PROPRIETATILE FIZICE ALE SOLULUI

Principalele proprietati fizice ale solului sunt urmatoarele: textura, structura solului,
densitatea aparentă, porozitatea, compactarea.
1. TEXTURA (COMPOZITIA GRANULOMETRICA ) reprezinta proportia in care particulele
de sol de diferite marimi (de la cele coloidale de argila si pana la cele grosiere de nisip si de
pietris) paticipa la alcatuirea solului.
În cadrul părţii minerale silicatice (particula elementara) se separă o serie de componente
după mărimea particulelor elementare numite fracţiuni granulometrice. Acestea sunt reprezentate
prin :
 partea fină alcătuită din particule cu dimensiuni mai mici de 2 mm (argilă, praf şi nisip);
 partea grosieră formată din materiale cu dimensiuni mai mari de 2 mm, care reprezintă
scheletul solului.
Solurile evoluate, cu orizonturi bine diferenţiate sunt alcătuite in principal din fracţiuni
granulometrice cu dimensiuni < 2 mm, care determină textura solului.
2. STRUCTURA SOLULUI - Particulele elementare de nisip, praf şi argilă, care
determină textura solului, sunt organizate la nivel superior în formaţii complexe cu diferite forme
şi mărimi, denumite agregate structurale ce constituie structura solului.
Particulele care alcătuiesc agregatele structurale sunt legate prin intermediul unor agenţi,
care au rolul de lianţi de legătură, cum sunt coloizii (argila, humusul, oxizii de fier) şi carbonaţii
de calciu.
3. DENSITATEA SOLULUI (D) sau greutatea specifica reprezintă raportul dintre masa
şi volumul unui corp, respectiv masa unităţii de volum: D= M/ Vs g/cm3 ;
D - densitatea (g/cm3 );
M - masa solului uscat (g);
Vs - volumul particulelor solide ale solului (cm3 ).
Valoarea densitatii este determinata de compozitia mineralogica si de continutul in humus.
Cu cat continutul in humus este mai ridicat, cu atat densitatea este mai mica.
Proprietati hidrofizice:
1. UMIDITATEA SOLULUI (Rh) - poate fi exprimata in 3 moduri:
a) Rh max (W) - este raportul intre masa apei si masa scheletului mineral al solului
exprimat in procente :
 Vw
W = 𝗉 (a)∗Vt ∗ 100 (%)
b) Umiditatea volumica (Wv) - este raportul intre volumul de apa aflat in sol la un moment dat
si volumul total al solului ( % );
Vw
Wv = ∗ 100 (%)
Vt
c) Rh porilor (Wp) - reprezinta raportul dintre volumul de apa aflat in sol la un moment dat si
volumul porilor exprimat in procente:
Vw∗𝗉 (a)
Wp = ∗ 100 (%) ; n- porozitatea
n
Principalii indici hidrofizici ( limite ale umiditatii) sunt:
 Coeficientul de higroscopicitate (CH) - Reprezintă cantitatea maximă de apă pe care o probă
de sol, uscată la aer, o poate reţine la suprafaţa particulelor, atunci când se află într-o atmosferă
saturată cu vapori;
 Coeficientul de ofilire (CO) - reprezintă limita minimă de apă din sol la care plantele se
ofilesc ireversibil;
 Capacitatea de apa pentru câmp (CC) - reprezintă cantitatea maximă de apă pe care solul
saturat cu apă o poate reţine în spaţiile capilare o perioadă mai lungă de timp şi pe care o poate
pune în mod treptat la dispoziţia plantelor;
 Coeficientul de saturatie (Cs) - reprezintă cantitatea maximă de apă pe care o poate conţine
solul atunci când toţi porii sunt plini cu apă .
n∗ 𝗉 (w)
Cs = ∗ 100 (%)
𝗉 (a)

