Antene Lab PDF

Bibliografie
1. Corneliu I.Toma, Alimpie Ignea, Tehnica modernă a telecomunicaţiilor.

Radioreceptoare, Curs, Institultul Politehnic Traian Vuia, Timişoara, 1977.
2. L. Cipere, I. Papiniu, L. Cipere, S. Pătruţescu, R. Panait, A. Păun, V. Teodorescu ,
Lucrări practice de depanare a radioreceptoarelor, Ed. D. P., Bucureşti, 1985.
3. L. Feştilă, E. Simion, C. Miron, Amplificatoare audio şi sisteme muzicale, Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 1990.
4. www.etc.utt.ro/html/docs/rc.pdf
5. A. Vătăşescu, s.a., Circuite integrate liniare. Manual de utilizare, Vol. 1, Ed.

Tehnică, Bucureşti 1979.
6. R. Râpeanu, s.a., Circuite integrate analogice. Ed. Tehnică, Bucureşti 1983.
7. Lucas Nulle – Tisharbetsmoduladapter 2006
8. 3.go.top66.ro/_Scheme_amplificatoare _audio .html
65
LUCRAREA 1
SCHEMA BLOC A RADIORECEPTOARELOR PT. SEMNALE MA-MF
1. Generalităţi
Cel mai simplu mod de a recep ţiona o emisiune MA, MF este folosirea unui
receptor cu amplificare directă, a cărui schemă bloc este dată în fig. 1.1.
1 2 3 4
Fig. 1.1 Schema bloc a unui radioreceptor cu amplificare directă
1 – etaj de intrare; 2 – amplificator de înaltă frecvenţă (AIF); 3 – etaj de detecţie; 4 –
amplificator de joasă frecvenţă (AJF) 5 – traductor electroacustic.
Avantajul acestui receptor constă în simplitatea schemei şi în lipsa reglajelor.

O variantă didactică a acestui montaj este receptorul cu galenă din fig1.2 în care
ansamblul Cv, L constituie etajul de intrare, dioda D si grupul C, R blocul de detecţie
şi traductorul - casca. Lipsesc amplificatorul de înalt ă frecvenţă şi cel de joasă
frecvenţă. Receptorul funcţionează cu energia semnalului recepţionat.
Cv L C R
Fig. 1.2 Radioreceptorul cu galenă
Adăugând blocurile 2 şi 4 din figura 1.1 creşte puţin puterea furnizată la ieşire
şi sensibilitatea aparatului. Pentru îmbunătăţirea selectivităţii, după blocul 2
(amplificatorul de radiofrecvenţă) se adaugă un circuit acordat. În acest caz, apare
problema stabilităţii etajului, problemă ce impune scăderea amplificării acestuia,
încercarea creşterii sensibilităţii la depanare a receptorului este contraindicată.
Pentru rezolvarea acestei probleme, schema folosit ă în prezent în receptoare
este cea de tip superheterodină. Principiul funcţionării receptorului superheterodină
are la bază introducerea în lanţul de transmisie a unui schimbător de frecvenţă care
asigură sincronizarea semnalului recepţionat cu cel generat în receptor, obţinându-se
astfel un semnal de frecvenţă constantă, denumit semnal de frecvenţă intermediară Fi.
Pentru a se menţine constantă valoarea frecvenţei intermediare, este necesar ca
frecvenţa semnalului generat local să varieze o dată cu frecvenţa semnalului util
(recepţionat). Schema bloc a unui radioreceptor superheterodin ă pentru semnale
modulate în amplitudine este prezentată în fig. 1.3. Receptorul MA-MF este destinat
recepţionării atât a emisiunilor modulate în amplitudine, cât şi a celor modulate în
frecvenţă. Partea comună a celor două scheme bloc (amplificatorul de joasă frecvenţă
şi defazorul) cât şi sursa de alimentare ar apărea o singură dată în schema bloc a
receptorului combinat.
7
7
1 2 3 5 6 8
Fig. 1.3 Schema bloc a radioreceptorului superheterodină pentru semnale MA

1-Etaj de intrare; 2 – AIF; 3 – schimb ător de frecvenţă (SF) ; 4 – oscilator local (OL) ; 5 –
amplificator de frecvenţă intermediar ă (AIF) ; 6 – demodulator MA; 7 – reglaj automat al
amplificării (RAA) ; 8 - AJF; 9 - traductor electroacustic.
Deoarece frecvenţele purtătoare cu care se lucrează pentru cele două tipuri de

modulare sunt mult diferite, atât circuitele de intrare, amplificatoarele de
radiofrecvenţă cât şi oscilatoarele locale vor fi independente. La receptoarele mai
puţin pretenţioase, amplificatorul de frecvenţă intermediară va fi comun celor două
tipuri de recepţie, profitând de ecartul mare între cele dou ă frecvenţe intermediare –
0,455 MHz (MA) faţă de 10,7 Mhz (MF) – astfel c ă, înseriind circuitele derivaţie
acordate corespunzătoare celor două frecvenţe, fiecare va constitui un scurtcircuit la
frecvenţa de lucru a celuilalt.
Sistemele de modulare, diferind principal, vor avea etaje diferen ţiale cu un
eventual etaj limitator pe calea MF. Schema este prezentată în figura 1.7.
antenă MF
1 2 4
(b)
9 10
3
antenă MA
6 8 12
11
5
7
(a)
Fig. 1.7 Schema bloc a unui radioreceptor combinat MA+MF
1 – circuit de intrare ARF-MF; 2 – mixer MF; 3 – OL - MF; 4 – filtru FI – MF sau AFI - MF; 5
circuitul de intrare MA eventual şi ARF MA; 6 – mixer MA şi ALF -MF; 7 OL - MA; 8 AFI – MA şi
MF; 9 – etaj limitare; 10 – discriminator MF; 11 – demodulator MA; 12 – AJF; 13 - difuzor
a – cale de RAA - MA; b – cale de CAF -MF;
Receptorul va mai conţine, pe lângă căile de RAA şi CAF specifice şi sistemul

necesar de comutări pentru a face disjuncţia celor două funcţii. În receptoarele
moderne această comutare se face cu comandă în curent continuu.
În ceea ce priveşte receptoarele stereofonice, schema unui astfel de receptor
este de tipul schemelor pt. recepţia semnalului modulat în frecvenţă dar după cum
rezultă din caracteristicile semnalului utilizat în radiodifuziunea stereofonic ă, este
necesar şi un bloc specializat în decodarea semnalului stereo multiplex (fig1.8.).
8
6
1 2 3 4 5
7
Fig. 1.8 Schema bloc a unui radioreceptor MF stereofonic

1 ţă
de frecven – bloc UUS (circuit
5 – decodor stereode intrare,
6 –AJF ARFS 7-AJF
canal OL) 2 -canal
AFID3 8,9
–amplificator
- difuzoarelimitator
10 - CAF4 – discriminator
În general pentru a asigura o diafonie corespunzătoare recepţiei stereofonice,

