REFERAT CURS DE

AUTOR

MITUL, MAGICUL ŞI VISUL ÎN

PROZA FANTASTICĂ A LUI
MIRCEA ELIADE

Conf. Dr. Lavinia Bănică Săraru Ioana-Alina

 MITUL, MAGICUL ŞI VISUL ÎN PROZA LUI
MIRCEA ELIADE

Mircea Eliade (n. 13 martie 1907, București – d. 22 aprilie 1986, Chicago) a

fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filosof și profesor român
la Universitatea din Chicago, din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell
L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul
de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume științifice, opere literare
și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o
tematică variată. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de
volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite. Este
membru post-mortem al Academiei Române (din 1990).

Mitul, aceasta fascinanta notiune a antropologiei moderne, isi gaseste, in

opera de savant si de scriitor a lui Mircea Eliade, locul cel mai de sus, pe care nici
unul dintre celelalte concepte ale hermeneuticii sale nu il poate atinge. De la
lucrarile de inceput, "Alchimie asiatica" (1934), "Cosmologie si alchimie
babiloniana" (1937), "Mitul reintegrarii" (1942), "Comentarii la legenda
Mesterului Manole" (1943), pana la "The Sacred and the Profane" (New York,
1959), "Aspects du Mythe" (1963), "De Zalmoxis a Gengis-Khan" (1970) si la
monumentala "Histoire des croyances et des idees religieuses" (1976, 1978,
1983), studierea miturilor este preocuparea capitala a acestui "homerid al istoriei
religiilor care a transformat disciplina cunoasterii mitologice intr-o epopee a
ideilor" (Ion Lotreanu).

Congenera acestui vast camp teoretic, literatura lui Mircea Eliade isi aprofundeaza
temele si structurile pe masura dezvoltarii exceptionale a operei savantului,
asumandu-si progresiv, in romane si indeosebi in nuvele, functia revelarii mitului,
a existentei mitice in cotidianul desacralizat, a acelor istorii sacre originare, uitate,
ce irump insa in chip neprevazut in real, tulburandu-i planurile, generatoare de
timp si de spatiu fantastic. Pentru Mircea Eliade, mitul este viu (mythe
vivant), traieste, pentru initiati, si astazi, intr-o resurectie sui-generis, printr-
o spartura in real, semne ale lui, invaluite de repetate aluviuni profane, putand fi
receptate prin practici initiatice sau prin intamplari neobisnuite, unele
inexplicabile, care situeaza personajele la contingenta cu irealul. Procedeul
sparturii in real, prin care se revarsa timpul si spatiul fantastic, creand, in lumea
concreta, profana, o alta ordine, deseori neinteligibila, este folosit mai intai, mai
mult ca tehnica literara, in nuvelele de tinerete, "Nopti la Serampore" si "Secretul
doctorului Honigberger" (1940), de pilda, tema indica a ascezei si a practicilor
yoga constituind suportul teoretic si estetic al justificarii in plan epic a
evenimentelor. in nuvelele mai noi, reunite in volumul "in curte la Dionis" (1981),
personajele principale sunt purtatoare de semne mitice, ele insesi se descopera
prin lectura similar revelarii mitului, "istoria adevarata" a lor, invaluita, ca si
adevarul originar al mitului, de numeroase straturi profane, se descifreaza prin
efort initiatic, prin capacitatea de interpretare, ca si in cercetarea stiintifica, a
numeroaselor semne, de evitare a pistelor false, inselatoare.

Situata cronologic intre aceste doua etape distincte, aparand in 1959, nuvela "La
tiganci" ilustreaza, ca tema, drama (chiar tragedia, ar spune personajul
principal) omului profan, incapabil de a descifra semnele mitice, de a
invinge amnezia constiintei moderne, de "a trai mitul" si a-l reintegra in spatiul
profan, redand evenimentelor" caracterul semnificativ si exemplar al
intamplarilor originare.

Bordeiul trebuie privit ca un mit al labirintului, un simbol al trecerii dinspre viata

spre moarte. Este un spatiu al initierii in ritualurile mortii. Trecerea prin bordei
este o trecere 'dincolo'. Cele trei fete amintesc de ursitori, ele il supun pa
Gavrilescu unor incercari pe care el nu le poate trece, danseaza in jurul lui, ii cer
sa o ghiceasca pe tiganca dar el le scapa mereu.