2. POROZITATEA EFECTIVA A SOLULUI - este volumul total al porilor (umpluţi cu aer sau apă)
exprimat în procente în raport cu volumul general al solului. Ea depinde de textura, conţinutul
substanţelor organice, stării structurale, activităţii insectelor şi animalelor din sol şi a multor altor
factori.
Tipuri de pori : • pori supracapilari (macropori) cu diametre d > 5,0 mm
• pori capilari d = 0, 5 - 0, 0002 mm
• micropori subcapilari cu d < 0, 0002 mm
3. CAPACITATEA DE REŢINERE A APEI ÎN SOL este proprietatea care se caracterizează în
realitate printr-o serie de capacităţi de reţinere, diferite între ele în funcţie de condiţiile de
umezire a solului şi depinde de textura solului.
4. CAPILARITATEA SOLULUI - Capilaritatea solului reprezinta o proprietate fizica a solurilor in
raport invers cu permeabilitatea acestora (permeabilitate scazuta insemana capilaritate mai
mare). Aceasta proprietate conduce ca apa din straturile inferioare sa se ridice, prin capilare, spre
stratul superior.
5. SOLUŢIA SOLULUI – APA DIN SOL , care conţine în stare de dispersie ionică, moleculară sau
coloidală diferite substanţe. Substanţele minerale, organice şi organo-minerale care intră în
compoziţia fazei lichide a solului se pot prezenta sub formă de combinaţii solubile (dizolvate)
sau combinaţii coloidale. Substanţele coloidale sunt reprezentate prin săruri ale acidului silicic,
ale oxizilor de fier şi de aluminiu, prin combinaţii organice şi organo-minerale.
Se apreciază că, în general, coloizii reprezintă de la 1/10 până la 1/4 din cantitatea totală de
substanţe care se găsesc în soluţia solului. Cei mai importanţi cationi care se pun în evidenţă în
soluţia solului sunt: Ca2+, Mg2+, Na+ , K+ , NH4 + , H+ , Al3+, Fe3+, Fe2+, iar dintre anionii mai
răspândiţi sunt: HCO3 - , CO3 2- , NO2 - , Cl- , SO4 2- etc.
6. PERMEABILITATEA SOLULUI - este proprietatea solului de a primi apa şi de a o
transmite apoi în masa sa. Permeabilitatea depinde de mărimea porozităţii totale a solului, de
textură. Procesul de pătrundere, transportare şi redistribuire a apei în sol, care în ansamblu
descrie dispariţia apei de la suprafaţă în profilul solului, a fost denumit infiltraţie (spre deosebire
de soluri saturate unde are loc filtraţia).
7. FORMELE DE APĂ DIN SOL
1. Apa sub formă de vapori. Se găseşte în pori şi provine din evaporarea altor forme de apă sau
prin pătrunderea în sol a aerului atmosferic încărcat cu vapori de apă.
2. Apa legată chimic. Include apa de constituţie şi cea de cristalizare. Apa de constituţie este
reprezentată prin ionii OH- (mice, hidromice, hidroxizi). Apa de cristalizare reprezintă
moleculele de apă care intră în compoziţia moleculelor hidratate (gips CaSO4·2H2O) şi este
complet imobilă (inaccesibilă plantelor).
3. Apa legată fizic:
 Apă puternic legată sau apă de higroscopicitate – este reţinută prin forţe de sorbţie la
suprafaţa particulelor de sol. Apa de higroscopicitate este puternic reţinută de particulele solului.
Faţă de apa obişnuită apa de higroscopicitate are o densitate mai mare de 1, nu solubilizează
sărurile, nu poate fi folosită de plante şi se mişcă în sol numai prin trecerea în stare de vapori.
 Apa slab legată sau apa peliculară – de asemenea este reţinută prin forţe de sorbţie sub
formă de pelicule în jurul particulelor de sol cu apă higroscopică.
4. Apa liberă - reprezintă apa lichidă care se găseşte în porii capilari şi necapilari ai solului şi
circulă sub acţiunea forţelor capilare sau sub acţiunea gravităţii. Se disting două forme de apă
liberă: apă capilară si apă gravitaţională.
 Apă capilară – este reţinută în porii capilari ai solului datorită fenomenelor de
capilaritate. Este accesibilă pentru plante, constituie cea mai importantă formă de apă din sol;
 Apă gravitaţională – este apa care se găseşte în pori necapilari după căderea
precipitaţiilor şi se scurge în adâncime sub influenţa gravitaţiei. Este sursa temporară de
aprovizionare a plantelor.
 Apa freatică este apa scursă în adâncime şi înmagazinată deasupra unui strat
impermeabil. Stratul îmbibat se numeşte strat acvifer, de unde apa se ridică prin capilare.
Porţiunea astfel umezită poartă denumirea de franjă capilară, iar atunci când se execută un puţ
apa se scurge în groapa respectivă, ridicându-se la un anumit nivel, denumit oglinda apei
freatice.
8. GRADUL DE TASARE - Starea de aşezare a solului nu poate fi interpretată corespunzător cu
ajutorul densităţii aparente, deoarece semnificaţia sa practică este foarte diferită de la un sol la
altul în funcţie de textura acestuia. Din această cauza a fost nevoie de un indicator care să
cuprindă atât densitatea aparentă, porozitatea totală cât şi textura solului, numit grad de tasare.
Gradul de tasare pe lângă utilizarea lui ca indicator al stării de aşezare, se foloseşte direct
în practică pentru stabilirea necesităţii lucrărilor de afânare a solurilor excesiv tasate.