condiţiile impuse întregului receptor sunt mai preten ţioase. Bineînţeles calea de joasă
frecvenţă va fi dublată corespunzător celor două canale audio rezultate din decodorul
stereo.
2. Schema bloc a radioreceptorului din laborator
FM/UKW
TUNER INTERFATA
TUNING AMPLIFICATOR
87,5 – 108 (ACORD) IF 10,74 Mhz DECODOR
MHz STEREO
TDA 1093B
TDA 1574
+15V
-15V
R R
ALIMENTARE
DC L L
AMPLIF
STEREO EGALIZATOR
STEREO
TDA 2040A
Să se identifice pe stand elementele componentele schemei bloc.
9
LUCRAREA 2
Blocul Tuner
1.1Circuite de intrare
Circuitul de intrare al unui radioreceptor este elementul de legătură între antenă şi
primul etaj de amplificare din radioreceptor, care poate fi etajul amplificator de radiofrecvenţă
sau etajul schimbător de frecvenşă.
În vederea realizării recepţiei radio, din multitudinea de semnale existente în
atmosferă şi captate de antenă, circuitul de intrare este primul circuit care realizează
extragerea unui semnal de o anumită frecvenţă, corespunzătoare postului recepţionat. Rezultă
că circuitul de intrare trebuie să conţină cel puţin un circuit selectiv, capabil să atragă
semnalul de o anumită frecvenţă şi totodată să satisfacă o serie de cerinţe legate de conectarea
lui la antenă şi la schimbătorul de frecvenţă, în vederea obţinerii unor performanţe optime
pentru radioreceptor.
O primă condiţie impusă circuitelor de intrare este aceea de a asigura acoperirea
completă a gamelor în care poate lucra receptorul. Indiferent de elementul de acord utilizat:
condensator variabil, diodă varicap sau inductanţă variabilă, între frecvenţa maximă f max,
frecvenţa minimă f min şi valorile extreme ale elementului de acord trebuie s ă fie îndeplinită o
anumită relaţie.
Astfel în cazul utilizării ca element de acord a unui condensator variabil, ţinând seama
de relaţia:
1
f =
2π LC
rezultă condiţia de acoperire completă a gamei:
f max C max
=
f min C min
Având în vedere numărul mare de posibilităţi în ce priveşte tipul şi structura antenei
este necesar ca dezacordul produs în circuitul de intrare de către impedanţa antenei să fie cât
mai mic.
Sensibilitatea radioreceptorului depinde de factorul de transfer al tensiunii la
rezonanţă, definit ca fiind raportul între tensiunea de ie şire a circuitului de intrare şi tensiunea
electromotoare indusă în antenă;acest factor de transfer este de dorit s ă fie cât mai mare şi
constant, atât în interiorul fiecărei game cât şi în condiţiile trecerii la altă gam ă şi schimbării
antenei.
Se constată că cele două cerinţe sunt contradictorii, deoarece prima condiţie presupune
un cuplaj slab între antenă şi circuitul de intrare, în timp ce cea de-a doua condiţie presupune
existenţDe
a unui cuplajcputernic
remarcat între cele două circuite.
ă problemele menţionate mai sus nu se pun în cazul utilizării antenelor
interioare de fentă sau telescopice, deoarece parametriiacestora rămân neschimbaţi în timp şi
pot fi luaţi în considerare de la început în proiectarea circuitelor de intrare.
În cazul montajelor cu tranzistoare, având în vedere impedanţa mică de intrare a
acestora, nu se urmăreşte obţinerea unei tensiuni maxime la ieşirea circuitului de intrare, ci
realizarea adaptării pentru obţinerea transferului maxim de putere.
10
În vederea realiz ării unei bune fidelităţi a recepţiei, circuitele de intrare trbuie să
realizeze o anumită bandă de trecere;benzile laterale,corespunzătoare semnalului de modulaţie
cu frecvenţa cea mai mare, nu trebuie s ă fie atenuate cu mai mult de 3 db.
În general banda de trecere a circuitelor de intrare trebuie s ă fie mai mare decât cea
rezultată din condiţia de fidelitate arecepţiei, pentru evitare efectelor erorilor de aliniere ce
apar la radioreceptoarele de tip superheterodină, deoarece în caz contrar se poate produce o
variaţie prea mare a sensibilităţii radioreceptorului în interiorul unei aceleia şi gamă de
frecvenţă.
Utilizarea circuitelor selective cu unul sau mai multe circuite oscilante (filtre de
bandă)ca circuite de intrare, permit realizarea unei atenuări suficiente a semnalelor
corespunzătoare posturilor adiacente şi deci obţinerea unei bune selectivităţi.
De asemenea, datorită proprietăţilor selective ale circuitelor de intrare, având în
vedere mulţimea semnalelor captate de antenă, circuitele de intrare trebuie să asigure
atenuarea frecvenţelor nedorite ce pot interfera cu semnalul util şi în primul rând, a
semnalului imagine, care ar produce asupra schimb ătorului de frecvenţă acelaşi efect ca şi
semnalul util.
În sfârşit, circuitele de intrare trebuie să atenueze eventualele semnale de frecvenţă
intermediare de la şi spre circuitul de antenă;în acest scop în circuitele de intrare se introduc
filtre suplimentare de tip opreşte bandă , acordate pe frecvenţa intermediară.
În fig.1 sunt reprezentate câteva tipuri de circuite de intrare şi metode de realizare a
cuplajului cu antena.
11
A
A A
M
Cc
L2 C L L’ C’
L
C
C L1 L
a) d) g)
A A
A Cc
C1
M
L C L L’ C’
C L1 L C
Cc
h)
b) e)
A A
M A
M
L L1 L
LA C C’ L’
C C L
Cc
R Cc
i)
c) f)
Fig 1
În continuare se vor analiza problemele specifice circuitelor de intrare la

radioreceptoaele cu tranzistoare;aceste receptoare pot folosi atât antene interioare cât şi antene
exterioare.
În cazul utilizării unor antene interioare de ferită, deoarece valoarea impedanţrlor
pentru antenă şi circuitul de intrare nu se modific ă în timp, în proiectare se alege un astfel de
cuplaj, încât banda de trecere s ă fie suficient de mare pentru a ob ţine o fidelitate cât mai bună,
asigurându-seîn acelaşi timp, un transfer în tensiune şi putere cât mai mare. Trebuie amintit şi
faptul că datorită proprietăţilor de directivitate ale antenei de ferită, influenţa semnalului
imagine este mult mai mică decât în cazul celorlalte tipuri de antenă.
În vederea obţinerii unor performanţe superioare, bara de ferită se amplasează cât mai
departe de părţile metalice şi difuzorul radioreceptorului, pentru a reduce eficacitatea acesteia.
1.1.1Circuite de intrare pentru gama de unde ultrascurte
Datorită unor particularităţi specifice recepţiei în gama de unde ultrascurte , circuitul
de intrare se relizează de obicei cu acord fix, selectivitatea fiind asigurată în special de
amplificatorul de frecvenţă intermediară, banda de trecere a circuitului de intrare fiind de 6-10
Mhz; această bandă largă se obţine prin amortizarea circuitului de intrare de către fider şi
impedanţa de intrare a tranzistorului. Deoarece impedanţa antenei este dată şi nu se pun
probleme de influenţă a impedanţei antenei asupra circuitului de intrare, în practică se
12
urmăreşte realizarea unui cuplaj strâns între anten ă şi circuitul de intrare în condiţiile de
adaptare.
Pentru exemplificare în fig.2 este prezentată schema unui circuit de intrare cuplat cu
antena prin inductanţă mutuală iar cu tranzistorul prin priz ă pe capacitate.
M
C1 Cin Rin
L1 L U1 C1 L
U1
U2
C E’ C
Zr r
a) b)
Fig 2
Notând cu p factorul de cuplaj al tranzistorului la circuitul de intrare:

C1
p=
C1 + C 2
0L
factorul de calitate al circuitului scade de la valoarea Q0 = la valoarea
r
' 0L
Q0 = 2 2
ωo L
r + p2
Rin
În condiţiile de adaptare a fiderului cu circuitul oscilant factorul de calitate scade la

jumătate:
Q0'
QEadapt =
2
Banda de trecere efectivă fiind
13
⎛ ω
2 2
0L ⎞
2 f 0 ⎜⎜ r + p 2 ⎟
f0 ⎝ Rin ⎟⎠
Be =
Q Eadapt ω
0L
Din relaţia de mai sus se poate deduce valoarea prizei p. Factorul de transfer efectiv
va fi :
U2 0 MQe
T = =p
EA Z1
Acest circuit de intrare prezintă dezavantajul obţinerii unui factor de transfer

subunitar. ăEliminarea
intermediar BC – EC acestui inconvenient
prin conectarea la masseă aface
unuiutilizând tranzistorul
punct situat pe o przîntr-o schem ă
ă a circuitului
secundar.
În aparatele de radio, în cadrul blocului de unde ultrascuret, se utilizeaz ă întotdeauna
un etaj amplificator de radiofrecvenţă, circuitul de intrare făcând parte din cadrul schemei
acestui amplificator.
Schema completă a unui etaj amplificator pentru UUS este dat ă în fig.3
C3
C1
L1 L2
R4
C4 R1 C7
R2 C5 R3
C2
-Ec L3 C6
Fig 3
Aşa cum s-a arătat şi mai înainte circuitul de intrare este realizat cu acord fix,
acoperind întreaga gamă de frecvenţă UUS. Având în vedere frecven ţa relativ ridicată de
lucru a montajului, tranzistorul se conectează în schemă BC, în acest mod circuitului i se
asigură şi o bună stabilitate.
Sursa de alimentare este conectată cu pulsul la masă, pentru ca circuitul oscilant să
aibă o bornă la masă. Polarizarea bazei se realizează prin rezistenţa R2, R3, iar condensatorul
C5 pune la masă bază din punct de vedere al curentului alternativ.
Deoarece admitanţa de ieşire a tranzistorului în montaj BC este mic ă, colectorul poate
fi legat direct la circuitul rezonant, fără aproduce o amortizare prea mare a acestuia. Cuplarea
la etajul următor se face prin condensatorul C7.
Circuitul rezonant are acord variabil prin condensator variabil, rolul acestuia fiind
acela de a asigura selectivitatea necesară pentru atenuarea frecvenţei imagine.
14
La amplificatoarele de radiofrecven ţă de obicei nu se utilizează neutrodinare, deoarece
ele lucrează cu frecvenţă de acord variabilă.
1.1.2Circuite de intrare cu diode varicap
Dioda varicap (cu capacitate variabilă) este o diodă semiconductoare cu joncţiune pn
ce funcţionează în domeniul tensiunilor de polarizare inverse. Capacitatea diodei varicap
(denumită capacitate de barieră) este variabilă în funcţie de mărimea tensiunii inverse
aplicată. Se obţine astfel posibilitatea de a comanda mărimea capacităţii prin variaţia tensiunii
inverse aplicată diodei varicap(fig.4).
+Ec
Cs
P R 100 nF
10+100 L
kΩ Dv
Uc (CDV)
Fig 4.
S-au realizat diode varicap de siliciu cu capacitate variabil ă de la valoarea minimă de

