Gestiunea capitalului de lucru – EXAMEN

1.Capitalurile proprii și sursele de constituire ale acestora.

Capitalurile proprii se formează din surse sau contribuții externe și surse sau
contribuții interne.
Contribuțiile externe cuprind aportul proprietarilor și, eventual unele aporturi ale
statului, ale unor colectivități și organisme specializate, iar cele interne sunt resurse care se
degajă, în principal, din capacitatea de autofinanțare a întreprinderii.
Contribuții (surse) externe
Nici o întreprindere nu se poate înființa daca nu dispune de un capital minim. Astfel,
proprietarul sau proprietarii trebuie să angajeze un minim de aport, care constituie capitalul
social. Fiecare acționar, în schimbul aportului său va primii un număr de acțiuni care
reprezintă dreptul său asupra capitalului întreprinderii.
Acțiunea reprezintă un titlu de participare care conferă posesorului calitatea de asociat
sau acționar, dându-i dreptul la o parte proporțională din profiturile distribuite de societate.
Acționarul primește un dividend, după ce din profit s-au efectuat scăzămintele pentru
plata impozitului pe profit și constituirea rezervelor legale.
În caz de lichidare a societății, acționarul va primii sumele cu care a participat la
formarea capitalului, după achitarea celorlalți creditori.
Societățile mari sunt cotate la bursă care nu reprezintă altceva decât o piață de titluri
care furnizează ocazia de confruntare între cererea și oferta de acțiuni.
Cursul schimburilor poate fluctua peste sau sub valoarea nominală, în funcție de
performanțele economico-financiare ale întreprinderii.
Contribuțiile (sursele) interne
Contribuțiile interne se formează din resursele care degajă din propria activitate pe
care o desfășoară firma, astfel că asistăm la un proces de autofinanțare, cu importanță
deosebită asupra asigurării autonomiei financiare. Pentru desfășurarea activității, firma
efectuează o serie de cheltuieli, obținând concomitent și niște încasări, acestea din urmă
provenind din vânzarea produselor, executarea de lucrări și prestarea de servicii, precum și
din venituri financiare (de titluri, dobânzi, etc.) și venituri extraordinare (calamități naturale și
alte evenimente similare.

2.Capitalurile împrumutate.
Capitalurile împrumutate pot fi grupate în mai multe categorii, din punct de vedere al
termenelor de plată:
- credite pe termen lung;
- credite pe termen mediu;
- credite pe termen scurt;
 Din punct de vedere al finanțelor private această grupare nu este satisfăcătoare și se
are în vedere alocările acestor finanțări rezultând următoarea structură:
- capitaluri de împrumut care au rol de a finanța activele imobilizate (alocările
permanente);
- capitaluri de împrumut care au rolul de a finanța activele circulante (alocări
temporare).
Creditele pe termen lung au o scadență mai mare de 5 ani, pe termen mediu 1-5 ani, iar
pentru cele pe termen scurt scadența este mai mică de un an.

3.Planificarea afacerilor pe termen lung.

