Senzatiile.

Procese psihice care reflecta diversele insusiri ale obiectelor si fenomenelor lumii din jur
precum si starile interne ale organismului in momentul actiunii smimulelor asupra
receptorului.
Insusirile senzatiilor:
1.DURATA-cat timp actioneaza stimulul asupra receptorului.
2.TONALITATEA AFECTIVA- in dependenta de natura stimulului sau de trairile anterioare
ale individului senzatiile pot fi placute sau neplacute.
3.VALOAREA INFORMATIVA-reflecta info despre lumea ce ne inconjoara,despre lumea
interna a noastra.
4.INTENSITATEA senzatiei-depinde de intensitatea stimului care a provocat-o,dar si de
starea organismului,gradul de sensibilizare a analizatorului in momentul respecti.
5.CALITATEA-depinde de natura stimului si de cum functioneaza analizatorul care a
perceput senzatia.Ea difera de la o senzatie la alta.
6.CARACTERUL CONSTIENT-apare doar in cazul cand sunt dezvoltate procesele psihice
ca memoria,gandirea,limbajul.
Legitati:
1.Legea intesitatii-daca un excitant atinge o anumita intesitate numita pragul minim absolut
atunci el poate produce o senzatie.
2.Legea compensatiei-insuficienta de dezvoltate a unei modalitati de senzatie duce la
perfectionarea alteia care apoi ii preea functia .
3.Legea semnificatiei-daca un stimul este foarte important pn o persoana ,chiar daca
intensitatea lui este mica,el este receptionat foarte rapid.
4.Legea sensibilitatii-cresterea sensibilitatii unor analizatori produce efecte senzoriale
specifice in alt analizator chiar daca acesta nu era stimul.
5.Legea sinestezicei-presupune cresterea sensibilitatii unor portiuni ale analizatorilor prin
stimularea a altor segmente a aceluias analizotor.
6.Legea contrastului senzorial-scoaterea in evidenta a doi stimuli cu caracteristici contrare.
7.Legea adaptarii- presupune modificarea sensibilitatii analizatorului sub actiunea repetata a
stimulellor.
Clasificari:
1.In functie de modul de excitare a organelor de simt:
-senzatii ce presupun un contact direct al obiectului cu organele de simt.
-senzatii ce presupun actiunea obiectului de la distanta.

1
2.In functie de situarea receptorilor de pe suprafata corpului:
-exteroceptive
-interoceptive
-proprioceptive(de miscare si echilibru)
3.In functie de prezenta sau absenta scopului si a efortului.
-voluntare
-involuntare.

PERCEPTII SI REPREZENTARI:
Perceptiile-sunt procese senzoriale si totodata imagini primare care contin totalitatea
informatiilor despre insusirile concrete ale obiectelor si fenomenelor atunci cand actioneaza
direct asupra analizatorilor.
Caracteristici:
-Perceptia nu este posibila fara senzatii.
-Intensitatea perceptiei detine o functie informala si are rol reglator pn activitate.
-Durata perceptiei corespunde duratei actiunii stimulului.
-Perceptia este considerata a fi o imigine primara,fiinca apare numai in relatia directa cu
obiectul.
-Este bogata in continut, cuprinzand atat insusirile semnificative cat si cele pe detaliu.
-Este realizata totdeauna aici si acum,asigurand o mai buna adaptare la realitate.
Reprezentarea-este procesul cognitiv-senzorial de semnalizare in forma unor imagini
unitare,schematice a insusirilor si caracteristici ale obiectelor si fenomenelor in lipsa actiunii
acestora asupra analizatorului.
DIFERENTE:
Reprezentari:
-Se produce si se desfasoara in absenta obiectului
-Este o reprezentare mijlocita de perceptie
-Reprezentarea este relativ palida si poseda un volum unic de detalii
-Reflecte preponderent insusirile caracteristice,semnificative
-Reprezentarea reflecta si insusiri comune mai multor obiecte individuale.
-Libertatea de interventie a subectului.

2
Perceptia:
-Se realizeaza si se desfasoara numai in prezenta obiectului si sub actiunea directa a acestuia
asupra organelor de simt.
-Reflectarea perceptiva are un caracter direct ,nemijlocit
-Imaginea perceptiva are un volum de inf mai mare
-Reflecta in maniera nedifetentiata insusirile semnificative ,relevante si pe cele secundare.
-Reflecta insusiri individual-particulare si se refera la identitatea obiectelor concrete.
-Libertatea de interventie a subiectului in structurarea imaginii este mai mare.
MEMORIA-este procesul psihic cognitiv prin care se realizeaza fixarea ,pastrarea si
reactuaizarea sub forma recunoasterii sau reproducerii a experientelor de ordin
cognitiv,afectiv si volitiv.
Memoria nu se formeaza in forma unei structuri statice,pietrificate , ci din contra ea se
organizeaza si functioneza ca sistem dinamic ce se elaboreaza treptat in cursul evolutiei
istorice pe masura imbogatirii experientei.Ea este activa(prelucreaza,transforma
,reconstruieste inf-le),selectiva(nu retinem tot ce apare in campul nostru perceptiv si nici nu
reactualizam totul ,dar selectiv ),situationala(depinde de circumstante si de starea generala a
subiectului),relativ fidela(intervine caracterul activ al memoriei si pastrarii precum si
uitarii),mijlocita(cu ajutorul unor mijloace de memorare),inteligibila(facilitata de stabilirea
unei legaturi logice intre informatia stocata in memorie).
Formele memoriei:
1.Dupa natura materialului memorat,stocat si reactualizat:
-senzoriala
-cognitiva
-afectiva
-motorie
2.Dupa analizatorul care receptioneaza informatia:
-auditiva
-vizuala
-tactila
-chinestezica
-gustativa
-olfactiva