ordinul 1 pF până la valoarea maximă de ordinul sutelor de pF. Diodele varicap prezint ă o
serie de avantaje în comparaţie cu cundensatoarele variabile obţinute: dimensiuni, volum,
greutate mult mai mică; prin comanda electronică a variaţiei capacităţii există posibilitatea
realizării monoreglajului la mai mult de 2...3 circuite oscilante precum şi comanda de la
distanţă a acordului variabil; favorizează miniaturizarea aparaturii de radiorecepţieprin
posibilitatea de utilizare a lor în circuitele integrate.
Schema electrică a unui circuit acordat cu dido ă varicap este repre zentată în fig. 5.
Capacitatea diodei varicap Dv se conecteză în paralel cu indutanţa de acord L prin intermediul
condensatorului de separare Cs care are rolul de a evita scurtcircuitarea la masă a tensiunii Uc
de comandă a acordului. Rezistenţa R(de valoare 10...100kΩ) serveşte pentru aplicarea
tensiunii de comandă a acordului la catodul diodei varicap, asigurând totodat ă o amortizare
cât mai mică a circuitului acordat. Valoarea rezistenţei R se alege mult mai mare decât
rezistenşa de rezonanţă Ro a circuitului acordat şi ca urmare în mod teoretic nu şuntează
circuitul acordat. Uneori această rezistenţă se dimensionează tocmai în acest scop.
Frecvenţa de rezonanţă a circuitului acordat este:
1
f =
2π LC DV
şi variazăcontinuu între două limite atunci când tensiunea de comandă a acordului, aplicată
didei varicap, variază între valoarea Ec şi 0V.
În cele ce urmează se prezintă problema monoreglajului circuitului de intrare şi
circuitului oscilatorului local în receptoarele cu acord variabil prin diode varicap. După cum
s-a arătat, raportul Cvmax/Cvmin de la circuitul acordat al oscilatorului este mai mic decât
raportul corespunzător de la circuitul de intrare. Pentru a se realiza acest lucru, în cazul
radioreceptoarelor cu acord variabil prin diode varicap se folosesc dide varicap identice în
15
cele două circuite acordate, iar în circuitul oscilatorului local se introduc cele dou ă
condensatoare:trimer şi pader. În afară de această metodă clasică, există şi o nouă posibilitate
de realizare a monoreglajului prin ajustarea convenabilă a tensiunilor de comandă la diodele
varicap.
Când se roteşte butonul de acord al receptorului, nu se aplică la cele două diode
tensiuni de comandă Ucs şi Ucos identice, ci cu valori diferite astfel încât la o curs ă completă
a butonului de acord al receptorului, varia ţia tensiunii de comandă să fie mai mre la dioda
varicap din circuitul de intrare decât la cea de la oscilatorul local. În acest caz capacitatea
diodei varicap Cs variază pe curbă între punctele A şi B şi se obţine Cemax/Cemin mare, în
timp ce capacitatea diodei varicap Cos variaz ă pe curbă între punctele D şi E, pentru care se
obţine Cos max/Cos min mai mic.
Tensiunile de comandă la diodele varicap trebuie să varieze astfel încât să se asigure
alinierea în gamele de undă. Pentru acest scop se aplică la diodele varicap tensiunile de
polarizare iniţială Ups şi Upos, care stabilesc valorile maxime ale capacit ăţilor diodelor
varicap Cs max şi Cos max.
fS
-Ec
Etajul fi R1 R2
Ups+Ucs SF B
P4
Dvs
P3
Fos U U
Cs Cos
Etajul
OL
U U U U
Pos+ Cos Ps Pos
Dvos
P2 P1
+Ep
Fig 5
În figură se prezintă o schemă pentru realizarea monoreglajului prin această nouă

metodă. De la o sursă de tensiune de polarizare ini ţială Ep, prin intermediul potenţiometrelor
semireglabile P1 şi P2 se stabilesc la diodele varicap Dvs şi Dvos tensiunile de polarizare
uniţială Ups şi Upos. De la sursa Ec prin divizoarele de tensiune rezistive R1P3(pentru dioda
varicap Dvs)şi R2P4 (pentru dioda varicap Dvos) şi prin reglarea potenţiometrelor P3 şi P4
(identice), care au rotoarele pe acelaşi ax (acţionat de butonul de acord al receptorului B), se
stabilesc tensiunile de comandă Ucs şi Ucos la cele două diode varicap. Rezistenţele
semireglabile R1 şi R2 sunt de mărimi diferite şi astfel reglate încât să rezulte tensiunile de
comandă Ucs şi Ucos necesare. Aceste tensiuni de comand ă se adaugă la polarizările iniţiale
16
astfel că polarizările inverse totale la diode Ups+Ucs şi Upos+Ucos cresc, iar capacităţile
acestora scad simultan relizându-se astfel monoreglajul.
2.Circuitul integrat TDA 1574

TDA 1574 este un integrat pentru tunerul FM destinat utiliz ării secţiunilor RF/IF a
unui radio de maşină sau unul de casă. Circuitul conţine un mixer, un oscilator şi un
amplificator IF liniar pentru procesarea semnalului.
2.1.Mixerul
Circuitul de mixer foloseşte un multiplicator dublu echilibrat cu un preamplificator
care are scopul de a obţine o scară largă de reglare a semnalului şi a oscilărilor joase.
Schema bloc a integratuluui TDA 1574
Configuraţia pinilor
1- intrare 1 mixer
2- intrare 2 mixer
3- intrare bandă lungă
4- masă
5- tensiune de referinţă
6- ieşire oscilator
7- intrare 1 oscilator
8- intrare 2 oscilator
9- buffer-ul de ieşire al oscilatorului
10- neconectat
11- neconectat
12- IF ieşire
13- comutator menţinere
14- intrare bandă îngustă
17
15- intrare 1 IF
16- intrare 2 IF
17- tensiunea de prag
18- ieşire 1 mixer
19- ieşire 2 mixer
20- ieşire AG
Diagrama pinilor
2.2.Oscilatorul
Circuitul oscilant foloseşte un amplificator cu intrare diferenţială. Reglarea tensiunii
este realizată prin utilizarea funcţiei h-transfer simetrică pentru a obţine un sistem de 2
armonice joase.
2.3 Amplificatorul IF liniar
Amlificatorul IF este cu intrare diferenţială, el fiind un amplificator de bandă largă cu
un buffer de ieşire.
2.4 AGC
Procesorul AGC combină informaţiile de bandă largă şi îngustă printr-un detector de
nivel RF, un comparator şi un circuit de ieşire.Nivelul dependent de scăderea curentă a ieşirii
are o sarcină activă care reglează pragul AGC.Funcţia AGC poate fi controlată de asemenea
de o combinaţie de informaţii de bandă largă sau îngustă sau numai de informaţii de bandă
largă sau îngustă. Dacă banda îngustă a solicitat pinul 3 poate fi conectată la pinul 5. Dacă
banda largă a solicitat pinul 14 poate fi conectată la pinul 15.
Aplicaţia circuitului integrat TDA 1574
18
3. Schema blocului Tuner din radioreceptor
La acest bloc are loc racordarea antenei prin HF-STUFE care este un etaj pe post de
amplificator.Circuitul este alimentat cu o tensiune de 15V stabilizată la 12V cu ajutorul
integratului 7812 care este un stabilizator de tensiune.
Frecvenţa postului de radio poate fi ajustată prin circuitele racordate reprezentate de
cele două potenţiometre de la baza schemei.
Să se identifice schema bloc a tunerului şi să se analizeze şi explice funcţionarea
acestuia.
19
1
Antena
C10
R8 12V
C11
7812
.
9
C9 100μF 100n
10n
P1 10k
.
C7 10,7MHz
R6 68
10n
R5
100
C8 CF 1 CF 2
HF-STUFE
82pF
ZF
PIN VOLT
Stand
BY ½ 1,06
TDA 1574A 3 1,75
AGC 4 0
5 4,10
6 2,05
7/8 1,30
9 7,20
10 5,90
11 0
13 1,35
14 1,30
15 9,80
16/17 9,75
..
1
9
.
20
LUCRAREA 3
Interfaţa tuning a radioreceptorului
1. Noţiuni teoretice. Reglajul automat al amplificării
Reglajul automat al amplificării (RAA) – serveşte la menţinerea constantă a nivelului

audiţiei atât pentru posturi puternice cât şi pentru posturile slabe şi de asemenea în cazul variaţiei
intensităţii semnalului de la intrarea radioreceptorului din cauza fadingului. Func ţional,
dispozitivul RAA acţionează pe lanţul de amplificare a semnalului până la modulator, modificând
amplificarea, astfel încât la ieşirea din demodulator, nivelul semnalului de audio frecvenţă să
rămână constant şi implicit nivelul audiţiei, fără modificarea reglajului manual de volum.
Prin intermediul R-in controlul realizat asupra amplificării dispozitivului RAA, evită
intrarea în saturaţie a etajelor de frecvenţă înaltă (în special a ultimului etaj) şi deci
supraîncărcarea etajelor în cazul unor semnale puternice.
Dispozitivul RAA foloseşte ca tensiune de comandă tensiunea de curent continuu de la
ieşirea demodulatoarelor a cărei valoare este proporţională cu nivelul semnalului recepţionat.
Această tensiune prelucrată în dispozitivul RAA se aplică pentru polarizarea etajelor de
radiofrecvenţă şi frecvenţă intermediară, producând modificarea pantei şi deci amplificarea
acestora. Pentru a func ţiona corect, în schema dispozitivelor RAA se folosesc filtre tip trece jos
care au rolul de a elimina componenta de audiofrecven ţă de la ieşirea demodulatorului, păstrând
la ieşire numai o tensiune proporţională cu intensitatea medie a semnalului recepţionat.
În funcţie de etajele asupra c ărora acţionează, dispozitivele RAA sunt cu acţiune „înapoi”
sau cu acţiune „înainte”, cu sau fără amplificare, simple sau cu întârziere (prag de funcţionare).
Performanţele dispozitivului RAA se apreciaz ă prin eficacitatea sa, fie cu ajutorul unor
curbe de reglaj U IES = f (U IN ) , fie prin factorul de reglaj a care arată de câte ori variaz ă raportul
tensiunilor de ieşire a demodulatorului, atunci când tensiunea de semnal de la intrare variaz ă între
valoarea maximă şi valoarea minimă.
P Amax
a= = (1)
q Amin
unde
U in max U ies max
P = ; q= ;
U in min U ies min
Amax , Amin - valoarea maximă, respectiv minimă a amplificării de tensiune ca urmare a

