Finanțele firmei – EXAMEN

1.Funcțiile gestiunii financiare a întreprinderii.

Funcția de evaluare a proiectelor de investiții
Teoria financiară modernă este o teorie a prețurilor. Tranzacțiile financiare atât de
numeroase (250 mil. de titluri vândute și cumpărate, în medie pe zi, la New York Stock
Exchange) demonstrează că informația agenților privind prețul titlurilor nu este identică.
Fiecare intenționează să vândă sau să cumpere titluri pe baza unor anticipări diferite asupra
șanselor de câștig.
Funcția de transfer a capitalurilor
Domeniul principal de manifestare a finanțelor este cel al piețelor financiare și al
evaluării activelor care se schimbă pe aceste piețe. Tranzacțiile financiare (cu titluri) se relevă
a fi partea superioară a echilibrului dintre cererea și ofera totală de bunuri și servicii dintr-o
economie de piață. Reluând celebra relație de echilibru macroeconomic:
(PIB + IMPORT) = CONSUM + INVESTIȚII + EXPORT
se poate relativ ușor evidenția sursa și destinația fluxurilor financiare (de capital):
(PIB – CONSUM) = INVESTIȚII + EXPORT – IMPORT
în care:
PIB – CONSUM = ECONOMISIRI (sursa)
EXPORT – IMPORT = SOLDUL BALANȚEI DE PLĂȚI
Funcția de protecție a investitorilor
Efectuarea de transferuri directe (nemijlocite) de capital, între investitori și
antreprenori, este un caz mai rar. Transferul direct devine posibil atunci când investitorul are
convingerea (formată pe bază de informație) că plasamentul, în cumpărarea unuia, sau altuia
din titlurile financiare, este, pentru el, cea mai bună variantă. În acest caz investitorii de
capital se vor prezenta personal la ghișeele de subscriere la capitalul social sau la cel
împrumutat al societății emitente.

2.Gestiunea financiară și ciclul de viață al întreprinderii.

Gestiunea financiară eficientă nu ar fi posibilă fără o planificare financiară coerentă și
un control de gestiune riguros. Sistemul de bugete ale întreprinderii se construiește pe o
structură ierarhică, de la cele de orientare generală (pe 3-5 ani), la cele de exploatare și, în
final, la cele operaționale de trezorerie.
3.Deciziile financiare la nivelul întreprinderii.
Finanțele fac obiectul unei politici a conducătorilor întreprinderii, care este expresia
unui comportament, a unei alegeri, a unei decizii tactice sau strategice ce vizează atingerea, în
cea mai bună măsură, a obiectivului de maximizare a valorii. La nivelul întreprinderii se pot
identifica trei politici financiare, considerate, la început, independente:
-politica de investiții (interne și/sau externe);
-politica de finanțare (surse proprii și/sau împrumutate);
-politica de dividende (distribuire și/sau reinvestire de dividende).
În politica de investiții, alternative de decizie pot fi:
-specializarea: respectiv adâncirea profilului de activitate în produse noi, în tehnologii
noi;
-diversificarea: respectiv cumpărarea de participații la capitalul social al altor
societăți.
În politica de finanțare, alternativele de decizie pot fi:
-surse interne, rezultate din autofinanțare (amortizări + profit) și din dezinvestiri
(cesiuni) de active fixe și circulante;
-surse externe, respectiv atragerea de capitaluri din afara întreprinderii (economisirea
publică, capitaluri bancare, etc).

Politica de dividend privește decizia AGA de a distribui dividendele ce au rezultat la

încheierea exercițiului financiar și/sau de a le reinvesti în dezvoltarea întreprinderii.
Distribuirea de dividende completează imaginea unei firme rentabile și remuneratorii pentru
capitalurile sale proprii.