3.Dupa durata pastrarii informatiei sau imaginii:

3
-imediata(0,25-0,5 sec)
-de scurta durata (app 18 sec)
-operationnala
-de lunga durata
-riditara(la nivel de genotip)
4.Dupa prezenta sau absenta scopului,intentie:
-involuntara
-voluntare
5.Dupa prezenta sau absenta gandiri,intelegerii sensului celor memorate:
-mecanica
-logica
6.Dupa posibilitatea verbalizarii continutului activitatii :
-explicita(constient)
-implicita(inconstient)
7.Dupa numarul de subiecti implicati:
-individuala
-colectiva
Gândirea-este procesul psihic cognitiv superior de reflectare mijlocita a relatiilor categoriale
si determinative ,precum si a insusirilor generale si esentiale ale obiectivelor si fenomenelor
in forma notiunilor,a judecatilor si rationamentelor.
Caracteristicile gandirii:
-Caracterul mijlocit si mijlocitar
-Informational-operational
-Generalizat-abstract
-Finalist
-Multidirectional
Operațiile fundamentale ale gândirii:
-Analiza si sinteza
-Abstractizarea si generalizarea
-Comparatia
-Concretizarea si particularizarea

4
Particularitati:
-Flexibilitatea(gândirii se caracterizează prin uşurinţa ei de a trece de la o metodă de
rezolvare a problemei la alta, de la un procedeu la altul. Opusă flexibilităţii este rigiditatea – o
gândire inertă.)
-Profunzimea (gândirii constituie capacitatea ei de a pătrunde esenţa lucrurilor, fenomenelor,
întrebărilor, de a înţelege şi de a prevedea desfăşurarea ulterioară a evenimentelor etc)
-Spiritul critic(al gândirii înseamnă capacitatea ei de a privi conştient lucrurile, de a le
aprecia la justa lor valoare, obiectiv. Şi, dimpotrivă, dacă omul nu este obiectiv, adecvat,
neconştientizând acest fapt, el are o gândire necritică.)
-Vastitatea(gândirii este capacitatea ei de a cuprinde multiple laturi ale întrebării abordate,
legăturile ei cu alte întrebări, domenii etc.)
-Rapiditatea (gândirii se caracterizează prin timpul cel mai scurt în care poate fi formulată,
rezolvată sau verificată o problemă)
-Independenta(gândirii înseamnă desfăşurarea ei fără ajutorul cuiva, de sine stătător).

Tipuri de gandire:
1. După orientare:
a) gândirea direcţionată(cu ajutorul ei oamenii rezolvă probleme, formulează legi, îşi
realizează obiectivele propuse)
b) gândirea nedirecţionată( Ea este implicată de imaginaţie, oamenii recurgând la ea pentru a
se relaxa. Gândirea nedirecţionată are o mare importanţă în pregătirea momentului gândirii
direcţionate, productive, creatoare, contribuind astfel indirect la soluţionarea problemelor.)
2. După tipul operaţiilor presupuse:
a) gândirea algoritmică(este bazată pe trecerea succesivă de la un ,,pas” la altul, ceea ce va
conduce în mod cert la rezolvarea problemei)
b) gândirea euristică(are caracter arborescent (care are înfăţişarea unui arbore), din fiecare
,,nod” subiectul trebuind să aleagă o cale din mai multe posibile)
3. După finalitate:
a) gândirea reproductivă
b) gândirea productivă
c) gândirea critică.(Gândirea critică se centrează pe testarea şi evaluarea soluţiilor şi
exploatărilor posibile; este un mod de abordare şi rezolvare a problemelor bazate pe
argumente convingătoare, logice, raţionale.)

4. După sensul de evoluţie:

5
a) gândirea divergentă(manifestă tendinţa de diversificare şi multiplicare a soluţiilor în raport
cu punctul iniţial de plecare, fiind semnul distinctiv al flexibilităţii şi mobilităţii intelectuale a
individului)
b) gândirea convergentă( se mişcă în sens invers – de la diversitate la unitate)
5. După demersurile logice:
b) gândirea inductivă(faciliteaza extragerea şi formularea unei concluzii generale dintr-o
multitudine de cazuri particulare.)
c) gândirea deductivă(reprezintă mişcarea cunoaşterii în sens invers celei inductive, deci de
la general la particular; este un excelent mijloc de a controla conceptele, relaţiile şi legile
obţinute prin gândirea inductivă)
d) gândirea analogică (analoagă)(constă în stabilirea similitudinilor dintre diverse obiecte,
fenomene, evenimente, idei)
6. După valoare:
a) gândirea pozitivă(se caracterizează prin raţionalitate de orientare activă, constructivă pe
direcţia depăşirii dificultăţilor)
b) gândirea negativă(prin pasivitate, neîncredere, lipsa angajării)
7. După eficienţă:
a) gândirea eficientă(Sunt eficiente acele tipuri de gândire care sunt adaptate situaţiilor şi
cerintelor acestora)
b) gândirea neeficientă (ineficientă).(sunt cele care nu corespund sau se opun situaţiilor
problematice.)