acţionării RAA.
Ca dezavantaje ale dispozitivului RAA se pot cita: reducerea aparentă a selectivităţii în
sensul că nivelul audiţiei este acelaşi chiar cu un anumit dezacord pe post (acest dezavantaj se
poate elimina cu ajutorul unui dispozitiv optic de acord); în intervalul dintre posturi şi la posturile
slabe,
modificaudi ţia este însoţitfiltrelor
ă selectivitatea ă de zgomote puternice, întrucât
de radiofrecven amplificarea
ţă şi frecven este maxim
ţă intermediar ă; de
ă prin obicei se
modificarea
amortizării acestora.
21
În cazul radioreceptoarelor cu tranzistoare, dispozitive care au o pant ă mai mare decât a
tuburilor electronice eficacitatea dispozitivului RAA pentru un etaj este mai mare.
Deoarece la tranzistoare panta scade când se mic şorează pozitivarea bazei (pentru
tranzistoare NPN), se stabileşte iniţial o polarizare mare pentru tensiunea u BE , iar tensiunea RAA
se aplică negativă în bază, sau negativă în emitor. Se preferă aplicarea tensiunii RAA pe bază şi
nu pe emitor, deoarece puterea solicitată de la dispozitivul RAA este mai mic ă.
La receptoarele de clas ă sistemul RAA se realizeaz ă prin amortizarea variabilă a unor
circuite oscilante cu ajutorul unor diode cu rezisten ţă diferenţială variabilă, montate în paralel cu
circuitele acordate.
Având în vedere faptul, c ă la tranzistoare, rezistenţa de intrare are valoare mică, atât în
schema EC, cât mai ales în schema BC, rezistenţele din filtrul RAA se aleg de ordinul 5 − 10kΩ .
Deoarece
minimă deconstanta de timp
audiofrecven ţă), condensatorul trebuieses ăiafie
a filtrului RCfiltrului de cât mai 5mare
ordinul (în func ţie de frecvenţa
− 10 μF .
Controlul automat al frecvenţei
Controlul automat al frecvenţei (CAF) serveşte la obţinerea frecvenţei intermediare de

valoarea corectă, chiar în situa ţia variaţiei frecvenţei oscilatorului local sau a frecven ţei
emiţătorului.
Dispozitivul CAF este de obicei folosit în gama de UUS deoarece acordul pe post este
mai dificil de realizat şi orice dezacord produce distorsiuni ale semnalului mai mari decât în cazul
MA, iar pe de altă parte din cauza frecvenţelor mari de lucru, deviaţiile (alunecările) de frecvenţă
din cauza modificării capacităţilor parazite produc modificări mari ale frecvenţei intermediare.
Principiul de funcţionare al dispozitivului CAF bazează pe folosirea în circuitul oscilant al
oscilatorului local a unui dispozitiv capabil s ă modifice frecvenţa acestuia, dispozitiv care este
comandat de un semnal proporţional cu:
Δf = f in − f ir (2)
unde f in = frecvenţa intermediară nominală; f ir = frecvenţa intermediară reală.

Eroarea de frecvenţă este transformată într-o tensiune continuă de reglaj, tensiune care
prin mărime şi polaritate realizează micşorarea alunecării de frecvenţă, apropiind astfel f ir de f in .
Ca detector de eroare se folose şte discriminatorul de fază sau detectorul de raport (prin
priza mediană) dispozitive care realizează la ieşire o tensiune comparativă cu eroarea de
frecvenţă.
Ca dispozitive de reglaj se folosesc:
- dispozitive de comandă electronică cu element activ de reactanţă ca: tranzistor de reactan ţă,
diodă varicap, etc.
- dispozitiv cu comandă electromecanică unde elementul de reglaj este un servomotor;
- dispozitive cu comandă, combinate.
Soluţia modernă folosită în radioreceptoarele cu tranzistoare este folosirea diodei varicap,
a cărei capacitate de barieră C, d variaz ă atunci, când se modifică polarizarea inversă a diodei.
Variaţia capacităţii în funcţie de tensiunea de polarizare este prezentată în figura 1.
22
C
pf
12
-Ud(v) 30 20 10 0
Fig. 1. Caracteristica capacitate-tensiune de polarizare

De obicei dioda varicap se leagă în circuitul oscilant al oscilatorului local prin intermediul
unei capacităţi serie de valoarea mică, pentru a obţine o variaţie corespunzătoare a frecvenţei în
gama de UUS. Tensiunea de comandă raport se aplică prin intermediul unui filtru RC, care nu
trebuie să lase să treacă semnalele de audiofrecvenţă, deci trebuie să aibă o constantă de timp mai
mare de 0,1 secunde. De obicei se ia R = 100kΩ şi C = 1 − 5 μF .
Deoarece dioda varicap trebuie să lucreze tot timpul în domeniul polariz ărilor inverse,
iniţial i se aplică o polarizare inversă de câţiva volţi, de la o sursă de tensiune bine filtrat ă.
Presupunem că la un moment dat cre şte frecvenţa oscilatorului local f osc , faţă de valoarea
corectă; în acest caz la ieşirea detectorului de raport se va obţine o tensiune pozitivă proporţională
cu eroarea de frecvenţă, tensiunea care se va aplica diodei varicap modificând capacitatea
echivalentă în sensul creşterii acesteia şi deci va produce sc ăderea f os . Eroarea iniţială mare a
frecvenţei intermediare se va transforma astfel într-o eroare reziduală mult mai mică.
Eficacitatea sistemului CAF se apreciaz ă din caracteristica de lucru a detectorului de
eroare şi respectiv caracteristica dispozitivului de reglaj.
Eficacitatea detectorului de eroare se caracterizeaz ă prin panta:
ΔU
Sd = tgϕ = (3)
Δf
şieste de dorit să fie cât mai mare.

Eficienţa dispozitivului de reglaj este dat ă de relaţia:
Δf
Sr = tgψ = (4)
Δu
iar coeficientul de reglaj are valoarea:

Δf i
Kr = = 1+ Sr Sd >1 (5)
Δf r
Sistemul CAF cu diodă varicap prezintă o serie de avantaje; reglajul se face practic fără
inerţie folosind direct tensiunea de la detectorul de eroare, cu o schem ă de dimensiuni şi greutate
mică. Ca dezavantaje, pe lâng ă influenţa puternică datorită variaţiilor de temperatură şi tensiune,
banda de frecvenţă în care ac ţionează este limitată, corecţia de frecvenţă nefiind totală, ci
funcţionând în regim dinamic cu o eroare permanentă de frecvenţă.
23
Input Audio output
AFC
Tuner
Figura 2. Un circuit CAF simplificat
2. Circuitul integrat
Interfaţa tuning este reprezentată în figura 3. Circuitul integrat folosit este TDA1093B.
Acesta are o echivalentă: К174ХА19. Acesta are rolul de a se stabiliza tensiunea interfe ţei tuner,
care foloseşte ca circuit integrat TDA1574A. TDA1093B este un circuit integrat cu 16 pini, şi
conţine şi un senzor intern de temperatur ă. Tensiunile la pini sunt urm ătoarele la funcţionare
normală:
Tabel 1.
PIN Volt
1 0,61
2/15 0,62
3/7/8/9 0
4/5 1,7-8,1
6 11,8
10 0,3
11/12 3,3
13/14 8,1
16 1,7
24
+15V
Output
Input A
R20
A 3K3
88 92 96 100 104 108
MUTING
R16
C12 C13 300K
100n 1μ R15
R14 300K
C15
12K R17
C14 100n
100K AFC
100n
R19
10
16 9 7812
R18 C11
47 100n
- + + -
+ -
C10
R13
TDA1093B 47n
150K
P2 TEMPERATURE +
2K5 SENSOR i ref u
-
R12
12K 1 8
R11 R10
91K 18K
C9
C8 47 μ
2,2μ
P1
100K
Input Output
B B
0V
Figura 2. 25
Integratul mai are şi următoarele caracteristici:
U CC = 8,55 ÷ 16V ; I CC = 6mA ; U tun min = 2V ; U tun max = 6V
Temperatură de funcţionare: -25...+70°C. Radioreceptorul superheterodină, este compus din
următoarele blocuri:
- Tuner FM/UKW 87,5-108Mhz cu TDA1574
- Interfaţa tuning cu TDA1093B
- Amplificator de frecvenţă intermediară (IF) cu TDA1047
- Decodor stereo cu HA12016
- Unitatea de control stereo cu AN7330
- Amplificator stereo cu două integrate TDA2040A
De obicei interfaţa tuning este asociată cu oscilatorul local a radioreceptorului. Interfaţa
suportă ş controlul automat al frecvenţei(AFC), ceea ce înseamnă, că dacă este selectat o
frecvenţă i cu un semnal, AFC regleaz ă astfel frecvenţa, încât semnalul să fie cât mai
puternic(clar).
3. Interfaţa tuning din radioreceptor
Interfaţa tuning a radioreceptorului se bazeaz ă pe circuitul integrat TDA1093B. Acesta

are ca scop reglarea frecvenţei (tensiunii) prin potenţiometrul P1.
Componentele sunt legate ca şi cum este în tabelul 2.
Tabel 2.
Numele Valoare Legătura 1 Legătura 2
R10 18KΩ TDA1093B pin 1 TDA1093B pin2 + R11
R11 91KΩ TDA1093B pin15 + P2(reglare) TDA1093B pin2 + R11
R12 12KΩ Masă P2
R13 150KΩ P2 TDA1093B pin14 + C12
R14 12KΩ TDA1093B pin16 + R11 P1
R15 300KΩ C15 TDA1093B pin10
R16 300KΩ TDA1093B pin12 + C14 OutputA10 + OutputB10
R17 100KΩ TDA1093B pin11 + C14 Comutator AFC
R18 47Ω TDA1093B pin6 + C9 C10 + I.C. 7812
R19 10Ω I.C. 7812 + C11 +15V
R20 3K3Ω InputA1 + OutputA2 Comutator MUTING
P1 100KΩ C13 + TDA1093B pin13 R14 + TDA1093B pin16
P2 R13
2K5Ω R12
C8 2,2μF TDA1093B pin4 + P1(reglare) masă
C9 47 μF TDA1093B pin6 + R18 masă
C10 47nF R18 + I.C. 7812 masă
C11 100nF I.C. 7812 + R19 masă
C12 100nF TDA1093B pin14 + R13 masă
C13 1 μF TDA1093B pin13 + P1 masă
C14 100nF TDA1093B pin12 + R16 TDA1093B pin11 + R17
C15 100nF R15 pin10 +