Planificarea afacerilor pe termen lung, care are în vedere stabilirea unor obiective clare
pentru nivelul vânzărilor și profitabilitatea firmei pe o perioadă de la 3 la 5 ani. Datorită
perioadei de timp asupra căreia se concentrează, planificarea pe termen lung este considerată
a fi strategică. Aceasta utilizează ca principale instrumente de lucru contul de profit și
pierdere previzionat, situația fluxurilor de numerar, bugetul de trezorerie și analiza ratelor
financiare.
Planul strategic (sau pe termen lung) de afaceri se concentrează asupra conturilor de
profit și pierdere pregătite pentru o perioadă de 3 până la 5 ani în viitor.
Primul pas pe care orice firmă trebuie să îl facă pentru a realiza o bună planificare pe
termen lung are în vedere determinarea unui ritm de creștere al afacerii care este dorit a fi
atins, dar care este și rezonabil de atins.
Al doilea pas presupune folosirea conturilor de profit și pierdere și a bugetelor de
trezorerie pentru a calcula capitalul necesar pentru finanțarea stocurilor, a echipamentelor, a
spațiilor de lucru și a forței de muncă necesare pentru atingerea creșterii dorite a cifrei de
afaceri.
4.Bugetul de trezorerie și componentele acestuia.
În procesul de planificare financiară, determinarea necesarului de numerar reprezintă o
componentă esențială. Primul pas făcut de o companiei este acela de a previziona veniturile
din vânzări pe care urmează să le încaseze de la clienți. Al doilea pas constă în previzionarea
valorii activelor fixe și a stocurilor care sunt necesare pentru atingerea volumului producției și
al vânzărilor dorit de companie. De asemenea, compania face o defalcare a veniturilor din
vânzări și a colectării creanțelor de la clienți, pentru a vedea în ce măsură își poate achita
datoriile către furnizori. Toate aceste previziuni sunt apoi comparate cu ceea ce s-a stabilit
inițial în ceea ce privește creanțele, cu datele de plată a impozitelor, a dividendelor (sau a
profiturilor repartizate proprietarilor, dacă este vorba de o firmă de dimensiuni mai mici), a
dobânzilor etc. În cele din urmă, toate aceste informații sunt cuprinse în bugetul de trezorerie.
Bugetul de trezorerie are 3 mari componente:
- Stabilirea surselor de numerar, care reprezintă intrări de fluxuri de numerar pentru
firmă;
 - Stabilirea utilizărilor de numerar, care reprezintă ieșiri de fluxuri de numerar pentru
firmă;
- Determinarea fluxurilor de numerar net și a necesarului de finanțare.
5.Responsabilitățile managerului financiar.
Principalele activități ale managerului financiar sunt:
1. Previziunea și planificarea;
2. Luarea de decizii financiare și de investiții;
3. Controlul și coordonarea.

6.Portofoliul și modalitățile de gestionare a acestuia.

Portofoliul reprezintă ansamblul de valori mobiliare, acțiuni și obligațiuni, al agentului
economic.
Gestiunea portofoliului presupune, pe de o parte, alegerea unei structuri eficiente a
titlurilor, respectiv pentru același randament cu un grad de risc mai mic, iar pe de altă parte
compararea/selectarea titlurilor deținute astfel încât să se poată anticipa mersul pieței
financiare în ceea ce privește randamentul și riscul.
Principiile gestiunii portofoliului se referă la :
a) Asigurarea siguranței capitalului atât din punct de vedere al sumei cât și al puterii
de cumpărare;
b) Alegerea de către investitor a unei structuri a portofoliului, fie potrivit cerințelor de
lichiditate, fie a cerințelor de rentabilitate.
c) Randamentul titlurilor mobiliare: se urmărește a se corecta potrivit cerințelor
incidenței fiscale; ca urmare, sunt preferate titlurile cu fiscalitate mai mică (ex.
Acțiuni cu dividende în acțiuni) sau titluri pentru care majoritatea profiturilor se
reinvestesc.

Modalitățile de gestionare a portofoliului se referă la următoarele:

a) Gestiunea individuală: se realizează de înșiși proprietarii portofoliului care
beneficiază de timp liber pentru a urmări evoluția cursurilor și cotațiilor bursiere;
b) Gestiunea selectivă: presupune plasarea titlurilor la o societate comună care le
administrează din punct de vedere al rentabilității și al siguranței plasamentelor;
c) Mandatul de gestiune: presupune încredințarea portofoliului unei terțe persoane
specializată în operațiunile bursiere. În acest sens se încheie o convenție scrisă de
încredințare a portofoliului pentru analiza unei societăți de bursă, instituții de
credit, case de economii sau unei persoane fizice abilitate;
d) Participarea la un club de gestiune: permite exploatarea portofoliului de gestiuni
financiare de către persoane (până la 20), adesea prieteni care activează la bursă.
Pentru efectuarea și urmărirea operațiunilor zilnice este desemnată o conducere
operativă. Lunar, clubul se întrunește pentru a elabora decizii și a ratifica unele
măsuri. Cluburile de gestiune sunt persoane juridice care beneficiază de înlesniri
fiscale asupra câștigurilor din plasamente bursiere.