Imaginația-proces psihic al carui rezultat il constituie obtinerea unor reactii,fenomene

psihice noi pe plan cognitiv ,afectiv sau motor;aptitudinea omului de a-si prezenta obiectele
absente si de a combina imaginile.
Caracteristici:
-permite elaborarea mintala a planului de desfasurare a unei activitati
-largeste campul cunoasterii umane
-face legatura dintre trecut,prezent si viitor
-apare pe o anumita treapta a dezvoltarii umane dupa ce au aparut alte procese si functii
psihice care ii pregatesc desfasurarea
-interactioneaza permanent cu toate procesele ,functiile psihice si componentele sintemului
psihic uman

6
Formele imaginatiei :
1.Imaginaţie involuntară:
- Visul din timpul somnului; -
Reveria – satisfacerea fictivă a dorinţelor şi aşteptărilor.
2. Imaginaţie voluntară:
- Imaginaţia reproductivă – constă în constituirea mintală a imaginii unor realităţi existente
în prezent sau în trecut, dar care nu pot fi percepute direct;
- Imaginaţia creatoare – este orientată spre ceea ce este posibil, spre ceea ce ţine de viitor,
spre ceea ce este nou;
- Visul de perspectivă – constă în proiectarea mintală a propriei direcţii de dezvoltare în
acord cu posibilităţile personale şi cu cerinţele sociale
Insusirile:
1.Fluiditate – posibilitatea de a ne imagina în scurt timp un mare număr de imagini, idei,
situaţii etc. Sunt oameni care ne surprind prin ceea ce numim în mod obişnuit ca fiind
„bogăţia” de idei, viziuni, unele năstruşnice, dar care nouă nu ne-ar putea trece prin minte;
2.Plasticitate – constă în uşurinţa de a schimba punctul de vedere, modul de abordare a unei
probleme, când un procedeu se dovedeşte inoperant. Sunt persoane „rigide” care greu renunţă
la o metodă, deşi este ineficientă;
3.Originalitatea – este expresia noutăţii, a inovaţiei, ea se poate constata când vrem să
testăm posibilităţile cuiva, prin rapiditatea unui răspuns, a unei idei originale, adecvate
situaţiei date.
FUNCTIILE:
Funcţia de ilustrare – imaginaţia ilustrează conţinuturile conştiinţei, care prin natura lor
pretind figurarea concretă, intuitivă (simbolică).
• Funcţia de realizare (sau de obiectivare) – constă în materializarea abstractului
(verificarea unei idei abstracte printr-un exemplu).
• Funcţia de indicare – imaginaţia marchează un conţinut, îl delimitează, îl asociază,
imaginaţia fiind un indiciu, o etichetă, o aluzie.
• Funcţia de semnificare – imaginaţia explică, rezumă, precizează, serveşte gândirii care
generalizează, marchează continuitatea experienţei personale, ea este concomitent şi trecut, şi
viitor.
• Funcţia constructiv-creativă – prin intermediul căreia este implicată în funcţia creatoare a
conştiinţei, precum şi ca suport procesual-dinamic al creativităţii.
• Funcţia de descărcare, de catharsis – este jucată nu doar de imaginarul oniric (visul ca
descărcare pulsională), dar şi de actele obişnuite de imaginare – mai ales ale propriului eu –
într-o realitate alternativă, cel mai adesea favorabilă individului.

7
Procedeele imaginaţiei constau în gruparea şi echilibrarea specifică a operaţiilor mentale,
ceea ce permit o combinare originală:
Aglutinarea – o nouă organizare mentală a unor părţi uşor de identificat şi care au aparţinut
unor lucruri, fiinţe (sfinx – cap de om, trup de leu; tanc-amfibie etc.);
Amplificarea şi diminuarea – modificare a propoziţiilor şi dimensiunilor unor structuri
iniţiale (Flămânzilă, Gerilă, mijloc de trestie, glas de argint etc.);
Multiplicarea sau omisiunea – modificarea numărului de elemente structurale, păstrându-se
identitatea acestora (balaur cu 7 capete, ciclopul în mitologie, autovehicole pe pernă
magnetică etc.);
Diviziunea şi rearanjarea – păstrarea elementelor unei structuri cunoscute, dar dispunerea
lor în alte corelaţii (împărţirea unui tot pe părţi componente, echipe sportive, tactici militare,
gen de film, locuri de muncă etc.);
Adaptarea – aplicarea unui element, a unui obiect, a unui principiu funcţional într-o nouă
situaţie (artă, tehnică etc.);
Substituţia – înlocuirea într-o structură existentă a unui nou element (metal cu ceramică sau
plastic);
Schematizarea – selecţia unor însuşiri şi omiterea, cu bună ştiinţă, a celorlalte elemente
(scheme-desen a unui oraş, schiţa-robot a unui om etc.);
Tipizarea – identificarea generalului şi transpunerea ulterioară a acestuia într-un produs nou
(individul dat reprezintă viciile întregii societăţi din acea perioadă);
Analogia – identificarea unor elemente comune şi a celor necomune la mai multe serii de
obiecte sau fenomene.

