Pisică de casă

Pisica de casă, pisica domestică sau mâța (Felis catus[3] sau Felis silvestris catus[1]) este
un mamifer din ordinul carnivorelor, familia Felidae, subfamilia Felinae. Este alături de oameni
de peste 9500 ani[4] și în prezent este cel mai cunoscut animal domestic în toată lumea.[5] Pisica
domestică este foarte apropiată de pisica sălbatică europeană (Felis silvestris silvestris), ca și
de pisica sălbatică africană (Felis silvestris libyca), împreună formând o specie unică: Felis
silvestris.

Rase de pisici[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Listă de rase de pisici.

Mai jos sunt prezentate principalele rase de pisici:

 Abisiniană  Bobtail japonez  Egyptian Mau  Korat
 Albastru de Rusia  Bombay  Europeana  Laperm
 American Bobtail  British Shorthair  European Burmese  Maine Coon
 American curl  Burmeza  Exotic  Manx
 American Shorthair  Chartreux  Havana Brown  Norvegiana de păd
 American Wirehair  Colorpoint Shorthair  Javanese  Ocicat
 Balineză  Cornish Rex  Orientala
 Birmaneză  Devon Rex

Domesticirea pisici
Pisica trăiește în strânsă legătură cu oamenii de cel puțin 3500 de ani, fiind folosită de
către egipteni[6] pentru a ține departe șoarecii. În ciuda domesticirii, pisica nu a pierdut niciodată
abilitatea de a trăi în sălbăticie, unde formează colonii. Conform unui studiu din mai 2012,
pisicile au fost domesticite în anul 2200 î.Hr.[7] Potrivit studiului publicat în Journal of
Archaeological Science, egiptenii au fost cei care au transformat pisicile în animale domestice.[7]
Un studiu genetic din 2007 a arătat însă că pisicile provin din pisica sălbatică africană (Felis
silvestris lybica), divergența producându-se în jurul anului 8000 î.Hr., în Asia de Sud-Est.[8]

Pisici îngrijindu-se reciproc

Sociabilitate[
Prejudecata legată de pisici planează asupra solitarității sale, fiind un animal nesociabil. Acest
concept este înlăturat de un studiu efectuat în anii '70 de către David MacDonald, cercetător la
Universitatea Oxford din Marea Britanie. Studiul a indicat faptul că o femelă este mai predispusă
să stea cu o felină înrudită decât cu o alta din altă linie. Cercetătorul Randall Wolfe susține că
acest lucru nu se manifestă și către partea masculină, indiferent de proveniența genetică a
acestora.
Luptele între pisici
Câteodată pisicile care împart același mediu de viață pot să se lupte, fiind o modalitate de
demonstrare a abilităților; poate fi totodată o joacă inofensivă. De asemenea, este și modul
stabilirii unei ierarhii într-un grup de pisici sau o cale de atenționare a unei feline când încalcă o
regulă a grupului. Pentru a fi despărțite, pisicilor trebuie să li se atragă atenția. Imediat ce s-au
despărțit, acestea trebuie separate în încăperi diferite, până când nu mai au tendința de a se
lupta. Niciodată stăpânul nu intervine fizic în lupta lor, deoarece acesta poate fi zgâriat sau
mușcat serios.
Zgâriatul]
Pisicile au nevoie să zgârie, fiind procesul prin care se îndepărtează straturile inutile ale
țesutului cornos care constituie ghearele. Prin întindere se exersează mușchii, încheieturile și
tendoanele.
Dacă pisica zgârie mobila din casă, înseamnă că are nevoie de o suprafață pe care să își
ascută ghearele. Pentru a elimina această problemă, stăpânii pot achiziționa suprafețe de
ascuțit ghearele, poziționându-le în locuri cu cel mai mare interes pentru pisici.
Pisicile stresate sau bolnave pot zgâria sau mușca oamenii, comportament care poate apărea
când pisica nu are chef de alintări și mângâieri, mai ales pe burtă. Mâna nu trebuie retrasă
brusc din ghearele sau dinții pisicii, provocându-se astfel rănile mai grave. Pisica nu trebuie
scuturată, lovită sau pălmuită, deoarece ea nu va înțelege de ce este bătută, ci doar că oamenii
pe care îi iubește o lovesc din motive necunoscute.