Curs 1

Obiectul dreptului privat roman

Dreptul roman cuprinde ansamblul normelor juridice instituite/sanctionate de

statul roman si este un sistem extrem de vast si complex format din numeroase
ramuri si institutii juridice.
Sistemul juridic roman a trait o viata milenara, caci el isi are originea in epoca
fondarii Romei (sec VIII i. Hr.) si s-a aplicat pana la moartea imparatului
Justinian (565 d. Hr.).
Pentru a intelege specificul dreptului roman, trebuie sa avem in vedere faptul ca
la origine si romanii, ca si celelalte popoare ale antichitatii, au confundat dreptul
cu religia si cu morala. Dar spre deosebire de celelalte popoare ale lumii antice,
romanii au depasit aceasta confuzie si au realizat o distinctie clara intre normele
juridice, normele religioase si normele de morala. Mai mult chiar, la romani
ideologia juridica ocupa rolul central in ideologia societatii, si de aceea in
Antichitate se spunea ca „asa cum grecii sunt un popor de filozofi, romanii sunt
un popor de juristi”; iar daca tanarul cetatean roman dorea sa se afirme in viata
publica, sa faca o cariera, trebuia sa faca dovada ca a fost discipolul unui mare
jursitconsult (juristconsultii romani erau oameni de stiinta, cercetatori
neintrecuti ai dreptului).
Si cu toate acestea, constatam ca in unele texte juridice clasice persista
stravechea confuzie dintre drept, religie si morala. Cu toate acestea, spre
exemplu, intr-un text din opera legislativa a imp. Justinian, ni s-a transmis
definita juristprudentei/stiintei dreptului. Potrivit acelei definitii, iurisprudentia
est divinarum atque humanarum rerum notitia (iusti atque iniusti scientia) =
stiinta dreptului este cunoasterea lucrurilor divine si umane, stiinta de a deosebi
ceea ce este drept de ceea ce este nedrept
Justisciaentia = juristprudenta este cunoasterea lucrurilor divine si umane, stiinta
a ceea ce este drept si nedrept. In aceasta definitie, dreptul se confunda si cu
religia, si cu morala.
Apoi, printr-un text al marelui juristconsult Ulpian, ni s-a transmis principiile
fundamentale ale dreptului. Potrivit lui Ulpian, „iuris praecepta sunt haec:
honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere” = principiile
dreptului sunt acestea: a trai in mod onorabil, a nu vatama pe altul, a da fiecaruia
ce este al sau. De data aceasta, dreptul se confunda cu morala.
Marele juristconsult Celsus ne-a transmis o definitie a dreptului. Potrivit lui
Celsus, „ius est ars boni et aequi” = dreptul este arta binelui si a echitabilului. Si
de data aceasta, dreptul se confunda cu morala, intrucat conceptul de bine tine
de domeniul moralei, iar conceptul de echitate avea la romani doua sensuri: un
sens moral si un sens juridic.
Faptul ca in unele texte juridice clasice exista confuzia dintre drept, religie si
morala, in practica isi are explicatia sa. In primul rand, romanii au fost un popor
profund conservator, traditionalist, un popor care nu a renuntat niciodata la
valorile sale traditionale, chiar daca acele valori erau depasite de noile realitati.
In al doilea rand, romanii au avut un ascutit simt practic, iar aceasta trasatura s-a
oglindit si in cercetarea fenomenului juridic, caci juristconsultii romani nu-si
incepeau lectiile cu unele consideratii teoretice, ci cu expunerea unor cazuri
practice = spete, pe care le analizau impreuna cu discipolii lor si constatau ca
intre acele spete exista elemente comune pe baza carora formulau principii de
drept care se aplicau in practica instantelor judecatoresti. Si in al treilea rand,
neavand mania teoretizarii, romanii au formulat putine definitii, si acelea
preluate de la greci, iar vechii greci n-au facut distinctie intre drept si morala.
Dimpotriva, vechii greci considerau ca dreptul este o componenta a moralei
(definitiile nu se confunda cu principiile juridice, deoarece definitiile sunt de
domeniul teoriei, iar principiile de domeniul practicii).
Practica juridica romana a creat concepte, categorii, principii si institutii care s-
au dovedit instrumente ideale ale gandirii juridice. Si de aceea, ele au fost
preluate si aplicate cu deplin succes, atat in Evul Mediu, cat si in Epoca
Moderna. Acest fenomen a fost posibil deoarece romanistii s-au ocupat foarte
serios de reconstituirea tezaurului gandirii juridice romane. Astfel, in secolul VII
d. Hr., la Ravena, s-a fondat prima scoala de drept roman, care si-a propus sa
cerceteze si sa reconstituie valorile juridice romane. In secolul X, in orasul
Padia, s-a fondat o scoala de drept similara. Insa, lucrarile elaborate de
profesorii acestor scoli s-au pierdut, astfel incat noi le recunoastem numai din
izvoare indirecte.
Lucrarile redactate de profesorii acelor scoli nu au putut avea un nivel stiintific
remarcabil intrucat, in mod sigur, profesorii acelor scoli nu au cunoscut
digestele imp. Justinian (digestele lui Justinian sunt o culegere de fragmente din
lucrarile juristconsultilor clasici, lucrari care s-au pierdut, pe cand digestele s-au
pastrat, astfel incat, pe baza digestelor, noi, modernii, am putut reconstitui
lucrarile juristconsultilor clasici). In sec. XI, la Bologna, s-a fondat scoala
glosatorilor, glosatori care s-au condus in cercetarile lor dupa metoda exegetica,
in sensul ca i-au comentat, au explicat de asa maniera textele juridice romane
incat acele texte sa poata fi intelese si de persoanele care nu aveau pregatire de
specialitate, iar acele comentarii erau denumite glose. Dar acele glose nu s-au
aplicat in practica instantelor judecatoresti, astfel incat scoala glosatorilor nu a
avut o finalitate practica. Cel mai valoros reprezentant al acestei scoli a fost
profesorul Alcusius, care a scris „Marea Glosa a lui Alcusius”. Ea cuprinde
peste 96.000 glose. In sec. XIV, tot la Bologna, profesorul Bartolus a fondat
scoala postglosatorilor. Postglosatorii au aplicat metoda dogmatica, intrucat ei
nu au cercetat nemijlocit textele juridice romane, ci au cercetat glosele cu scopul
de a extrage din acele glose principii juridice care sa fie aplicate in practica
instantelor judecatoresti, astfel incat scoala postglosatorilor a avut o finalitate
practica, iar principiile formulate de postglosatori s-au aplicat nu numai in Italia,
ci in intreaga Europa de Apus, mai cu seama in Germania, deoarece, in sec. XV,
germanii au renuntat la dreptul lor national si le-au preluat principiile formulate
de postglosatori, le-au adaptat si le-au aplicat la realitatile din Germania
medievala. Pe aceasta cale, in secolul XVI, in Germania s-a format un nou
sistem de drept, denumit uzus modernus pandectarum/uzus odiernum
pandectarum = dreptul modern al pandectelor/dreptul de astazi al pandectelor
(grecii desemnau digestele imp. Justinian prin cuvantul pandecte).
In sec. XVI, in Franta, profesorul Alciat a fondat scoala istorica a dreptului
roman. Aparitia acestei scoli a marcat o inflorire a cercetarilor de drept roman,
intrucat reprezentantii acestei scoli au valorificat, pe langa textele juridice
romane, si cunostinte din alte domenii, cum ar fi istoria, filozofia, mai cu seama
filologia. Cel mai valoros reprezentant al scolii istorice a fost profesorul Jaques
Cujas, care, pentru prima oara, a incercat sa reconstituie lucrarile juristcons.
clasici pe baza digestelor imp. Justinian.
In anul 1802, la universitatea din Hamburg, prof. Savegny a fondat noua scoala
istorica a dreptului roman, scoala care a marcat o noua inflorire a cercetarilor din
drept roman, pentru ca, in conceptia profesorului Savegny, „normele dreptului
sunt eficiente, numai daca sunt exprimate in forma nescrisa a
obiceiurilor/traditiei juridice, nu si in forma legii”, intrucat, in conceptia lui,
numai traditia juridica exprima sufletul national, nu si legea. Ori traditia juridica
germana s-a format pe baza principiilor formulate de postglosatori, astfel incat
intelegerea corecta a traditiei juridice germane era conditionata de cunoasterea
aprofundata a dreptului roman. Si de aceea, cei mai mari romanisti sunt
germanii. De aceea, in a doua jumatate a sec. al XIX-lea, in Germania s-a
remarcat in mod deosebit profesorul Theodor Mommsen, care a scris cea mai
buna istorie a Romei, si care este considerat de toti autorii cel mai mare romanist
al tuturor timpurilor. El s-a condus dupa metoda dialectica, in sensul ca a
cercetat fenomenul juridic roman in stransa relatie cu viata economica, sociala si
politica. La inceputul sec. XX, la Sorbona, s-a remarcat profesorul P. F. Girrad,
autorul unui tratat de drept roman, pe care toti il considera un adevarat model.
De asemenea, el a publicat o colectie a tuturor textelor juridice romane in 6
volume denumite „Colectia Girrard”.
In perioada interbelica, in Italia, s-a remarcat profesorul Pietro Bonfante, care a
publicat cea mai buna editie a operei legislative a imp. Justinian. La noi, la
romani, cercetarea stiintifica in domeniul dreptului roman a inceput odata cu
Titu Maiorescu, care a publicat o lucrare intitulata „In contra scoalei lui
Barnutiu”, prin care a aratat in stilul sau critic ca institutiile juridice romane pot
fi intelese corect numai daca sunt cercetate in stransa legatura cu formele de
organizare pe care le-a cunoscut statul roman in revolutia sa istorica.
La inceputul sec. XIX, cercetarile de drept roman n-au avut caracter stiintific.
Prof. Loginescu, autorul unui tratat deosebit de apreciat, a fost citat in mod
frecvent la Sorbona. In perioada interbelica s-au afirmat la Cluj prof. Ion
Catuneanu, iar la universitatea din Bucuresti s-au remarcat prof. Nicolae
Corodeanu, C-tin Stoicescu, Grigore Dumitrescu, precum si Gh. Dumitriu. Iar
dupa al II-lea Razb. Mond. catedrele de drept roman au fost ilustrate in mod
stralucit la Bucuresti de prof. C-tin Stelian Tomulescu, care a fost membru al
Academiei Constantiniene de Drept Roman de la Perugia, cel mai inalt for
stiintific in domeniul dreptului roman. La Cluj s-a afirmat prof. Vladimir Hanga,
iar la Iasi prof. Mihai Japota
La cursul nostru nu vom studia intregul drept roman, ci numai dreptul privat
roman, deoarece dreptul privat este domeniul in care romanii au dat in inreaga
masura a spiritului lor creator. Dreptul privat este domeniul care a creat
conceptele si principiile preluate in sist. moderne de drept in forma pura.

Curs 2
Vechii romani aveau reprezentarea distinctiei dintre dreptul public si dreptul
privat. Dar nu au teoretizat aceasta distinctie. Abia la sfarsitul sec. II d. Hr.,
juristconsultul Ulpian a definit criteriul pe baza caruia putem distinge intre
dreptul public si dreptul privat. Potrivit lui Ulpian, „publicum jus est quot ad
statum rei romanae spectat privatum quod ad singulorum utilitataem” = dreptul
public este acela care se refera la organizarea statului roman, iar dreptul privat
este acela care se refera la interesele fiecaruia.
Insa, aceasta definitie este criticabila, nu este stiintifica, deoarece, in conceptia
lui Ulpian, exista norme juridice care reglementeaza interese generale ale
societatii, alaturi de alte norme juridice care reglementeaza interese individuale.
In realitate, toate normele dreptului reglementeaza interese generale ale
societatii.
Si de aceea, criteriul de distinctie intre dreptul public si dreptul privat este altul,
si anume criteriul sferei de reglementare juridica. Intrucat normele dreptului
public reglementeaza anumite categorii de relatii sociale, iar normele dreptului
privat reglementeaza alte categorii de relatii sociale.
Astfel, normele dreptului public reglementeaza relatiile sociale care se formeaza
in legatura cu org. Statului, precum si relatiile dintre stat si cetateni; pe cand,
normele dreptului privat reglementeaza statutul juridic al persoanelor, relatiile
dintre persoane cu un continut patrimonial (este patrimonial tot ceea ce poate fi
apreciat in bani), precum si relatiile care se formeaza intre persoane cu ocazia
judecarii proceselor private (sunt private acele procese care au un obiect
patrimonial).
Prin urmare, dreptul privat roman cuprinde ansamblul normelor juridice
instituite sau sanctionate de statul roman, norme care reglementeaza statutul
juridic al persoanelor, relatiile dintre persoane cu un continut patrimonial,
precum si relatiile care iau nastere intre persoane cu ocazia judecarii proceselor
private.
Cursul cuprinde 3 parti:
1. Izvoarele dreptului privat roman
2. Procedura civila romana
3. Dreptul civil roman
La partea 1 vom cerceta formele de exprimare a normelor dreptului privat
roman, care sunt denumite izvoare si care sunt in numar de 6: obiceiul, legea,
edictele magistratilor, jurisprudenta, senatusconsultele si constitutiunile
imperiale.
La partea 2 vom cerceta acele norme juridice care reglementeaza desfasurarea
proceselor private, in cadrul celor 3 sisteme procedurale, pe care le-au creat
romanii, procedura legisactiunilor, procedura formulara, procedura
extraordinara.
La partea 3 vom studia persoanele, bunurile, succesiunile si obligatiunile. La
materia persoanelor vom cerceta conditia juridica a diverselor categorii de
persoane, organizarea familiei romane si procedeele juridice pe care le-au creat
romanii in vedera protejarii incapabililor de fapt. La materia bunurilor vom
studia cele 3 titluri juridice, prin care persoanele exercita stapanirea asupra
lucrurilor, si anume: posesiunea, detentiunea, si proprietatea. La materia
succesiunilor vom studia normele juridice care reglementeaza transmiterea
patrimoniului de la defunct catre mostenitorii sai, in cadrul celor 3 sisteme
succesorale: succesiunea legala, succesiunea testamentara si succesiunea deferita
contra testamentului. Materia obligatiilor este una speciala, deoarece obligatiile
sunt oglinda juridica a economiei de schimb, iar economia de schimb roman a
cunoscut o dezvoltare fara precedent, si in al II-lea rand, procedeele juridice pe
care le-au creat romanii in materia obligatiilor au fost preluate in sistemele
moderne de drept fara modificari, in forma pura. La randul ei, materia
obligatiilor cuprinde 2 parti: partea generala/teoria generala a obligatiilor si
partea speciala/izvoarele obligatiilor.
La partea generala vom studia acele reguli care sunt comune pentru toate
izvoarele de obligatii. La partea speciala vom studia fiecare izvor de obligatii in
parte, cu elementele si cu efectele sale specifice.

Importanta dreptului privat roman

Problema importantei dreptului privat roman s-a pus inca din epoca Renasterii,
deoarece dreptul privat roman a supravietuit societatii care l-a creat si s-a
aplicat, atat in Evul Mediu, cat si in societatea moderna, spre deosebire de
celelalte sisteme de drept ale antichitatii, care n-au supravietuit, ci au ramas
simple documente arheologice si nu prezinta o importanta istorica, ci numai o
importanta de ordin cultural.
Fenomenul de exceptionala vitalitate a dreptului privat roman a fost explicat de
cercetatori, fie prin factori de natura subiectiva, fie prin factori de natura
obiectiva. Cert este ca dreptul privat roman reprezinta expresia juridica generala
si abstracta a relatiilor dintr-o societate care se intemeiaza pe proprietatea privata
si pe economia de schimb, astfel incat orice societate care cunoaste proprietatea
privata si economia de schimb, gaseste gata elaborate in dreptul privat roman
toate procedeele juridice necesare in vederea reglementarii relatiilor din acea
societate.
In al doilea rand, societatea este un ansamblu organizat. Societatea este un
sistem format din mai multe componente, intre care si componenta juridica. Iar
componentele sistemului social se afla intr-o relatie de interconditionare. Iar
evolutia dreptului privat roman ne ofera prilejul sa urmarim dialectica relatiilor
dintre componenta juridica si celelalte componente ale sistemului social.
In al treilea rand, pentru prima oara in istoria lumii, romanii au creat un sistem
de concepte rezervat exprimarii ideilor juridice. Acest sistem de concepte este
denumit limbajul dreptului, alfabetul dreptului sau terminologia juridica. Pe
aceasta cale, romanii au creat un criteriu de ordin lingvistic, pe baza caruia
putem distinge intre ideile juridice si ideile fara caracter juridic. Pe cand
celelalte popoare ale lumii antice, inclusiv grecii, nu au fost in masura sa creeze
un asemenea limbaj, si au exprimat toate categoriile de norme sociale prin
aceeasi terminologie. Iar consecinta a fost ca acele popoare n-au putut face
distinctie intre normele dreptului, religioase si morale.
Pentru romani, dreptul privat roman prezinta o importanta aparte, deoarece
dreptul romanesc s-a format si a evoluat sub influenta dreptului privat roman. Iar
in cadrul acestei evolutii distingem 3 momente principale:
1. Momentul formarii legii tarii pe fondul juridic daco-roman
2. Momentul elaborarii legiuirilor feudale romanesti
3. Momentul elaborarii operei legislative a lui Al. I. Cuza

Momentul 1. In Dacia Traiana s-a realizat un proces de impletire pana la

contopire, intre dreptul geto-dac si dreptul privat roman. Din aceasta impletire a
rezultat un nou sistem de drept, un sistem de drept original, pe care il denumim
daco-roman, sistem in care institutiile dreptului privat roman au dobandit noi
functii si noi finalitati. Iar dupa sute de ani, in epoca feudalismului timpuriu, pe
acel fond juridic daco-roman, s-a format legea tarii/dreptul feudal romanesc
nescris/obiceiul pamantului. Facand cercetari comparative intre institutiile legii
tarii si institutiile dreptului privat roman, istoricii dreptului au constatat ca intre
institutiile legii tarii si institutiile dreptului privat roman exista o serie de
elemente comune; fenomen care se explica prin faptul ca institutiile juridice
romane au ajuns in legea tarii prin intermediul dreptului daco-roman.
Momentul 2. In epoca feudalismului dezvoltat s-au elaborat legiuirile noastre
feudale/dreptul feudal scris/pravile. Toate acele pravile s-au inspirat din dreptul
bizantin, iar dreptul bizantin nu este altceva decat dreptul roman din epoca lui
Justinian, adaptat la realitatile din societatea feudala bizantina. Si de aceea,
cercetatorii spun ca pravilele noastre au preluat institutiile juridice romane, nu
pe cale directa, ci prin filiera bizantina.
Momentul 3. In vremea lui Al. I. Cuza, s-a elaborat sistemul de drept romanesc
modern, s-au elaborat codurile moderne, dintre care cel mai important este codul
civil, cod care a fost elaborat prin preluarea institutiilor juridice romane in forma
pura.
Diviziunile dreptului privat roman