R15 + TDA1093B masă
C15 100nF masă
Output A9 + Output B9
Să se analizeze schema bloc şi arhitectura internă a CI, şi să explice funcţionarea
blocului tuning al radioreceptorului.
26
LUCRAREA 4
DEMODULATOARE ŞI REGLAJE AUTOMATE
1.1 GENERALITĂŢI
Demodulatoarele sunt circuite care permit extragerea semnalului de audiofrecvenţă

din semnalul de radiofrecvenţă modulat în amplitudine sau în frecvenţă.
În cazul semnalelor MA, amplitudinea semnalului de radiofrecvenţă este proporţională
cu mărimea semnalului modulator; extragerea semnalului de audio frecvenţă - demodulare -
este posibilă prin utilizarea unui element neliniar, ca de exemplu un dispozitiv cu conducţie
nesimetrică, care să permită extragerea uneia din cele două înfăşurări. Practic, în urma
demodulării, rămâne o componentă de curent continuu, proporţională ca amplitudine cu
amplitudinea purtătoarei (deci cu nivelul semnalului recepţionat), o componenta de
audiofrecvenţă care constituie semnalul util şi componentă de radio frecvenţă, care se poate
elimina prin filtrare.
In cazul modulaţiei MF informaţia se regăseşte în variaţia frecvenţei semnalului de
radiofrecvenţă; în acest caz demodulatorul trebuie sa dea la ie şire un semnal a cărui
amplitudine să fie propor ţională cu mărimea acestei deviaţii de frecvenţă, iar semnul să
depindă de sensul schimbării de frecvenţă.
Pentru ca semnalul de audio frecvenţă sa fie cât mai fidel, este necesar ca distorsiunile
de neliniaritate introduse de demodulare sa fie cât mai mici.
În cadrul radioreceptorului, circuitele de demodulare apar situate între amplificatorul
de frecven
mai ţă AFI,
mare în intermediar ă şi amplificatorul
este necesar de audiofrecven
ca demodulatorul ţă.oPentru
sa prezinte a avea
impedan ţă deointrare
amplificare cât
cât mai
mare pentru a se amortiza circuitul rezonant impunând şi o rezistenţă mare de intrare pentru
amplificatorul de audiofrecvenţă.
Dacă componenta continuă utilizată după demodulare este de obicei utilizat ă în regla-
jele automate ale radioreceptorului componenta de radiofrecvenţă trebuie înlăturată, deoarece
ajungând la amplificatorul de audiofrecvenţă poate produce o încărcare suplimentară a acestu-
ia.
Dintre reglajele automate ale radioreceptoarelor, cea mai mare importantă o prezintă
reglajul automat al amplificării RAA şi controlul automat al frecventei CAF.
Reglajele ale radioreceptoarelor permit obţinerea unor audiţii calitativ superioare fără
a fi necesare manevrări suplimentare asupra radioreceptorului .
1.2 Demodulatoare pentru semnale cu MA
Aproape în exclusivitate, în aparatele de radio cu tranzistoare, demodularea semnale-

lor MA se face cu diode semiconductoare cu germaniu sau cu siliciu preferându-se în special
diodele punctiforme care prezintă o capacitate parazită de valoare mică.
Din caracteristica de funcţionare a diodei semiconductoare rezultă că pentru semnale
mici această caracteristică este de formă parabolică, pentru un semnal MA, în semnalul
obţinut după detecţie se va găsi şi armonica a doua componentei utile de audio frecven ţă care
distorsionează semnalul AF.
Se demonstrează că factorul de distorsiuni de neliniaritate în acest caz are valoarea
: δ = m/4.
Pentru evitarea apariţiei acestor distorsiuni, diodelor de detecţie li se aplică semnale
de nivele mari, această caracteristică a diodei putând fi aproximată ca o linie frântă.
28
În acest caz, cu o buna aproximaţie, demodularea poate fi considerată liniară , iar
distorsiunile de neliniaritate introduse sunt foarte mici.
Rezultate bune în ce priveşte liniarizarea detecţiei şi micşorarea factorului de
distorsiuni de neliniaritate se obţine realizând o prepolarizare a diodei în sensul conducţiei.
u RS
Fig.1 Schema de principiu a unui demodulator pentru semnale MA
Acest tip de demodulator necesită un semnal de frecvenţă intermediară mai mare decât
tensiunea de prepolarizare a diodei, ceea ce conduce la micşorarea sensibilităţii
radioreceptorului. Acest lucru nu presupune neapărat un dezavantaj deoarece AFI poate fi
realizat cu amplificări foarte mari limita amplificării maxime fiind determinată de obicei
de nivelul de zgomot introdus de primul etaj amplificator.
Pentru a caracteriza un demodulator cu dioda, pentru semnale MA se foloseşte
factorul de transfer definit ca fiind raportul dintre amplitudinea tensiunii de audio frecvenţă
de la ieşirea demodulatorului Um şi a amplitudinea semnalului modulator:
kd = U'm/Um
Datorită faptului că dioda nu este un element amplificator, rezultă că acest raport este
subunitar, este de dorit ca factorul de transfer sa fie cât mai mare, cu distorsiuni de
neliniaritate cât mai mici.
În schemele de demodulare cu diode, dioda poate funcţiona în clasa B, sau în clasa
C(se spune ca dioda funcţionează în clasa B dac ă unghiul de conducţie este de 180o şi în
clasa C daca unghiul de conducţie este mai mic de 180o ).
Utilizarea unor demodulatoare cu diode funcţionând la clasa B prezintă dezavantajul
realizării unui factor de transfer redus ( kd = 0,318 ) şi o tensiune reziduală de radiofrecvenţă
la ieşirea demodulatorului.
Înlăturarea dezavantajelor prezentate mai sus se realizează prin funcţionarea diodei
în clasa C diferenţa constructiva fata de funcţionarea în clasa B consta în adăugarea unui
condensator în paralel pe rezistenta de sarcina a diodei.
Rd Ud
u Cd
Fig.2 Schema electrica a unui demodulator pentru semnale MA
29
Valorile grupului Cd , Rd se aleg suficient de mari pentru a avea îndeplinit ă relaţia:
δ = CdRd > T i
unde Ti este perioada semnalului de frecven ţă intermediară. În momentul aplicării

semnalului de frecvenţă intermediară, dioda se deschide şi încarcă condensatorul Cd la
valoarea
. de vârf U M Din acest moment pe dioda avem aplicatd semnalul
d u = u - U , dioda
intră în conducţie numai atunci când aceast ă tensiune este pozitivă în timpul când dioda este
blocată, condensatorul Cd se descarcă pe rezistenta R d. Rezulta ca unghiul de conducţie al
diodei nu va mai fi 180oca în cazul funcţionarii în clasa B, ci mai mic, tensiunea demodulată
existând în permanenţă la bornele condensatorului Cd.
Tensiunea de la bornele condensatorului Cd conţine o componentă de curent continuu
proporţională cu amplitudinea semnalului recepţionat, o componenta utilă de audio frecvenţă
şi o componenta de radio frecvenţă parazită redusa ca valoare. La funcţionarea în clasa C,
factorul de transfer este aproape unitar:
kd = cos θ
unde θ este unghiul de deschidere al diodei.
1.3 Demodulatoare pentru semnale cu MF
Rolul demodulatoarelor pentru semnalele cu MF este acela de a extrage componenta

de audiofrecvenţă din semnalul de frecvenţă intermediara si a elimina modulaţia parazita de
amplitudine. Ca scheme pentru demodulare de semnale MF se folosesc o serie de circuite
ca: demodulatorul de frecvenţă cu circuit oscilant dezacordat, discriminatorul de fază,
detectorul de raport.
Demodulatorul de frecven ţă prezintă func
dezavantaje ca: amplificare mică acuetajului,
circuit deoarece
oscilant dezacordat
circuitul oscilant o serie
ţioneazdeă
dezacordat; liniaritatea conversiei MF-MA este scăzută, acordul se poate obţine în două
puncte ceea ce complică reglajul; este foarte sensibil la modulaţia parazită de amplitudine.
Toate aceste dezavantaje fac ca acest demodulator sa fie utilizat în receptoarele de
radiodifuziune.
Discriminatorul de fază prezintă o bună liniaritate fiind tot odată şi uşor de reglat, este
însă sensibil la modulaţia parazită de amplitudine, pentru înl ăturarea căruia este necesar un
etaj limitator anterior, discriminatorul de fază este mai rar folosit decât detectorul de raport.
Detectorul de raport realizează atât conversia MF-MA cât şi limitarea în amplitudine a
semnalului şi deci înlătură modulaţia parazita de amplitudine. Schema de principiu a
detectorului de raport este data în figura 3.
La bornele R3 care este cuplata strâns cu bobina L1 se obţine o tensiune practic în faza
ca tensiunea de la bornele circuitului primar. Condensatoarele C şi C3 prezintă pentru
semnalul FI o impedanţa foarte mică astfel ca pentru cele doua diode vom avea aplicate
tensiunile:
Ud1 = U3 + U 2/2
Ud2 = U 3- U 2/2
30
C1 L2 D1
L1 R
RAA
C2 C
C0
C
D2 R
L3
AAF
C3
Fig.3 Demodulator pentru semnale MF
Deoarece circuitele rezonante C1L1 şi C2L2 sunt cuplate