II. LEGEA LUI DARCY , stabilită experimental arată că debitul de fluid (Q) filtrat laminar
printr-un mediu granular saturat este proporţional cu:
• reducerea sarcinii piezometrice ( HA − HB ) prin mediul respectiv ;
• lungimea drumului parcurs ( L ) ;
• secţiunea de curgere (Ω - secţiunea transversală a tubului umplut cu material granular saturat
cu apă )
Conductivitatea hidraulică (K) este utilizată ca factor de proporţionalitate în relaţia empirică a
HA − HB
legii lui Darcy: Q = K * 𝛺 *( )
𝐿

III. Ecuatia LAPLACE - exprima in diferente finite ecuatia de continuitate a miscarii fluidelor
in teren. Obtinerea ei se face prin combinarea ecuatiei de continuitate cu expresia vitezei din
legea lui Darcy.
Ecuatia LAPLACE in diferente finite are forma:
𝝏𝑽𝒙 𝝏𝑽𝒚 𝝏𝑽𝒛
+ + =𝟎
𝝏𝒙 𝝏𝒚 𝝏𝒛
In practica la rezolvarea problemelor de miscare a poluantilor lichizi din mediul subteran
se pleaca de la aceasta ecuatie la care se adauga conditii de margine si de contur.

IV. MIGRAREA POLUANTILOR IN SOL

a) Migrarea poluantilor in zona nesaturata - Deversarea unui poluant lichid pe suprafata unui
sol conduce, de obicei, la formarea in zona nesaturata a unui corp de impregnare, datorat in cea
mai mare parte fenomenelor de convectie, dispersie, adsorbtie, precipitare si activitate biologica.
Directia si viteza de deplasare a poluantului depind in principal de vascozitatea acestuia, de
morfologia terenului si de permeabilitatea solului si a rocilor din acoperisul acviferului.
Principala forta care actioneaza asupra poluantului este gravitatia. Prin urmare, daca solul este
permeabil, poluantul se infiltreaza in sol predominant dupa o componenta verticala. De
asemenea, se inregistreaza si o impregnare laterala cu poluant, datorata dispersiei, care este
controlata de porozitatea solului. Avansand spre acvifer, poluantul poate fi filtrat de catre
particulele solului, poate fi absorbit, volatizat, precipitat, biodegradat si intr-o masura mai mica,
hidrolizat, oxidat, redus, sau chiar oprit de catre o bariera impermeabila.
 Procesele fizice, chimice si biologice care se desfasoara intr-un sol poluat au de regula ca
rezultat retinerea poluantului si transformarea partiala sau totala a acestuia, astfel incat
incovenientele poluarii se diminueaza in timp in mod considerabil.
b) Migrarea poluantilor in zona saturata
Traversarea zonei nesaturate de catre poluanti are ca efect transformarea calitativa si
retinerea unei parti din volumul acestora in sol si in rocile aflate in acoperisul acviferului. Dar
odata ajunsi la nivelul hidrostatic al apei subterane, poluantii se comporta diferit, in functie de
proprietatile lor fizice, chimice si biologice si de cele ale acviferului.
Fenomenele care guverneaza comportamentul poluantilor in acvifer sunt: dispersia,
convectia si factorii de retardare.
Dispersia – are la baza raspandirea mecanica si difuza a poluantilor tinzand la un echilibru al
concentratiei de substanta poluanta in mediul de dispersie. Cu ajutorul substantelor trasoare,
pentru situatii speciale se pot stabili coeficientii de dispersie mecanica longitudinala si laterala.
Convectia –este reprezentata de transferul poluantilor miscibili si solubili in apa subterana ca
efect al curgerii acesteia.
Mentionam ca modelele numerice clasice care descriu deplasarea convectiva a poluarii in
acvifere tind de regula spre viziuni pesimiste din cauza ca neglijeaza factorii de retardare.
Factorii de retardare – insumeaza acele fenomene care au ca efect franarea migrarii poluantilor
in acvifer, si anume: - adsorbtia;
- precipitarea ;
- degradarea compusilor de catre activitatea biologica a solului ;
- volatilizarea
Exemple tipice de migrare a poluantilor
1. Poluantul este solubil in apa
2. Poluantul este nemiscibil si mai usor decat apa
3. Poluantul este nemiscibil si mai greu decat apa