Asa cum dreptul roman, in ansamblul sau, se divide in drept public si privat, la
randul lui, dreptul privat roman cuprinde 3 ramuri distincte:
1. Dreptul civil/jus civilae
2. Dreptul gintilor/jus gentium
3. Dreptul natural/jus naturae
Conceptul de drept civil are in textele juridice romane 3 sensuri:
a) Primul sens este cel mai vechi; dreptul civil cuprinde normele juridice
care reglementeaza relatiile dintre cetatenii romani; si, intrucat cetatenii
romani erau denumiti chiriti, dreptul civil mai era denumit si drept
chiritar/dreptul chiritilor. Insa, incheierea actelor juridice, in conformitate
cu cerintele dreptului civil, presupunea respectarea unei conditii, unei
forme solemne, extrem de complicate, iar formalismul rigid al actelor de
drept civil se explica prin faptul ca, la origine, romanii nu aveau
experienta vietii juridice. Si de aceea, s-a conditionat incheierea actelor
juridice de respectarea formelor solemne, pentru ca cetatenii sa isi dea
seama, sa inteleaga, sa stie ca actele juridice genereaza efecte foarte
grave.
In al doilea rand, romanii au conditionat incheierea actelor de drept civil
de respectarea unei norme solemne pentru ca necetatenii sa nu aiba acces
la actele de drept civil. Dar, la origine, nu erau posibile relatii juridice
intre cetateni romani si straini, pentru ca, la acea epoca, se aplica
principiul conform caruia orice strain venit la Roma devenea sclav. Cu
timpul, insa, o data cu dezvoltarea comertului, romanii au inceput sa-i
tolereze pe straini, mai intai in calitate de oaspeti si clienti, daca se puneau
sub protectia unor cetateni romani, iar incepand din sec. III i. Hr.
locuitorii cetatilor care aveau tratate de alianta cu romanii puteau veni la
Roma fara a cadea in sclavie, si erau denumiti peregrini. Din acel
moment, relatiile juridice dintre cetateni si straini/peregrini au devenit
posibile si s-au practicat. Dar ele nu erau reglementate prin dispozitiile
dreptului civil, ci prin dispozitiile dreptului gintilor.
b) In al doilea sens, dreptul civil se confunda cu jurisprudenta.
c) In al treilea sens, dreptul civil se confunda cu intregul drept privat, cu
exceptia dreptului pretorian, care a fost creat de magistratii denumiti
pretori, prin utilizarea unor mijloace procedurale.
Conceptul de drept al gintilor avea 3 sensuri:
a) Primul sens, dreptul gintilor cuprinde ansamblul normelor juridice care
reglementeaza relatiile dintre cetateni si peregrini. Si, intrucat dreptul
gintilor s-a format in legatura cu activitatea comerciala, actele de drept a
gintilor nu presupuneau respectarea unor forme solemne, ci se incheiau,
de regula, prin simpla manifestare de vointa a partilor.
b) In al doilea sens, dreptul ginitilor cuprinde acele norme juridice care
reglementeaza relatiile dintre statele-cetati ale antichitatii.
c) In al treilea sens, dreptul gintilor se confunda cu dreptul natural, caci, in
conceptia unor jurisconsulti clasici, exista „anumite norme de drept privat
cu aplicatiune universala” = norme de drept privat care se aplica la toate
popoarele si in toate timpurile, si care sunt cuprinse in sfera dreptului
natural.

Curs 3
Scurt istoric (istoria sociala si politica a Romei)
Istoria Romei se periodizeaza in 2 epoci: Epoca Prestatala/Gentilica & Epoca
Statala.
Epoca prestatala a durat de la jumatatea sec. VIII i. Hr. pana la jumatatea sec. VI
i. Hr., iar Epoca statala de la jumatatea sec. VI i. Hr. pana la 565 d. Hr. (moartea
lui Justinian).
Insa, in legatura cu istoria veche a Romei, trebuie sa retinem ca istoriografia
romana a inceput abia in sec. III i. Hr., astfel incat toate informatiile pe care le
detinem in legatura cu evenimentele anterioare sec. III ne-au parvenit fie prin
izvoare indirecte, fie prin traditie si legenda. Si de aceea toate acele informatii
nu sunt sigure. Potrivit acestor informatii nesigure, cetatea Roma s-ar fi fondat
in anul 753 i. Hr. de catre 3 triburi, denumite triburi fondatoare, formate din
sabini, latini si trusci.
Membrii celor 3 triburi fondatoare, precum si urmasii lor, erau denumiti
patricieni. Alaturi de patricieni, in Roma Prestatala traiau si plebeii, care
proveneau, in principali, dintre autohtoni (localnici). Insa, conducerea cetatii era
exercitata numai de patricieni prin 3 organisme de conducere sociala fara
caracter statal. Ele sunt: comitia curiata, regele si senatul. Comitia curiata era
adunarea patricienilor, organizata din 3 triburi, 30 curii si 300 ginti. Si, intrucat
fiecare dintre curii dispunea de un vot, aceasta adunare a fost denumit Curitia
curiata, care adopta toate hotararile cu privire la conducerea societatii. Regele
era ales de comitia curiata si exercita atributiuni de ordin religios si de ordin
militar. Iar senatul era un sat al batrnilor si era format din sefii gintilor (300
membri).
Intrucat plebeii n-aveau acces la conducerea societatii, intre patricieni si plebei
s-a declansat un conflict, care s-a adancit tot mai mult si s-a finalizat cu fondarea
statului roman.
Deoarece, pe la sec. VI i. Hr., in dorinta de a solutiona acest conflict, regele
Sergius Tulius a inititat 2 reforme, prin care a pus bazele statului roman. Este
vorba de o reforma sociala si despre o reforma administrativa. In virtutea
reformei sociale, Sergius Tulius a impartit intreaga populatie a Romei in 5
categorii sociale, pe criteriul averii. La randul lor, categoriile sociale au fost
impartite in centurii (formatiuni de lupta + unitati de vot).
Chiar centuriile nu aveau un numar egal de membri. Astfel, centuriile din prima
categorie sociala numarau cateva zeci de membri. Pe cand centuriile din
urmatoarele categorii sociale numarau sute de membri. Si astfel a fost posibil ca
prima categorie sociala, desi minoritara in cetate, sa detina majoritatea
centuriilor. Si de aceea, politologii spun ca, in momentul fondarii sale, statul
roman s-a bazat pe un regim politic de aristocratie. Aceasta adunare a fost
denumita comitia centuriata.
Iar prin reforma administrativa, Sergius Tulius a impartit teritoriul Romei in
unitati administrative teritoriale denumite triburi (cartiere). In total, el a creat 4
triburi urbane si 17 triburi rurale. Din acel moment, in cazul Romei, au fost
intrunite cele 2 criterii, pe baza carora putem distinge intre societatea gentilica si
societatea organizata in stat.
Este vorba despre criteriul stratificarii sociale, introdusa prin reforma sociala, si
despre criteriul teritorial, introdus prin reforma administrativa. In virtutea
criteriului teritorial, apartenenta individului la comunitate nu se mai face in
functie de rudenia de sange, ci in functie de teritoriul locuit.
In revolutia sa istorica, statul roman a cunoscut 3 forme de organizare:
 Regalitatea
 Republica
 Imperiul
Epoca regalitatii in forma statala a durat de la jumatatea sec. VI i. Hr. pana la
509 i. Hr. Epoca republicii a durat de la 509 i. Hr. pana la 27 i. Hr. Iar imperiul a
evoulat in doua faze: principatul si dominatul.
Epoca principatului a durat de la 27 i. Hr. pana la 284 d. Hr. Iar dominatul de la
284 pana la moartea lui Justinian – 565.
In epoca regalitatii, pe plan social a continuat sa se manifeste conflictul dintre
patricieni si plebei, datorita discriminarilor la care erau supusi plebeii pe plan
politic, pe plan juridic si pe plan economic. Inegalitatea pe plan politic decurgea
prin faptul ca, desi plebeii au dobandit accesul la lucrarile comitiei centuriata, ei
nu aveau acces si la comitia curiata – ramasa rezervata patricienilor. Pe plan
juridic, inegalitatea decurgea prin faptul ca, la acea epoca, normele dreptului
erau exprimate numai in forma nescrisa a obiceiurilor juridice. Iar obiceiurile
juridice nu erau cunoscute de popor, ci erau tinute in secret de catre pontifi. Dar
pontifii erau alesi numai dintre patricieni. Si daca se declansa un conflict, un
litigiu intre un patrician si un plebeu, partile litigiului se adresau pontifilor
pentru a intreba care este reglementarea juridica in cazul respectiv. Iar pontifii
erau suspectati ca dau raspunsuri partinitoare (favorabile patricienilor). Si de
aceea, plebeii au cerut ca obiceiurile sa fie codificate si afisate. Iar pe plan
economic, inegalitatea decurgea prin faptul ca pamanturile cucerite de la
dusmani treceau in proprietatea statului, cu titlul de ager publicus. Iar statul
atribuia spre folosinta acele terenuri numai patricienilor.
Totodata, pe plan social, a aparut si sclavia, dar intr-o forma domestica, intrucat
sclavii erau putini si erau tratati ca membri inferiori ai familiei romane. Pe plan
politic, in epoca regalitatii, societatea era condusa de adunarile poporului, de
rege si de senat. Adunarile poporului erau 2: comitia centuriata si comitia
curiata. Cele mai importante atributii administrative si judiciare erau exercitate
de comitia centuriata. Pe cand comitia curiata exercita unele atributiuni in
domeniile religios si privat. Regele a devenit sef al statului si exercita atributiuni
judiciare, administrative si militare. Senatul Romei a devenit si el un organism al
statului, insa hotararile sale nu erau obligatorii pentru rege, ci consultative.
In 509, dupa alungarea ultimului rege, s-a proclamat republica. In legatura cu
epoca republicii, trebuie avut in vedere faptul ca in 509, Roma era o cetate
oarecare. Iar la sfarsitul republicii, Roma a devenit capitala celui mai puternic
stat al antichitatii. Iar Marea Mediterana devenise un lac roman. Aceasta
evolutie a fost posibila, in primul rand, datorita spiritului expansionist al
romanilor, si in al doilea rand, datorita exceptionalei capacitati organizatorice.
In epoca republicii, pe plan social, conflictul dintre patricieni si plebei a
continuat, dar, in urma protestelor repetate ale plebeilor, si in urma concesiilor
pe care le-au facut patricienii, in sec. III i. Hr., cele doua categorii sociale s-au
nivelat, in sensul ca nu mai dispunem de criterii sigure pentru a distinge intre
patricieni si plebei. Insa, odata cu dezvoltarea economiei de schimb, au aparut
noi categorii sociale: nobilii si cavalerii.
Nobilii erau inaltii magistrati, notari, precum si urmasii lor. Si, intrucat detineau
parghiile puterii politice, ei se pronuntau pentru consolidarea republicii. Pe cand
cavalerii erau denumiti oameni noi, care se imbogatisera odata cu inflorirea
economiei de schimb, si se pronuntau pentru instaurarea unui stat centralizat,
afirmand ca numai un stat puternic, centralizat, poate asigura ordinea, fara de
care comertul nu se poate desfasura in bune conditii.
Totodata, au aparut proletarii. Cuvantul proletar vine de la proles=copil.
Intrucat proletarii erau oameni saraci. Acesti proletari traiau pe seama statului.
Insa proletarii erau cetateni romani, si aveau drept de vot. Iar voturile lor puteau
fi cumparate. Si de aceea, Cezar a atras atentia ca, datorita masei parazitare a
proletarilor, care poate fi manevrata, republica romana devenise o simpla forma,
o forma goala de continut.
Totodata, in epoca republicii, sclavia a devenit clasica, in sensul ca viata
economica, productia, se baza, in principal, pe munca sclavilor.
Pe plan politic, republica romana era condusa de adunarile poporului, de senat si
de magistrati. Adunarile poporului au fost in numar de 4: comitia curiata,
comitia centuriata, concilium plebis si comitia tributa.
Primele doua comitii erau mostenite din epoca anterioara. Concilium plebis era
adunarea plebeilor, si adopta hotarari = plebiscite, care, initial, erau obligatorii
numai pentru plebei. Cu timpul, insa, plebiscitele au devenit obligatorii si pentru
patricieni. Si de aceea patricienii au inceput sa participe si ei la lucrarile adunarii
plebeilor. Si astfel, concilium plebis s-a transformat in comitia tributa, o adunare
la lucrarile careia participau toti cetatenii romani organizati pe triburi.
Senatul a devenit principalul factor de echilibru in statul roman, intrucat senatul
administra provinciile, tezaurul public, coordona politica externa a statului
roman si supraveghea respectarea traditiilor si moravurilor poporului roman.
Magistratii erau inalti demnitari ai statului, si exercitau atributiuni
administrative, judiciare si militare. Ei erau alesi de popor, de regula, pe termen
de 1 an, dar nu erau remunerati pentru activitatea lor. Totodata, magistraturile
erau colegiale, in sensul ca aceleasi atributii erau exercitate de cel putin 2
magistrati. Nu erau organizate ierarhic. Dimpotriva, prin competentele lor,
magistratii se supravegheau/cenzurau reciproc. Totusi, unii magistrati se
bucurau de imperium, iar altii se bucurau de potestas.
Cuvantul imperium desemneaza dreptul de comanda, si consta in posibilitatea
magistratului de a convoca poporul in adunari si de a conduce legiunile romane.
De imperium se bucurau consulii, pretorii si dictatorii.
Cuvantul potestas desemneaza dreptul de a administra. De potestas se bucurau
tribunii plebei, cenzorii, cvestorii si edilii.
Magistraturile republicane nu au aparut in acelasi timp, ci intr-o anumita ordine.
Astfel, dupa alungarea ultimului rege, poporul a ales 2 consuli care au preluat
toate atributiile laice ale fostilor regi, incat, aparent, ei detineau intreaga putere.
Dar, in fapt, dupa expirarea magistraturii, ei deveneau simpli particulari, si
puteau fi judecati de popor pentru eventualele abuzuri comise, chiar condamnati
la moarte.
In anul 494, plebeii au dobandit dreptul de a alege 5 tribuni ai plebei, care aveau
dreptul de veto/ius inter cesionis, in virtutea careia puteau anula orice act juridic
de natura sa afectese interesele plebeilor.
In anul 443 a aparut cenzura. Initial, cenzorii organizau recensamantul
persoanelor si bunurilor, in vederea stabilirii impozitelor si supravegheau
impreuna cu senatul respectarea traditiilor si moravurilor poporului roman. Iar
mai tarziu, ei au preluat de la consuli dreptul de a-i numi si de a-i revoca pe
senatori.
In anul 377 au aparut pretorii, care exercitau cele mai importante atributii de
ordin judiciar, intrucat ei erau aceia care organizau judecarea proceselor private,
ocazie cu care, daca se convingeau ca pretentiile reclamantului sunt legitime, ii
dadea posibilitatea sa-si valorifice acele pretentii pe cale judiciara (prin
intermediul unui proces), chiar daca acele pretentii nu erau recunoscute prin
textele din legi, ori o pretentie care este valorificata pe cale judiciara, dobandeste
valoarea de drept subiectiv, ceea ce inseamna ca pretorii puteau sanctiona noi
drepturi subiective, cu ocazia organizarii procesului. Si astfel extindeau pe cale
procedurala sfera de reglementare juridica.
Initial, pretorii organizau numai procesele dintre cetateni, si erau denumiti
pretori urbani. Dupa 442, au aparut pretorii peregrini – judecau procesele dintre
cetateni si peregrini. Cvestorii organizau strangerea impozitelor statului si
administrau arhivele statului. Edilii asigurau aprovizionarea Romei si organizau
numai procesele declansate in legatura cu actele juridice incheiate in targuri. Iar
dictatura a fost o magistratura cu caracter exceptional, deoarece, in vremuri de
mare primejdie, romanii suspendau toate magistraturile si alegeau un dictator pe
termen de 6 luni, care exercita intreaga putere a statului. Iar daca pericolul nu
era indepartat, dictatorul putea fi ales pe inca 6 luni.
Curs 4

Catre sfarsitul republicii, in conditiile razboaielor civile, Caius Iulius Caesar a

incercat sa instaureze in mod fatis despotia de tip oriental. Dar tentativa n-a
reusit. De aceea, nepotul sau (si fiul adoptiv), Octavian, a initiat o serie de
reforme prin care, sub aparenta ca vechile magistraturi functioneaza, a
concentrat in mainile sale intreaga putere, in fapt. In acest scop, el a determinat
senatul sa il aleaga consul si tribun pe viata. Totodata, el a fost proclamat
princeps, precum si imperator Caesar Augustus.
Imperator = comandant glorios al legiunilor romane
Caesar = urmas demn al lui Caius Iulius Caesar
Augustus = sfant, demn de a fi venerat
Aceasta organizare statala a fost denumita principat. Si a durat de la 27 i. Hr.
pana la 284 d. Hr. In epoca principatului, pe plan social, s-a adancit si mai mult
prapastia dintre bogati si saraci. In documentele vremii, cei bogati erau denumiti
honesiones (cei mai onorabili), iar saracii humiliores (cei mai umili). Totodata, a
inceput sa se manifeste primele semne ale decaderii sclavagismului, intrucat
munca sclavilor devenise nerentabila. Astfel incat a aparut o noua categorie
sociala, numita colonii. Initial, colonii erau oameni liberi care luau in arenda
anumite terenuri, de la mari proprietari funciari. Iar obligatiile lor fata de
proprietari se stabileau printr-un contract. Si, intrucat isi asuma obligatiile prin
contract, au fost denumiti coloni voluntari.
Incepand din sec. II au aparut si colonii siliti, caci unii prizonieri de razboi nu
mai erau transformati in sclavi (ca pana atunci), ci in coloni fara voia lor.
Incepand din sec. III au aparut colonii servi, care erau legati de pamant si puteau
fi vanduti odata cu domeniul de care erau legati. Din punct de vedere politic, in
vremea principatului, societatea romana era condusa de principe, senat si
magistrati. Principele era, in sens formal, un magistrat. In fapt, putea conduce
un stat autocrat. Si atributiile senatului au sporit formal, intrucat hotararile
senatului = senatusconsulte au dobandit putere de lege. Dar, in realitate, senatul
era o simpla anexa a politicii imperiale. Vechile magistraturi republicane s-au
pastrat, dar, cu timpul, atributiile lor s-au restrans, iar in paralel, au fost create
noi magistraturi subordonate.
In anul 284 s-a instaurat dominatul. In epoca dominatului, asistam la decaderea
generala a societatii romane. In noile conditii, marii proprietari funciari =
potentiores (cei mai puternici) exercitau pe domeniile lor o parte din functiile
statului, intrucat aveau armate proprii, un aparat administrativ propriu si judecau
procesele pe domeniile lor. Totodata, au aparut castele, care erau categorii
sociale inchise si ereditare, organizate pe criterii profesionale, etnice sau
religioase. Sclavia a ajuns in ultimul stadiu al decaderii, iar activitatea
economica se baza, in principal, pe munca depusa de colonii servi. Pe plan
politic, imparatul a devenit dominus et deus (stapan si zeu; dupa edictul de la
Milan – 313 = religia crestina este tolerata, alaturi de alte religii). Dar, in
realitate, statul era condus de un consiliu restrans (6-7 persoane), denumit
consistorium pecepis, in subordinea caruia se afla un urias aparat de stat
birocratizat si militarizat. Senatul Romei a decazut la nivelul senatelor
municipale, iar vechile magistraturi au devenit simple functii decorative. Pe
planul structurii sale, dupa anul 395, Statul Roman a fost impartit definitiv in
Imperiul Roman de Apus si Imperiul Roman de Rasarit.
Imperiul Roman de Apus a supravietuit pana la 476, iar cel de Rasarit pana la
565, cand s-a transformat in Imperiul Bizantin, ceea ce inseamna ca, pe plan
economic, relatiile de tip sclavagist au fost inlocuite cu relatii de tip feudal, iar
pe plan cultural, limba latina a fost inlocuita cu limba greaca. Paralel cu istoria
statului roman, s-a desfasurat si istoria dreptului roman, care este periodizata in
3 mari epoci:
1. Epoca veche
2. Epoca clasica
3. Epoca postclasica
Epoca veche a durat de la fondarea statului roman pana la fondarea
principatului. Prin urmare, epocii vechi ii corespund pe plan statal regalitatea si
republica.
Epoca clasica a durat de la 27 i. Hr. pana la 284 d. Hr. si ii corespunde pe plan
statal principatul.
Epoca postclasica a durat de la 284 pana la 395 si ii corespunde epoca
dominatului.
Insa, aceasta periodizare are un caracter oarecum artificial, didactic, deoarece
institutiile juridice romane nu pot fi integrate mecanic in una din cele trei epoci,
caci, in realitate, aproape toate institutiile juridice romane au aparut in epoca
veche, au ajuns la apogeu in epoca clasica si au decazut in epoca postclasica.
Si de aceea, in expunerea materiei, vom pune accentul pe fizionomia
institutiilor juridice din epoca clasica.

