenţă şi învăluire aupra spectatorului va fi posibilă doar prin construcţia şi configuraţia unei săli anume.
Astfel renunţînd la sălile de teatru existente în prezent vom alege un hangar sau o şură oarecare pe care o vom
reconstrui conform procedeelor care au dus la arhitectura anumitor biserici sau a anumitor locuri sacre şi
temple.

Faptul că teatru este o artă independentă şi autonomă, este obligat pentru a reînvia sau pur şi simplu pentru a
trăi, să marcheze clar ceea ce-l deosebeşte de text, de cuvîntul pur, de literatură, adică de toate celelalte mijloace
scrise şi fixate.Această încăpăţînare de a pune personajele să dialogheze despre sentimente, pasiuni, pofte şi
impulsuri de ordin strict psihologic, în care un cuvînt ţine locul a mai multor mimici, de vreme ce sîntem în
domeniul preciziei, această încăpăţînare, deci, este motivul pentru care teatrul şi-a pierdut adevărata raţiune de a
fi şi pentru care am ajuns să dorim tăcere deplină în care să putem asculta mai bine viaţa

Astfel, pentru ca să putem să ajungem la sensibilitatea spectatorului din toate părţile, trebuie să creăm un
spectacol care să nu facă din scenă şi din sală două lumi închise, fără comunicaţie posibilă, dar să răspîndească
expresiile sale sonore şi vizuale aupra întregii mase de spectatori.Este necesar să reînviem ideea spectacolului
total, deorece teatrul se identifică cu puterile vechii magii şi nu este altceva decît un ritual de creaţie bazat pe
simbol.

CONCLUZIE!!!!!!!!!! Pentru Artaud cel mai important lucru a fost:

*reîntoarcerea la origini și redescoperirea lor, facînd apel la modelele cele mai primitive de teatru, la pilonii și
bazele artei teatrale de fapt.
*A.Artaud consideră teatrul un ritual. El vorbește despre cruzime (TEATRUL CRUZIMII) ceea ce ar însemna
luciditate, exactitate, conștiință, minuțiozitate, adevăr, deoarece în orice fabulă, mit sau poveste întîlnim un act
de cruzime. De aici înțelegem că realitatea de fapt este crudă... și nu teatrul. Cruzimea nu trebuie abordată în
mod direct, cu sensul său propriu, cu toate că dacă ar fi nevoie- ar apela la sînge, cuțite sau bătăi.
*Artaud abordează teme globale, mărețe cu caracter socio-politic și cultural profund, care ar zgudui spectatorul,
i-ar trezi nervii și sufletul, care l-ar face să participe direct la ceea ce se întîmplă în scenă, el dorind să rupă
barierele între spectator și spectacol, să se creeze iluzia unui tot întreg. Personajele spre care ne duce el sunt cele
cunoscute de toată lumea, personaje puternice, istorice. La acest tot întreg sau amalgam, ne face să înțelegem că
participă toate elementele unui spectacol, ne dăm seama cît de importante sunt: lumina, spațiul, muzica, ritmul,
intonația, sunetele etc.
*Putem vorbi de spectacolele de masă, unde nici o mișcare nu este facută la întîmplare, fiecare își are locul și
acțiunea sa directorie, înțelegem efectul de haos foarte bine organizat, unde actorul lucrează cu exactitate. De
asemenea se cere un nou limbaj scenic, un nou alfabet teatral, chiar non-verbal, o mulțime de semne
neconvenționale, deosebite, unice.
*limbajul unic prin semne!!!
*Actorul este elementul primordial al spectacolului, deoarece jocul actoricesc naște succesul actului scenic.
Actorul trebuie să creeze un personaj ale cărui mișcări, poziții, sunete, cuvinte, priviri, gesturi sunt extreme de
importante, lucrate cu minuțiozitate și milimetric. El poate apela la măști, marionete gigantice, costume
spectaculoase, de asemenea elemente ajutătoare în crearea unui apectacol artaudian.

Împreună cu Artaud ne întoarcem spre origini, mit, mister, magie, vis și totodată trăim crudul adevăr!