V. Metode (tehnici) de depoluare a solurilor

Metodele de depoluare cuprind intreaga gama de tehnici menite sa neutralizeze sau sa
blocheze fluxul de noxe din sol. Clasificarea acestor metode se face dupa urmatoarele criterii:
1). Dupa locul de aplicare distingm trei tipuri de metode:
a) in afara sitului « ex situ » -constau in evacuarea solului din mediul sau natural prin excavare,
apoi transportul in afara sitului si executia lucrarilor de depoluare in centre specializate. Aceste
metode pot prevedea si readucerea pe sit a materialului depoluat.
Avantaje: extirpare rapida si totala a componentelor contaminate;
Dezavantaje: cost ridicat datorita complexitatii fazelor de lucru;
b) pe sit « on situ »- ca si principii sunt asemanatoare cu metodele aplicabile in afara sitului dar
in aceste situatii decontaminarea se face pe sit, cu instalatii de depoluare mobile. Actionand
astfel se elimina transportul produselor poluate dar se incomodeaza activitatea de pe sit. In acest
caz echipamentele de depoluare trebuie sa fie adaptate conditiilor specifice fiecarui sit.
c) « in situ » –au ca particularitate executia lucrarilor direct in mediul poluat, fara a se apela la
lucrari de evacuare. Tehnologiile in situ ofera posibilitatea depoluarii simultane atat a solului cat
si a apelor subterane.

2). Dupa principiile tehnice generale de depoluare distingem patru tipuri de metode:
1. Metode fizice - categoria cea mai extinsa in ceea ce priveste aplicabilitatea practica. Aceste
metode se impart la randul lor in:
- metode bazate pe imobilizarea fizica a poluantilor, fie prin izolare (etansare, blocare
hidraulica), fie prin stabilizare sau inertare;
- metode bazate pe extractia fizica a poluantilor din mediul contaminat, concretizate prin:
excavare, pompare, spalare, flotatie, extractie de gaze sub vid (venting), injectie de aer cu
presiune (sparging, hidrosoc, geosoc), extractie electrocinetica, etc.
2. Metode termice - au ca principiu de baza extractia si apoi distrugerea sau imobilizarea
poluantilor prin supunerea materialului contaminat la temperaturi ridicate. Cele mai utilizate
metode sunt: incinerarea, desorbtia termica, vitrificarea;
3. Metode chimice - aplicate pentru neutralizarea, separarea sau transformarea poluantilor in
urma unor reactii chimice specifice de tipul oxidare, reducere, declorurare, precipitare;
4. Metode biologice - se bazeaza pe degradarea poluantilor datorita activitatii microorganismelor
(bacterii, ciuperci). Procesul de biodegradare se realizeaza in conditii aerobe sau anaerobe, cele
mai utilizate metode fiind: biodegradare in vrac (compostare, land farming), bioreactorul,
biodegradarea in situ, bioventingul si biospargingul. Metode precum bioacumularea si
biolixivierea realizeaza doar separarea poluantilor de mediul contaminat si nu o depoluare
efectiva.

