MIŞCÃRILE SOCIALE

1. Caracterizarea mişcãrilor sociale

Mişcãrile sociale sunt acţiunile unor persoane care s-au organizat pentru a promova o schimbare
socialã sau pentru a rezista unei astfel de schimbãri. Într-o altã definiţie, o mişcare socialã este
orice acţiune socialã/ colectivã ce urmãreşte sã impunã schimbãri – variabile ca importanţã – în
structura socialã şi/ sau politicã, apelând frecvent, dar nu în mod exclusiv, la mijloace
neinstituţionalizate.
Mişcãrile sociale constituie fenomene de sine stãtãtoare, vãzute însã din perspective diferite:
− în Europa au fost vãzute mult timp doar ca o manifestare secundarã, chiar un subprodus al
conflictelor de clasã;
− sociologia americanã le integreazã în perspectiva mai cuprinzãtoare a comportamentului
colectiv.
Caracteristicile esenţiale ale mişcãrilor sociale sunt urmãtoarele:
● au o dezvoltare procesualã. Astfel, unii autori (BLUMER, TILLY) au identificat patru
etape în ciclurile lor de viaţã:
1. apariţia. Ca reacţie la o necesitate nesatisfãcutã, un mic grup de oameni identificã
problema şi se mobilizeazã pentru acţiune;
2. asocierea – mai mulţi indivizi devin interesaţi de activitãţile micului grup iniţial, i se
asociazã, apare un mic grup conducãtor;
3. birocratizarea – acţiunea devine organizatã; reguli, proceduri şi roluri specializate;
structurã ierarhicã (conducãtori şi adepţi); organizaţii, filiale etc;
4. declinul – prin realizarea scopurilor, prin fricţiuni interne, prin cooptarea liderilor de cãtre
putere etc.
● mişcãrile sociale au deci o ideologie, un ansamblu de idei care justificã o anumitã
organizare; ideologia poate avea diferite grade de coerenţã, de claritate etc;
● mişcãrile sociale dispun de o anumitã tacticã – activitãţi precise prin care se urmãreşte
atingerea unui scop, inclusiv mobilizarea sprijinului simpatizanţilor şi câştigarea unor noi adepţi;
● exprimã deci un protest şi sunt orientate spre schimbare socialã (inovaţie sau restauraţie);
● nu au, cel puţin la început şi nu toate, un scop politic, fiind departe de ţelul cuceririi puterii
în stat; orice mişcare socialã este însã, într-o anumitã mãsurã, politicã şi aceasta cel puţin prin
implicaţii;
● logica lor protestatarã le poate duce la un conflict cu autoritãţile publice;
● recurg frecvent la modalitãţi de protest neinstituţionalizate.

2. Analiza mişcãrilor sociale

2.1. Factorii determinanţi ai mişcãrilor sociale pot fi:

● obiectivi: perimarea istoricã a unor forme de organizare socialã, agravarea disparitãţilor
sociale şi a deosebirilor de interese, blocarea structuralã care împiedicã anumite categorii sociale
sã-şi satisfacã interesele; dezorganizarea socialã datoratã unor condiţii interne sau externe, crizele
economice, politice sau culturale, deteriorarea condiţiilor de viaţã ş.a.;
● subiectivi: nemulţumirile sociale care apar din privarea relativã şi din perceperea injustiţiei
sociale, accentuarea sentimentelor de frustrare, confuzie, nelinişte, nesiguranţã, difuzarea şi
acceptarea unor noi valori sociale, apariţia unor ideologii care justificã şi direcţioneazã mişcãrile
sociale etc.

1
2.2. Clasificare şi analizã
● Clasificarea se face dupã mai multe criterii:
→ sens:  mişcãrile ce urmãresc producerea unei schimbãri;
− mişcãri de rezistenţã;
→ profunzime:  protestatare;
− reformatoare;
− revoluţionare;
→ posibilitãţi de realizare a obiectivelor:  cu
obiective realizabile;
− utopice;
→ influenţa exercitatã asupra dinamicii societãţii:  utopice;
− de rezistenţã;
− protestatare;
− reformatoare;
− revoluţionare.