Lumea ca vis, tema universala, este una dintre ideile des intalnite in literatura lui
Eliade.

Este poate o alta expresie a relatiei dintre sacru si profan, dintre real si
ireal, dintre timpul real si timpul mitic. Resurectia miturilor este o componenta
esentiala a oricarei culturi, fara de care ea ar fi mutilata, lipsita de radacini, si
Mircea Eliade a inteles ca nimeni altul acest tulburator adevar. Miturile apartin
trecutului, originilor, definind identitatea unei lumi sau i fiintei umane. Lipsit de
mituri, omul ar fi lipsit de imaginatie si de creatie, fara trecut si fara viitor.

Personajele nuvelei poartă semnificaţii mitologice. Istoric al religiilor,

scriitorul combină şi reinterpre-tează vechile mituri, încât personajele nuvelei
sunt purtătoare de semnificaţii multivalente

Episodul al doilea reprezinta planul irealului, respectiv momentul intrarii

personajului in cealalta lume. Gavrilescu descopera gradina "La Tiganci" ,acest loc
misterios inserat in lumea banala ca pe un loc magic care-l ispiteste.Poarta este
simbolica iar tanara fata poate fi o prima calauza

Cele doua lumi sunt de cateva ori intr-o corespondenta in constiinta

personajului si ecoul tanarului este primul moment al trairii simultane in ele.

În incipit, este descris credibil cadrul: canicula în Bucureştiul interbelic,

surprins prin detalii realiste. Reprezentarea veridică a realităţii în proza fantastică
este dublată de semnificarea ei, încât obsesiile călătoriei cu tramvaiul (căldura,
pretenţia de cultură, condiţia de artist ratată pentru un păcat - pierderea iubirii
din tinereţe) se vor prelungi în celălalt plan. În final, se sugerează ca explicaţie
pentru evenimentele relatate o stare „ca într-un vis", iar nuvela fantastică
are final deschis.

În visul lui Gavrilescu, acesta viseaza ca incearca sa ghiceasca fetele, se

pierde in camere ciudate cu tavane scunde si neregulate, cu peretii usor ondulati,
cu paravane tot mai misterioase, cu coridoare pe care rataceste mereu in sens
invers, cu obiecte ce-l terorizeaza.

Visul se termina cu o scena a luptei lui cu o draperie simbolica. Visul are

mai multe semnificatii.
La inceput el apare ca o aspiratie a eroului sprea o alta realitate alaturi de
Hildegard. Apoi in secventa IV visul devine simbolul cosmarului traversarii
materiei de catre spirit a vietii spre moarte insotita de spaime si sufocari. Draperia
ii aparea ca un giurgiu si-l ingrozea ca jocul straniu al fetelor. Jocul ielelor propune
lui Gavrilescu drept proba ghicitul, simbol al riturilor de initiere in taina mortii, o
vama luata sufletului ca o ultima sansa de despartire a conditiei umane.

În partea a patra, ultimul episod prezintă întâlnirea cu Hildegard, iubita lui din
tinereţe, în casa cea mare. Aceasta îl ia de mână (este mediatoarea trecerii
dincolo) şi îl duce cu birja spre pădu-rea-labirint, spre o „nuntă în cer". Simbolul
pădurii este ambiguu, spaţiu al morţii sau al renaşterii, iar călătoria cu birja
fostului dricar poate fi spre moarte sau spre o împlinire a iubirii şi a destinului de
creator în alt plan al existenţei.
Explicaţia sugerată pentru sensul călătoriei este ambiguă, prin apelul la motivul
visului, iar fantasticul este „visul treaz al individului".