Partea I. Izvoarele dreptului privat roman

Conceptul de izvor al dreptului este utilizat in doctrina cu 3 sensuri:

a) Primul sens – izvoarele dreptului desemneaza totalitatea conditiilor
materiale de existenta care determina un anumit tip de reglementare
juridica. Iar aceste conditii materiale de existenta sunt denumite izvoare
de drept in sens material.
b) Al II-lea sens – izvoarele dreptului desemneaza sursele de cunoastere sau
documentele pe baza carora putem reconstitui fizionomia unor institutii
juridice.
c) Al III-lea sens – izvoarele dreptului desemneaza totalitatea procedeelor
prin intermediul carora normele sociale devin obligatorii si se transforma
in norme de drept. en
Toate aceste procedee = forme de exprimare a dreptului/izvoare de drept in
sens formal.
In epoca veche, izvoarele formale ale dreptului roman au fost obiceiul, legea,
edictele magistratilor si jurisprudenta.
In epoca clasica, la aceste 4 izvoare s-au adaugat senatusconsultele si
constitutiunile imperiale.
In epoca postclasica, izvoarele formale ale dreptului roman au fost obiceiul si
costitutiunile imperiale.
Cel mai vechi izvor al dreptului roman este obiceiul, pe care romanii il
denumeau mos maiorum = obiceiul mostenit din batrani. Obiceiurile se
formeaza repetarea unor comportari. Initial, in epoca gentilica, obiceiurile
erau nejuridice, nu erau obligatorii, pentru ca nu exista statul care sa le
impunca prin forta sa de constrangere. De altfel, in epoca prestatala, nu exista
stratificare sociala. Si de aceea, toti membrii societatii aveau aceleasi
interese, iar obiceiurile erau respectate de buna voie. Dar, in perioada de
tranzitie catre societatea organizata in stat, anumite obiceiuri, acelea care
erau convenabile si utile celor ce detineau puterea in stat, au fost sanctionate
de stat in sensul ca au devenit obligatorii si s-au transformat in obiceiuri
juridice.
Multa vreme, pana in sec. V i. Hr., obiceiul juridic a fost unicul izvor de
drept. Pe de alta parte, obiceiurile nu erau cunoscute de popor, ci erau tinute
in secret de pontifi.
Catre sfarsitul republicii, odata cu dezvoltarea economiei de schimb, unele
obiceiuri au devenit inaplicabile, astfel incat functiile lor au fost preluate de
izvoarele mult mai evoluate, adica de lege, edictele magistratilor si
jurisprudenta. Cu toate acestea, obiceiurile au continuat sa fie izvoare de
drept si in epoca clasica, dovada ca, potrivit lui Salvius Iulianus, „obieciul
exprima vointa intregului popor roman si indeplineste nu doar o functie
creatoare, ci si o functie abrogatoare”. Pe de alta parte, in epoca clasica,
romanii tolerau obiceiurile popoarelor din provincii daca acestea nu veneau
in conflict cu principiile dreptului privat roman.
In epoca postclasica, pe fondul decaderii societatii romane, obiceiul si-a
redobandit importanta, imbogatindu-se cu elemente ale obiceiurilor din
provincii, intrucat romanii tolerau obiceiurile popoarelor din provincii, daca
nu veneau in conflict cu principiile fundamentale ale dreptului roman.
Tot in epoca veche, normele dreptului roman au fost exprimate si prin legi.
Lex Legis – cuvantul lex inseamna ‘conventie’; atunci cand conventia se
incheia intre doua persoane fizice, cuvantul lex era utilizat cu intelesul de
contract. Iar atunci cand conventia se incheia intre magistrati si popor,
cuvantul lex era utilizat cu intelesul de lege ca izvor formal de drept. Intrucat
adoptarea legii romane presupunea incheierea unei conventii intre magistrat
si popor. In vederea incheierii acelei conventii, unul dintre magistrati
convoca poporul intr-una din adunari si prezenta proiectul de lege. Dupa ce
poporul lua la cunostiinta de textul proiectului de lege, acel text era dezbatut
timp de 24 zile in adunari ad-hoc. Iar dupa expirarea termenului, poporul era
convocat din nou pentru a se pronunta asupra proiectului de lege, cu
precizarea ca poporul nu putea aduce amendamente la proiectul de lege; fie
adopta proiectul de lege in bloc, fie il respingea. Daca poporul era de acord
cu textul din proiectul de lege, pronunta cuvinte uti rovas = sa fie asa cum s-a
propus. Iar daca nu era de acord, pronunta cuvantul anti quo = sa fie ca
inainte. Daca legea era votata de popor, textul acelei legi era prezentat in fata
senatului, in vederea ratificarii. Iar daca senatul ratifica legea votata de
popor, ea intra in vigoare.
Legile romane aveau o structura formata din 3 parti:
1) Prescriptio
2) Rogatio
3) Sanctio
In prescriptio se mentionau numele magistratului care a propus proiectul de
lege, adunarea poporului care a votat legea, ordinea in care unitatile de vot si-au
exprimat vointa, precum si locul si data votarii.
In rogatio erau cuprinse dispozitiile legii, reglementarile juridice ale legii, care
erau sistematizate, structurate pe 2-3-4 capitole si pe paragrafe.
In sanctio se precizau ce consecinte vor decurge in ipoteza incalcarii
dispozitiilor din rogatio. Iar in functie de sanctiunea lor, legile romane se
clasificau in 3 categorii:
a) Leges perfectae
b) Leges minus quam perfectae
c) Leges imperfectae
Sanctiunea legilor perfecte se prevedea ca actul juridic incheiat prin incalcarea
dispozitiilor din rogatio este nul – nu isi produce efectele. In sanctiunea legilor
mai putin perfecte se prevedea ca actul juridic incheiat prin incalcarea
dispozitiilor din rogatio este valabil – isi produce efectele, dar autorul acelui act
va fi pedepsit cu plata unei amenzi. In sanctiunea legilor imperfecte se prevedea
ca nu este permisa incalcarea dispozitiilor din rogatio, fara a se mentiona ce
consecinte vor decurge in cazul unei asemenea incalcari.
Cea mai veche si totodata cea mai importanta lege romana este „Legea celor 12
table” sau Lex duodecim tabularum. Aceasta lege a fost adoptata pe fondul
conflictului dintre patricieni si plebei deoarece la origine normele juridice erau
exprimate numai in forma obiceiurilor, iar obiceiurile nu erau cunoscute de
popor, ci erau tinute in secret de catre pontifi. De aceea, plebeii au cerut in
repetate randuri si in mod insistent ca obiceiurile juridice sa fie sistematizate, sa
fie codificate si sa fie afisate in ‘forum’ – piata publica – pentru ca cetatenii sa
cunoasca dispozitiile normelor de drept. Fata de aceste proteste, in anul 451 i.Hr.
patricienii au acceptat sa formeze o comisie formata din 10 barbati care sa
codifice obiceiurile – decemvirii legibus scribundis – cei 10 barbati care sa scrie
dreptul. Comisia a trecut la sistematizarea obiceiurilor si le-a afisat in acelasi an
in forum, pe 10 table de lemn. Dar pebleii au afirmat ca acea codificare nu este
completa, astfel incat dupa 2 ani, s-a format o noua comisie din care faceau parte
si 5 plebei. Noua comisie a facut o sistematizare completa a obiceiurilor si le-a
afisat in forum pe 12 table de bronz. Aceasta lege este in realitate un adevarat
cod, intrucat ea cuprindea intregul drept public si privat de la acea epoca.
Iar in domeniul privat, cele mai importante dispozitii se refera la organizarea
familiei, la proprietate si la succesiuni. Pe cand dispozitiile din materia
obligatiilor sunt putine, deoarece obligatiile sunt oglinda juridica a economiei de
schimb. Ori in sec. V i. Hr. romanii nu cunosteau economia de schimb, incat
legea mentioneaza un singur contract. Multa vreme s-a afirmat in mod gresit ca
Legea celor 12 table nu ar fi originala si ca ea ar fi fost preluata intr-o forma
gata elaborata de la greci. In realitate, legea este profund originala, in primul
rand pentru ca ea oglindeste in mod fidel modul de viata al romanilor din sec. V
i. Hr. In al II-lea rand, s-au facut studii comparative intre textele Legii celor 12
table si Legile lui Solon, si s-a constatat ca exista numai 3 elemente comune,
ceea ce este cu totul nesemnificativ.
Cele 12 table din bronz nu s-au pastrat, ci au fost distruse de gali pe la inceputul
sec. IV d. Hr. Iar dupa alungarea galilor, romanii nu au republicat textul legii, si
nici nu era necesar, intrucat acel text se fixase definitiv in memoria tuturor
cetatenilor romani. In acest sens, Cicero marturiseste ca pe vremea copilariei
sale, elevii erau obligati sa invete pe deasupra textul Legii celor 12 table. Iar
invatarea pe de rost a textului legii, spune Cicero, era carmen necessarium -
lectie obligatorie fara de care nu se putea trece clasa.
De aceea, in epoca moderna s-a pus problema reconstituirii Legii celor 12 table,
reconstituire care s-a facut pe baza fragmentelor din lucrarile juristconsultilor
care au comentat Legea celor 12 table, fragmente care au ajuns pana la noi prin
Digestele lui Justinian. Se pare ca cea mai buna reconstituire a fost facuta de
profesorul Girard.
In sens formal, Legea celor 12 table a fost in vigoare 11 secole, caci n-a fost
abrogata niciodata. Dar in fapt, catre sfarsitul republicii, odata cu dezvoltarea
economiei de schimb, in timpul revolutiei economice, cele mai multe dispozitii
ale legii au devenit inaplicabile. Si de acea, Cicero spunea ca pe vremea sa, in
practica instantelor judecatoresti, locul legii celor 12 table fusese luat de edictul
pretorului.