4.Ciclul de operații la nivelul întreprinderii

Ciclul financiar și ciclul de exploatare.
Ciclul financiar reprezintă totalitatea operațiilor ce intervin între momentul
transformării monedei, a lichidităților proprii sau împrumutate, în bunuri și servicii, până în
momentul în care se recuperează moneda alocată. Ciclul financiar cuprinde o succesiune de
modificări ale stocurilor reale, datorate unor fluxuri reale (unor procese de producție și/sau de
comercializare), până la forma de stoc care poate fi transformată în bani, recuperându-se
capitalul financiar, avansat inițial și obținând un surplus monetar.
Ciclul de exploatare se prezintă astfel ca o succesiune de stocuri în diferitele faze ale
exploatării, de mărimi fizice diferite și de valori crescătoare pe unitate de măsură. Valoarea
unei unități de stoc este crescătoare, pe măsura înaintării în ciclul de exploatare, la valoarea
inițială adăugându-se cheltuielile de stocare și cele de prelucrare sau de circulație a acesteia
până la încasarea clienților beneficiari.
5.Echilibrul financiar – elemente ale echilibrului financiar.
a. Situația netă
Situația netă pozitivă reflectă:
-buna gestiune financiară a societății;
-creșterea valorii patrimoniale a societății, adică activul net degrevat de datorii
-rezultatul profitului obținut de societate din activitatea ei, ca urmare a unei gestiuni
economice sănătoase.
Situația netă negativă reflectă:
-slaba gestiune financiară a societății;
-scăderea valorii patrimoniale a societății, adică activul net degrevat de datorii;
-rezultatul pierderii obținute de societate din activitatea ei, ca urmare a unei gestiuni
economice slabe.
OBS: Acest indicator este întotdeauna egal cu valoarea capitalurilor proprii din
cadrul societății.
b. Fondul de Rulment
Fondul de rulment reflectă realizarea echilibrului financiar pe termen lung, adică, se
urmărește dacă societatea dispune de o marjă de securitate, care să o protejeze de anumite
evenimente neprevăzute.
Fondul de rulment pozitiv reflectă realizarea echilibrului financiar al societății pe
termen lung, adică societatea dispune de o marjă de securitate, care o protejează de
potențialele evenimente neprevăzute. Fondul de rulment pozitiv reprezintă un surplus de
resurse permanente (capitaluri permanente) peste nevoile permanente de acoperit (active
imobilizate). Se reflectă principiul de gestiune financiară; la nevoi permanente se alocă surse
permanente.
Fondul de rulment negativ reflectă dezechilibrul financiar al societății pe termen
lung, adică societatea nu dispune de o marjă de securitate, care să o protejeze de potențialele
evenimente neprevăzute. Nu se respectă principiul de gestiune financiară.