Indiscutabil o capodopera a fantasticului romanesc" (Eugen Simion: Scriitori

romani de azi, II, 1976, p. 325), La tiganci a fost analizata din perspectiva
simetriilor matematice (Sorin Alexandrescu, in prefata la editia din 1969 de la
Editura pentru literatura), cercetatorii fiind unanimi in a conchide ca ne aflam in
fata unei nuvele minutios construite ca realitate mitica". Critica autohtona n-a
intarziat sa releve translatiile de planuri temporale din nuvela, amestecul ciudat
de fantastic si real, ca si recuzita mitologica tipica a scenariului simbolic" descris:
aparitia babei din gradina tigancilor ca epifanie feminina a lui Charon (Eugen
Simion, reluat de Ion Lotreanu [Introducere in opera lui Mircea Eliade, 1980], desi
nimic nu indica trecerea unei apE), sau asimilarea celor trei femei eterice din
bordei cu Parcele. Nu a scapat nimanui (cea mai buna analiza o intreprinde in
acest sens Eugen SimioN) planul banal, notele realist-pitoresti, culoarea
balcanica" de la care porneste imersiunea, solaritatea spatiului fantastic din
nuvela (spre deosebire de intunericul obsesiv al fantasticului gotiC), ca si continua
abulie a protagonistului, stupoarea perpetua" a profesorului de pian, menita sa
indice coexistenta substantiala a planurilor, realul si fantasticul intalnindu-se la un
prag prea subtire pentru a marca o separare neta. Concluzia tuturor cercetatorilor
este ca ne aflam in fata unui scenariu initiatic" de tip thanatic, presarat cu
simboluri specifice.
La Tiganci are claritatea demonstrativa a unei ecuatii fantastice cu substrat
simbolic si ritual, elaborate de catre un asiduu cautator de mituri, preocupat sa
incifreze in interstitiile textului cat mai multe chei arhaice. Fidel sintaxei genului
fantastic, unde amanuntele, adesea imperceptibile, au un rol foarte bine definit,
autorul construieste meticulos scenariul, toate detaliile glisajului fantastic fiind
scrupulos puse la locul lor, ca si cum Profesorul de mitologie comparata l-ar
veghea mereu pe artist, pentru a-i reaminti ca marele model al genului, Edgar
Allan Poe, a fost in sinea lui, inainte de a se exprima ca literat, un geometru.

Prezenta mitografului e indicata, mai cu seama, de ambivalenta

real/fantastic a nuvelei, construita dupa foarte cunoscuta ecuatie hermeneutica a
lui Mircea Eliade, conform careia sacrul este camuflat in profan, profanul fiind o
hierofanie degradata a sacrului

Pentru a intelege cum se face tranzitia de la profan la sacral, putem recurge la

definitia existentei mitice, formulata de catre Mircea Eliade in Aspecte ale mitului
(in romaneste de Paul G. Dinopol, ed. Univers, Bucuresti, 1978, pp. 1-20). Mitul
povesteste - scrie Eliade - o istorie sacra; el relateaza un eveniment care a avut loc
in timpul primordial, timpul fabulos al ." (pp.5-6)..miturile descriu nu numai
originea lumii, a animalelor, a plantelor si a omului, ci si toate evenimentele
primordiale in urma carora omul a devenit ceea ce e azi, adica o fiinta muritoare,
sexuata, organizata in societati, nevoita sa munceasca si muncind potrivit
anumitor reguli." (p.11) Cheia" ultimei propozitii se afla chiarin finalul ei: mitul -
sugereaza Eliade - a instituit anumite reguli" paradigmatice, potrivit carora se
infaptuieste orice actiune umana. Particularizandu-se la nivelul comportamentului
uman, mitul - si ritul, de altfel -limiteaza acest comportament, tot asa cum - la un
nivel hermeneutic - mitul actioneaza in cotidian limitat de catre granitele adesea
inguste ale profanului. Cum preciza loan Petru Culianu, in descendenta ironiei
romantice, a lui Schopenhauer si a lui Nietzsche (Mircea Eliade, ed. Nemira, Buc,
1995, p. 109), sacrul se limiteaza pe sine intre granite profane", pentru a putea
exista. Consecinta e ca libertatea (obsesie moderna!) nu e un termen arhaic: omul
triburilor arhaice se simte in siguranta nu in perimetrul libertatii" (termen
incomprehensibil pentru eL), ci in acela al constrangerilor, al gesturilor
paradigmatice foarte atent articulate, imitative, care urca spre noi de la zei si
dinspre origini.

Superstitiile, magia populara, cunoscuta din folclor, pot constitui asemenea

resorturi mediatice, insa expresia cea mai pregnanta a acestui mecanism de
translare spre taramul ascuns de dincolo e fantasticul. Fantasticul face parte din
registrul lui a fi prezent fara sa te faci cunoscut" (CulianU), al pragului spre mister,
fara ca acest mister sa fie integral revelat. Fara sa fi stiut, fara sa fi vrut - scrie
Eliade in Memorii (ed.cit., p.326)

In proza fantastica, finalul textului esti ambiguu, deschis, lasand loc mai
multorinterpretari.