Atenţia este procesul psihofiziologic care constă în orientarea şi concentrarea selectivă a

activităţii psihice asupra unor stimuli sau sarcini. Fenomen psihic de activare selectivă,
concentrare şi orientare a energiei psihonervoase în vederea desfăşurării optime a activităţii,
în special a proceselor senzoriale şi cognitive.
Caracteristici:
Ea modulează tonusul nervos, necesar pentru desfăşurarea celorlalte procese şi structuri
psihice. Prezenţa ei asigură o bună receptare senzorială şi perceptivă a stimulilor, înţelegerea
mai profundă a ideilor, o memorare mai trainică şi mai fidelă, selectarea şi exersarea mai
adecvată a priceperilor şi deprinderilor etc. Lipsa atenţiei sau atenţia slabă duce la omisiuni în
receptarea stimulilor, la erori în reacţiile de răspuns, la confuzii în descifrarea sensurilor, la
utilizarea greşită a instrumentelor etc.

8
FORMELE:
I. Atenţia involuntară se caracterizează prin: forma naturală şi elementară a atenţiei care se
declanşează şi se menţine spontan; nu implică vreun efort voluntar din partea subiectului;.este
determinată de factori interni (interesul faţă de obiectul supus atenţiei, trăirile afective
pozitive ale relaţiei cu obiectele) sau/şi externi (intensitatea, noutatea, mobilitatea, gradul de
complexitate a stimulului);.durata menţinerii este relativ redusă (maximum 10-15 minute);
rolul principal al acesteia este de investigare, explorare a noului şi de pregătire a intrării în
acţiune a atenţiei voluntare.
II. Atenţia voluntară are următoarele caracteristici: formă superioară şi specific umană a
atenţiei;.constă în orientarea selectivă şi focalizarea energiei psihonervoase asupra unui
obiect, sarcini sau activităţi şi în menţinerea acestei focalizări pe o perioadă determinată de
timp; implică efort voluntar; trebuie să fie nu doar concentrată, ci şi mobilă, comutativă,
distributivă;.exersarea acesteia până când se automatizează duce la atenţia postvoluntară;
după criteriul rangului, atenţia perceptivă şi motorie este mai simplă şi mai uşor de reglat, pe
când atenţia voluntară intelectivă este mult mai complexă şi dificil de susţinut.
III. Atenţia postvoluntară este:.formă a atenţiei ce apare pe măsură ce efortul voluntar
iniţial – necesar concentrării şi stabilităţii atenţiei – se reduce, coborând sub pragul de
conştientizare datorită repetării neschimbate a condiţiilor de activitate;.nu implică efort
voluntar; frecvent întâlnită în activităţile bazate pe motivaţie intrinsecă.
Exemplificați diferite modalități de autoeducare pentru 5 însușiri ale atenției:
Insusirile atentiei sunt:
concentrarea,volumul,stabilitatea,mobilitatea,distribuirea,profunzimea.Prin prisma acestor
insusiri noi ne autoeducam,spre exemplu daca ne vom concentra la maxim la activitatea pe
care o executam atunci rezultatul va fi mai bun,pentru a executa un lucru mai bine atunci
volumul elementelor pe care noi le putem atrage atentia trebuie sa fie maxim ca totul sa
decurga ideal,pentru a trece usor de la o activitate la alta ne ajuta mobilitatea atentiei,pn a fi
mereu informat ne autoeduca distribuirea atentiei astfel noi mereu suntem curiosi ce se
intampla in jur si mereu ne informam.
Limbajul- sistem de semne mânuite după anumite reguli în vederea fixării, prelucrării şi
transmiterii de informaţii. Limbajul este procesul psihic de utilizare a limbii în vederea
realizării funcţiei de comunicare, cunoaştere sau reglare.
Funcțiile limbajului:
1.Funcţia comunicativă – orice limbaj apare ca răspuns al necesităţilor de comunicare între
oameni (ex.: limbajele naturale) sau între om şi maşină (ex.: limbajele de programare).
2. Funcţia cognitivă- limbajul verbal participă ca factor de organizare şi orientare a
proceselor psihice de cunoaştere, el constituind matricea pe care se structurează şi
funcţionează sistemul operaţiilor logice, judecăţile şi raţionamentele.
3. Funcţia reglatoare – (nemijlocit sau prin concomitenţele sale neurofiziologice, limbajul
exercită o puternică funcţie reglatoare (autoreglatoare) a comportamentelor şi proceselor
psihice). Funcţia reglatoare a limbajului se realizează în două planuri: intern şi extern. În plan
9
intern, limbajul devine factor esenţial de autoreglare a organizării psihocomportamentale
proprii individului. În plan extern, funcţia reglatoare a limbajului constă în influenţarea şi
modelarea atitudinilor şi conduitelor celor din jur, în funcţie de dorinţele şi aşteptările noastre
4. Funcţia afectivă derivă din integrarea limbajului la nivelul sferei emoţionale. Ea constă în
exprimarea spontană, involuntară sau deliberată, voluntară a conţinutului şi semnului trăirilor
emoţionale şi pulsiunilor.
5. Funcţia ludică este strâns legată de cea afectivă, îndeosebi cu veriga pozitivă, tonică a
trăirilor. Ea rezidă în a produce subiectului o stare specifică de plăcere, de relaxare, de
satisfacţie.
6. Funcţia practică este menită să declanşeze, să faciliteze şi să conducă acţiunea colectivă
prin colaborare sau rivalitate. Este un limbaj de intervenţie promptă, cu formule concise şi
energice, comunicarea desfăşurându-se într-un cadru situativ, unde cele mai multe condiţii
sunt cunoscute.
7. Funcţia reprezentaţională constă în desemnarea a ceea ce, în momentul dat, este absent,
fiind în raport invers cu naraţiunea şi evocarea.
8. Funcţia dialectică rezidă în utilizarea formală a limbajului, care nu se centrează pe
descrieri şi povestiri, ci pe formarea şi desfacerea combinaţiilor simbolice abstracte.