c. Nevoia de fond de rulment

Nevoia de fond de rulment reprezintă expresia realizării echilibrului financiar pe
termen scurt.
Nevoia de fond de rulment pozitivă reprezintă dezechilibru financiar pe termen scurt.
Nevoia de fond de rulment negativă reprezintă echilibrul financiar pe termen scurt.
 d. Trezoreria netă
Trezoreria netă este expresia cea mai concludentă a desfășurării unei activități
echilibrate și eficiente.
Trezoreria netă pozitivă reflectă realizarea echilibrului financiar al societății. adică
există un surplus monetar la sfârșitul exercițiului, o creștere a capacității reale de finanțare a
investițiilor .
Trezoreria neta negativă reflectă realizarea dezechilibrului financiar al firmei, adică
există un deficit monetar la sfârșitul exercițiului.
7.Structura capitalului
Capitalul se definește, în general, ca orice bun sau stoc de bunuri – financiare sau
fizice – capabile să genereze venit.
Prin structura capitalului unei firme se înțelege proporția relativă a capitalului propriu
și a datoriei utilizate la finanțarea activelor acesteia.
Structura capitalului este o variabilă care nu depinde numai de firmă, de obiectivele
sale de creștere economică, de rentabilitatea scontată sau de riscurile pe care consimte să și le
asume.
Structura capitalului este influențată și, adesea, determinată de acționari, de bănci sau
alți împrumutători, de stat, ca și de conjunctura economico-financiară: situația pieței
financiare, oscilațiile ratei dobânzii, etc.
În realitate, managerii stabilesc normative pentru nivelurile datoriilor. Următorii
factori se consideră a fi determinanți ai structurii optime a capitalului.
1.Stabilirea vânzărilor. O firmă ale cărei vânzări sunt relativ stabile poate să
angajeze fără nici un risc datorii și să-și asume cheltuieli fixe mai ridicate decât o firmă cu
vânzări instabile.
2.Structura activului. Firmele ale căror actice sunt adecvate garantării creditelor tind
să utilizeze datoriile destul de mult.
3.Levierul exploatării. Ceteris paribus, o firmă cu levier al exploatării mic este mai
capabilă să folosească levierul financiar deoarece, interacțiunea dintre cele două leviere
determină efectul total al unei scăderi a vânzărilor asupra profitului din exploatare și
fluxurilor nete de numerar.
4.Rata creșterii. Ceteris paribus, firmele cu o creștere rapidă trebuie să se sprijine mai
mult pe capital extern (datorii și emisiune de acțiuni).
5.Profitabilitatea. Se observă adesea că firmele cu rate foarte ridicate de rentabilitate
a investițiilor utilizează, relativ, datorii mici. Deși nu există o justificare teoretică pentru acest
fapt, o explicație practică este că firmele foarte profitabile, pur și simplu, nu au nevoie de
datorii mari pentru finanțare. Ratele lor de rentabilitate ridicată le permit să-și asigure
finanțarea în cea mai mare parte din profiturile reținute cu acest scop (autofinanțare).
6.Impozitele. Dobânda fiind o cheltuială deductibilă din punct de vedere fiscal,
deducerile cu acest element de cost sunt mai consistente pentru firmele cu rate ridicate de
impozitare. Deci, o firmă care trebuie să-și impoziteze profitul cu o rata ridicată își crește
avantajul prin utilizarea datoriilor.
7.Condițiile pieței. Piețele acțiunilor și obligațiunilor suferă, atât pe termen lung, cât
și pe termen scurt, schimbări care pot avea o influență importantă asupra structurii capitalului
unei firme.
8.Atitudinea creditorilor. În majoritatea cazurilor, firma discută structura sa
financiară cu creditorii ale căror sfaturi cântăresc greu în luarea deciziei.
9.Atitudinea conducerii. Conducerea poate exercita propriile judecăți în legătură cu
structura de capital adecvată.
10.Condițiile interne ale firmei. Condițiile interne, pot, de asemenea, să aibă o
influență asupra structurii optime a capitalului.
11.Flexibilitatea financiară. Menținerea flexibilității financiare înseamnă menținerea
unei rezerve adecvate a capacității de a lua cu împrumut bani.
12.Controlul. Nu trebuie subestimat nici controlul pe care-l pot exercita acționarii
asupra managerilor privind structura de capital, deși acest control nu este prea indicat date
fiind desele schimbări ale situațiilor în care este pusă firma.
8.Sursele de finanțare ale companiei
Întreprinderea, spre a-și putea desfășura activitatea, are nevoie, în primul rând, de
capital bine determinat. Întreprinderea își procură capitalurile din diferite surse, prin diferite
modalități și le utilizează potrivit unei raționalități proprii în diferite feluri. Fiecare
întreprindere trebuie să asigure volumul și felul capitalului de care are nevoie, să-și
stabilească structura financiară și să prevadă politica de dezvoltare. Capitalurile agenților
economici reprezintă totalitatea surselor de finanțare stabile ce se află la dispoziția unității
patrimoniale în vederea realizării unui anumit obiectiv.
Ansamblul surselor de finanțare stabile de care dispune o întreprindere , pe o perioadă
de cel puțin un an, constituie capitalul permanent, care trebuie să finanțeze valorile
imobilizate, precum și fondul de rulment. Totalitatea capitalurilor care se constituie prin
aportul proprietarilor, prin autofinanțare și din alte surse financiare proprii reprezintă capitalul
propriu.
Partea stângă a figurii activului bilanțier, exprimă modul de folosință a capitalurilor
procurate, mai exact durata de plasare a lor, adică intervalul pentru care sunt imobilizate în
elemente ale procesului economic (teren, infrastructură industrială, participațiuni, stocuri,
creanțe, etc.). Prima grupă a plasamentelor o prezintă ACTIVELE IMOBILIZATE, adică
plasamente pe termen lung. Toate elementele ce se cuprind în această grupă au în comun doar
durata îndelungată de imobilizare. A doua mare grupă a activelor o reprezintă ACTIVELE
CIRCULANTE, adică plasamentele pe durate de timp mai mici de un an. A treia grupă
cuprinde disponibilități bănești.
Potrivit unuia din principiile fundamentale ale afacerilor, o întreprindere își finanțează
activele cu capitaluri ce rămân la dispoziția sa un interval de timp cel puțin egal cu durata de
viață a activelor respective.
9.Soldurile intermediare de gestiune (marjele de acumulare)
Principalele marje de acumulare utilizate în analiza financiară a unei întreprinderi
industriale, se determină astfel:
1.Valoarea adăugată = Producția exercițiului – Consumuri externe de la terți
2.Excedentul brut din exploatare = Valoarea adăugată + Subvenții din exploatare –
Impozite, taxe, vărsăminte asimilate – Cheltuieli de personal
3.Profitul din exploatare = Excedent brut de exploatare + Reluări asupra
provizioanelor + Alte venituri (din exploatare) – Amortizări și provizioane calculate – Alte
cheltuieli
4.Profitul curent = Profitul din exploatare + Venituri financiare – Cheltuieli
financiare
5.Profitul net = Profitul curent + Rezultatul excepțional – Participarea salariaților –
Impozit pe profit.