● Mişcãrile utopice propun un contramodel ideal la organizarea socialã existentã. Unele

modele utopice sunt creaţia unor intelectuali ce reunesc în jurul lor un mic numãr de indivizi care
încearcã sã transpunã în realitate idealurile utopice. Mişcãrile utopice au avut o rãspândire mai
mare în secolele XVIII şi XIX. În a doua jumãtate a secolului al XX-lea, ele s-au manifestat sub
forma grupãrilor de hippies, a unor comune şi a unor secte religioase. Mişcãrile utopice nu reuşesc
sã se impunã ca modele de realizare a unei întregi societãţi; ele eşueazã atât datoritã condiţiilor
interne, inconsistenţei modelelor propuse, impractibilitãţii idealurilor lor, cât şi datoritã
conflictelor puternice cu majoritatea valorilor şi normelor societãţii existente.
● Mişcãrile de rezistenţã se opun schimbãrilor sau încearcã sã elimine schimbãrile
intervenite. Ele pot lua forme diverse: de rezistenţã la introducerea unor schimbãri sau faţã de o
schimbare deja introdusã; de rezistenţã faţã de o schimbare care este în consens cu dezvoltarea
socialã sau faţã de o schimbare care conduce la regres social sau la dezorganizare socialã.
● Mişcãrile protestatare exprimã o poziţie, o atitudine, un refuz faţã de ceea ce este acceptat
sau instituţionalizat într-o societate. Ele pot fi întâlnite în multe domenii: moral, politic. Mişcãrile
protestatare apar în jurul unor personalitãţi marcante. Ele constau în declararea formalã şi publicã
a opoziţiei, ostilitãţii, refuzului în raport cu o anumitã stare de lucruri şi acţioneazã dupã un sistem
propriu de valori, dar care nu este impus celorlalţi. Aceste mişcãri sociale nu urmãresc programatic
reforme importante, nici revoluţii. Prin ele nu este afectat sistemul politic dintr-o societate. Ele
acţioneazã asupra conduitelor, valorilor, ideologiilor şi asupra relaţiilor dintre individ şi
colectivitate.
● Mişcãrile reformatoare apar pe o stare de nemulţumire faţã de situaţia existentã şi se
manifestã atunci când grupurile care se gãsesc în aceastã situaţie pot acţiona fãrã a suporta
consecinţele represiunii, când au posibilitatea sã se exprime şi sã se manifeste liber şi când acţiunea
lor nu vizeazã aspectele esenţiale ale sistemului politic existent. Mişcãrile reformatoare urmãresc
realizarea schimbãrilor dorite pe cale legislativã sau prin schimbãri în sistemul instituţional. Din
aceastã categorie fac parte cele de reformã a justiţiei, feministe, ecologiste, antinucleare, cele
vizând liberalizarea relaţiilor sexuale. Mişcãrile reformatoare trec prin mai multe etape: apariţia
stãrii de nemulţumire; conştientizarea situaţiei şi discutarea ei; apariţia unor grupuri formale cu
scop, în care se discutã rezolvarea problemelor; formularea ideologiei şi instituţionalizarea ei;
folosirea organismelor create pentru rezolvarea situaţiilor definite în etapele anterioare;
birocratizarea şi, posibil, închistarea mişcãrii. Mişcãrile revoluţionare sunt schimbãri radicale ale
sistemului social. Ele sunt determinate de adâncirea contradicţiilor structurale şi funcţionale din
cadrul întregii societãţi. Mişcãrile revoluţionare îşi propun schimbarea ordinii existente şi, în
consecinţã, sunt supuse represiunii din partea forţelor care apãrã aceastã ordine. Ele sunt orientate
de ideologii clar formulate şi sunt puternic instituţionalizate (organizaţii, partide, publicaţii,

2
statute). În cadrul lor, un rol important îl deţine revoluţia politicã. Ele sunt, în acelaşi timp,
distructive şi constructive: distrug vechile relaţii sociale, vechiul aparat de stat, înlãturã anumite
valori şi norme sociale şi instituie noi sisteme de valori şi conduite, noi tipuri de relaţii sociale, noi
forme de organizare socialã, noi instituţii sociale. Revoluţia este un proces de schimbare de lungã
duratã, ritmul şi intensitatea schimbãrilor fiind diferite de la un subsistem la altul.