VI.TEHNICI DE IMOBILIZAREA FIZICA A POLUANTILOR

Imobilizarea fizica a poluantilor nu presupune distrugerea acestora ci doar blocarea

migrarii lor, reducand astfel impactul poluarii asupra mediului ambiant. Aceste tehnici se aplica
cu precadere in situ.
Etansarea consta in inchiderea fizica a mediului contaminat printr-un sistem etans de
protectie format din pereti, cuvertura si fund. Acest sistem este imprumutat de la rampele de
reziduuri menajere si este des folosit pentru izolarea siturilor si a apelor subterane contaminate.
Obiectivul principal al metodei este contracararea efectelor dispersiei poluantilor, respectiv
stoparea migrarii prin utilizarea unor bariere fizice durabile.
Metode de impiedicare a patrunderii a poluantilor in sol
Stabilizarea si inertarea se aplica atat pentru solurile poluate cat si pentru deseuri.
Stabilizarea consta in transformarea unui poluant solubil intr-un compus insolubil pe baza
unei reactii chimice sau in virtutea absorbtiei pe o matrice neutra. Ex. zeolitii, argilele, gipsul,
carbunele activ, silicatul de sodiu.
Inertarea sau solidificarea se bazeaza pe amestecul solului poluat cu anumite produse
adjuvante in scopul obtinerii unui material compozit solid, impermeabil si nereactiv. Poluantii nu
sunt distrusi ci doar imobilizati intr-o matrice stabila sau inerta.
Variantele aplicative ale acestor metode sunt:
 Varianta “on situ” - presupune excavarea solului poluat si efectuarea pe sit a amestecului
cu adjuvanti si apa. Materialul compozit obtinut este redepus in zona excavata in vederea
intaririi. Aceasta metoda este mai laborioasa si mai costiditoare, dar prezinta avantajul unei
omogenizari corecte a produselor, ceea ce confera o calitate superioara materialului solidificat.
 Varianta “in situ” – consta in solidificarea solului poluat chiar in mediul sau natural, fara
a deranja structura intima a solului. Procedeele operationale de acest tip necesita echipamente de
lucru de tipul forezelor (burghie de foraj). Solidificarea conform acestui procedeu se face prin
injectarea unei paste de ciment la nivelul burghiului de foraj. La retragerea burghiului se obtine o
coloana cimentata.
Avantaje: inlatura riscul migrarii poluantilor, deci nu necesita o urmarire si un control minutios
in timp; materialele utilizate sunt ieftine, usor de procurat.
Dezavantaje: dificultatea omogenizarii corecte in situ a materialelor, volatilizarea partiala a unor
produse in timpul procesului, cresterea volumului de material in sit prin adaos de produse
inertante.
 Metoda prin excavare: Excavarea solului contaminat este cea mai simplă metodă fizică
de depoluare. Ea se aplică utilizând excavatoare obișnuite, în cazul unor poluări accidentale și
punctiforme ale solului, când poluantul poate să ajungă în scurt timp la pânza freatică.
Avantajele excavării solului poluat sunt evidente: simplitate și rapiditate în aplicare, posibilitatea
eliminării toatale a materialului contaminat și costuri reduse de execuție.
Inconvenientele metodei sunt perceptibile abia după operația de excavare propriu-zisă, când se
impune depozitarea în siguranță a materialului extras sau tratarea acestuia într-o instalație de
decontaminare specializată. Transportul solului contaminat la locul depoluării, precum și
operațiile de încărcare – descărcare, necesită precauții importante, menite să înlăture riscul unor
contaminări prin transfer.

