Ochi

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

Exemplu de ochi compus, cel al unui krill antarctic

Ochiul uman 1. Camera posterioara 2. Umoarea apoasă 3. Cornee 4. Pupila 5. Uveei 6. Iris 7. Corpi
ciliari 8. Coroida 9. Sclerotică 10. Ligament suspensor 11. Cristalin 12. Umoare vitroasă 13. Canalul
Stilling-Cloquet 14. Retină 15. Maculă 16. Fovee 17. Disc optic 18. Nerv optic 19. Vase de sânge
 Ligament suspensor 5. Canalul lui Schlemm 6. Pupilă 7. Camera anterioară 8. Cornee 9. Iris 10.
Cristalin cortical 11. Nucleu cristalinian 12. Corpi ciliari 13. Conjunctivă 14. Mușchi oblic inferior 15.
Mușchi drept inferior 16. Mușchi drept median 17. Vene și artere retiniene 18. Papilă optică 19. Dura
mater 20. Arteră retiniană centrală 21. Venă retiniană centrală 22. Nerv optic 23. Vena vorticoasă
24. Conjunctivă 25. Maculă 26. Fovee 27. Scleră 28. Coroidă 29. Mușchi drept superior 30. Retină

Ochiul este un organ a cărui principală funcție este cea de a detecta lumina. Se

compune dintr-un sistem sensibil la schimbările de lumină, capabil să le transforme
în impulsuri nervoase. Ochii simpli nu fac altceva decât să detecteze obiectele din jur
care sunt luminate sau obscure.Ochiul nu detecteaza doar lumina ci si culoarea si
miscarea vietatilor din jur. Iar durerile de cap pot fi uneori si de la ochi fiindca
acestea se trag de la mult citit de carte sau de la multa lumina ( calculator telefon
s.a. )
Ochii compuși se găsesc la artropode (insecte și animale similare) și sunt formați din
mai mulți ochi simpli care permit formarea unei vederi panoramice în mozaic.
La majoritatea vertebratelor și câteva moluște, ochiul funcționează prin proiectarea
imaginilor pe o retină sensibilă la lumină, de unde se transmite un semnal spre
encefal prin intermediul nervului optic. Ochiul are o formă sferică, este umplut de o
substanță transparentă, gelationoasă numită umoare vitroasă, are o lentilă de
focalizare numită cristalin și, adeseori, un mușchi numit iris, care reglează cantitatea
de lumină care intră.

Cuprins

 1Vederea la om
o 1.1Culoarea ochilor
o 1.2Formarea imaginii
o 1.3Defecte de vedere
 o 1.4Axe
 2Note
 3Bibliografie
 4Legături externe
 5Vezi și

Vederea la om[modificare | modificare sursă]

Lumina pătrunde prin partea din față a ochiului printr-o membrană transparentă
numită cornee, înconjurată de o zonă numită albul ochiului sau sclerotică. În spatele
corneei se găsește irisul, un disc colorat (acesta are un caracter unic pentru fiecare
individ). Între cornee și iris există un lichid numit umoare apoasă. Irisul este perforat
în centru de un orificiu de culoare neagră, denumit pupilă. Pentru ca ochiul să nu fie
deteriorat, atunci când lumina este foarte puternică, pupila se contractă (și prin
urmare, se micșorează); iar în caz contrar, atunci când este întuneric, pupila se
mărește. În continuare, lumina traversează cristalinul, acesta având funcția de lentilă
biconvexă, apoi umoarea sticloasă, în final imaginea fiind proiectată pe o membrană
numită retină. Pleoapele și genele au rolul de protecție a ochilor. O membrană
subțire transparentă, denumită conjunctivă, căptușește interiorul pleoapelor și o
parte din sclerotică.
Culoarea ochilor[modificare | modificare sursă]
Conform unor cercetări, se presupune că toate persoanele cu ochi albaștri se trag
dintr-un strămoș comun, care a suferit o mutație genetică în gena HERC2(d).[1][2][3]
Formarea imaginii[modificare | modificare sursă]
În cazul ochiului emetrop (vederea normală), imaginea se formează pe retină. Pentru
ca razele de lumină să se poată focaliza, acestea trebuie să se refracte. Cantitatea
de refracție depinde în mod direct de distanța de la care este văzut obiectul. Un
obiect situat la o distanță mai mare necesită mai puțină refracție decât unul situat la
o distanță mai mică. Cel mai mare procentaj din procesul de refracție are loc în
cornee, restul refracției necesare având loc în cristalin.
Lumina trece prin mediile transparente (cornee, umoare apoasă, umoare sticloasă și
cristalin) si formează o imagine răsturnată pe retină. Pe retină, celulele specializate
transformă imaginea în impulsuri nervoase. Acestea ajung prin nervul optic până la
regiunea posterioară a creierului. Acesta din urmă interpretează semnalele printr-un
mecanism complex care implică milioane de neuroni.
Razele de lumină suferă la nivelul ochiului o refracție triplă:

1. razele de lumină își schimbă direcția;

2. o refracție are loc la nivelul corneei și câte una pe fiecare față a cristalinului;
3. imaginea se formează pe retină, pe pata galbenă și este reală, mai mică și
răsturnată.
Defecte de vedere[modificare | modificare sursă]
Orice deviere de la starea emetropă(vederea normală) reprezintă un defect de
vedere. Cele mai des întâlnite defecte de vedere ale ochiului uman sunt:
Diferențele dintre defectele principale de vedere

 Miopia este cel mai des întâlnit defect de vedere, aceasta având un caracter
patologic(apare la naștere) și ia loc atunci când globul ocular al ochiului miop
este mai mare decât cel al ochiului normal, imaginea formându-se în fața retinei.
Miopia este corectată cu ajutorul lentilelor divergente.
 Hipermetropia este de asemenea un defect patologic, aceasta însă luând loc
mai rar decât miopia. Globul ocular al ochiului hipermetrop este mai mic decât
cel al ochiului normal, în consecință imaginea formându-se în spatele retinei.
Hipermetropia este corectata cu ajutorul lentilelor convergente.
 Prezbitismul este un defect de vedere care apare de obicei la bătrânețe,
acesta comportându-se în același mod precum hipermetropia, acesta fiind
cauzat de atrofierea elasticității cristalinului. Prezbitismul este tratat cu ajutorul
unei lentile convergente.
 Strabismul are drept cauză slăbirea unuia dintre mușchii externi ai globului
ocular, acesta fiind corectat prin exerciții de întărire a musculaturii ciliare.
 Cataracta apare cel mai frecvent, la persoanele cu o vârstă înaintată, aceasta
fiind cauzată de pierderea treptată a transparenței(opacifierea) cristalinului. În
cazul cataractei congenitale, aceasta este corectată prin secționarea unei
porțiuni a irisului și a capsulei cristaliniene ori prin extragerea cristalinului și
înlocuirea acestuia cu un cristalin artificial reprezentat de către o lentilă
biconvexă.
 Astigmatismul este o boală oftalmologică manifestată printr-o deformare a
corneei care atrage după sine o refracție defectuoasă a razei de lumină în globul
ocular. În cazul astigmatismului, razele de incidenta de lumină albă ce sosesc la
ochi sub formă de raze paralele vor suferi un proces intens și inegal de refracție,
și prin urmare, cu cât această refracție diferențiată va fi mai mare, cu atât
astigmatismul va fi considerat mai grav.
 Alcătuirea ochiului : ●tunica externă: -sclerotica ,, albul ochiului " , alb sidefie,
fibroasă -cornea transparentă:situată anterior,bombată, transparentă ☆ ●tunica
medie: -coroida(rol de hrănire) -corpul ciliar(produce umoarea apoasă)
-irisul:,,floarea ochiului",cu orificiul pupila ☆ ●tunica internă: -retina:conține
celulele fotosensibile(celule cu con,celule cu bastonaș)
 Pe retină se găsesc: ●pata galbenă(zona de maximă acuitate vizuală)-locul
unde diametrul ochiului atinge retina(conține celule cu con) ☆ ●pata albă-locul
unde nervul văzului părăsește retina (nu conține celule fotosensibile)
 Glaucomul
 Dezlipire de retină
 Retinopatia diabetică
 Retinopatia hipertensivă
 Conjunctivita
 Keratopatia
 Daltonism
Axe[modificare | modificare sursă]
Ochii vertebratelor și ai unei serii de moluște au două axe importante: axa optică și
axa vizuală:

 Axa optică reprezintă axa de simetrie a elementelor optice care participă la

formarea imaginii pe retină. Zona de pe retină aflată la intersecția cu axa optică
este locul unde aberațiile optice sunt minime, deci rezoluția imaginii proiectate
este optimă.
 Axa vizuală este determinată de centrul optic al sistemului de proiecție optică
(cornee și cristalin) și de locul de pe retină care asigură cea mai bună definiție a
imaginii (fovea centralis).
Pentru o vedere optimă aceste două axe ar trebui să coincidă, pentru a suprapune
imaginea cea mai clară peste zona de pe retină cea mai aptă să o detecteze. Totuși
nu se cunosc specii la care această coincidență să aibă loc. De exemplu la om
unghiul dintre cele două axe este de aproximativ 5°, cu axa optică deplasată în
direcție nazală față de fovea centralis. La alte specii deplasarea poate fi în direcție
nazală sau temporală. Nu se cunoaște motivul pentru care această deviație a rămas
necorectată de-a lungul procesului evolutiv. [4]
La vertebrate există o a treia axă, determinată de poziția nervului optic, care creează
pe retină o zonă incapabilă să recepteze lumina, numită pata oarbă. La om pata
oarbă se situează la aproximativ 15° de la fovea centralis în direcție nazală și ocupă
aproximativ 6° din câmpul vizual. Ochii cefalopodelor nu au o pată oarbă, deoarece
nervii se conectează la retină prin spatele acesteia.