Formele limbajului:
I.Limbajul extern este adresat cu precădere unor destinatari din afară. El se realizează în
două forme: limbajul oral şi limbajul scris.
-1.Limbajul oral rezultă din succesiunea selectivă, structurată după reguli logico-
gramaticale, a sunetelor articulate, produse de aparatul fonator.El poate fi solilocviu,
monolog şi dialog.
- Solilocviul înseamnă vorbirea cu voce tare cu noi înşine.
- Monologul presupune existenţa unui destinatar extern, care să recepteze fluxul mesajelor
fără a replica după fiecare secvenţă
- Dialogul este forma cea mai frecventă de realizare a limbajului oral. El se desfăşoară prin
alternarea poziţiilor celor doi termeni ai relaţiei de comunicare – emitentul şi receptorul – şi
are caracter de schimb reciproc de mesaje
2. Limbajul scris este mai obiectiv, mai dens şi mai relevant în plan cognitiv decât cel
oral,prin el nu putem transmite trairile,dar numai semnele grafice.

caracteristicile limbajului
Fiecare om are un şir de caracteristici individuale ale limbajului. Particularităţile de bază ale
vorbirii sunt claritatea, expresivitatea, eficienţa, volumul vocabularului, exprimarea
persuasivă, corectitudinea, pronunţarea corectă.
-Claritatea limbajului constă în faptul că emiţătorul, atunci când formulează mesajul, trebuie
să ia în considerare nivelul intelectual, volumul de cunoştinţe, vârsta receptorului.

10
- Expresivitatea limbajului este o caracteristică emoţională, care reflectă atitudinea omului
faţă de tema comunicării etc., fiind foarte importantă în vorbire. Principalele caracteristici
expresive ale vorbirii sunt intonaţia, melodia, ritmul, tempoul, accentul, pauzele, intensitatea
şi timbrul vocii.
- Exprimarea persuasivă reflectă influenţa asupra gândurilor, sentimentelor şi
comportamentelor ascultătorilor.
- Volumul vocabularului este determinat de numărul de cuvinte pe care omul le utilizează în
comunicare (bagajul de cuvinte).
- Corectitudinea limbajului este forte strâns legată de stăpânirea normelor gramaticale ale
limbii.
- Pronunţarea corectă. Pentru a transmite gândurile altor persoane ele trebuie exprimate în
semnale care sunt accesibile organelor noastre de simţ.
- Mijloacele non-lingvistice ale vorbirii sunt gesturile, mimica şi pozele corpului. Ele
însoţesc vorbirea şi sunt mişcări involuntare în care se manifestă latura emoţională a
limbajului.

Motivația-repr. ansamblul factorilor care declanseaza activitatea individului.

Motivatia mai este numita si motorul personalitatii,ea este caracterizata de analiza factorilor
care determina comportamentul si a mecanismelor care le explica efectele,ea organizeaza
functionarea intregului sistem psihic facand diferenta intre placut si neplacut ,util si inutil
etc.Toate celelalte procese psihice(gandirea,perceptia,memoria,vointa) se subordoneaza
motivatiei.
„Piramida trebuințelor”
Piramida lui Maslow presupune 5 nivele:primul nivel sunt nevoi fiziologice(apa ,hrana,somn)
care sunt cele mai necesare omului(cat si animalelor) ,odata ce aceste nevoi sunt satisfacute
omul el se poate concentra asupra nevoilor se securitate care sunt ierarhizate de Maslow in al
2 nivel,aceste nevoi tin de siguranta proprietatii,familie ,a corpului prpriu.Apoi merge al 3
nivel care reprezinta nevoia de aprteneta(fiecare individ satisfacandu-si nivele primare trece
la nevoile ce tin de societate,adica fiecare dorim sa facem parte dintr-un grup social in care ne
simtim confortabil,sa avem o familie,prieteni).La nivelul 4 se regaseste nevoia de stima ,care
cuprinde respectul,increderea celor din jur,stima de sine etc,iar la nivelu 5 se regaseste
autorealizarea,odata ce individul si-a satisfacut toate nevoile el doreste se sa autorealizeze,sa
se dezvolte ,sa devie ceva mai bun.
Formele motivației :
1.Extrinseca/intrisnseca
2.Primara(inascuta)/secundara(dobandita)
3.Pozitiva/negativa