inductiv, tensiunea U2 defazata cu 90o fata de tensiunea U1. La modificarea frecventei
semnalului din circuitul primar faţă de frecvenţa de acord se va modifica şi faza tensiunii U2 ,
aplicându-se astfel tensiuni inegale diodelor , iar la ieşire va rezulta un semnal având simultan
MA şi MF.
Componentele de curent continuu ale diodelor ( ca rezultat al demodulării se închid
prin R si L 2) trebuie sa fie egale între ele , deci diodele s ă aibă aceleaşi unghiuri de taiere θ1
şi θ2.Pentru frecvente diferiteegalit
de frecven ţă intermediara, tensiunile aplicate diodelor sunt
diferite iar pentru păstrarea ăţii între componentele de curent continuu este necesara
modificarea unghiurilor de taiere, astfel ca , daca tensiunea Ud aplicata diodei creste,
unghiul θ scade şi invers.
În concluzie, funcţionarea detectorului de raport este următoarea :daca semnalul
aplicat la intrare este de frecvenţă fi, prin diode o sa circule curenţii detectaţi I0 egali, care fac
ca tensiunea la bornele condensatorului C3 sa fie nula. La modificarea frecventei semnalului
modificat la intrare, datorita tensiunilor ce apar pe diode se modifica şi curenţi detectaţi de
diode ΔI1 şi ΔI2 ,componente care circula în sens opus prin C3 producând la bornele acesteia o
cădere de tensiune proporţională cu diferenţa Ud1 - Ud2.
31
De remarcat ca suma tensiunilor pe condensatorul C nu se modifica (U' + U" = ct) însa
se modifica raportul lor (U'/U") , motiv pentru care poartă denumirea de detector de raport .
Condensatorul C0 asigura limitarea de amplitudine detectorului de raport în condi ţiile
de apariţie a modulaţiei de amplitudine parazită de durata relativ scurt ă. Alegând constanta
de timp a circuitului RC0 suficient de mare, se observa ca la varia ţii rapide ale tensiunii de la
intrare , tensiunea U' + U" rămâne practic constantă . Presupunând , de exemplu , ca U in creste
rezulta ca şi Ud1 şi Ud2 au tendinţa de creştere şi deci cosθ1 şi cosθ2 devin simultan mai mici,
rezulta ca rezistenta de sarcina echivalenta diodelor în circuitele L 1C 1 şi L2C2 creste
amortizarea acestor circuite , micşorează deci amplificarea ultimului etaj, limitând tendinţa de
creştere a tensiunii de intrare. Deoarece tensiunea de la bornele condensatorului C0 este
proporţională cu intensitatea semnalului de la intrarea radioreceptorului aceasta tensiune
poate fi folosita în schemele RAF.
Caracteristica de ieşire a detectorului de raport reprezint ă variaţia tensiunii de ieşire
în funcţie de variaţia frecventei semnalului aplicat la intrare şi are forma unui S rotit cu 90o .
Pentru ca transformarea sa fie cât mai liniar ă şi deci distorsiunile de neliniaritate sa fi cât
mai mici este necesar ca aceasta caracteristic ă s ă prezinte o porţiune cât mai liniară, cu panta
mare simetrică faţă de punctul f = f i , într-o bandă de frecvenţă cât mai largă. În montajele
practice banda de frecvenţă a detectorului de raport este de circa 200 - 400 KHz.
Detectorul de raport prezintă avantajul realiz ării limitării de amplitudine a
semnalului înlăturând astfel modulaţia parazită de amplitudine a semnalului MF,
caracteristica de de-modulare fiind suficient de liniară într-o bandă de largă frecvenţă.
Detectorul de raport poate funcţiona liniar la semnale foarte mici (are deci o
sensibilitate ridicată) şi poate furniza tensiuni pentru RAA şi CAF.
Ca dezavantaj al detectorului de raport, în afara faptului ca valorile componentelor cât
şi reglajele sunt destul de critice, demodulatorul fiind sensibil la orice nesimetrie de montaj,
este şi faptul ca tensiunea de audiofrecvenţă este relativ mică, deoarece semnalul este obţinut
prin diferenţa.
1.4 Reglajul automat al amplificării
Reglajul automat al amplificării RAA - serveşte la menţinerea constanta a nivelului

audiţiei atât pentru posturi puternice cât şi pentru posturile slabe şi de asemenea în cazul
varierii intensităţii semnalul de la intrarea radioreceptorului din cauza fadingului .
Funcţional, dispozitivul RAA acţionează pe lanţul de amplificare a semnalului pana la
demodulator, modificând amplificarea, astfel încât la ieşirea din demodulator, nivelul
semnalului de AF sa rămână constant şi implicit nivelul audiţiei, fără modificarea reglajului
numai la volum.
Prin controlul realizat asupra amplificării, dispozitivul RAA evită intrarea în
saturaţie a etajelor de FI (în special a ultimului etaj ) şi deci supraîncărcarea etajelor în cazul
unor semnale puternice.
Dispozitivul RAA foloseşte ca tensiune de comandă tensiunea de curent continuu de
la ieşţirea
recep ionatdemodulatoarelor cărei valoare
. Această tensiunea prelucrat este proporţională cu nivelul semnalului
ă în dispozitivul RAA se aplică pentru polarizarea
etajelor de radiofrecvenţă şi frecvenţă intermediară, producând modificarea pantei şi deci
amplificarea acestora . Pentru a funcţiona corect, în schema dispozitivelor RAA se folosesc
filtre trece-jos care au rolul de a elimina componenta de audiofrecvenţă de la ieşirea
demodulatorului, păstrând la ieşire numai o tensiune proporţională cu intensitatea medie a
semnalului recepţionat.
32
Integratul TDA 1046
TDA 1046 este un amplificator-demodulator pentru semnale MA având frecvenţă

purtătoarei până la 30 MHz. Circuitul este destinat radioreceptoarelor de înaltă performanţă
staţionare sau auto. Conţine amplificatoarele de RF şi FI cu câştig controlat, oscilatorul,
mixerul demodulatorul MA simetric, filtru activ trece-jos, amplificatorul pentru semnalul
de joasă frecvenţă şi amplificatorul pentru indicatorul logaritmic de câmp.
2.1 Performanţe notabile
• stabilizator de tensiune încorporat

• amplitudine mare a semnalului audio la ieşire
• demodulator MA şi filtru trece jos încorporat
• comanda directă a indicatorului logaritmic de intensitate a câmpului
• distorsiuni armonice reduse la amplitudini mari ale semnalului
audio de ieşire.
2.2 Valori limita absoluta
Tensiunea de alimentare 18 V
Frecventa oscilatorului 0,5 MHz...31 MHz
Frecventa semnalului HF 0 MHz...30 MHz
Frecventa semnalului FI 0,2 MHz...1 MHz
Gama temperaturilor de funcţionare -25oC...+70oC
Gama temperaturilor de stocare -25oC...+125oC
Temperatura joncţiunii +125oC
Puterea disipata 625 mW
Rezistenta termica joncţiune ambiant 100oC/W
2.3 Configuraţia terminalelor
1 16
2 15
3 14
4 13
5 12
6 11
7 10
8 9
1 Masa 9 3,3 stabilizat

2 Intrare FI 10 Circuit rezonant oscilator
3 Intrare FI 11 RAA/RF
4 Ieşire FI 12 Intrare mixer
33
5 RAA/FI 13 Ieşire RF
6 Ieşire audio 14 Indicator de câmp
7 V+ 15 Intrare RF
8 Ieşire mixer 16 Intrare RF
2.4 Aplicaţii tipice
Schema de utilizare
10
7-35
nF
pF
330
pF
100
100 kΩ
nF
22
22μF
16 15 14 13 12 11 10 9
TDA 1046
1 2 3 4 5 6 7 8
AF
22
0,1 μF
μF
0,1
μF 0,1
μF
330pF
120pF
22kΩ 1,5
nF
34 A
3 x SFT 455
V+
R16 22K
C24 22nF
R19 22K
R13
33
U245
P1
5K
R17
100
R12 4K C25
C14 C15 100μF 100μ
Uref C11
C2
470
MIX
MIX
MUT
AFT
AFT TUN
TUN MUTE
AF
AFE
R10
C3 C6 47μF
35
R5 4K D914
L2 10n R7 10K R1
2.5 Etajul demodulator din receptorul de laborator
Schema demodulatorului din receptorul din laborator este prezentata în figura