Curs 5

Edictele magistratilor
Asa cum am mai spus, in Epoca Veche normele de drept privat roman au
fost exprimate si prin edictele magistratilor.
Căci magistratii romani se bucurau de “ius ediceli" sau dreptul de a afisa un
edict la intrarea in functie, prin care aratau cum isi vor exercita atributiunile si ce
procedee juridice vor utiliza, desi in Epoca foarte Veche edictele magistratilor
erau exprimate in forma verbala. Incepand din sec. al III-lea, edictele erau
afisate in Forum pe table de lemn vopsite in alb, care erau denumite “Album”.
Unele edicte erau valabile pe termen de 1 an si erau denumite “Edicta
perpetua"( la singular “Edictum perpetuum"), iar alte edicte mai putin
importante erau valabile cateva zile si erau denumite “Edicta repentina"( la
singular “Edictum repentinum").
Dintre edictele magistratilor cele mai importante erau edictele pretorului,
întrucat pretorul exercita cele mai importante atributiuni de ordin juridic, el
organiza judecarea proceselor private, ocazie cu care, daca se convingea ca
pretentiile reclamantului sunt legitime ii dadea posibilitatea sa-si valorifice acele
pretentii prin proces sau pe cale judiciara. Si astfel, în sistemul pretorian orice
pretentie legitima putea fi valorificata pe cale judiciara.
Pentru a intelege rolul pe care l-a avut pretorul în evolutia dreptului privat
roman, trebuie sa avem în vedere 2 textele juridice. Potrivit primului text,
pretorul nu poate crea drept, iar potrivit celui de-al doilea text, dreptul pretorian
este vocea vie a dreptului civil.
În aparenta cele 2 texte se contrazic, dar in realitate ele se completeaza reciproc,
deoarece afirmatia ca pretorul nu poate crea drept, trebuie înteleasa în sensul ca
el nu poate crea drept civil, dar el poate influenta evolutia dreptului civil prin
utilizarea unor mijloace procedurale. Dovada ca procedeele si institutiile create
de pretor s-au constituit intr-o ramura distincta, denumita drept pretorian, ca o
replica la dreptul civil.
În sens formal, edictul pretorului era valabil pe termen de 1 an, dar in realitate,
anumite dispozitii din edict, acelea care se dovedeau utile, erau preluate si de
pretorii urmatori. Si astfel, prin preluari succesive, anumite dispozitii se fixau
definitiv in corpul edictului, astfel incat, pe vremea lui Cicero, edictul pretorului
era format din 2 parti care erau denumite “Edictum vetus" si “Edictum novum".
În “Edictum vetus" erau cuprinse acele dispozitii care treceau de la un pretor la
altul, iar in “Edictum novum" erau cuprinse noile dispozitii date de fiecare pretor
in parte.
Activitatea creatoare a pretorului a ajuns la apogeu pe vremea lui Cicero,
dar in Epoca Clasica, împaratul Hadrian i-a ordonat marelui jurisconsult Salvius
Iulianus sa codifice edictul pretorului, adica sa-l elaboreze intr-o forma
definitiva, forma pe care pretorii nu o mai puteau modifica. Din acel moment
activitatea creatoare a pretorului a încetat, iar edictul codificat de Salvius
Iulianus a fost denumit “Edictum perpetuum".
Nici “edictum perpetuum” nu s-a pastrat, nu a ajuns pana la noi. Si de
aceea, in Epoca Moderna s-a pus problema reconstituirii sale, reconstituire care
s-a facut pe baza fragmentelor din lucrarile jurisconsultilor, care au comentat
“edictum perpetuum", fragmente are au ajuns pana la noi prin digestele lui
Justinian.
Cea mai buna reconstituire a fost facuta de profesorul german Otto Lenel, prin
lucrarea intitulata “Edictum perpetuum". Potrivit acelei reconstituiri, “Edictum
perpetuum" cuprindea 4 parti:
1. Organizarea proceselor
2. Mijloace procedurale de drept civil
3. Mijloace procedurale de drept pretorian
4. Executarea sentințelor
Fata de faptul ca dreptul pretorian a aparut ca o replica la dreptul civil, s-a
pus problema definirii raportului dintrea dreptul civil si dreptul pretorian, raport
care a fost definit printr-un text din digeste. Portivit acelui text: “Ius praetorium
est quod praetores introduxerunt adiuvandi vel supplendi vel corrigendi iuris
civilis gratia propter utilitatem publicam" => “Dreptul este cel creat de pretori
pentru a veni în ajutor dreptului civil, pentru a îl completa, pentru a îl imbunatati
în conformitate cu binele public".
Din aceasta definitie, rezulta ca pretorul actiona pe 3 cai in vederea influentarii
dreptului civil, pe care le denumim:
1. Adiuvandi iuris civilis gratia
2. Suplendi iuris civilis gratia
3. Corrigendi iuris civilis gratia
În primul caz, pretorul interpreta de asa maniera textele de drept civil, încat sa
extinda spera de aplicare acelor texte si la noile cazuri aplicate in practica.
În al doilea caz, pretorul a completat dispozitiile vechiului drept civil cu noi
dispozitii juridice.
În al treilea caz, atunci cand anumite dispozitii ale dreptului civil erau depasite,
inaplicabile, pretorul le desfiinta, cu precizarea ca pretorul nu putra desfiinta legi
in ansamblul lor.
În Epoca Veche si în Epoca Clasica, distinctia dintre dreptul civil si dreptul
pretorian a fost clara, dar in Epoca Postclasica cele doua ramuri de drept s-au
unificat. Tot in Epoca Veche normele dreptului privat roman au fost exprimate
si prin jurisprudență.
Jurisprudența este stiinta dreptuli creata de jurisconsulti prin interpretarea
textelor din vechile legi.
Jurisconsultii romani erau oameni de stiinta, cercetatori neîntrecuti ai dreptului,
dar ei nu erau functionari publici, nu erau angajati de stat si nu erau retribuiti
pentru activitatea lor, dimpotriva, ei dasfasurau activitati de cercetare stiintifica
din proprie initiativa si pe cont propriu. Însa, activitatea de cercetare a
jurisconsultilor era atata de apreciata, încat Cicero spunea: “Domus iurisconsulti
totilius oracolum civitatis.” => “Casa jurisconsultului este oracolul întregii
cetati".
La origine, in Epoca foarte Veche, jurisprudența a avut un caracter sacral,
religios, deoarece, atunci cand s-a adoptat Legea celor XII Table, nu s-au afisat
toate normele de procedura civila, si anume, nu s-au afisat zilele faste si
formulele solemne ale proceselor.
Zilele faste erau acelea în care se puteau organiza procese, iar in legatura cu
formulele solemne avem in vedere faptul ca în Epoca Veche, fiecarui tip de
proces îi corespundeau anumite formule solemne, formule pe care partile erau
obligate sa le pronunte corect. Si întrucat, zilele faste si formulele solemne ale
proceselor nu erau cunoscute de popor, ci erau tinute in secret de pontifi, de
preoti. Numai pontifii se puteau dedica cercetarii stiintifice in domeniul
dreptului.
Cata vreme jurisprudenta a fost un monopol al pontifilor si a avut un caracter
relogios,ea nu a putut face progrese remarcabile, pentru ca pontifii erau primii
interesati sa mentina confuzia dintre drept si religie
În anul 301 î.Hr, un sclav dezrobit a lui Apius Claudius, pe nume Cneus
Flavius, a divulgat si zilele faste si formulele solemne ale proceselor, afisandu-le
in Forum. Din acel moment, jurisprudenta a devenit laica, în sensul ca orice
persoana se putea dedica cercetarii stiintifice în domeniul dreptului, de vreme ce
toate normele de procedura erau cunoscute de toti cetatenii.
Jurisprudenta laica din Epoca Veche nu a avut caracter stiintific in sensul ca
jurisconsultii nu se preocupau de elaborarea unor principii juridice, ci nu
sistematizau materia cercetatau pe baza principiilor de drept, ci desfasurau o
activitate empirica, o activitate de speta, in sensul ca cercetau anumite cazuri
practice/ spete si ofereau consultatii, sfaturi cu provire la solutionarea acelor
cazuri si de aceea activitatea jurisconsultilor din epoca veche a avut implicatii
practice, implicatii exprimate prin cuvintele "respondere" ,"cavere" si "agere".
Cuvantul "respondere" desemneaza consultatiile oferite de jurisconsulti in cele
mai diverse probleme de drept.
Cuvantul "cavere" desemneaza consultatiile oferite in legatura cu forma actelor
juridice pt ca in epoca veche incheierea actelor juridice era conditionata de
respectarea unor forme solemne, iar cuvantul "agere" desemneaza consultatiile
oferite judecatorilor in legatura cu solutionarea unor procese/ cu judecarea unor
procese.
In Epoca Clasica insa jurisprudenta a ajuns la apogeu, a atins culmea
stralucirii sale, caci i aceasta epoca au trait cei mai mari jurisconsulti si s-au
elaborat cele mai valoroase lucrari căci jurisconsultii clasici s-au remarcat prin
capacitatea lor exceptionala de analiza, de sinteza, de sistematizare. De altfel in
vremea lui Octavian Augustus s-au fondat 2 scoli de drept :
- Scoala Sabiniana
-Scoala Proculiana
Scoala sabiniana a fost fondata de Caius Ateius Capito, iar scoala proculiana de
Marcus Antistius Labeo.
In linii generale, scoala sabiniana a avut o orientare conservatoare, intrucat
promova solutiile Legii celor XII Table, pe cand scoala proculiana a avut o
orientare progresista, inovatoare, intrucat urma linia de gandire a edictului
pretorului.
In prima jumatate a sec. I D.Hr s-a remarcat jurisconsultul Massurius
Sabinus. Acest jurisc a scris un celebru tratat de drept civil, tratat care a fost
comentat de majoritatea jurisconsultilor clasici, prin lucrari denumite "Libri ad
Sabinum".
Pe la jumatatea sec. I s-a afirmat Caius Cassius Longinus care a fost atat de
apreciat incat la un moment dat scoala sabiniana a fost denumita Scoala Casiana.
In vremea lui Hadrian s-a remarcat Salvius Iulianus care a codificat edictul
pretorului si a scris o lucrare enciclopedica denumita "Digesta"
Pe la jumatatea sec. al II-lea , s-a remarcat Pomponius care a scris o istorie
a jurisprudentei romane( Istoria jurisprudentei romane), iar un lung fragment din
aceasta lucrare a ajuns pana la noi prin Digestele lui Justinian. O enigma a
dreptului roman este jurisconsultul Gaius, deoarece se pare ca Gaius ar fi trait pe
la jumatatea sec. al II-lea, dar niciun contemporan nu il citeaza. Pentru a
constata ca in sec al V-lea lucrarile sale se bucurau de o mare faima. Originea
sa nu este cunoscuta. Unii autori moderni afirma ca Gaius nici nu ar fi existat si
ca lucrarile care se pun pe seama lui ar fi fost scrise de Caius Cassius Longinus.
Alti autori afirma ca ar fi fost un sclav grec eliberat. In legatura cu Gaius, in
Epoca Moderna s-au scris sute de mii de lucrari(cele mai multe lucrari )si nu
fiindca Gaius ar fi fost foarte original, ci pt ca una dintre lucrarile sale denumita
“Institutiones" a ajuns pana la noi pe cale directa, nu prin digestele lui Justinian,
sub forma unui manuscris palimsest.
Palimsestul este un papirus de pe care s-a sters textul initial si in locul lui s-a
scris un alt text. In cazul nostru in anul 1816, cercetand biblioteca episcopala de
la Verona profesorul german Niebuhr a descoperit acest papirus. El si-a dat
seama ca este un palimsest si a aplicat anumiti reactivi chimici pentru a descifra
textul care a fost sters. Si spre marea lui satisfactie a constatat ca a descoperit
"Institulele lui Gaius".
Dar la acea vreme reactivii chimici erau primitivi, iar papirusul s-a carbonizat
dupa descifrarea textului, iar unele cuvinte nu au putut fi citite, si de aceea se
spune ca manuscrisul descoperit la Verona este lacunar.
Dar in anul 1933, în Nordul Egiptului s-a descoperit un nou papirus care
cuprinde chiar partea finala a Institulelor lui Gaius , astfel incat cele mai multe
lacune ale manuscrisului de la Verona au putut fi completate. "Institutele lui
Gaius" sunt un manual de scoala, astfel incat materia este tratata sistematic,
oferind cercetatorilor moderni posibilitatea sa reconstituie institutiile juridice
romane din Epoca Veche si de la inceputul Epocii Clasice.
Insa cei mai mari jurisconsulti ai Romei au trait la sfarsitul sec. al II-lea si la
inceputul sec al III-lea.
Este vorba despre Aemilius Papinianus, Iulius Paulus, Ulpius Domitius.
Papinianus a fost considerat cel mai mare jurisconsult al romei si de
comtemporani si de posteritate, el era denumit Primus Omnium. Iulius Paulus a
fost discipolul sau. El a scris numeroase lucrari si era foarte original, dar avea un
stil ermetic, pe cand Ulpian, contemporanul si rivalul sau nu a fost atat de
original, dar a fost didactic, avea un stil accesibil, si de aceea o treime din
digestele lui Justinian este formata din fragmente care au fost extrase din
lucrarile lui Ulpian.

Ultimul jurisconsult care a desfasurat o activitate creatoare in Epoca Clasica a

fost Modestinus.
In Epoca Postclasica insa, pe fondul decaderii generale a societatii romane a
decazut si jurisprudenta, in sensul ca jurisconsultii postclasici nu au mai
desfasurat o activitate creatoare, ci s-au marginit sa comenteze sau sa rezume
lucrarile jurisconsultilor clasici si de aceea judecatorii solutionau procesele tot
pe baza lucrarilor clasice, dar jurisprudenta clasica era de necuprins. Profitand
de aceasta situatie unii avocati, sau chiar partile in proces, au inceput sa falsifice
lucrarile clasice punand pe seama jurisconsultilor clasici afirmatii pe care nu le
facusera. Pentru a se pune capat acestei practici, in anul 426 s-a dat legea
citatiunilor. Potrivit acestei asa zise legi, in fata judecatorilor puteau fi citati
numai 5 jurisconsulti clasici care erau celebri, ale caror lucrari erau cunoscute:
Papinian, Paulus, Ulpian, Gaius, Modestinus.
De regula cei 5 dadeau aceeasi solutie problemelor de drept, uneori insa solutiile
erau controversate( erau diferite) in acest caz se urma parerea majoritatii.
Daca era paritate si urma parerea lui Papinian, iar daca tocmai Papimian nu se
pronunta in acea situatie judecatorul alegea intre cele 2 opinii.
Curs 6

Senatusconsultele si constituţiunile imperiale

In Epoca Clasica au devenit izvoare de drept sentatusconsultele si
constituțiunile imperiale.
In Epoca Veche hotararile Senatului nu aveau putere de lege, totusi
Senatul influenta procesul de legiferare, prin faptul ca legile votate de popor
intrau in vigoare numai daca erau ratificate de Senat.
Din vremea imparatului Hadrian, senatusconsultele au devenit izvoare
formale de drept, incat aparent puterile senatului au sporit( aparența de
democratie) , dar in realitate Senatul era o simpla anexa a politicii imperiale,
dovada ca principele prezenta proiectul de senatusconsult, dupa care parasea
incinta Senatului. Si de aceea in documentele vremii senatusconsultele erau
denumite si “orationes", adica simple discursuri imperiale. Tot in vremea lui
Hadrian au devenit izvoare de drept si hotararile imparatului denumite
constitutiuni imperiale, care erau de 4 feluri: edicta,mandata,decreta,rescripta.
Edictele imperiale erau dispozitii de maxima generalitate date atat in
domeniul public cat si in cel privat.
Mandatele erau instructiuni, de regula cu caracter administrativ, adresate
inaltilor functionari imperiali, mai cu seama guvernatorilor de provincii.
Decretele erau hotarari judecatoresti pronuntate de imparat, iar uneori , cu
ocazia pronuntarii sentintei, imparatul formula o noua regula de drept, precizand
ca pe viitor acea regula trebuie aplicata de toti judecatorii.
Rescriptele erau consultatii juridice pe care unii imparati le ofereau celor
interesati, in calitate de jurisconsulti, iar acele consultatii erau obligatorii pentru
judecatori.

Opera legislativa a imparatului Justinian

Imparatul Justinian a fost un om de mare cultura si evlavios, care si-a dat seama
ca societatea sclavagista romana se afla in ultimul stadiu al decaderii, al
descompunerii. Şi de aceea el a ordonat unor juristi eminenti sa repuna in
vigoare izvoarele dreptului clasic, sperand ca prin repunerea in vigoare a
dreptului clasic, sistemul sclavagist va fi salvat de la pieire, ceea ce nu s-a
intamplat. Cu toate acestea opera legislativa a imparatului Justinian prezinta o
importanta istorica inestimabila, importanta decurgand dintr-un factor
conjunctural(dintr-o intamplare), si anume din intamplarea ca aproape toate
documentele dreptului clasic roman au fost distruse de barbari, nu s-au pastrat,
pe cand opera legislativa a imparatului Justinian a ajuns pana la noi, s-a pastrat,
astfel incat, noi, modernii am putut cunoaste si valorifica institutiile juridice
romane prin opera legislativa a lui Justinian, căci daca el nu ar fi avut inspiratia
geniala de a ordona sa se intocmeasca aceasta opera legislativa, noi modernii nu
am fi stiut aproape nimic despre dreptul roman, iar societatea ar fi evoluat in alta
directie.
Aceasta opera legislativa cuprinde 4 lucrari:
1. Codul(Codex)
2. Digestele
3. Institutele ( Institutiones)
4. Novelele( Novele constitutiones)
Codul lui Justinian a fost publicat in 2 editii. Prima a parut la 529, iar a doua la
534. Prima editie s-a pierdut, nu s-a pastrat, pe cand editia a 2 a denumita Codex
repetitae praelectionis a ajuns pana la noi.
Lucrarea a fost elaborata de o comisie formata din 10 profesori si avocati, in
frunte cu Tribunian, si cuprinde Constitutiunile imperiale care au fost date din
vremea imparatului Hadrian pana la 534.
Lucrarea a fost sistematizata in 12 carti. Cartile au fost impartite in titluri,
titlurile in constituțiuni, iar unele constituțiuni au fost impartite si in paragrafe.
Insa menbrii comisiei au inculs in cod numai constituțiunile imperiale ramase in
vigoare, nu si pe cele abrogate, deoarece codul urma sa fie aplicat in practica
instantelor judecatoresti.
In anul 533 s-au publicat Digestele lui Justinian si sunt o culegere de fragmente
din lucrarile jurisconsultilor clasici. Lucrarea a fost elaborata de o comisie
formata din 15 profesori si avocati, in frunte cu acelasi Tribunianus. Insa metoda
de lucru a comisiei a fost stabilita de impartul Justinian, prin 3 constituțiuni
imperiale, care apoi au devemit prefețe ale digestelor. Prin acele constituțiuni
imparatul le-a aratat membrilor comisiei ca fragmentele extrase din lucrarile
clasice urmeaza sa fie aplicate in practica.
Trecand la cercetarea lucrarilor clasice, membrii comisiei au constatat ca unele
institutii juridice erau depasite, inaplicabile, si de asemenea ca unele solutii erau
controversate( aceeasi problema de drept era rezolvata diferit de jursonsultii
clasici). De aceea imparatul Justinian a mai dat 50 de contituțiuni imperiale prin
care a desfiintat toate institutiile depasite, inaplicabile si a pus capat tuturor
controverselor.
In vederea elaborarii digestelor membrii comisiei au extras fragmente din 2000
de lucrari clasice, iar textele extrase din lucrarile clasice au fost sistematizate in
50 de carti. Cartile au fost impartite in titluri, titlurile in fragmente, iar
fragmentele in paragrafe. In fruntea fiecarui fragment se afla o inscriptio prin
care se precizeaza din ce lucrare a fost extras fragmentul respectiv si cine este
autorul acelei lucrari.
Multa vreme s-a afirmat in mod gresit ca fragmentele extrase din lucrarile
clasice au fost asezate in cadrul titlurilor la intamplare. In realitate fragmentele
extrase au fost asezate in cadrul titlurilor, intr-o anumita ordine, ordine
decurgand din metoda de lucru a comisiei, căci comisia lui Tribunian a fost
impartita in 3 subcomisii, fiecare subcomisie avand misiunea de a extrage
fragmente din anumite lucrari clasice.
Astfel, prima subcomisie a extras cele mai valoroase fragmente din libris ad
Sabinum si din Digestele lui Salvius Iulianus,fragmente care au fost denumite
masa sabiniană. A doua subcomisie condusa de profesorul Constantin, a extras
fragmente din lucrarile care au comentat edictul pretorului, fragmente denumite
masa edictală. A treia subcomisie a extras fragmente din opera lui Papinian,
fragmente denumite masa papiniană.
Si intrucat a treia subcomisie a avut mai putin de lucru, ea a extras fragmente si
din alte lucrari constiderate mai putin importante, fragmente denumite appendix.
Dupa care Tribunian a intrunit comisia in plen si s-a trecut la elaborarea
titlurilor. Iar cu ocazia elaborarii fiecarui titlu in parte, a venit mai intai prima
subcomisie si a extras din masa sabiniana toate fragmentele care se refereau la
titlul respectiv, asezandu-le unele sub altele. Dupa care a venit a doua sucomisie
si a extras din masa edictala fragmentele care se refereau la acelasi titlu si le-a
asezat in continuare unele sub altele. A treia sucomisie a extras fragmente din
masa papiniana si din lucrarile altor jurisconsulti care au fost constituite in
appendix.
De aceea cand facem lectura unui titlu din digeste, mai intai la inceput apar
fragm din Libri ad sabinum si din digestele lui Salvius Iulianus, apoi frag din
lucrarile care au conentat edictul pretorului, iar la sfarsit apar fragm din lucrarile
lui Papinian.
Tot in anul 533 s-au publicat Institutele lui Justinian, care sunt un
manual de scoala, ca si Institutele lui Gaius, dar cele ale lui Justinian aveau
putere de lege, erau obligatorii pentru judecatori. Aceasta lucrare a fost elaborata
pe baza institutelor clasice, in special pe baza Institutelor lui Gaius, Marcian si
Florentin. Textele extrase din institutele clasice au fost sistematizate in 4 carti.
Cartile au fost impartite in titluri, iar titlurile in paragrafe. Prin urmare in cazul
institutelor, textele clasice nu sunt impartite si pe fragmente => nu exista
inscriptio( nu stim din ce lucrare a fost extras textul si cine este autorul).
Novelele lui Justinian cuprind constituțiunile imperiale pe care Justinian
le-a dat intre anii 534-565, ceea ce inseama ca lucrarile sunt o continuare a
Codului, insa acele constituțiuni date de Justinian au fost sistematizate dupa
moartea sa, de persoane particulare, persoane care au inculs in novele si
constitutiunile imperiale ramase in vigoare, si constitutiunile abrogate, si de
aceea in mod frecvent,in cazul novelelor unele texte se contrazic, iar lucrarea a
fost denumita Novelae nu pentru ca ar fi cuprins institutii juridice noi sub
aspectul continutului juridic, ci intrucat lucrarea cuprinde contituțiuni imperiale
mai recente decat cele cuprinse in Cod.