11
4.Cognitiva/afectiva
Relația dintre motivație și performanță
Relatia dintre motivatie si performanta conduce la un nivel de aspiratie care este definit de
fiecare dintre noi ca fiind un standard pe care il asteptam sau pe care speram sa-l atingem
intr-o sarcina.In primul rand fiecare individ isi fixeaza nivelul aspiratie asupra trebuintelor
primare,cum ar fi nevoi fiziologice(aer,hrana,apa etc),si asupra nevoilor de securitate ,doar
atunci cand nivelul de aspiratie al acestor nevoi este atins,omul isi fixeaza un alt nivel,deja
asupra trebuintelor secundare,cum ar fi nevoia de aprtenenta,nevoia de stima ,autorealizarea.
Importanța optimumului motivațional:
Optimul motivational este un nivel optim de motivatie,el este un echilibru intre motivarea
prea intensa(supramotivarea) si motivarea scazuta(submotivarea).Optimul motivational este
foarte important in obtinerea performantei in activitate,deoarece o persoana pn a avea succes
in ceea ce face ,trebuie in primul rand sa perceapa corect dificultatea sarcinii pe care o
executa;pn ca motivarea sa fie in echilibru atunci pe parcursul sarcinii executate intensitatea
ei (motivatiei) trebuie sa se modifice,adica sa punem pe prim plan ce este maiimportant pn
noi ;si nu in ultimul rand persoana care exercita o sarcina mereu trebuie sa-si mareasca
nivelul aspiratiilor,adica sa elaboreze ceva putin peste posibilitatile care sunt la moment.
Afectivitatea- este o componentă fundamentală a psihicului uman,ea reflectă relațiile dintre
subiect și obiect sub formă de trăiri afective.
Procesele afective.
1. Procesele afective primare, sunt înnăscute, involuntare,spontane. Ele cuprind:
- Tonul emoțional, se referă la reacțiile emoționale care însoțesc orice act de cunoaștere (ex:
simțim un miros puternic care ne place sau nu)
- Trăirile de natură organică, determinate de funcționarea organelor interne, generând stări de
confort sau disconfort fiziologic.
- Stările de afect: trăiri impulsive, de scurtă durată, care pot scăpa de sub controlul
conștientului (ex: furia, groaza, râsul exploziv).
2. Procesele afective complexe
- Emoțiile sunt trăiri afective de scurtă durată, de intensitate variabilă, care exprimă reacțiile
noastre la situațiile, evenimentele cu care ne confruntăm.
- Dispozițiile sunt trăiri afective generalizate, de intensitate redusă, care pot dura multă
vreme, dând astfel o anumită tonalitate întregii noastre vieți psihice.
- Sentimentele sunt trăiri afective complexe, de lungă durată, stabile și de intensitate
moderată.
-Pasiunile sunt trăiri afective foarte intense, stabile, de lungă durată, care antrenează întreaga
personalitate. Pasiunile sunt foarte active. Ele îl stăpânesc pe om și îl împing cu putere într-o
anumită direcție în desfășurarea unei activități.

12
Voința-este un proces psihic regator care consta in capacitatea de a actiona in vederea
realizarii unui scop stabilit indiferent de obstacolele intalinite.
O caracteristică importantă a voinței constă în faptul că ea nu intră în funcțiune în orice tip de
acțiuni, ci doar în cele în a căror realizare apar o serie de obstacole. Prin voință omul
deliberează, inițiază, organizează, controlează, reglează amână sau suspendă în mod conștient
activitatea.
Fazele actului voluntar complex:
I fază: actualizarea unor motive, care generează anumite scopuri şi orientarea preliminară
spre ele. În primul moment al acestei faze,reglajul voluntar este abia la început şi se
manifestă doar ca orientare făcută pe baza legăturii dintre motiv şi scop.
A II-a fază: lupta motivelor, apariţia mai multor motive şi aferente lor - mai multe scopuri.
Unele pot fi atrăgătoare pentru că realizarea lor aduce satisfacţii imediate, dar de fapt, nu sunt
prea valoroase pentru persoană.Altele sunt mai puţin tentante, prin rezultatele lor imediate,
dar sunt importante pentru viitor. În aceste condiţii, reglajul voluntar se manifestă, cu
precădere, drept deliberare în vederea alegerii – analiza fiecărei alternative şi a consecinţelor
neglijării ei.
A III-a fază: luarea hotărârii, ce reprezintă urmarea unei decizii.Aceasta înseamnă alegerea
unui motiv şi scop şi inhibarea, amânarea celorlalte. Momentul deciziei poate fi uneori
dramatic. Decizia depinde de nivelul de aspiraţii, particularităţile temperamentale, dorinţa de
a avea succes sau teama de eşec.
A IV-a fază: executarea hotărârii luate, deci realizarea efectivă a planului şi atingerea reală a
scopului.
A V-a fază: verificarea rezultatului obţinut şi formularea unor concluzii valoroase pentru
activitatea viitoare.

Modalități de autoeducare pentru 5 calități ale voinței:

Calitatile vointei sunt:forta,peseverenta,consegventa ,independenta,fermitatea.Prin prisma
acestor calitati noi ne autoeduca,spre exemplu prin forta noi ne invatam sa ne autoreglam
toate trairile din suflet indiferent de situatie;perseverenta ne invata sa ne mentinem efortul
constant atat cat este necesar pn a obtine scopul propus indiferent de obstacolele intalnite
;consegventa ne invata sa stim mereu ce dorim,sa existe o corelatie dintre vorbe si fapte
;independenta ne invata sa ne traim viata pe cont propriu,sa nu ne uitam ce vor altii,sa ne
conducem doar dupa propriile scopuri,iar fermitatea ne invata sa fim siguri asupra decizie
luate in orice situatie.
Temperamentul-ansamblul trăsăturilor fiziologice și nervoase care condiționează
capacitatea de lucru, echilibrul și stăpânirea de sine a unei persoane.