3. Teorii privind geneza mişcãrilor sociale

Posibilele cauze multiple ale mişcãrilor sociale ca şi varietatea acestora au condus la constituirea
mai multor teorii privind geneza mişcãrilor sociale. Unele dintre ele explicã, mai mult sau mai
puţin, şi dinamica mulţumirillor şi/sau comportamentul colectiv în cadrul mişcãrilor sociale,
astfel cã asupra lor vom reveni în paragraful urmãtor.
De asemenea, datoritã dublei perspective asupra mişcãrilor sociale (cea europeanã şi cea
americanã) o serie de aspecte referitoare la comportamentul colectiv – existente în teoriile
sociologice americane referitoare la fenomenul studiat – au şi valenţe explicative privind geneza
mişcãrilor sociale.
● Teoria privaţiunii (MORRISON). Mişcãrile sociale se produc când un numãr relativ mare
de indivizi se simt privaţi de ceea ce cred ei cã este necesar pentru bunãstarea şi fericirea lor.
● Teoria societãţii moderne urbanizate şi industrializate (KORNHAUSER). Mişcãrile
sociale apar din cauza izolãrii sociale şi a sentimentelor de alienare trãite de mulţi oameni în
societatea modernã urbanizatã şi industrializatã.
Aceste stãri sunt compensate prin asociere, sentimentul de apartenenţã la grup fiind la fel de
important ca şi scopul mişcãrii sociale.
● Teoria tensiunii structurale (SMELSER). Mişcãrile sociale apar în condiţiile existenţei a
şase factori:
1. utilitatea structuralã – efectul posibil util derivat din reuşitã;
2. tensiunea structuralã – o condiţie socialã pricinuitã de tensiuni în cadrul societãţii;
3. dezvoltarea şi rãspândirea unei explicaţii poate coagula oamenii în jurul sãu (poate deveni
o “ideologie”);
4. factori precipitanţi – un eveniment aparent sau în mod real necauzal poate determina
acţiunea grupului respectiv;
5. mobilizarea pentru acţiune;
6. permisivitatea controlului social din partea puterii.
● Teoria mobilizãrii resurselor (McMARTY, ZALD). Mişcãrile sociale apar ca reacţie la
privaţiune şi la tensiunile structurale doar atunci când resursele necesare pentru a susţine mişcãrile
respective existã şi sunt organizate şi folosite eficient.

4. Comportamentul colectiv în cadrul mişcãrilor sociale

Comportamentul colectiv este un tip de comportament ghidat de norme create de participanţi, în

mod frecvent divergente faţã de cele general acceptate social. În cadrul mişcãrilor sociale, al altor
fenomene sociale, comportamentul participanţilor capãtã caracteristici specifice şi se desfãşoarã
dupã o dinamicã specificã. Conotaţiile conceptului de referã, principial, la dinamica
participanţilor, la modalitãţile lor de acţiune în grup, începând cu comportamentele colective
neorganizate (spontane) şi terminând cu cele bine structurate – mişcãrile sociale.
Clasificarea comportamentelor colective se face dupã mai multe criterii (MILLER):
3
● comportamente colective în viaţa cotidianã:
− zvonul;
− opinia publicã;
− isteria de masã şi panica;
− moda;
● comportamente colective şi ameninţãri la adresa ordinii sociale:
− migraţii;
− dezastre;
− rãscoale, rãzmeriţe;
− proteste sociale (mişcãri sociale);
Participanţii alcãtuiesc o mulţime:
− întâmplãtoare (formatã în mod spontan);
− convenţionalã (participanţii s-au adunat pentru un scop precis, dar îl urmãresc ca indivizi);
− expresivã (participaţii s-au agregat în jurul unor evenimente cu încãrcãturã emoţionalã);
− activã (poate deriva din una din cele de mai sus – o adunare agitatã de indivizi care deseori
îşi revarsã emoţiile puternice şi, de asemenea, acţioneazã împotriva a ceva considerat “rãu”);
− protestatare (convenţionalã şi activã).
Aceastã clasificare este specificã sociologiei americane care nu considerã decât diferenţa de
intensitate şi/sau organizare dintre diferite fenomene sociale. Existã însã o diferenţã de calitate
între comportamentul oamenilor referitor la modã şi cel din cadrul mişcãrilor sociale realizate în
jurul unor ideologii, scopuri sociale etc.
Pot fi astfel identificate mai multe orientãri în studiul comportamentelor colective:
− perspectiva emoţionalitãţii sporite şi a contagiunii sociale (LE BON, PARK şi BURGESS,
BLUMER ş.a.);
− comportamentul colectiv ca rãspuns adaptativ la situaţiile noi şi ambigue (TURNER şi
KILLIAN);
− un rãspuns la destructurarea socialã (conflict social, mişcare socialã) (BLUMER,
SMELSER).