Procedura civila romana

Procedura civila cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementeaza
desfasurarea proceselor private in cadrul celor 3 sisteme procedurale create de
romani:procedura legisacțiunilor, procedura formulara, procedura extraordinara.
Cel mai vechi sistem procedural creat de romani este procedura legisacțiunilor.
Cuvantul “legesacțiune” vine de la legis actio adica actiune a legii, caci
legisacțiunile erau anumite tipuri de procese. Unele tipuri de procese erau
utilizate in vederea recunoasterii unor drepturi subiective pe cale judiciara( prin
proces) si erau denumite legisacțiuni de judecata, iar alte tipuri de procese erau
utilizate in vederea valorificarii sau executarii acelor drepturi subiective care au
fost recunoscute pe cale judiciara si se numeau legisacțiuni de executare.
Legisacțiunile de judecata erau 3: Sacramentum, Iudicis advitrive postulatio,
conditio.
Legisactiunile de executare erau 2: Manus iniectio, picnoris capio.
Toate aceste tipuri de procese, toate aceste legisacțiuni prezinta anumite
caractere. In primul rand, ele aveau un caracter judiciar, deoarece procesul se
desfasura in doua faze distincte: faza “in iure" si faza “in iudicio”.
Faza in iure se desfasura in fata magistratului care organiza judecarea
procesului, iar faza in iudicio se desfasura in fata judecatorului care judeca
procesul si pronunta o sentinta, fie de condamnare, fie de absolvire. Dar
procesul in prima faza nu se putea desfasura in fata oricarui magistrat, ci numai
in fata acelor magistrati care erau învestiti cu atributiuni de ordin judiciar si care
erau denumiti magistrati judiciari. In al doilea rand, legisacțiunile prezinta un
caracter formalist, intrucat fiecarui tip de proces ii corespundeau anumite
formule solemne pe care partile erau obligate sa le pronunte corect, caci greseala
unui singur cuvant atrăgea dupa sine pierderea procesului. In al treilea rand,
legisacțiunile prezinta un caracter legal, intrucat ele au fost create prin legi, iar
formulele solemne corespunzatoare fiecarui tip de proces au fost create de
pontifi, pe baza unor texte din legi.
In prima faza procesul avea si un caracter consensual, in sensul ca magistratul
nu putea organiza procesul in lipsa, in absenta, ci era necesar ca ambele parti sa
fie prezente in fata magistratului. Insa, la acea epoca, statul roman nu avea
atributiuni de citare, astfel incat paratul trebuia sa fie citat chiar de reclamant,
care avea la dispozitie 3 procedee pe care le denumim Procedee de citare. Ele
sunt: In ius vocatio, vadimonium extrajudiciar, condictio.
In ius vocatio este cel mai vechi procedeu de citare cunoscut in istoria dreptului
si consta in somarea paratului de catre reclamant de a se prezenta in fata
magistratului prin cuvintele solemne: “in ius te voco”. Insa aceste cuvinte
solemme nu puteau fi pronuntate la domiciliul paratului, deoarece domiciliul
cetateanului roman era considerat un templu si era inviolabil. De aceea paratul
putea fi citat intr-un loc pubilc cu martori, iar daca reclamantul constata cu
martori refuzul paratului de a veni la proces, il putea aduce cu forta. De aceea
jurisconsultii clasici spuneau ca cel mai vechi procedeu de citare era cel mai
involuat.
Pe cand vadimonium extrajudiciar era un procedeu de citare mult mai evoluat,
caci consta intr-o conventie prin care partile stabileau de comun acord o anumita
data la care sa se prezinte in fata magistratului.
Iar despre condictio stim foarte putin, si anume ca se aplica numai in vederea
citarii paratului peregrin. Daca ambele parti se prezentau in fata magistratului
incepeau dezvaterile contradictorii, prin utilizarea formulelor solemne
corespunzatoare procesului care se organiza.
Iar fata de pretentiile reclamantului, paratul putea adopta una din urmatoarele 3
atitudini:
● In primul rand,el putea recunoaste pretentiile formulate de recalamant, iar cel
care recunostea era asimilat cu cel condamnat potrivit adagiului autentic
roman:confesus pro iudicato est= cel ce recunoaste este considerat ca si
condamnat.
● In al doilea rand, paratul putea sa nege pretentiile reclamantului, dar sa nu se
apere cum trebuie. Si in acest caz paratul era asimilat cu cel condamnat.
● Paratil putea sa nege pretentiile reclamantului si sa-si dea concursul la
desfasurarea procesului. In acest caz procesul trecea in faza a doua, in fata
judecatorului si se finaliza cu pronuntarea unei sentinte, fie de condamnare fie
de absolvire.
Curs 7

Magistratii judiciari

Asa cum spuneam, procesul in prima faza era realizat de magistratii judiciari. In
epoca Regalitatii, procesele erau organizate de rege. Dupa proclamarea
republicii atibutiunile judiciare au fost preluate de consuli. Dupa anul 367 cele
mai importante atributii judiciare au fost preluate de pretorul urban, care
organiza procesele dintre cetatenii romani.
In anul 242 a aparut pretorul peregrin, care organiza procesele dintre cetateni si
peregrini. Procesele declansate in legatura cu actele juridice incheiate in targuri
erau organizate de edili.
In Italia, procesele erau organizate de reprezentantii pretorului urban si de
magistratii municipali. In provincii, procesele erau organizate de guvernatorii
provinciilor si de magistratii municipali. Iar dreptul magistratilor judiciari de a
organiza un proces era denumit iurisdictio/ jurisdictie, care era de 2 feluri:
-Iurisdictio contentioza= jurisdictia contencioasa
-Iurisdictio gratioza= jurisdictia gratioasa
Magistratul distirbuia jurisdictia contencioasa atunci cand interesele partilor erau
opuse, iar procesul se finaliza cu pronuntarea unei sentinte de condamnare sau
de absolvire. Pe cand in cazul jurisdictiei gratioase interesele partilor nu erau
opuse, ci erau comune, erau convergente, isr partile cooperau cu magistratul in
cadrul unui proces simulat, fictiv, cu scopul de a obtine anumite efecte juridice.
Spre exemplu, printr-un proces simulat se putea transmite dreptul de proprietate.
Asa cum spuneam, cele mai importante atributii judiciare erau exercitate de
pretori, dar in procedura legisacțiunilor,pretorul nu desfasura o activitate
creatoare, ci o activitate mecanica, in sensul ca el supraveghea daca partile
pronuntau corect formulele solemne corespunzatoare procesului care se
organiza. Si daca partile pronuntau corect acele formule solemne, in functie de
pretentiile reclamantului, pretorul pronunta unul din urmatoarele 3 cuvinte: Do,
Dico, Adico. Prin cuvantul Do, pretorul il confirma pe judecatorul ales de parti,
ceea ce insemna ca procesul urma sa treaca in faza a doua, in fata judec. Prin
cuvantul Dico, pretorul atribuia obectul litigios cu titlu provizoriu uneia dintre
parti. Prin cuvantul Adico, pretorul ratifica declaratia uneia dintre parti,
recunoscandu-i pe acasta cale un anumit drept subiectiv. Insa pretorul era
învestit nu numai cu iurisdictio, ci si cu imperium, iar in virtutea lui imperium,
pretorul putea solutiona anumite litigii pe cale administrativa, fara a mai
organiza procesul in doua faze, iar procedeele administrative prin pcare pretorul
putea solutiona anumite litigii sunt:
1. Stipulatiunile pretoriene
2. Misio in posesionem
3. Interdictele
4. Restitutio in integrum
Stipulatiunile, asa cum com vedea sunt sontracte solemne in forma verbala,
incheiate prin intrebare si raspuns. Si sunt de 2 feluri: Stipulatiuni obisnuite si
Stipulatiuni pretoriene. Stipulatiunile obisnuite se incheiau din initiativa partilor,
pe cand stipulatiunile pretoriene se incheiau din ordinul pretorului, ocazie cu
care paratul promitea ca ii va plati reclamantului o anumita suma de bani daca
pe viitor ii va provoca un prejudiciu.
Misio in posesionem inseamna trimiterea reclamantului in posesiunea sau in
detențiunea bunurilor paratului, pentru a il determina pe parat sa adopte o
anumita atitudine. Spre exemplu, daca paratul se ascundea, atunci pretorul il
trimitea pe reclamant in posesia bunurilor paratului pentru a il determina pe
parat sa vina la proces.
Interdictele sunt procedee juridice prin care pretorul ordona unei parti sau
ambelor parti sa incheie sau sa nu incheie un anumit act juridic. Daca ordinul era
adresat unei parti, interdictul era denumit interdict simplu, iar daca era adresat
ambelor parti era denumit dublu sau compus. Daca pretorul ordona partilor sa
incheie un anumit act juridic , interdictul era denumit pozitiv, iar daca le
interzicea sa incheie un anumit act, interdictul era denumit negativ.
Restitutio in integrum inseamna repunere in situatia anterioara si consta in
desfiintarea actului pagubitor pentru reclamant, astfel incat partile sa fie repuse
in situatia pe care o aveau inainte de incheierea acelui act pagubitor. Ceea ce
inseamna ca prin efectul lui restitutio in integrum, renăştea un drept subiectiv
pentru reclamant, iar reclamantul era repus in situatia anterioara, dar numai in
drept, nu si in fapt. Pentru ca reclamantul sa fie repus in situatia anterioara si in
fapt, el trebuia sa valorifice prin proces dreptul subiectiv renascut. Prin urmare
trebuia sa declaseze un proces, sa obtina o sentinta, sa o puna in executare si
numai dupa aceea era repus in situatia anterioara si in fapt, cu precizarea ca prin
restitutio in integrum nu se putea desfiinta legi, ci numai acte cu caracter
individual. Daca insa pretorul organiza procesul in doua faze, atunci faza a doua
a procesului se desfasura in fata judecatorului, cu precizarea ca in faza a doua,
procesul nu mai avea caracter consensual (ca in prima faza), adica nu era
necesara prezenta ambelor parti in fata judecatorului, ci era admisa judecarea in
lipsa, căci potrivit Legii celor XII Table, judecatorul astepta pana la amiaza sa
vina partile, si daca pana la amiaza una dintre parti nu venea la proces, dadea
castig de cauza partii prezente. Daca se prezentau ambele parti, incepeau
dezbaterile contadictorii in limbajul cotidian( in parea 2 a procesului nu se mai
foloseau formulele solemne).
Primul vorbea reclamantul, care isi formula pretentiile si administra probele de
care dispunea fie inscrisuri, fie proba cu martori. La randul sau, pârâtul isi
formula apararea, administrand si el probele de care dispunea. Insa, in Epoca
eche, nu era cunoscuta ierarhia probelor, astfel incat inscrisurile puteau fi
combatute prin proba cu martori. Eventual, in sprijinul partilor puteau intervenii
si avocatii. Dar avocatii romani nu erau reprezentanti in justitie, căci nu
participau la proces in locul partilor, ci alaturi de parti, venind in sprijinul lor
prin cunostiintele juridice pe care le aveau. Dupa ce judecatorul asculta
afirmatiile partilor, dupa ce aprecia probele administrate, eventual dupa ce
asculta pledoariile avocatilor isi forma o convingere intima in functie de care
pronunta o sentinta fie de condamnare, fie de absolvire. Totusi, in procedura
legisactiunulor judecatorul avea posibilitatea de a refuza sa pronunte sentinta,
afirmand ca pentu el lucrurile nu sunt clare, in sensul ca nu si-a putut forma o
convingere. Asa cum spuneam, in procedura legisactiunilor nu existau judecatori
de profesie, ci judecatorul era un simplu particular. El era ales de parti si
confirmat de magistrat. Insa, judecatorul era un simplu particular nu in sensul ca
oricine putea fi ales judecator, ci in sensul ca nu exista profesia de judecator. La
origine, in epoca foarte veche, judecatorii puteau fi alesi numai dintre senatori,
iar spre sfarsitul republicii, judecatorii puteau fi alesi si dintre cavaleri.
Daca partile in proces isi contestau reciproc drepturile, atunci judecatorul era
denumit iudex unus sau iudex privatus, dar daca partile nu isi contestau reciproc
existenta drepturilor, ci numai intinderea lor, in acest caz judecatorul va fi
denumit arbitru. Pe langa judecatorul unic, in procedura legisactiunilor existau si
tribunale, unele erau nepermanente, iar altele erau permanente.
Tribunalele nepermanente erau formante din recuperatores alesi in numar impar
si judecau procesele dintre cetatenii si peregrini, iar tribunalele permanente
erau 2:
● Decemviri litibus iudicandis ( cei zece barbati care sa judece procesele)
●Centumviri litibus iudicandis ( cei o suta de barbati care sa judece procesele)
Decemvirii judecau procesele cu privire la libertate, iar centumvirii judecau
procesele cu privire la proprietate si la succesiuni.
Dar catre sfarsitul republicii, s-a dat o lege speciala denumita Legea Aebutia
prin care s-a introdus o noua procedura de judecata denumita Procedura
Formulara. Legea Aebutia s-a dat intre anii 149-126 î.Hr, dar introducand
procedura formulara, legea Aebutia nu a desfiintat legisactiunile, ci a lasat
partilor posibilitatea sa aleaga intre procedura legisactiunilor si procedura
formulara. Si intrucat partile optau, in mod invariabil, pentru procedura
formulara , intrucat era mult mai evoluata, legisactiunile nu s-au mai aplicat. Si
de aceea, imparatul Octavian Augustus a dat legile iulie iudiciare prin care,
legisactiunile au fost desfiintate in mod expres.
In procesura formulara procesul se desfasuraa in 2 faze: Faza in iure şi faza in
iudicio, dar s-au introdus si noi mijloace procedurale mult mai evoluate.
In primul rand, s-a introdus Formula, iar formula era un mic program de
judecata, prin care megistratul ii arata judecatorului cum sa judece procesul. In
practica, ori de cate ori magistratul se convingea ca pretentiile reclamantului
sunt legitime, redacta o formula pe care i-o inmana reclamantului, urmand ca
reclamantul sa se prezinte cu acea formula in fata judecatorului care trebuia sa
judece procesul in conformitate cu indicatiile pe care le-a primit prin intermediul
formulei. Si intrucat ori de cate ori pretentiile reclamantului se dovedeau
legitime si magistratul ii elibera o formula, inseamna ca in procedura formulara
orice pretentie legitima putea fi valorificata pe cale judiciara.
Formula avea o structura formata din 4 parti principale si 2 parti accesorii(
secundare) . Partile principale ale formulei sunt: Intentio, Demonstratio ,
Adiudicatio, Condemnatio.
In intentia formulei magistratul preciza care sunt pretentiile reclamantului.
In demonstratia se mentiona actul juridic sau faptul juridic din care izvorau
pretentiile reclamantului.
Adiudicatio figura numai in formulele actiunilor prin care reclamantul cerea
iesirea din diviziune, intrucat prin adiudicatio magistratul il imputernicea pe
judecator sa faca un partaj.
Prin Condemnatio, magistratul il imputernicea pe judecator sa pronunte o
sentinta fie de condamnare, fie de absolvire.
Partile accesorii ale formulei sunt prescripriunile(prescriptiones) si exceptiunile
(exceptiones).
Prescriptiunile erau precizari facute in fruntea formulei, fie in favoarea
reclamantului, fie in favoarea paratului. Precizarile facute in favoarea
reclamantului erau denumite prescriptiones pro actore, iar precizarile facute in
favoarea paratului erau denumite prescriptiones pro reo. Exceptiunile sunt
mijloace de aparare prin care paratul nu neaga pretentiile reclamantului, dar
invoca anumite fapte de natura sa paralizeze acele pretentii. Spre exemplu
paratul nu neaga ca a primit o suma de bani de la reclamant, dar afirma ca
ulterior a platit sau ca a fost iertat de datorie. Pentru ca exceptiunea sa poata fi
opusa in fata judecatorului, ea trebuia sa figureze in formula si era introdusa in
formula numai la cererea expresa a paratului. Exceptiunea trebuia sa figureze in
formula, deoarece asa cum spunea Gaius, judecatorul este sclavul formulei si
trebuie sa judece procesul in stricta conformitate cu indicatiile pe care le-a
primit prin formula, si de aceea in procedura formulara, exceptiunile au avut un
caracter absolutoriu, ceea ce inseamna ca ori de cate ori o exceptiune se dovedea
intemeiata, judecatorul nu putea pronunta sentinta de cobdamnare la mai putin,
ci trebuia sa pronunte sentinta de absolvire . Spre exemplu, daca reclamantul
afirma ca are o creanta de 100, iar paratul dovedea pe cale de exceptiune ca
datoreaza numai 50, judecatorul nu putea sa il condamne la mai putin si trebuia
sa pronunte sentinta de absolvire.
Pe de alta parte, odata cu aparitia exceptiunilor au fost depasite toate
inconvenientele care decurgeau din principiul unitatii de chestiune, căci in
procedura legisactiunilor, pe cand nu existau exceptiuni, se aplica principiul
unitatii de chestiune, conform caruia, in acelasi proces numai reclamantul poate
sa-si formuleze pretentiile, iar daca paratul avea si el de formulat anumite
pretentii fata de reclamant, nu le putea formula in acelasi proces, ci trebuia sa
declanseze alt proces, pe cand in procedura formulara odata cu aparitia
exceptiunilor, ambele parti isi puteau formula pretentiile in acelasi proces, căci
reclamantul isi formula pretentiile pe cale de actiune, iar paratul si-le formula pe
cale de exceptiune.
Curs 8

Litis Contestatio (atestarea procesului)