13
Tipurilor temperamentelor:
1.Sangvinicul
Personalitatea sangvinica este caracterizata prin spontaneitate, optimism, entuziasm, energie
la cote maxime, flexibilitate in modul de gandire, cautarea de nou, impulsivitate si
curiozitate. Toate aceste trasaturi sunt asociate cu anumite gene influentate de nivelul de
dopamina. Oamenii sangvinici au de obicei fete expresive. Cuvintele lor preferate sunt
''aventura'', ''energie'', ''nou'', ''distractie'', ''activitate'', ''calatorie''.Sunt dispusi de asi asuma
riscuri,se plictisesc repede,tanjesc dupa aventuri.
2 Flegmaticul
Personalitatile de tip flegmatic sunt in principal definite prin aptitudinile lor sociale,
capacitatea de a-si exprima sentimentele si a citi alte persoane dupa expresiile fetei si
limbajul corpului. Flegamticii se pricep de minune sa faca legatura intre fapte si au
capacitatea de a vedea "imaginea de ansamblu" a unei probleme sau situatii. Ei au o mare
capacitate de empatie, de a-i ingriji pe ceilalti, sunt agreabili si expresivi din punct de vedere
emotional.
3. Colericul
Colericii sunt oameni directi, concentrati asupra sarcinii pe care o au de indeplinit, duri,
analitici, logici si au o mare capacitate de a elabora strategii. Sutn foarte curajosi si le place
competitia. Fizic, ei au adesea maxilare patrate, pometi mari si fruntea mare. Folosesc des
cuvinte ca "inteligenta", "ambitie", "provocare.
4. Melancolicul
Cei care apartin tipului melancolic, tind sa fie calmi, loiali si ordonati. Melancolicii sunt
precauti si se poarta intotdeauna dupa normele conventionale ale societatii. Acest tip de
personalitate este legat de nivelul de serotonina. Cuvintele preferate ale melancolicilor sunt
"familie", "loial", "respect", "grija", "valori" si "moral.
Caracterul- ansamblu închegat de atitudini, care determină un mod relativ stabil de orientare
şi raportare a omului la ceilalţi semeni, la societate în ansamblu şi la sine însuşi. Inseamnă
particularitate specifică, prin care o persoană se deosebeşte de alta, semn caracteristic al unei
individualităţi, care-i determinată modul de manifestare sau conduită, stilul de reacţie faţă de
evenimentele trăite.
In structura caracterului se regăsesc „elemente” de ordin:
-afectiv (emoţii şi sentimente);
-motivational (interese, trebuinţe, idealuri);
-cognitiv (reprezentări, concepte, judecăţi);
-volitiv (însuşiri, trăsături), care ţin de existenţa socială a individului şi mediază raporturile
lui cu ceilalţi semeni şi cu societatea în ansamblu.

Relații interpersonale- pot fi definite drept acele raporturi sociale dintre doi sau mai
mulți oameni

14
Caracteristici ale relațiilor interpersonale:
Relaţiile interpersonale desemnează interacţiunile nemijlocite şi reciproce dintre persoane, în
care există o implicare psihologică, directă şi conştientă.
Caracterul psihologic al interacțiunii arată că avem de-a face cu două surse psihice,ambele
înzestrate cu toată gama funcţiilor, însuşirilor, stărilor şi trăirilor psihice, că trăirile psihice ale
persoanelor care intră în relaţie sunt orientate unele spre altele, în vederea obţinerii unei
reciprocităţi psihice. Pe baza acestui criteriu, diferenţiem relaţiile interpersonale de alte relaţii
care au loc între surse nepsihice (obiect - obiect) sau între o sursă psihică şi o alta nepsihică
(subiect - obiect).
Caracterul conştient al interacțiunii eviden­ţiază faptul că pentru a intra în relaţii de tip
interpersonal, oamenii trebuie să fie conştienţi, adică să îşi dea seama unii de alţii, de
existenţa, nevoile şi însuşirile lor, de natura şi scopul raporturilor care se stabilesc între ei.
Caracterul direct al interacțiunii indică necesitatea prezenţei „faţă în faţă” a celor doi
parteneri, realizarea unui minim contact per-ceptiv între ei. Pe baza acestui criteriu,
diferenţiem relaţiile interpersonale de toate acele relaţii care sunt mediate, fie de surse
nepsihice ( de telefon, de o scrisoare etc.), fie de surse psihice (relaţia dintre două persoane
mediată de o a treia persoană).
Clasificarea relațiilor interpersonale.
În functie de latura procesuala a relatiilor interpersonale:
-Relatii de cooperare – bazate pe coordonarea eforturilor in vederea realizarii unui obiectiv
comun
-Relatii de competitie – bazate pe rivalitatea partenerilor in atingerea unei tinte individuale;
-De conflict – ce au ca suport opozitia mutuala raportata la un scop indivizibil
În functie de modificarile produse in propria persoana:
-Relatii de acomodare (cand partenerii se obisnuiesc unul cu celalalt)
-Relatii de asimilare (are loc o fuziune, un transfer reciproc de gusturi,mentalitati, opinii,
partenerii gandind sicomportandu-se aproximativ la fel)
-Relatii de stratificare (ierarhizarea pertenerilor in functie de statutele pe care le detin)
-Relatii de alienare (echivalenta cu fuga,, cu indepartarea de celalalt, cu ruperea
relatiilor).
Prezența sau lipsa unui cadru instituţional: relaţii formale (oficiale) / relaţii informale.
Durata: - temporare / permanente; de scurtă durată / medie / lungă durată.
Planurile de plasare a partenerilor: relaţii structurate pe orizontală / pe verticală /mixte.
Intenţionalitatea: intenţionate / neintenţionate.