 Metoda prin extragere electrocinetica: Solul trebuie sa aiba o buna conductibilitate

(prezenta apei din exemplu). Aceasta tehnica consta in crearea unui camp electric printr-o
pereche de electrozi. Contaminantul, care trebuie sa fie o molecula mica, migreaza in campul
electric spre unul dintre poli, unde este fixat. Acest procedeu are avantajul de a limita riscurile de
contaminare a muncitorilor cu poluantii respectivi. Acest procedeu este folosit pentru extragerea
acidului acetic, fenolului si a metalelelor precum zinc, plumb si cupru in solutii.
Spălarea
Spălarea solurilor este o metodă fizica sau fizico-chimică utilizată pentru eliminarea fazei
reziduale de poluant imobilizat în matricea solului. Principiul spălării constă în separarea
poluanților din sol și transferul acestora in faza lichidă sau gazoasă, sub acțiunea apei și a
energiei mecanice. Această metodă este uneori completată cu alte metode de depoluare:
stripping, flotatie sau biodegradare.
Aplicarea spălarii se face de obicei pe sit și in situ. Gama poluaților care pot fi extrași din sol
prin spalare este destul de extinsa: poluanți organici, poluanți anorganici solubili, metale grele
etc.
a) Spălarea solului excavat se poate aplica atât pe sit, cât și înafara sitului. Solul contaminat
este excavat cu mijloace mecanizate, fiind în continuare transportat la o instalație de spălare
dotată cu echipamente specifice unde se obține un produs spălat și un concentrat de poluanți.

b) Spălarea solului ”in situ” permite extracția poluanților din sol fără excavarea acestuia.

Această metodă se aplică numai în cazul solurilor permeabile. Ea se bazează pe un sistem de

infiltrație în sol a apei de spălare, care are ca efect antrenarea mecanică și solubilizarea
poluanților, sistem urmat de colectarea în aval și pomparea la suprafață a apei purtătoare de
poluanți. La suprafață, apa pompată este supus unui proces de decontaminare, după care poate fi
din nou reintrodusă în sol. Infiltrația controlată a apei în sol se poate face prin mai multe metode:

săparea unor tranșee, în amonte de zona poluată, tranșee în care se introduce apă curată;

realizarea unor puțuri verticale de injecție;

execuția unor drenuri orizontale;

stropirea suprafeței solului contaminat prin aspersiune.

Spalare cu solventi
Spalarea este indicata in poluarea cu produse de hidrocarburi grele tip gudron si pesticide. In
general se procedeaza « hors-site » sau pe o platforma multimodala prevazuta pentru depoluarea
solurilor poluate. Pamantul este excavat si spalat cu un solvent de extragere. Poluantul este
separat prin distilare. Solventii care au incarcat solul, se extrag din el prin incalzire. Solventul
este readus in faza lichida pentru a fi din nou folosit. Poluantii sunt recuperati si stocati.
Spalare cu apa
Spalarea fizico- chimica cu apa este destinata solurilor poluate de metale grele si uleuri minerale.
Apa este de fapt solventul si poluantii solubili sunt dizolvati. Apa va fi apoi depoluata la randul
ei si refolosita. Uzina functioneaza ca o bucla inchisa.
Flotatia - Ca procedeu de depoluare, flotaţia este utilizată pentru tratarea solurilor şi apelor
contaminate, locul de aplicare putând fi pe sit sau în afara sitului. Gama poluantilor extractibili
prin flotaţie este foarte extinsă şi cuprinde în particular hidrocarburile, compuşii organocloruraţi,
compuşii cianhidrici şi metale grele. Extracţia prin flotaţie a poluanţilor din solurile contaminate
se bazează pe diferenţa dintre proprietăţile superficiale ale mineralelor din sol, pe de o parte, şi
ale substanţelor poluante, pe de altă parte.
 Procesul de flotaţie se realizează în maşini de flotaţie, care, în pofida unei palete
constructive diversificate, asigură următoarele funcţii principale:
1) aerarea cât mai completă a tulburelii, în care se găseşte solul poluat;
2) dispersia omogenă a solului în tulbureală;
3) alimentarea continuă şi uniformă;
4) evacuarea în condiţii bune a produselor obţinute (spuma şi produsul de cameră);
5) asigurarea unei zone liniştite în partea superioară a incintei de flotaţie.