Valoarea adăugată exprimă creșterea de valoare, rezultată din utilizarea factorilor de

producție, îndeosebi factorilor muncă și capital, peste valoarea materialelor, sub ansamblelor,
energiei, serviciilor cumpărate de întreprindere de la terți.
Excedentul brut al întreprinderii exprimă acumularea brută din activitatea de
exploatare, admițnd că amortizarea și provizioanele sunt doar cheltuieli calculate, nu și plătite.
Profitul din exploatare exprimă mărimea absolută a rentabilității activității de
exploatare, prin deducerea unor cheltuieli (plătibile și a celor calculate) din veniturile
exploatării (încasabile și a celor calculate).
Profitul curent este determinat atât de rezultatul exploatării, cât și de cel al activității
financiare, este, deci, rezultatul activității curente.
Profitul net exprimă mărimea absolută a rentabilității financiare, cu care sunt
remunerați acționarii pentru capitalurile proprii subscrise. Acestea urmează să fie distribuite
sub formă de dividende, în raport cu numărul de acțiuni vândute sau să se reinvestească în
întreprindere.

10.Creditarea întreprinderii
Credite bancare (pe termen scurt)
Aceste credite diferă prin obiect, modalități practicate în acordare, garantare, restituire,
durată și cost și se obțin direct de la bănci.
În timp ce creditul pe termen lung se va rambursa pe seama activității rentabile, a
marjei brute de autofinanțare, restituirea creditului pe termen scurt se asigură prin
deznodământul operațiunilor de exploatare.
 Alegerea finanțării pe termen scurt reprezintă un aspect esențial al gestiunii financiare,
astfel că agenții economici trebuie să acorde toată atenția negocierii resurselor împrumutate în
condiții avantajoase, spre a realiza un cost cât mai redus al acestora.