15
Cadrul social în care se manifestă: familiale / grupale / organizaţionale,instituţionale.
Relaţiile dintre scopurile partenerilor: amicale / conflictuale / competitive / de colaborare;
convergente / divergente.
Natura subsistemelor sociale care le generează şi în care se desfăşoară:economice /
juridice / educaţionale / ideologice / religioase / culturale / sportive /militare / administrative
etc .
Intensitatea interacţiunii: superficiale / intense / profunde.
Conţinutul dominant al relaţiei: socioafective / de comunicare / de influenţă /co-acţionale.

Factorii care condiționează formarea şi manifestarea relaţiilor interpersonale:

a) Factorii de natură psiho-individuală: factori de ordin bio-constituţional (temperamentul,
starea de sănătate etc), factorii afectivi, factorii motivaţionali, factorii ce ţin de stilul
relaţional.
b) Factorii socio-culturali - sunt factori supra-individuali, ce țin de cultura societății
respective.
c) Factorii circumstanţiali - sunt reprezentaţi de mediul fizic, mediul social, conjunctura în
care se desfăşoară o relaţie.
Dinamica relațiilor interpersonale:
Relaţiile interpersonale parcurg următoarele faze de desfăşurare: prefigurarea, amorsarea,
cristalizarea, evoluţia, manifestarea matură şi involuţia (sau restructurarea). Parametrii unei
relaţii interpersonale sunt reprezentaţi de timp, intensitate şi indicele de structurare.Nu orice
tip de relaţie poate fi dezvoltat de orice tip de personalitate; există un fel de câmp potenţial în
care relaţiile se pot dezvolta. Debutul unei relaţii interpersonale presupune contactul vizual şi
stabilirea unei legături minimale. Ulterior se adaugă elemente suplimentare de ordin afectiv şi
are loc un fel de reconstruire a imaginii celuilalt, care presupune de cele mai multe ori şi o
înfrumuseţare. Relaţia evoluează în timp până la un maxim şi la oarecare stabilitate. În cea ce
priveşte restructurarea, ea se face în cel mai fericit caz pe baza altor motivaţii (ex: cazul
iubirii devenite obişnuinţă). Definitoriu pentru stabilirea unui sau altui tip de relaţii
interpersonale ar putea fi și căutarea unei identităţi sociale pozitive, apărarea unei anumite
imagini de sine. Spre exemplu, o nevoie constantă de comparare cu ceilalţi este un semn clar
că stima de sine a celui în cauză e redusă.

16
Locul şi rolul relațiilor interpersonale în structura personalității:
Relaţiile interpersonale reprezintă cadrul, contextul de formare şi de cristalizare treptată a
trăsăturilor personalităţii, care sunt relaţii interumane interiorizate. Din acest punct de vedere,
relaţiile interpersonale nu constituie doar conţinutul personalităţii, ci şi esenţa ei.
Personalitatea va fi în ultimă instanţă oglinda şi expresia planului relaţional. Un copil care
trăieşte într-un mediu familial organizat, structurat,valorizat pozitiv, cu influenţe educative
are toate şansele să îşi formeze o personalitate autentică, echilibrată, valoroasă. Dimpotrivă,
un altul care trăieşte într-un mediu relaţional viciat, imoral, cu influenţe nocive îşi va forma o
personalitate fragilă, cu trăsături instabile, cu dificultăţi de adaptare şi cu frecvente devieri
spre conduite infracţionale.Relaţiile interpersonale constituie o puternică sursă mobilizatoare
şi dinamizatoare a întregii vieţi psihice a individului, ocupând un loc central în structura
personalităţii
Astfel, relațiile interpersonale:
-Pun în mișcare procesele psihice ale omului (îl ”forțează” să perceapă, să comunice, să se
exteriorizeze afectiv și comportamental);
-Dau naștere la diferite stări psihice (de satisfacție sau insatisfacție, certitudine sau
incertitudine, bucurie sau tristețe etc.);
-Permit formarea și manifestarea unor însușiri psihice (în cadrul relațiilor interpersonale ne
exprimăm opiniile și atitudinile).
În același timp, există şi influenţe de la personalitate înspre relaţii. Personalitatea,dacă este în
linii mari cristalizată, în virtutea unora dintre însuşirile ei, dă naştere, îşi aproprie, selectează
anumite relaţii, iar pe altele le evită sau le respinge, pe unele le acceptă, promovează,
dezvoltă şi amplifică, pe altele le anulează. Persoanele flexibile, sensibile la schimbări,
stabilesc uşor contacte inter­personale, se adaptează rapid la situaţiile noi, în timp ce
persoanele rigide, dogmatice, închistate, orientate excesiv spre propria lor persoană sunt
aproape incapabile să stabilească şi să întreţină relaţii normale.Cei incapabili de a înţelege
trăirile semenilor, de a se acomoda la ele se închid în sine, cad într-o stare de
autonemulţumire, îi transformă pe alţii în simple instrumente în vederea satisfacerii
trebuinţelor personale, devin „tirani". Numai interinfluenţarea reciprocă dintre relaţii şi
personalitate asigură atât formarea personalităţii, cât şi acţiunea ei adecvată în diferite
contexte sociale.

17