In procedura legisactiunilor prin litis contestatio se intelegea luare de martori,

care constatau vointa partilor de a se prezenta in fata judecatorului in faza a
daoua a procesului in vederea judecarii, iar in procedura formulara, prin litis
contestatio se intelegea dictarea formulei de catre reclamant pârâtului, sau
remiterea unei copi de pe fromulă de catre reclamant pârâtului, astfel incat
pârâtul sa stie cum sa se apere in fata judecatorului.
Litis contestatio prezenta un interes deosebit, deoarece prin valorificarea
efectelor sale pretorul si jurisconsultii au creat noi institutii jurididce, mai cu
seama in materia obligatiilor, căci litis contestatio producea 3 efecte:
1. Efectul extinctiv
2. Efectul creator
3. Efectul Reglator sau fixator
In virtutea efectului extinctiv, in momentrul lui litis contestatio dreptul initial al
reclamantului, adica dreptul pe care reclamantul l-a dedus in justititie se stingea.
Spre exemplu, daca reclamantul afirma in fata magistratului ca este proprietarul
uni teren, in momentul lui litis contestatio, dreptul de proprietate al
reclamantului se stingea, iar in virtutea efectului creator, in locul dreptului initial
care s-a stins se nastea un nou drep pe care il denumim Dreptul Nou Creat, un
drept care purta intotdeauna asupra unei sume de bani. Prin urmare, ori de cate
ori castiga procesul reclamantul urma sa primeasca o suma de bani, indiferent de
obiectul pretentiilor sale. Acea suma de bani la care judecatorul il condamna pe
parat si, de aceea jurisconsultii spuneau ca in procedura formulara sentinta de
condamnare avea un caract pecuniar.
In virtutea efectului fixator, in momentul lui litis contestatio, se stabileau, se
fixau definitiv atat elementele reale, cat si elementele personale ale procesului.
Prin elemente reale ale procesului intelegem pretentiile pe care reclamantul le-a
formulat in fata magistratului, ceea ce inseamna ca in fata judecatorului
reclamantul trebuia sa formuleze aceleasi pretentii, intrucat daca reclamantul
formula alte pretentii, judecatorul nu le putea lua in considerare. Iar prin
elementele personale ale procesului intelegem identitatea judecatorului si
identitatea partilor. Asadar, procesul trebuia sa fie judecat de judecatorul care
era mentionat in fruntea formulei. Iar daca murea una dintre parti mostenitorul
nu putea veni la proces, ci se prezenta impreuna cu adversarul in fata
magistratului in vederea modificarii formulei.
O alta inovatie a procedurii formulare s- a facut in legatura cu sfera de aplicare a
actiunii in justitie. Deoarece in procedura formulara prin act in justitie se
intelegea cererea adresata de reclamant magistratului de a i se elibera o formula,
iar eliberarea formulei echivala cu acordarea act in justitie si cu posib reclam de
a isi valorifica pretentiile pe care judiciara.
Actiunile in justitie se clasificau dupa mai multe criterii. Cea mai veche este
clasificarea in actiuni in rem si actiuni in personam sau actiuni reale si actiuni
personale.
Prin actiunile reale erau sanctionate drepturile reale, iar prin actiunile personale
erau sanctionate drepturile personale sau de creanta.
Si intrucat, fizionomia drepturile reale difera fata de fizionomia drepturilor
personale si formulele actiunilor reale vor avea o redactare diferita fata de
formulele actiunile personale. Astfel, drepturile reale izvorasc din raporturile
juridice stabilite intre o persoana determinata si toti ceilalti membrii ai societatii,
ceea ce inseamna ca drepturile reale sunt opozabile fata de toti( erga omnes),
ceea ce inseamna ca toti membrii societatii au indatorirea sa respecte exercitarea
drepturilor reale de catre titularii lor, iar acela care incalca un drept real va fi
chemat in justitie. De aceea, in intentio a formulei actiunilor reale se va
mentiona numai numele reclamantului, nu se va mentiona si numele paratului,
pe cand drepturile personale, drepturile de creanta izvorasc din raporturile
juridice stabilite intre doua persoane determinate pe care le denumim creditor si
debitor. Prin urmare, drepturile de creanta nu sunt opozabile fata de toti, ci sunt
opozabile numai fata de debitor, care este o persoana determinata. Cu alte
cuvinte, creditorul poate cere plata numai de la debitor, si de aceea, in intentio a
formulei actiunilor personale se vor mentiona si numele reclamantului si numele
paratului, deoarece parat poate fi numai debitorul care este o persoana
determinata.
Actiunile se clasificau in civile si pretoriene( honorarii). Aceasta clasificare
s-a facut in functie de originea actiunilor, intrucat actiunile civile nu erau
originale, nu erau create de pretor, ci avea un model in legisactiuni. Spre
exemplu, actiunile in revendicare avea un model in legisactiunea denumita
sacramentum in rem, pe cand actiunile pretoriene nu aveau un model in
legisactiuni, ci erau originale, erau create de pretor, si la randul lor se clasificau
in 3 categorii: actiuni in factum, actiuni ficticii si actiuni cu formula cu
transpozițiune.
La actiunile in factum pretorul ii prezenta judecatorului toate faptele care au
generat litigiul dintre parti, astfel incat judecatorul sa stie in functie de ce fapte
sa judece procesul.
La actiunile ficticii, pretorul intorducea in formula o fictiune, cu scopul de a
extinde sfera de aplicare a acelei actiuni, iar actiunea cu formula cu
transpozițiune avea o redactare care se indeparta de la regula generala, intrucat,
potrivit regulii generale si în intentio a formulei, si în condemnatio erau
mentionate aceleasi nume, pe cand la formula cu transpozițiune, in intentio era
mentionat un nume, iar în condemnatio se mentiona un alt nume.
Alta clasificare: actiuni directe si actiuni utile.
Actiunile directe au fost create in vederea sanctionarii unor cazuri determinate,
iar actiunile utile sunt cele extinse de la cazurile pentru care au fost create la
cazuri similare.
Apoi exista actiuni populare si actiuni private.
Actiunile populare puteau fi intentate de oricine, deoarece prin intermediul lor
erau protejate interese generale ale societatii, pe cand actiunile private puteau fi
intenate numai de titularii unor drepturi subiective determinate.
Mai mentionam actiuni penale si actiuni persecutorii.
In cazul actiunilor penale pârâtul era condamnat sa plateasca o amenda
baneasca, iar la actiunile persecutorii, pârâtul era condamnat fie la restituirea
unui lucru, fie la repararea prejudiciului pe care l-a cauzat.
Clasificarea in actiuni de drept scrict (strict iuris) si actiuni de buna credinta,
clasificare care s-a facut in functie de interpretarea actului juridic din care
izvorau pretentiile reclamantului. Astfel, in cazul actiunilor de drept strict, actul
juridic din care izvorau pretentiile reclamantului era interpretat ad literam, fara
ca judecatorul sa cercceteze intentia partilor sau vointa reala a partilor, pa cand
la actiunile de buna credinata, actul juridic din care izvorau pretentiile
reclamantului era interpretat de judecator cu scopul de a stabili care a fost
intentia partilor atunci cand au incheiat acel act juridic.
Actiunile arbitrarii au fost create cu scopul de a se atenua caracterul
pecuniar al sentintei de condamnare, deoarece in anumite cazuri reclamantul
avea interesul sa obtina o condamnare in natura, adica, avea interesul sa intre in
posesia lucrului pe care l-a reclamat si nu in posesia unei sume de bani. De
aceea s-au creat actiunile arbitrarii, in cazul carora judecatorul avea o dubla
calitate : de arbitru si de judecator propriu-zis. In calitate de arbitru, dupa ce se
convingea de justetea pretentiilor reclamantului, judecatorul ii ordona pârâtului
sa dea satisfactie acelor pretentii, dar paratul mu era obligat sa execute ordinul
pronuntat de judecator in calitate de arbitru. Daca insa, paratul nu executa acel
ordin, arbitrul se transforma in judecator propriu-zis si pronunta, potrivit regulii
generale sentinta de condamnare la o suma de bani, dar in cazul actiunilor
arbitrarii acea suma de bani nu era stabilita de judecator, ci era stabilita de
reclamant, care avea tot interesul sa supraevalueze obiectul litigios si astfel
pârâtul care nu executa ordinul pronuntat de judecator in calitate de arbitru, risca
sa plateasca o suma de bani mult mai mare decat valoarea obiectului litigos si,
de aceeaa, in practica pârâtul prefera sa execute ordinul pronumtat de judecator
ca arbitru si, astfel se ajungea pe cale indirecta la executarea in natura, in sensul
ca reclamantul intra in posesia lucrului si nu a unei sume de bani.

Efectele sentintei
Asa cum am precizat, in procedura formulara, judecatorul putea pronunta fie o
sentinta de condamnare, fie o sentinta de absolvire. Sentinta de condamnare
producea 2 efecte juridice pe care le denumim forta executorie si forta juridica,
pe cand sentinta de absolvire producea un singur efect, numai forta juridica a
sentintei.
Prin forta executorie a sentintei intelegem posibilitatea reclamantului de il
constrange pe pârât sa plateasca suma de bani la care a fost condamnat. Aceasta
posibilitate era exercitata de reclamant printr-o actiune in executare silita
denumita abtio iudicati, prin care reclamantul ii arata magistratului ca paratul nu
a platit suma de bani la care a fost condamnat, cu precizarea ca la procesul in
executare silita reclamantul avea claitatea de creditor, iar daca debitorul
recunostea in fata magistratului ca nu a platit suma de bani la care a fost
condamnat, atunci magistratul elibera un decret de executare silita, decret care
purta fie asupra persoanei, fie asupra bunurilor debitorului insolvabil( acel
debitor care nu isi poate plati datoria).
In cazul execut silite a persoanelor, debitorul insolvabil era atribuit creditorului
sau care il tinea in inchisoarea sa personala timp de 60 de zile si, daca dupa
expirarea termenului debitorul nu platea putea fi vandut ca sclav in strainatate,
iar executarea silita asupra bunurilor se facea prin 2 procedee denumite venditio
bonorum si distractio bonorum.
Venditio bonorum consta in vanzarea in bloc a bunurilor debitorului insolvabil,
astfel incat creditorul sau creditorii sa isi poata valorifica drepturile de creanta.
Insa acest procedeu de executare silita prezenta inconvenientul ca atragea dupa
sine infamia, in sensul ca cel supus executarii silite devenea infam si era scos de
sub scutul legilor romane, si de aceea s-a creat distractio bonorum, care consta
in vanzarea cu amănuntul(unul cate unul) a bunurilor debitorului insolvabil pana
cand creditorii isi valorificau integral dreptul de creanta si in plus acest procedeu
de executare silita nu atragea dupa sine infamia.
Prin forta juridica a sentintei intelegem autoritatea de lucru judecat. Potrivit
acestui principiu un proces intre aceleasi parti si cu privire la acelasi obiect nu
poate fi judeat de mai multe ori. La origine romanii nu au cunoscut acest
principiu si, de aceea initial procesele intre aceleasi parti si cu privire la acelasi
obiect puteau fi judecate de mai multe ori si astfel se ajungea in mod fatal la
sentinte contradictorii de natura să compromita justitia. Asa se face ca inca din
Epoca Veche s-a formulat regula conform careia o actiune a legii nu poate fi
intentata de doua ori cu privire la acelasi obiect. Si astfel, s-a asigurat autoritatea
lucrului judecat, dar numai fata de reclamant.
In procedura formulara autoritatea lucrului judecat fata de reclamant s-a asigurat
prin efectul extinctiv a lui litis contestatio, deoarece prin efectul extinctiv a lui
litis constestatio dreptul dedus in justitie de reclamant se stingea,iar acolo unde
nu exista drept nu exista nici actiune in justitie.
Paratul putea redeschide procesul si in procedura formulara. De aceea au
intervenit jurisconsultii, care au formulat o noua regula de drept conform careia
res iudicato pro veritate accipitur = „Lucrul judecat se considera adevarat”.
Aceasta regula a fost sanctionata prin exceptio rei iudicatae = „Exceptiunea
lucrului judecat”, care putea fi opusa fie de catre pârăt, fie de catre reclamant,
dupa cum reclamantul sau pârâtul incerca sa redeschida procesul. Pe aceasta cale
autoritatea lucrului judecat s-a asigurat fata de ambele parti.
Asa cum spuneam, in Epoca Postclasica s-a introdus procedura extraordinara.
In procedura extraordinara procesul se desfasura de la inceput pana la sfarsit in
fata magistratului judecator, ceea ce inseamna ca a disparut diviziunea
procesului in doua faze, de vreme ce procesul era judecat de la inceput pana la
sfarsit de aceeasi persoana care era numita magistrat. Prin urmare in procedura
extraordinara cuvantul magistrat inseamna judecator, care era integrat in
birocratia statala si era un functionar public subordonat imparatului.
Disparand diviziunea procesului in doua faze a disparut si formula. Disparand
formula, exceptiunile au devenit minutorii, in sensul ca daca pârâtul dovedea pe
cale de exceptiune ca datoreaza o suma de bani mai mica decat cea pretinsa de
reclamant, putea fi condamnat la mai putin.
Sentinta era executata prin forta de constrangere a statului.
Curs 9

Dreptul civil roman

Persoane
Conceptul de persoane desemneaza subiectele de drept sau subiectele
raporturilor juridice, intrucat oamenii participa la viata juridica, fie individual in
calitate de persoane fizice, fie in cadrul unor colectivitati in calitate de persoane
juridice. Iar aptitudinea fiintei umane de a participa la viata juridica se numeste
capacitate(capacitate juridica )sau personalitate.
In zilele noastre toti membrii societatii sunt persoane, sunt subiecte de
drept, pe cand la romani erau persoane numai oamenii liberi, intrucat sclavii
erau asimilati cu lucrurile( erau considerati obiecte de drept).
Pe de alta parte, in dreptul roman capacitatea juridica nu era unitara, astfel,
oamenii liberi se clasificau in cetateni si necetateni. La randul lor necetatenii se
clasificau in latini si peregrini. Si cetatenii si necetatenii puteau fi ingenui sau
dezrobiti.
Se numeau ingenui aceia care s-au nascut oamnei liberi, iar dezrobitii erau
sclavii eliberati de stapanii lor.
La zona de interferenta dintre libertate si sclavie se situau oamenii liberi, cu
o conditie juridica speciala si,colonii.
Pentru ca o persoana sa aiba capacitate deplina era necesar sa intruneasca 3
conditii:
1. Status libertatis (calitatea de om liber)
2. Status civitatis (calitatea de cetatean roman)
3. Status familiae (calitatea de sef al unei familii civile romane)
Prin urmare aveau capacitate deplina numai cetatenii romani care erau sefi de
familie. Toate celelalte categorii de persoane aveau o capacitate juridica limitata.
Personalitatea incepea in momentul nasterii, insa de la aceasta regula exista
o exceptie, conform careia „infans conceptus pro nato habetur quotiens de
commodis eius agitur”=„Copilul conceput se considera nascut ori de cate ori
este vorba despre interesele sale”, si de aceea, copilul conceput va veni la
succesiunea tatalui sau, deoarece este in interesul lui sa fie considerat ca nascut.
In mod simetric, personalitatea inceta in momentul mortii, dar si de la
aceasta regula exista o excptie conform careia „hereditas iacens sustinet
personam defuncti”= „Mostenirea deschisa, dar neacceptata inca prelungeste
personalitatea defunctului. Aceasta exceptie s-a admis deoarece la romani, ca si
la noi,la moderni, se aplica principiul conform caruia nu exista patrimoniu fara
titular, incat se pune intrebarea cine este titularul patrimoniului in intervalul de
timp cuprins intre momentul mortii unei persoane si momentul acceptarii
mostenirii acelei persoane.
Defunctul nu poate fi titular al patrimoniului pentru ca nu mai este in viata. Nici
mostenitorul nu poate fi titular al patrimoniului pentru ca nu a acceptat inca
succesiunea, si de aceea, s-a admis ca in acel interval de timp, titular al
patrimoniului este defunctul a carui personalitate se prelungeste pana in
momentul acceptarii mostenirii.
Asa cum spuneam, oamenii liberi se clasificau in cetateni si in necetateni,
insa la origine cetatenia romana se confunda cu libertatea, intrucat in Epoca
foarte Veche orice strain venit la Roma cadea in sclavie. Cu timpul insa, odata
cu dezvoltarea economiei de schimb, romanii, din ratiuni de ordin practic ,au
incep sa ii tolereze pe straini, mai intai in calitate de oaspeti si clienti, iar apoi in
calitate de peregrini. Cu toate acestea, numai cetatenii romani se bucurau de
toate drepturile politice si civile, astfel ei aveau:
 ius commercii- dreptul de a incheia acte juridice in conformitate cu
dreptul civil roman.
 ius connubii- dreptul de a incheia o casatorie civila romana.
 ius militiae- dreptul de a fi soldati in legiunile romane
 ius sufragii- dreptul de vot
 ius honorum- dreptul de a fi ales magistrati.
Pe de alta parte, cetatenii romani aveau si anumite semne distinctive. In
primul rand, numai ei aveau dreptul sa poarte toga, iar in al doilea rand, numele
cetateanului roman era atat de bine elaborat, incat tinea loc si de adresa. Numele
cetateanului era compus din 5 elemente: tria nomina, indicațiunea filiațiunii,
indicațiunea tribală.
Tria nomina cuprindea: pre nomen, nomen gentilicium, cod nomen.
Pre nomen era prenumele cetateanului, nomen gentilicium indica ginta din care
facea parte cetateanul roman, cod nomen era porecla obligatorie.
Indicațiunea filiațiunii arata care este prenumele tatalui, iar indicațiunea tribală
arata cartierul(tribul) in care locuia si vota cetateanul roman.
Spre exemplu, cel mai mare avocat al Antichitatii se numea Marcus Tulius
Marcifilius Cornelia Tribum Cicero. Marcus era prenumele, Tulius era nomen
gentilicium, Marcifilius era indicațiunea filiațiunii, Cornelia Tribum este
indicațiunea tribală, iar Cicero era porecla lui.
Cetatenia romana se dobandea in primul rand, prin nastere, căci cel nascut
in sânul casatoriei dobandea statutul juridic al tatalui sau, iar cel nascut in afara
casatoriei dobandea statutul juridic al mamei sale din momentul in care l-a
nascut.
Apoi, cetatenia se dobandea prin lege, căci romanii votau legi speciale prin care
acordau cetatenia unei persoane sau unor persoane determinate. Se mai
dobandea si prin beneficiul legii, deoarece anumite legi prevedeau ce conditii
sunt necesare pentru dobandirea cetateniei, iar aceia care intruneau conditiile
legii, deveneau cetateni si, in fine, se mai dobandea prin efectul dezrobirii,
intrucat dezrobitul dobandea statutul juridic al fostului stapan. Prin urmare
dezrobitul unui cetatean, devenea si el cetatean roman.
Cetateania romana se pierdea, in primul rand, prin pierderea libertatii. In al
doilea rand, prin efectul principiului inadmisibilității dublei cetatenii, deoarece
romanii nu admiteau dubla cetatenie, iar acela care dobandea cetatenia altui stat
pierdea automat cetatenia romana, dupa cum pierdeau cetatenia si cei care erau
exilati din Roma.
Multa vreme romanii au pastrat numai pentru ei avantajele care decurgeau
din calitatea de cetatean, dar la inceputul sec I i. Hr, in anul 89, toti latinii din
Italia s-au rasculat, cerand sa li se acorde si lor cetatenia, si ca sa nu lupte pe 2
fronturi, romanii au dat 2 legi prin care toti latinii din Italia au dobandit
cetatenia.
In anul 212 d. Hr., imparatul Caracala a dat o constitutiune imperiala prin
care locuitorii liberi ai intregului imperiu roman au dobandit cetateania, au
devenit cetateni cu exceptia latinilor iuniani si a peregrinilor dediticii.
Necetatenii se clasificau in latini si peregrini.
Conceptul de latini are 2 acceptiuni/sensuri: un sens etnic si un sens juridic.
Din punct de vedere etnic, se numeau latini toti aceia care erau rude de sange cu
romanii(aveau acceasi origine etinica) ,iar din punct de vedere juridic latinii erau
de 4 feluri latinii veteres, latinii coloniari, latinii fictivi, latinii iuniani.
Latinii veteres erau vechii locuitri ai Latiumului(regiune din jurul Romei), care
erau rude de sange cu romanii si se bucurau de ius commercii, ius connubii, ius
suffragii. Acelasi statut juridic l-au dobandit si locuitorii coloniilor fondate in
Italia, panna la anul 268 i. Hr, iar locuitorii coloniilor fondate in Italia dupa 268
se bucurau numai de ius commercii si erau denumiti latini coloniari.
 Locuitorii din provincii care se bucurau de ius commercii erau denumiti
latini fictivi, intrucat ei erau latini numai din punct de vedere juridic, nu si din
punct de vedere etnic, iar latinii iuniani erau sclavii dezrobiti fara respectarea
formelor solemne, despre care se spunea ca traiesc liberi, dar mor sclavi, in
sensul ca ei puteau incheia acte juridice intre vii, dar nu isi puteau face
testamentul , nu aveau acest drept.
La randul lor peregrinii se clasificau in doua categorii: peregrini obisnuiti si
peregrini dediticii
Peregrinii obisnuiti erau locuitorii cetatilor care aveau tratate de alianta cu
romanii si care puteau veni la Roma fara a cadea in sclavie, iar in Epoca Clasica
erau denumiti peregrini obisnuiti acei oameni liberi care nu erau nici cetateni,
nici latini. In relatiile dintre ei, peregrinii obisnuiti puteau incheia acte juridice in
conformitate cu obiceiurile locale, iar in relatiile cu cetatenii romani, puteau
incheia acte juridice in conformitate cu dreptul gintilor, dar nu aveau acces la
dreptul civil care era rezervat cetatenilor.
Peregrinii dediticii erau locuitorii cetatilor care s-au opus expansiunii roamne, si
de aceea, romanii le-au distrus cetatile, incat ei erau denumiti oameni liberi fara
cetate. Acesti peregrini nu puteau veni la Roma fara a cadea in sclavie si nu
puteau dobandi cetatenia romana.