anterioara. Alimentarea se face prin rezistenta R13 şi pe pinul 12 unde vom avea tensiunea
de referinţa U ref. Pinul 1 va fi conectat la masa. R 2, C 12, CD va fi un circuit acordat pe
frecventa de
10,7MHz.
La pinul 7 vom avea frecvenţă audio, ieşirea audio având 2 cai: una directa şi una
întârziată. Acest circuit are un indicator de semnal , iar reglajul se face prin potenţiometrul P2.
Semnalul audio va ajunge la blocul Decodor Stereo. Frecvenţă intermediară a acestui
circuit este de 10,7MHz.
În etajul demodulator din receptorul din laborator vom avea urm ătoarele tensiuni la
pini :
 la pinul1 vom avea o tensiune de 0V
 la pinul 2 vom avea o tensiune de 1,35V
 la pinul 7 vom avea o tensiune de2,1V
 la pinul 9 vom avea o tensiune de3,7V
 la
 la pinul
pinul 10
11 vom
vom avea
avea oo tensiune
tensiune de
de 3,7V
2,8V
 la pinul 12 vom avea tensiune de 13V
 la pinul 14 vom avea o tensiune de 0,5 V
Să se identifice elementele schemei bloc şi să se analizeze func ţionarea.
36
LUCRAREA 5
Decodorul stereo
1. Schema bloc a sistemului de transmisie stereofonic cu dou ă canale
Radiodifuziunea monofonică (cu un singur canal de transmisie) este capabil ă să

reproducă la recepţie în mod satisfăcător programul sonor srcinal, f ără a se reda însă relieful
sonor, caracterul spaţial al acestuia (localizarea în spaţiu a diferitelor surse sonore şi sesizarea
deplasării acestora ) chiar dac ă se folosesc mai multe microfoane la emisie şi la recepţie.
Stereofonia reprezintă sistemul de transmisie capabil să reproducă la recepţie programul
sonor cu acelaşi posibilităţi de localizare în spa ţiu a surselor sonore ca şi în cazul audiţiei directe,
folosindu-se în acest scop pentru transmisii cel pu ţin două canale. În cele ce urmeaz ă se prezintă
sistemul stereofonic cu două canale, utilizată în mod curent.
S1 S’1
M1 D1
E1 R1
S2 S’2
Canal 1
S3 S’3
M2 D2
E2 R2 x Auditoriu
S4 S’4
Canal 2
Emisie Recepţie
Fig.1 Sistem stereofonic
În figura 1 se prezintă schema bloc simplificat ă a unui sistem de transmisie stereofonic

cu două canale. Oscilaţiile acustice generate de sursele sonore reale S 1,S2,…...Sn sunt captate de
două microfoane distincte N1,N2 şi transformate în oscilaţii electrice. Oscilaţiile electrice
corespunzătoare fiecărui microfon sunt amplificate şi transmise separat la difuzoarele distincte D 1
şi D2, care generează la recepţie un câmp acustic rezultant, identic cu cel de la emisie. Cu alte
cuvinte, difuzoarele D1,D2 reconstituie la recepţie sursele sonore srcinale sub forma unor surse
sonore virtuale S’1,S’2,........,S’n iar auditoriul percepe programul sonor spa ţial, ca şi cum ar
asculta direct programul srcinal.
Deşi în principiu, sunt necesare două emiţătoare şi două receptoare (câte un emiţător şi
câte un receptor pentru fiecare canal), din motive de economie s-au conceput în practic ă sisteme
de transmitere stereofonice în care se foloseşte un singur emiţător şi un singur receptor. În cele ce
urmează se prezintă sistemul de transmisie stereofonic cu subpurt ătoare MA , cu subpurtătoare
suprimată şi cu semnal pilot, întâlnit frecvent în practic ă.
Se notează prin A şi B semnalele de audiofrecvenţă (de la 30Hz la 15kHz ) captate din cele
două microfoane M1 şi M2 corespunzătoare la cele două canale. Pentru a se asigura recepţia
monofonică a programelor stereofonice cu ajutorul receptoarelor obişnuite, în sistemul de
transmisie stereofonic nu se transmit prin canale chiar semnalele A şi B, ci combinaţii ale lor.
Semnalul care se transmite poartă numele de semnal multiplex cu subpurt ătoare MA,cu
37
subpurtătoarea suprimată şi cu semnal pilot (sau simplu semnal multiplex cu frecven ţă pilot) şi a
cărui spectru este prezentat în fig.2. Cele trei componente ale semnalului multiplex s-au introdus
cu următoarele scopuri:
[%]
semnal sumă
100 (A+B)
90
S
e semnal auxiliar
m
n stereo
a (A-B)*
lp
il
45 o
t
f [kHz]
10
0,03 15 19 23 38 53
Fig.2 Spectru semnal multiplex cu

subpurtătoare MA
-semnalul sumă (A+B) conţine informaţia principală privind intensitatea audiţiei. Acest semnal
are acelaşi caracter ca şi semnalul sumă care se ob ţine în sistemul de transmisie monofonic prin
însumarea semnalelor de la mai multe microfoane. Ca urmare semnalul surs ă (A+B) poate fi
recepţionat cu ajutorul receptoarelor obişnuite cu MF monofonice, asigurându-se astfel recepţia
monofonică a programelor stereofonice;
- semnalul auxiliar stereo (A-B)* conţine sub formă de benzi laterale informaţia suplimentară
stereo privind distribuţia spaţială a intensităţii audiţiei. Acest semnal nu poate fi recepţionat de
către receptoarele obişnuite cu MF monofonice, deoarece având frecvenţe mai mari de 15kHz nu
va trece prin amplificatorul de AF.
-semnalul pilot de 19kHz serveşte pentru refacerea, la recepţie, a subpurtătoarei de 38kHz care
este necesară pentru efectuarea demodulării semnalului auxiliar stereo (A-B)* în vederea
obţinerii semnalului diferenţă (A-B).
La emisie, subpurtătoarea de 38kHz este modulată în amplitudine (şi nu în frecvenţă ) cu
semnalul auxiliar stereo (A-B)*, pentru ca la recepţie să se poată utiliza un detector MA de
construcţie simplă. Ca urmare, frecvenţa maximă a spectrului semnalului modulator multiplex
este de 53kHz, cu mult mai mare decât în cazul sistemului de transmisie monofonic (15kHz). Cu
toate acestea , lăţimea spectrului de frecvenţă ocupat de semnalul MF al sta ţiei de emisie stereo
nu este cu mult mai mare decât în cazul sta ţiilor de emisie monofonice cu MF. Aceasta se
datorează, pe de o parte, faptului c ă în cadrul semnalului modulator multiplex, atunci când
semnalul (A+B)este maxim, semnalul (A-B) este minim şi invers, iar pe de alt ă parte, suprimării
subpurtătoarei de 38kHz, la care ar corespunde o devia ţie de frecvenţă foarte mare pentru
purtătoarea staţiei de emisie (şi în consecinţă o lăţime mai mare a spectrului de frecvenţă ocupat
de semnalul MF). Aceasta se explic ă prin faptul că deviaţia de frecvenţă creşte cu amplitudinea
semnalului modulator, iar componenta cu amplitudinea cea mai mare din semnalul MA este
subpurtătoarea de 38kHz.
În concluzie cele două semnale (A+B) şi (A-B)* reprezintă cele ouă informaţii cu ajutorul
cărora se obţine la recepţie efectul de stereofonie.
38
În fig.3 se prezintă schema-bloc simplificată a emiţătorului stereofonic, în care blocul
codor are rolul de a forma semnalul multiplex. Semnalele A şi B de la cele două microfoane sunt
introduse în dispozitivul de adunare şi sc ădere DAS,unde are loc adunarea şi scăderea electrică a
celor două semnale de AF. Semnalul sumă (A+B) se introduce direct în submodulatorul SM.
Semnalul diferenţă (A-B) are acelaşi spectru de frecvenţă (0,03-15kHz) ca şi semnalul (A+B) şi
pentru a putea fi transmis prin acelaşi emiţător, adică să moduleze aceeaşi purtătoare ca şi
semnalul(A+B), se translatează spectrul său de frecvenţă deasupra spectrului AF, în domeniul
ultrasonor. În acest scop se efectuează în modulatorul de amplitudine MA o modulare în
amplitudine cu semnalul (A-B) a subpurtătoarei de 38kHz, obţinută prin dublarea de frecvenţă
A B
Codor
A+B
DA fkHz
Scă Adu
der nare AE
A-B (A-B)*
Semnal auxiliar Semnal auxiliar
stereo cu stereo
A-B f purtătoare
k
MA fkHz FS fkHz SM MF
233853 233853
AFFÎ
38 Semnal
fkHz Semnal
38 de FFI-
Subpurtătoarea
MF cu
DF OP semnalul
Semnal Semnal
pilot fkHz pilot fkHz
19 19
Fig.3 Structura unui emiţător stereofonic
DF a oscilaţiei pilot generată generată de oscilatorul pilot OP. La ieşirea modulatorului de
amplitudine se obţine subpurtătoarea de 38kHz şi două benzi laterale delimitate de frecvenţele
23-37,97 kHz şi respectiv 38,03-53 kHz. În filtrul PS se asigură suprimarea subpurtătoarei de
38kHz, astfel că la ieşire se obţine semnalul semnalul auxiliar stereo fără subpurtătoare conţinând
de fapt numai semnalul diferen ţă sub formă de benzi laterale. Acest semnal notat cu (A-B) *, se
aplică la submodulatorul SM. De asemenea , la submodulator se aplică şi semnalul pilot de 19
kHz generat de oscilatorul pilot OP. La ie şirea acestui submodulator se obţine semnalul multiplex
prin mixarea celor trei spectre de frecvenţe aplicate la intrare. Semnalul multiplex moduleaz ă în
39
frecvenţă oscilaţia purtătoare a staţiei de emisie în modulatorul principal al staţiei MF, după care
semnalul MF este amplifica, in amplificatorul de frecvenţă foarte înaltă AFFI şi intoduse în
antena de emisie AE.
Dacă se aplică semnalul cu MF, care provine de la un emiţător stereo, la un receptor de UUS,
se obţine la ieşirea demodulatorului MF (detector de raport) indiferent dacă receptorul este
monofonic sau stereofonic-semnalul multiplex stereo din fig.4. Dac ă receptorul este de tip
monofonic, prin amplificatorul de AF, care are banda de trecere de 15kHz, va trece numai
semnalul sumă (A+B) care va furniza audi ţia monofonică, pe când semnalul pilot şi auxiliar
stereo având frecvenţe mai mari de 15 kHz nu vor trece prin AAF.
Semnal de FFI-MF
cu semnalul multiplex
Semnal
de AF A
AAF D
Canal
Bloc AFI Demo Decodo
UUS d r
AAF D
Canal
Semnal B
Semnal de FI-MF Semnal AAF
de AF
cu semnalul multiplex multiplex stereo
Fig. 4 Receptor stereofonic
Dacă însă receptorul este de tip stereo, atunci semnalul multiplex de la ie şirea
demodulatorului MF este decodificat într-un etaj decodor, dup ă cum se vede în schema-bloc a
receptorului stereo din fig.5,obţinându-se semnalele A şi B, care se aplică la AAF de înalt ă
fidelitate cu două canale, care furnizează audiţie stereofonică cu ajutorul celor dou ă difuzoare
D1,D2. Cele două canale ale AAF trebuie să fie identice în ceea ce prive şte caracteristicile de
frecvenţă şi de fază cât şi curbele de reglare a volumului şi tonului.
Semnal multiplex
fără pilot
FOB
19 kHz (A+B)+(A-B)*
Semnal D1
multiplex A
de la Semnal P(t)
demodulator
D2
cu două
înfăşurătoar B
fkHz e
Semnal
FOB pilot Subpurtătoare diferite
19 kHz
DF
19 fkHz 38 fkHz
Fig. .5 Ramurile receptorului stereo
40
Există mai multe tipuri de decodoare stereo. Cel mai mult se folose şte decodorul cu
obţinerea directă a semnalelor A şi B prin demodularea înfăşurătoarei, care are filtre mai puţine şi
constucţie mai simplă, şi a cărui schemă-bloc se prezintă în fig.6. Semnalul multiplex de la
ieşirea demodulatorului MF se aplic ă la intrarea a două filtre:
-filtrul opreşte-bandă FOB, care suprimă semnalul pilot, astfel că la ieşirea sa se obţine
semnalul stereo format din (A+B) şi (A-B)*, şi
-filtrul trece-bandă FTB,care lasă să treacă numai semnalul pilot de 19kHz, astfel c ă la ieşirea
dublorului de frecvenţă DF se reface subpurtătoarea de 38kHz.
Fig.6 Structura semnalului modulat
Prin suprapunerea celor două semnale – semnalul multiplex fără pilot şi subpurtătoarea de 38
kHz se obţine un semnal P(t) modulat în amplitudine dar având dou ă înfăşurătoare diferite: una
din înfăşurătoare este semnalul A, iar cealalt ă este semnalul B(vezi fig.6.c). Semnalele A şi B
pentru cele două canale stereo se ob ţin direct din semnalul P(t) prin demodularea acestuia cu
ajutorul a două detectoare cu diodele D 1 şi D2 conectate invers. Dioda D1 separă înfăşurătoarea
superioară deci semnalul A, iar dioda D2 separă înfăşurarea inferioară, deci semnalul B.
Integratul HA 12016
Funcţii.
41
-PLL FM Demodulator
-Preamplificare
-Circuit de prevenire a erorilor
-Buton oprire circuit
Caracteristici:
-Semnal înalt 88dB