Teorii referitoare la dinamica mulţimii

● Teoriile contagiunii. LE BON (1895) analizeazã caracteristicile mulţimii şi legile
acţiunilor acesteia; emoţiile stârnite de situaţie sunt contagioase. PARK şi BURGESS (1921)
dezvoltã o teorie psihosocialã înruditã, insistând asupra dimensiunii creatoare a unui
comportament colectiv şi asupra fazelor acestuia: faza de agitaţie socialã, faza mişcãrilor de masã,
adaptarea sau transformarea.
● BLUMER este moştenitorul tezei contagiunii, chiar dacã recurge la formularea aparent
sofisticatã de “reacţie circularã”, în virtutea cãreia “indivizii îşi reflectã reciproc modul de a simţi
şi, astfel, îl intensificã”. Bineînţeles, reacţia circularã se aplicã cu prioritate formelor elementare
ale comportamentului colectiv, şi nu manifestãrilor lor complexe, cum sunt mişcãrile sociale, dar
continuã sã se menţinã un contrast puternic între “interacţiunea interpretativã” care, din aceastã
perspectivã, guverneazã relaţiile sociale obişnuite şi modurile de interacţiune presupuse de o
mişcare socialã, cel puţin în primele sale manifestãri.
● Pe de altã parte, BLUMER rãmâne fidel unei istorii naturale a mişcãrilor sociale: într-
adevãr, el expune ideea cã o mişcare socialã ar cunoaşte într-un anume fel o “carierã”, cu etape
bine definite ce ar putea sã o conducã de la agitaţia socialã (stadiul 1) la instituţionalizarea (stadiul
4), trecând prin exaltarea popularã (stadiul 2) şi formalizare (stadiul 3). Atenţia sa este atrasã mai
mult de mecanismele ce permit dezvoltarea şi organizarea unei mişcãri decât fazele propriu-zise,
dar observaţiile sale rãmân tributare unui model sau mai degrabã unei metafore a creşterii ce
naturalizeazã într-un fel evoluţia unei mişcãri sociale şi împiedicã recunoaşterea caracterului
adesea greu previzibil al cursului sãu.