Familia romana
Cuvantul „familia” vine de la „famulus”, iar „famulus”, in vechea latina
insemna sclav. Aceasta etimologie a cuvantului „familia”se explica prin faptul
ca vechii romani nu au facut distinctie intre familia ca forma de comunitate
umana si familia ca forma de proprietate, dovada ca in textele juridice romane
cuvantul familia era utilizat cu 3 sensuri.
In primul sens, care este cel mai vechi,” familia” desemna totalitatea
sclavilor care se aflau in proprietataea unei persoane.
In al doilea sens, mai recent, familia desemna totalitatea persoanelor si
bunurilor care se aflau sub puterea aceluiasi sef de familie, denumit pater
familias, iar in al treilea sens, mai apropiat de cel modern,cuvantul „familia”
desemna totalitatea persoanelor care se aflau sub puterea aceluiasi pater
familias.
Initial, puterea pe care pater familias o exercita asupra persoanelor si
bunurilor a avut un caracter unitar si a fost desemnata prin cuvantul manus
(mana, putere).
Cu timpul insa, aceasta putere unitara s-a dezmembrat in mai multe puteri
distincte, astfel, in dreptul evoluat, cuvantul manus desemna numai puterea pe
care barbatul o exercita asupra femeii maritate, puterea asupra
descendentilor(patria protestas), puterea asupra sclavilor (dominica potestas),
puterea asupra altor bunuri decat sclavii (dominium), iar puterea asupra fiului de
familie cumparat era denumita mancipium.
In familia romana, persoanele se clasificau in 2 categorii: persoane sui iuris
si persoane alieni iuris.
Se numeau sui iuris toti aceia care nu se aflau sub puterea cuiva. Practic
vorbind, era persoana sui iuris numai pater familias, dar pater familias nu
insemna tata de familie, ci sef de familie, deoarece putea fi pater familias si un
barbat necasatorit, intrucat un asemenea barbat avea o familie constand in
bunurile sale, iar cei care se aflau sub puterea lui pater familias erau denumiti
persoane alieni iuris, adica femeia casatorita cu manus, fii, fiicele si nepotii din
fii.
Pe de alta parte, in familia romana se stabileau relatii de rudenie, iar rudenia
era de doua feluri: rudenia civila sau agnațiunea si rudenia de sange sau
cognațiunea.
Agnațiunea se intemeia pe ideea de putere si existau 3 categorii de agnati.
Din prima categorie de agnati faceau parte toti aceia care la un moment dat se
aflau sub puterea aceluiasi pater familias. Spre exemplu, fii si ficele cat timp
traiau tatal lor.
Din a doua categorie de agnati faceau parte aceia care s-au aflat in trecut sub
puterea aceluiasi pater familias, dar ulterior au devenit persoane sui iuris. Spre
exempli, fratii dupa moartea tatalui lor.
Din categoria a treia faceau parte toti aceia care s-ar fi aflat sub aceeasi putere,
daca pater familias ar mai fi trait in momentul nasterii lor. Spre exemplu, verii
primari care s-au nascut dupa moartea bunicului lor, căci daca bunicul lor ar mai
fi trait,verii primari s-ar fi aflat sub aceeasi putere.
Insa, cele 3 categorii de agnati nu sunt fixe, ci sunt mobile, intucat in functie de
anumite imprejurari doua persoane determinate puteau face parte din orice
categorie de agnati. Spre exempli, doi frati cat timp traieste tatal lor sunt in
prima categorie, tot doi frati dupa moartea tatalui sunt in categoria a doua, iar
daca unul dintre frati se naste dupa moartea tatalui cei 2 frati vor fi in categoria a
3-a.
In dreptul roman stabilirea categoriilor de agnati prezenta o importanta
deosebita, deoarece multa vreme(5 secole), abnatiunea a fost unicul fundament
al succesiunii, in sensul ca numai agnatii se putea mostenii intre ei, iar
succesiunea era deferita( atrubuita) in ordinea celor 3 categorii de agnati.
Cognațiunea sau rudenia de sange, era legatura dintre persoanele care
aveau un autor comun, iar rudenia de sange putea fi in linie directa si in linie
colaterala.
Rudenia de sange in linie directa este legatura dintre persoanele care descind una
din alta.
Rudenia de sange in linie colaterala este legatura dintre persoanele care nu
descind una din alta, dar au un autor comun( fratii).
Gradele de rudenie, la rudenia in linie colaterala se stabileste numarand
generatiile de la prima persoana care ne intereseaza pana la autorul comun si,
coborand apoi pana la cealalta persoana care ne intereseaza. Spre exemplu, fratii
sunt colaterali de gradul 2, verii primari de gradul 4, iar colateralii de gradul 3
sunt unchiul cu fiica fratelui.
Pe langa cognațiunea reala, care izvoraste din natura umana, romanii au
cunoscut si cognațiunea fictivă, care izvoraste dintr-un text al Legii celor XII
Table, conform caruia toti agnatii sun cognati, iar daca admitem ca toti agnatii
sunt cognati, trebuie sa mai admitem si faptul ca nu toti cognatii sunt rude de
sange. Spre exemplu fiul adoptat trece sub puterea adoptantului, trecand sub
puterea adoptantului, el devine agnat cu adoptantul, fiind agnat devine si cognat,
dar nu este ruda de sange cu adoptantul. Prin urmare sunt denumit cognați fictivi
acei agnați care nu sunt rude de sange.
Asa cum spuneam, puterea pe care pater familias o exercita asupra
descendentilor era denumita patria potestas sau puterea parinteasca. Ea se
exercita, asa cum am spus, asupra fiilor, fiicelor si asupra nepotilor din fii.
Aceasta putere prezenta doua caractere.
In primul rand,ea avea un caracter perpetuu, in sensul ca dura pana la moartea
lui pater familias, indiferent de varsta fiului de familie si indiferent de situatia
sociala a fiului de familie, in sensul ca fiul de familie putea sa aiba 50 de ani, sa
fie consul, pretor, daca tatal sau traia el se afla sub puterea parinteasca, ceea ce
inseamna ca nu avea patrimoniu propriu si nu putea incheia acte juridice de
drept privat in nume propriu.
In al doilea rand, puterea parinteasca avea un caracter nelimitat care se
manifesta atat asupra persoanelor cat si asupra bunurilor. Caracterul nelimitat al
puterii parintesti asupra persoanelor si-a gasit expresia in dreptul de viata si de
moarte, dreptul de expozitiune sau de abandon, dreptul de a vinde. Prin urmare,
pater familias avea drept de viata si de moarte asupra tuturor descendentilor sai(
nu se mentioneaza nicaieri ca ar fi fost exercitat). De asemenea, noul nascut
putea fi recunoscut de pater familias, sau putea sa il abandoneze. De asemenea
potrivit Legii celor XII Table, pater familias avea dreptul de a il vinde pe fiu de
3 ori, fiecare vanzare fiind valabila pe 5 ani, iar dupa a treia vanzare fiul de
familie iesea de sub puterea parinteasca. Cat priveste caracterul limitat al puterii
parintesti asupra bunurilor, fiul de familie nu avea patrimoniu propriu si , de
asemenea fiul de familie nu putea incheia acte juridice de drept privat in nume
propriu, ci numai imprumutand capacitatea lui pater familias si cu conditia ca
prin efectul acelor acte situatia lui pater familias sa devina mai buna din punct
de vedere patrimonial, adica sa devina creditor si nu sclav.

Curs 10

Puterea parinteasca putea fi creata pe cale naturala prin casatorie si pe cale

artificiala prin adopțiune si prin legitimare. Casatoria a fost la origine actul prin
care femeia trecea sub puterea barbatului si, intrucat puterea pe care barbatul o
exercita asupra femeii maritate era desemnata prin cuvantul manus, cea mai
veche forma a casatoriei romane a fost denumita casatorie cu manus.
Cu timpul insa, catre sfarsitul Republicii, sub influenta moravurilor din Orient,
unele femei romane au inceput sa traiasca in uniuni nelegitime, si de accea
practici cum erau, romanii au creat o noua forma de casatorie, in cazul careia
femeia maritata nu mai trecea sub puterea barbatului, ci ramanea sub puterea
tatalui ei. Aceasta forma noua a casatoriei a fost denumita casatorie fara manus
(sine manu).
Casatoria cu manus presupunea respectarea unor conditii de forma, pe
cand casatoria fara manus nu presupunea respectarea unor conditii de forma si
numai instalarea femeii in casa barbatului, ocazie cu care se organiza o petrecere
cu daruri. Pe de alta parte,casatoria presupunea respectarea unor conditii de fond
care erau comune pentru ambele forme ale casatoriei, si anume connubium,
consimțământul, varsta.
Cuvantul connubium avea doua sensuri. Un sens general (obiectiv) si un
sens relativ (subiectiv).
 Connubium in sens general desemna aptitudinea persoanei de a se casatori.
Se bucurau de conubium in sens general toti cetateni romani( ius conubi).
Connubium in sens relativ = aptitudinea a doua persoane determinate de a
de casatori intre ele, intrucat, nu toti aceia care aveau connubium in sens general
il aveau si in sens relativ, deoarece existau anumite piedici la casatorie si anume:
rudenia de sange, alianta ( afinitatea), conditia sociala.
Rudenia de sange in linie directa era piedica la casatorie,la infinit, pe cand
rudenia de sange in linie colaterala era piedica la casatorie numai pana la un
anumit grad, astfel, in Epoca Veche a fost permisa casatoria intre colateralii de
gradul 4 ( se puteau casatori verii primar), iar la inceputul Epocii Clasice s-a
admis casatoria intre colateralii de gradul 3 (unchiul se putea casatori cu fiica
fratelui sau).
Alianta ( afinitatea) este legatura dintre un sot si rudele celuilat sot. Alianta
in linie colaterala nu era piedica la casatorie, prin urmare, barbatul se putea
recasatori cu sora fostei sale sotii, pe cand alianta in linie directa era piedica la
casatorie, astfel incat barbatul nu se putea recasatori cu fiica fostei sale sotii (
fiica vitrega).
Si conditia sociala a fost piedica la casatorie, deoarece, pana in vremea lui
Octavian Augustus nu s-a admis casatoria intre ingenui si dezrobiti.
O alta conditie de fond era consimtamantul. In epoca veche, daca viitori
soti erau persoane sui iuris se cerea consimtamantul lor, dar pentru femeia sui
iuris se cerea si consimtamantul tutorelui, deoarece asa cum vom vedea, femeia
sui iuris era pusa sub tutela perpetuua a agnatilor ei ( a rudelor sale civile), iar
daca viitori soti erau persoane alieni iuris ( sub puterea parinteasca) nu era
necesar si consimtamantul lor, ci era suficient consimtamantul celor 2 sefi de
familie, pe cand in dreptul clasic, chiar daca viitori soti erau persoane alieni
iuris se cerea si consimtamantul lor, iar varsta casatoriei a fost contoversata intre
jurisconsulti si, de aceea, imparatul Justinian a decis ca fetele se pot casatori la
12 ani, cand devin nubile, iar baietii la 14 ani cand devin puberi.
Casatoria genereaza si anumite efecte juridice care sunt diferite, dupa cum
avem in vedere casatoria cu manus sau casatoria fara manus.
La casatoria cu manus, din punct de vedere civil (juridic), femeia maritata
era considerata fiica barbatului ei, iar fata de copii ei, femeia maritata era
considerata o sora.
Prin urmare, femeia maritata venea la succesiunea sotului in calitate de fiica, iar
fata de copiii ei venea la succesiune in calitate de sora, dar nu mai venea la
succesiune in familia de origine, nu isi mai mostenea tatal.
La casatoria fara manus, femeia era o straina din punct de vedere civil si
fata de barabat(nu era sub puterea lui) si fata de copii ei si, de aceea, la casatoria
fara manus femeia nu venea la succesiunea barbatului. De asemenea, nu venea la
succesiunea copiilor, dar venea la succesiunea tatalui ei, deoarece ramanea sub
tutela lui si era ruda civila cu acesta.
Pe cale artificiala, puterea parinteasca se crea prin adopțiune si prin
legitimare.
Adopțiunea este actul juridic prin care un fiu de familie trecea de sub
puterea unui pater familias, sub puterea altui pater familias. Acest act juridic a
fost creat de jurisconsulti prin interpretarea textului din Legea celor XII Table cu
privire la vanzarea fiului de familie.
Acest act juridic se desfasura in 2 faze distincte. Prima faza a adopțiunii
presupunea 5 operatiuni juridice, constand in 3 vanzari si 2 dezrobiri succesive,
care aveau loc in aceeasi zi. Aceasta faza a adoptiunii a fost necesara, deoarece,
pentru ca fiul de familie sa poata trece sub puterea altui pater familias trebuia sa
fie scos de sub puterea parinteasca din familia de origine. Fiul de familie putea
iesi de sub puterea parinteasca numai in conditiile prevazute de Legea celor XII
Table, ceea ce ar fi insemnat sa treaca un interval de timp de 10 ani. Dupa care
se trecea la faza a doua, care imbraca forma unui proces fictiv, simulat, proces
ce se desfasura intre adoptant si cumparator. Adoptantul participa la proces in
calitate de asa-zis reclamant, iar cumparatorul participa la proces in calitate de
asa-zis pârât. In acest cadru, adoptantul in calitate de reclamant afirma in cuvinte
solemne ca fiul de familie este al sau, iar cumparatorul in calitate de pârât tacea,
nu il contrazicea, astfel incat, fata de afirmatiile adoptantului si fata de tacerea
cumparatorului, magistratul ratifica declaratia adoptantului, prin cuvantul
addico, recunoscandu-i astfel puterea asupra fiului de familie.
Si adoptiunea genera anumite efecte juridice. In primul rand, adoptatul trecea
sub puterea adoptantului si, prin urmare devenea agnat cu el, fiind agant devenea
si cognat fictiv, deoarece toti agnatii sunt cognati. Prin urmare el venea la
mostenirea adoptantului, dar pierdea drepturile succesorale in familia de origine,
intrucat nu mai era ruda civila cu acea familie.
In sens larg, actul de adoptiunie cuprinde adrogațiunea care este actul juridic
prin care o persoana sui iuris denumita adrogat trece sub puterea altei persoane
sui iuris, denumita adrogant. Prin efectul adrogatiunii, adrogatul devine
persoană alieni iuris, iar bunurile sale trec in patrimoniul adrogantului.
Totodata, fiind persoana alieni iuris, adrogatul nu poate incheia acte juridice in
nume propriu, ci numai imprumutand capacitatea juridica a adrogantului, insa,
fiind agant (ruda civila) cu adrogantul, adrogatul va deveni la succesiunea
adrogantului.
Tot pe cale artificiala, puterea partinteasca putea fi creata si prin legitimare,
iar legitimarea este actul juridic prin care fiul natural( nascut in afara casatoriei)
este asimilat fiului legitim ( cel nascut in casatorie). La romani, legitimarea
fiului natural se putea face prin oblațiune la curie, prin casatorie subsecventă si
prin rescript imperial.
Legitimare prin obligatiune la curie = era necesar ca tatal natural sa il ridice pe
fiul sau natural la rangul de decurion, adica membru al Senatului Municipal,
ocazie cu care trebuia sa ii transmita si proprietatea asupra unei suprafete de
pamant. In realitate, in Epoca Postclasica, in conditiile decaderii economice si
crizei de moneda, nu era avantajos sa fii decurion, intrucat decurionii erau
obligati sa stranga impozitele statului, iar daca nu reuseau, raspundeau cu
bunurile lor.
In al doilea rand, legitimarea se putea face prin casatorie subsecventa, astfel
incat parintii naturali se casatoreau dupa nasterea copilului, prin efectul
casatoriei fiul natural devenea legitim si, daca nu era posibila casatoria
subsecventa, atunci legitimarea se facea printr-o costitutiune imperiala denumita
rescript sau rescript imperial.
Insa, asa cum puterea parinteasca putea fi creata pe cale naturala sau
artificiala, in mod simetric ea se putea si stinge pe cale naturala, adica prin
moartea lui pater familias si pe cale artificiala prin emancipare, iar emanciparea
este actul juridic prin care o persoana alieni iuris devine persoana sui iuris.
Si actul emanciparii se realiza in doua faze. Prima faza a emanciparii era
identica cu prima faza a adoptiunii, iar faza a doua a emanciparii consta intr-o
dezrobire vindicta (=nuia), ceea ce inseamna ca in cazul emanciparii avea loc si
cea de a treia dezrobire care era gandita ca o faza distincta. Devenind persona
sui iuris,emancipatul dobandeste capacitate juridica deplina in domeniul privat,
in sensul ca are patrimoniu propriu, poate incheia acte juridice de drept privat in
nume propriu.
Si cu toate acestea jurisconsultii spuneau, ca de fapt, emanciparea echivaleaza
cu dezmostenirea, pentru ca nu mai venea la succesiune cu tatal sau, nu mai era
ruda civila si , de aceea a intervenit pretorul care l-a chemat pe emnacipat la
succesiune in calitate de ruda de sange, cu conditia sa faca raportul bunurilor,
adica sa adauge la masa succesorala toate bunurile pe care le-a dobandit in
calitate de persoana sui iuris, pentru ca altminteri, spune pretorul, emancipatul i-
ar pagubi pe fratii sai ramasi sub puterea parinteasca.
Tot in materia persoanelor, o serie de texte juridice se refera la capitis
deminutio.
Intr-o traducere literala, capitis deminutio inseamna pierderea personalitatii, dar
intr-o traducere juridica inseamna desfiintarea personalitatii si este de trei feluri:
capitis deminutio maxima ( pierderea libertatii ), capitis deminutio media
(perderea cetateniei romane), capitis deminutio minima (pierderea unor drepturi
de familie).
In legatura cu capitis deminutio minima, trebuie sa retinem ca in anumite cazuri,
capacitatea se micsoareaza, in alte cazuri ramane aceeasi, iar in unele cazuri ea
sporeste. Spre exemplu, adrogatul sufera o capitis deminutio, in sensul ca din
persoana sui iuris devine persoana alieni iuris si , prin urmare capacitatea sa se
micsoreaza. Si adoptatul sufera o capitis deminutio deoarece pierde drepturile
succesorale in familia de origine, dar capacitatea sa nu se schimba, ramane
aceeasi. Si emancipatul sufera o capitis diminutio deoarece pierde drepturile
succesorale in familia de origine, dar capacitatea sa sporeste, deoarece devine
perosoana sui iuris.
Pe langa conceptul de persoana fizica, romanii au cunoscut si conceptul de
persoana juridica. In conceptia jurisconsultilor romani, persoana juridica este o
colectivitate care are un patrimoniu propriu, dobandeste drepturi si isi asuma
datorii, distinct de membrii care o formeaza.
In textele romane, persoana juridica era denumita corpora sau universitas. In
Evul Mediu, pornindu-se de la acesti doi termeni s-a creat expresia universitates
corporarum.
La romani, primele persoane juridice au aparut in domeniul public. De fapt,
prima persoana juridica a fost chiar statul roman, care avea un patrimoniu
propriu (tezaurul), putea veni la succesiune, iar dupa modelul statului roman au
aparut mai tarziu coloniile si municipiile din Italia si din provincii. Mai tarziu,
dupa ce crestinismul a devenit religie de stat si biserica a dobandit personalitate
juridica si a fost dotata cu o serie intreagă de privilegii si de așezăminte. Pe
cand, persoanele juridice din domeniul privat se formau prin simpla conventie a
partilor, a membrilor ei. Aceste asociatii erau denumite de romani collegia.
Cu timpul insa, aceste persoane juridice, aceste colegii s-au implicat in viata
politica si, de aceea Caius Iulius Caesar a desfiintat persoanele juridice de drept
privat, cu exceptia acelora care erau traditionale, iar Octavian Augustus a
conditionat dobandirea personalitatii juridice de aprobarea expresa a Senatului
Romei.
Tot in materia persoanelor, romanii au creat anumite procedee juridice in
vederea protejarii incapabililor de fapt si, erau denumiti incapabili de fapt aceia
care aveau personalitate, aveau capacitate de drept, erau subiecte de drept, dar
nu aveau reperezentarea consecintelor faptelor lor, iar cauzele care faceau
imposibila aceasta reprezentare erau denumite incapacitati.
Unele incapacitati erau considerate firesti, naturale, iar alte incapacitati erau
considerate nefiresti, accidentale. Spre exemplu este natural ca un copil sa nu isi
dea seama de consecintele faptelor sale. De aceea romanii i-au pus sub protectie
juridica pe toti aceia care erau loviti de incapacitati.
Cei loviti de incapacitati naturale au fost protejati prin tutela, iae cei loviti de
incapacitati accidentale, nefiresti au fost protejati juridiceste prin curatelă. Desi,
la origine tutela a fost un procedeu juridic prin care erau protejate interesele
agnatilor (interesele rudelor civile), in calitatea lor de mostenitori prezumtivi,
dovada ca, potrivit vechilor reglementari, agnatii veneau la tutela in ordinea in
care veneau la succesiune. Pe de alta parte, aceia care nu aveau agnati nu aveau
nici tutore, dar in secolul al II-lea î. Hr, s-a dat o lege speciala prin care pretorul
trebuia sa ii numeasca un tutore incapabilului care nu avea agnati sau nu avea un
tutore desemnat prin testament. Din acel moment, tutela s-a transformat intr-un
porcedeu juridic prin care erau protejate interesele incapabilului, asa cum rezulta
si din definitia lui Servius Sulpicius, conform careia: tutela est vic ac potestas in
capite libero ad tuendum eum qui propter aetatem sua sponte se defendere
nequit => tutela este o forta si o putere asupra unei persoane libere pentru a il
proteja pe acela care datorita varstei fragede nu se poate apara singur.
Aceasta definitie este formata din doua parti care sunt contradictorii, deoarece
prin prima parte a definitiei se afirma ca tutela este o forta si o putere in interesul
agantilor, iar prin partea a doua a definitiei se afirma ca tutela a fost creata
pentru a proteja interesele copilului mai mic de 14 ani. Prima parte a definitiei
oglindeste vechea conceptie a romanilor cu privire la functiile tutelei, iar partea
a doua oglindeste conceptia evoluata.
In functie de persoanele puse sub protecte juridica, tutela era de doua felui:
tutela impuberului sui iuris si tutela femeii sui iuris.
Impuberul, daca era persoana sui iuris trebuia sa fie pus sub tutela. De
asemenea, trebuia pusa sub tutela si femia sui iuris, indiferent de varsta ei, iar in
functie de modul in care era deferita ( atribuita), tutela era de 3 feluri: legitima,
testamentra si dativă.
 Tutela legitima era deferita (atribuita) potrivit legii celor mai apropiati
agnati, in ordinea in care acestia veneau la succesiune.
Tutela testamentara era deferita (atribuita) de testator printr-o clauza
inclusa in testament, iar tutela dativă era deferita (atribuita) de pretor potrivit
Legii Aquilia, acelora care nu aveau agnati si nici un tutore numit prin
testament.
Curs 11

Modurile de administrare a tutelei

Tutela era administrata prin doua procedee: negotiorum gestio si auctoritatis
interpositio.
Negotiorum gestio se utiliza in vederea administrarii bunurilor lui infans si era
denumit infans minorul care nu se putea exprima corect (mai mic de 6-7 ani). In
acest caz toate actele de administrare erau intocmite de tutore in nume propriu,
inclusiv actele prin care se transmitea proprietatea asupra bunurilor lui infans,
ceea ce inseamna ca tutorele transmitea ceea ce nu avea. La sfarsitul tutelei, intre
tutore si pupi dupa ce implinea 14 ani, intervenea reglementarea de conturi.
Auctoritatis interpositio se utiliza in vederea administrarii bunului minorului
mai mare de 6-7 ani, care se putea exprima corect, precum si in vederea
administrarii bunurilor femeii sui iuris indiferent de varsta. In acest caz actele de
administrare erau incheiate chiar de incapabili in nume propriu, dar in prezenta
tutorelui, prezenta care nu avea semnificatia ratificarii acelor acte, ci
semnificatia completarii capacitatii incapabilului de fapt.
Iar curatela a fost formata de romani in vederea protejarii acelora care erau loviti
de incapacitati nefiresti, accidentale. Cea mai veche curatela mentionata in legea
12 table a fost curatela nebunului, iar mai tarziu este mentionata si curatela
prodigului (risipitor). Era administrata numai prin negustorium gestium. De
asemenea, curatela era deferita numai prin lege sau de catre pretor. Prin urmare
nu exista curatela testamentara.

Bunuri
Conceptul de” bunuri” desemneaza acele lucruri care sunt susceptibile de
apropriere sub forma dreptului de proprietate. Sau acele lucruri care pot fi
stapanite cu titlu de proprietate.
Insa, romanii desemnau si lucrurile in general , si acele lucruri care puteau fi
stapanite cu titlu de proprietate prin acelasi cuvant, printr-un singur cuvant
anume res, dovada ca in Dreptul Roman clasificarea fundamentala a lucrurilor
este in res in patrimonio si res extra patrimonium.
Erau denumite res in patrimonio, acele lucruri care puteau fi stapanite cu titlu de
proprietate si pe care noi astazi le denumim bunuri.
Res extra patrimonium erau acele lucruri care nu puteau fi stapanite cu titlu de
proprietate, fie prin natura lor (marea, cerul ), fie prin destinatia lor(templele,
drumurile).
La randul lor res in patrimonio( lucruri patrimoniala) se clasificau dupa mai
multe criterii. Astfel, cea mai veche este clasificarea in res mancipi si res nec
mancipi. Aceasta clasificare a fost facuta in functie de valoarea economica a
lucrurilor, căci, potrivit lui Gaius res mancipi sunt „pretioziores” , adica mai
valoroase din punct de vedere economic, iar res nec mancipi erau considerate
lucrurile mai putin valoroase din punct de vedere economic. Fireste, aceasta
clasificare purta amprenta conceptiei romane cu privire la valoarea lucrului.
De asemenea lucrurile se clasifica in corporale (res corporales) si incorporale
(res incorporales).
Erau denumite corporale (res corporales) acele lucruri care au o forma materiala.
Pe cand res incorporales erau drepturile patrimoniale care sunt de doua feluri:
drepturi reale si drepturi de creanta(personale).
Drepturile reale izvorasc din raporturile juridice stabilite intre o persoana
determinata si toti ceilalti membrii ai societatii, ceea ce inseamna ca drepturile
reale sunt opozabile erga omnes.
Drepturile de creanta izvorasc din raporturile juridice stabilite intre doua
persoane determinate pe care le denumim creditor si debitor, astfel incat
drepturile personale nu sunt opozabile fata de toti, ci numai fata de debitor.
In mod ciudat, romanii au inclus dreptul de proprietate intre lucrurile corporale,
deoarece vechii romani confundau dreptul de proprietate cu obiectul sau,
confuzie care se oglindeste si pe plan terminologic, intrucat vechii romani nu
spuneau ca au un drept de proprietate asupra lucrului, ci spuneau ca acel lucru
este al lor.
De asemenea, romanii au avut reprezentarea distinctiei dintre lucrurile mobile si
imobile. Foarte importanta este clasificarea in genera si
species, adica lucruri de gen si lucruri individual determinate.
Lucrurile de gen se identifica prin trasaturile care sunt proprii categoriei din care
fac parte. Spre exemplu, o casa, un teren, un sclav.
Lucrurile individual determinabile se identifica prin trasaturi care le sunt proprii
numai lor ( sclavul X). Aceasta clasificare prezinta o importanta speciala in
materia riscurilor in contract, intrucat, daca debitorul datoreaza un lucru de gen
care piere fara vina lui, debitorul nu va fi exonerat de rasoundere, ci va trebui sa
plateasca despagubiri pentru neexecutarea obligatiei, pe cand daca debitorul
datoreaza un lucru individual determinat care piere fara vina lui, acel debitor va
fi exonerat de raspundere si prin urmare nu va plati despagubiri pentru
neexecutare raspunderii. Aceasta distinctie se explica prin faptul ca, in conceptia
romanilor: genera non pereunt => „lucrurile de gen nu pier”, ceea ce inseamna
ca lucruri din acceasi categorie pot fi inlocuite cu altele din aceeasi categorie.
Distinctia dintre lucruri de gen si lucruri individual determinabile nu decurge din
natura lucrurilor, ci decurge din conventia partilor, in sensul ca partile sun acelea
care stabilesc prin conventia lor daca debitorul datoreaza un lucru de gen sau un
lucru individual determinat.
Lucrurile pot fi stapanite de persoane cu 3 titluri juridice: posesiune, detențiune
si proprietate.
Prin urmare, in practica, o persoana care stapaneste fizic un lucru poate avea fie
calitatea de posesor, fie calitatea de detentor, fie calitatea de proprietar.
Posesiunea este o stare de fapt ocrotita de drept si presupune întrunirea a doua
elemente: animus si coprus.
Animus este elementul intențional al posesiunii si consta in intentia persoanei de
a stapani lucrul pentru sine, ceea ce inseamna ca posesorul se comporta fata de
lucru ca un proprietar, iar corpus este elementul material al posesiunii si constă
in totalitatea faptelor materiale prin care se exercita stapanirea fizica asupra unui
lucru ( cultivarea unui teren, locuirea unei case), insa romanii au admis ca se
poate exercita posesiunea si cu corpus al altuia.
In textele romane sunt mentionate 4 tipuri de posesiune: possessio ad interdicta,
possessio ad usucapionem, possessio viciosa (sau possessio iniusta), posesio
iuris.
Possessio ad interdicta este acea posesiune care se bucura de protectie juridica
prin interdictele posesorii.
Possessio ad usucapionem este acea posesiune care duce la dobandirea
proprietatii prin uzucapiune daca pe langa posesiune sunt intrunite si celelalte
conditii necesare uzucapiunii.
Possessio viciosa este posesiunea care nu se bucura de protectie juridica,intrucat
este lovita de vitii( defecte juridice), iar defectele posesiunii sunt: violenta,
precaritatea( stapaneste un lucru cu titlu precar acela care trebuie sa il restituie la
cerere), clandestinitatea ( stapanirea unui lucru pe ascuns, fara stirea
proprietarului). Prin urmare nu se vor bucura de protectie juridica aceia care
intra in stapanirea lucrului prin mijloace violente, acela care stapaneste un lucru
cu titlu precar, precum si acela care stapaneste un lucru in mod clandestin.
Possessio iuris inseamna posesia unor drepturi patrimoniale, deoarece pornind
de la anumite analogii, romanii au admis ca si drepturile patrimoniale sunt
susceptibile de posesiune, cu toate ca ele nu au o forma materiala.
Pe de alta parte, posesiunea genereaza si anumite efecte juridice. In primul rand,
posesorul se bucura de protectie juridica prin intermediul interdictelor. In al
doilea rand, posesorul are perspectiva de a deveni proprietar prin uzucapiune, iar
in al treilea rand, la procesul la revendicare, posesorul are intotdeauna calitatea
de pârât, care il avantajeaza, deoarece el se apara fata de pretentiile
reclamantului spunand possisdeo, quia possideo=> posed pentru ca posed si nu
trebuie sa ma justific fata de nimeni, iar daca tu reclamant vrei sa ma deposedezi
de lucru fa dovada in fata judecatorului ca esti proprietar. Prin urmare, posesorul
unui lucru poate fi deposedat numai de catre acela care face dovada in fata
judecatorului ca este proprietar si, astfel se asigura ordinea sociala pe tărâm
patrimonial, căci daca posesiunea nu ar fi protejata juridiceste s-ar declansa
razboiul tuturor impotriva tuturor, iar societatea ar aluneca in haos si, de aceea
marii cercetatori moderni spuneau ca protectia juridica a posesiunii este cea mai
importanta creatie a gandirii juridice romane.
Asa cum spuneam, posesiunea era protejate prin interdictele posesorii, care erau
de 2 feluri: interdicte recuperandae possessionis causa si interdicte retinendae
possessionis causa.
Interdictele recuperandae possessionis causa erau date de pretori in vederea
redobandirii unei posesiuni pierdute si erau de 3 felui: interdicte unde vi,
interdicte de precario, si interdicte de clandestina possessione.
Interdictele unde vi erau de 2 feluri: interdicte unde vi armata si interdicte unde
vi cotidiana.
Interdictele unde vi armata erau eliberate de pretor impotriva aceluia care a
intrat in posesia lucrului cu mana armata, prin violenta armata, iar interdictele
unde vi cotidiana se dadeau impotriva aceluia care a intrat in posesia lucrului
prin violenta obisnuita, cotidiana.
Interdictul de precario se dadea impotriva aceluia care stapanea lucrul cu titlu
precar.
Interdictul de clandestina possessione era dat impotriva aceluia care stapanea
lucrul in mod clandestin, pe ascuns.
Interdictele retinendae possessionis causa erau date in vederea pastrarii unei
posesiuni existente si erau doua: interdictul utrubi (care din doi) si interdictul uti
possidetis (dupa cum posedati).
Interdictul utrubi era utilizat in vederea solutionarii litigiilor cu privire la
posesiunea asupra unor lucruri mobile ( in materie mobiliara) si era acordat de
pretor aceluia care posedase lucrul litigios un interval de timp mai mare in anul
anterior eliberarii interdictului.
Interdictul uti possidetis era dat pentru solutionarea litigiilor cu privire la
posesiunea asupra lucrurilor imobile. Acest interdict era eliberat de pretor
aceluia care stapanea lucrul litigios in momentul eliberarii interdictului.
Solutiile date de pretor prin interdicte nu au intotdeauna o justificare logica si
nici nu trebuie sa aiba, deoarece pretorul solutiona litigiile cu privire la
posesiune prin interdicte in mod provizoriu, pe moment, urmand sa organizeze
procesul in revendicare, ocazie cu care se stabilea cine este proprietarul lucrului
si, totodata se stabilea definitiv si cine este posesorul.
Detentiunea presupunea si ea întrunirea a doua elemente: animus si corpus.
Corpus al detentiunii este identic cu corpus al posesiunii.
Animus al detentiunii consta in intentia persoanei de a stapani lucrul NU pentru
sine, ci pentru altul, de regula pentru proprietar, de unde rezulta ca detentorul nu
se comporta fata de lucru ca un proprietar, de vreme ce intentioneaza sa-l
restituie, iar pe de alta parte, detentorul nu poate deveni proprietar prin
uzucapiune.
In dreptul roman, ca si in dreptul modern, detentiunea este de 2 feluri:
detentiune obisnuita si detentiune precara.
In cazul detentiunii obisnuite detentorul intentioneaza sa restituie lucrul la
termenul stabilit de parti (chiriașul, arendașul), pe cand la detentiunea precara
detentorul trebuie sa restituie lucrul la cerere ( depozitarul, care in sa rest lucrul
la cerere deponentului).
Proprietatea
Conceptul de proprietate este utilizat cu doua sensuri largi in literatura juridica,
căci are un sens economic si unul juridic.
Proprietatea in sens economic se studiaza la disciplinele economice.
Proprietatea in sens juridic se studiaza la disciplinele juridice si, este denumita
drept de proprietate.
La randul lui, conceptul de drept de proprietate are doua sensuri: obiectiv si
subiectiv.
Dreptul de proprietate in sens obiectiv cuprinde ansamblul normelor juridice
care reglementeaza stapanirea lucrurilor de catre persoane si se confunda cu
institutia juridica a proprietatii, mai simplu, cu toate normele care se refera la
proprietate.
Dreptul de proprietate in sens subiectiv desemneaza posibilitatea persoanei de a
stapani un lucru prin putere proprie si in interes propriu. Insa, distinctia dintre
dreptul de proprietate in sens obiectiv si dreptul de proprietate in sens subiectiv
nu este mecanica, are caracter didactic, doarece in realitate, normele care
compun dreptul de proprietate in sens obiectiv sunt acelea care definesc dreptul
de proprietate in sens subiectiv.
Asadar, potrivit normelor care compun dreptul de proprietate in sens obiectiv,
titularul dreptului de proprietate in sens subiectiv poate exercita 3 atribute pe
care le denumim atributele dreptului de proprietate. Ele sunt: ius utendi (dreptul
de a folosi lucrul), ius fruendi (dreptul de a culege fructele lucrului), ius
abutendi ( drdptul de a dispune de lucru).
Asadar, acela care exercita asupra unui lucru ius utendi,ius fruendi, ius abutendi
avea calitatea de proprietar.