4
● Teoriile convergenţei. Acestea postuleazã faptul cã, principial, comportamentul mulţimii
rezultã din acţiunile unor indivizi cu aceeaşi stare de spirit atraşi într-o situaţie şi care acţioneazã
datoritã acestei asemãnãri.
● MILLER şi DOLLARD (1939) analizeazã comportamentele agresive observabile la
mulţimi drept rãspunsuri la o frustrare existentã, mergând pânã la a postula o relaţie de echivalenţã
între gradul de frustrare şi intensitatea agresiunii. În felul acesta, ei propun o altã imagine şi o altã
interpretare a fenomenelor de mulţime: atenţia nu mai este centratã pe sugestie şi mecanismele
sale, ci pe activarea unor predispoziţii comune. Argumentul folosit nu este construit în jurul temei
contagiunii, ci în jurul temei convergenţei, adicã a comunitãţii de experienţe trãite de cãtre membrii
unor anumite categorii sociale – de pildã, albii sãraci din sudul Statelor Unite – ce ar avea într-un
fel ca rezultat pregãtirea acestora pentru acţiuni colective de tip agresiv
● O altã variantã a “teoriilor convergenţei” se constituie în jurul noţiunii de frustrare relativã
şi încearcã sã explice din acest unghi multiple forme de violenţã colectivã. Frustrarea colectivã nu
depinde în esenţã de situaţia obiectivã, ci mai degrabã de percepţia pe care o au oamenii despre ea.
Mai precis, ea se recunoaşte prin “percepţia de cãtre actorii sociali a unui decalaj între aşteptãrile
lor privitoare la unele bunuri valorizate şi capacitatea lor de a le obţine”. Se disting trei forme
principale de frustrare relativã:
− prima, caracterizatã printr-o capacitate scãzutã de a satisface aşteptãri stabile, este
frecventã în societãţile tradiţionale şi, în felul acesta, marginalã;
− cea de-a doua, identificabilã prin aşteptãri mereu mai mari, fãrã o creştere paralelã a
nivelului de satisfacere efectivã, este adesea intensã în societãţile ce se confruntã cu nenumãratele
provocãri ale modernizãrii, dar poate, la modul general, afecta şi grupuri defavorizate, refuzând
excluderea lor efectivã în numele unor revendicãri egalitare;
− în ceea ce o priveşte pe a treia, definitã printr-o sporire accentuatã a distanţei dintre
satisfacţii, ce par sã cunoascã un regres brutal şi clar, şi aşteptãrile ce par sã sporeascã, dupã o
perioadã relativ lungã de creştere paralelã a ambelor
● Teoria normei emergente. Comportamentul colectiv poate fi explicat prin norme sociale
care apar din interacţiunea participanţilor într-un eveniment colectiv. TURNER şi KILLIAN
insistã asupra continuitãţii dintre comportamentele de mulţime. Existã o trãsãturã esenţialã,
comunã celor douã ordine de fenomene: ambele sunt reglementate de norme. Dar caracteristica
specificã comportamentului colectiv constã în noutatea normelor sau, cel puţin în specificitatea lor
strâns legatã de situaţie, datoritã inadecvãrii normelor existente şi chiar, în bunã mãsurã, eliminãrii
lor într-un context prost definit. În consecinţã, teoria urmãreşte cu prioritate elucidarea
mecanismelor şi etapelor în virtutea cãrora o regulã nouã sau specialã ajunge sã fie recunoscutã şi
acceptatã ca bazã a unui rãspuns coordonat. Într-o colectivitate normele reprezintã pentru membrii
sãi repere de comportament şi o sursã de identificare, iar structura sa, departe de a di rigidã, este
alcãtuitã din relaţii variabile între un grup de comandã, în care liderul carismatic nu se impune
întotdeauna în faţa liderului administrativ sau chiar a intelectualului ce elaboreazã justificãrile
ideologice, şi categorii de partizani a cãror eterogenitate faţã de obiectivele propriu-zise ale
mişcãrii, şi nu numai în termeni de caracteristici obiective, este un fenomen important.
● Teoria mobilizãrii resurselor. În aceastã orientare cercetãtorii sunt preocupaţi, aşa cum am
anticipat, de procesele de mobilizare, ale cãrei condiţii îşi propun sã le punã în evidenţã, probabil
datoritã faptului cã sunt mai conştienţi de obstacolele pe care le pot întâlni. Ei sunt de asemenea
foarte sensibili la importanţa organizaţiilor în apariţia şi dezvoltarea mişcãrilor sociale, în timp ce
abordãrile anterioare, dominate de imagini ce privilegiau declanşarea spontanã, aveau tendinţa de
a neglija acest factor. În sfârşit, dubla insistenţã, semnalatã deja, asupra raţionalitãţii angajãrii în
acţiunea colectivã şi asupra dimensiunilor propriu-zis politice ale mişcãrilor sociale ajunge la
afirmarea unei continuitãţi între comportamentele instituţionalizate, în special în domeniul politic,
şi cele adoptate de cãtre participanţii la mişcãrile sociale.

Mişcãrile sociale, în forma lor avansatã, constituie un factor de schimbare socialã.