- Distorsiune medie 0.01%
-Nivel înalt de separaţie 55dB
-Rază de acoperire 12.58dB
-Canal de separaţie disponibil
Fig.7 Arhitectura internă
Alimentare VCCmax 15 V
Puterea Disipată Pr 5500 mW
0
Temperatura de lucru Tepr -20 la +70 C
0
Temperatura de Tstg -55 la +125 C
stocare
Timpul Continuu IL 75 mA
de Alternativ IL 100 mA
curent
42
Fig.8 Schemă de montaj
Date pentru aplicaţii.
Pentru că nu este nici un terminal disponibil pentru a vizualiza frecven ţa VCO, evidenţierea ei
se poate realiza cu CI conectat ca în fig9. Frecven ţa trebuie ajustată la 76kHz ± 50Hz rotind
VR201 fără semnal la pinul 2 şi fără alimentare la pinul 12.
Fig.9 montaj pentru determinarea frecvenţei Vco

Sunt două praguri de nivel VMO şi VCO pentru pinul 12. Modul de operare este schimbat cu
ajutorul voltajului aplicat la pinul12. Separarea canalelor este controlat ă cu ajutorul lui VR 202
introdus între terminalul feetback şi după amplificator. Acestea sunt prezentate în figura 10.
Fig.10 Separarea canalelor de control
43
Schema de principiu cu HA12016
Pin Volţi
1 12,6
2 3,6
3 5,15
4/7 10,95
1 5/6 8,80
8 0
9 St.S 0,75
9 9 Mo.S 11,65
10/11/15 2,47
12 St.S 0
12 Mo.H 9,87
13/14 2,55
16 3,00
Să se identifice elementele componente ale decodorului şi să se analizeze funcţionarea.
44
+15V
R1322k STEREO
D1
2
D1
R 447k R11
10 D2 22k
C3 3,3µF R5
P1 R3 R7
R2 3k
5k6 1k 22kC5 3,3µF 22k C11
C2 C4 1µF 6,8n
1n1 9
C12 1n
L1
HA 12016 7,3mH
1 9
C3
3,3µF C C 1n
CTL 1n
3,3µF
C1L C9
1n 220µF
C6 R10
220µF 3k9
C1R
C10L C 22µF
1n
1 22µF
9 10
C7r 3,3µF R7R 1k8
0V
-15V
45
LUCRAREA 6
Egalizatorul de ton
1. Generalităţi. Circuite pentru reglajul tonalit ăţii, egalizatoare şi filtre audio
Caracteristica de frecvenţă a sitemului de amplificare audio este evidenţiată cu ajutorul

circuitelor de corecţie şi reglaj din secţiunea de preamplificare.
Preamplificatoarele corectoare compensează neliniarităţile sistemului, în special cele
datorate traductoarelor de corectoare

audio.Preamplificatoarele intrare realizând o amplificare
constituie constantă în ale
blocuri fundamentale toată lanbanda
ţului
audio,prezentate în orice amplificator cu posibilităţi de redare a sunetelor provenind de la
traductoare neliniare.
Sunt multe situaţii în care, deşi caracteristica de frecvenţă a amplificatorului este
absolut plată, audiţia nu este perfectă sau nu este agreată de ascultător. Influenţa factorilor
psihofiziologici, acustica încăperii, caracteristicile şi parametrii difuzoarelor sau calitatea
înregistrării audiate. Pentru astfel de situa ţii, amplificatoarele pot fi prevăzute cu circuite
auxiliare care realizează corecţia caracteristicii de frecvenţă în funcţie de condiţiile concrete în
care are loc audiţia sau de preferinţele ascultătorilor. În plus, se pot prevedea filtre pentru
zgomotele de joasă sau înaltă frecvenţă specifice unor echipamente de redare.
Cele mai simple circuite de reglaj, realizate curent şi de către electroniştii amatori sunt
corectoarele de ton. Ele permit dozarea dup ă preferinţă, de obicei în gama de ±20dB faţă de
amplificare în bandă medie, a frecvenţelor joase (20-200 Hz) şi a celor înalte (8-20 KHz),
îmbunătăţind în anumite limite calitatea audiţiei sau satisfăcând preferinţă ascultătorilor pentru
tonuri înalte sau mai grave. Se pot utiliza pentru îmbunătăţirea redării de pe plăci de pe patefon
vechi, pe care
compensa başunele
parţial ii aparneliniarit
slabi, iarăţitonurile
datorateînalte
uzuriisunt stridente şi înso
echipamentului ţitesau
audio de zgomote.
schimbăriiEle pot
unora
din comonentele sale, situaţii în care corecţia realizată de preamplificatorul corector este
imperfectă.
Accentuarea sau dezaccentuarea semnalului în toată gama audio, în cadrul unor benzi
fixe sau reglabile de frecvenţă se poate face cu ajutorul egalizatoarelor. Frecvent se utilizeaz ă
egalizatoarele de octavă alcătuite din 10 celule de egalizare, acordate fiecare pe câte o
frecvenţă situată una faţă de cealaltă la interval de o octavă, I amplificatoarele staţiilor de
sonorizare profesionale se întâlnesc egalizoare cu pana la 30 celule, în schimb, în aparatura de
uz casnic se considera suficiente 5 celule de egalizare. Motivul cel mai important care impune
reglajul de sunet în întreaga bandă audio este corectarea acusticii înc ăperii sau s ălii în care are
loc audiţia. Aceeaşi instalaţie audio plasată în încăperi diferite conduce la sunete diferite.
Influenţeză foarte mult dimensiunile camerei, natura materialelor absorbante sau
reflectorizante care, în anumite benzi de frecvenţă duc la fenomene de microfonie sau
atenuare. Egalizoarele corectează aceste deficienţe acustice, compensând excesul de
reverberaţii sau insuficientă randamentului difuzoarelor.
Alte corecţii ale caracteristicii de frecvenţă sunt necesare în cazul audiţiilor de joasă
intensitate, când urechea receptionează în mod diferit sunetele, considerându-le mai tari pe
cele cuprinse în bandă de medie frecvenţă. În acest caz este necesare ridicarea nivelului sonor
în benzile laterale de frecvenţe, funcţie îndeplinită de circulitul de reglaj de volum compensat.
Acesta trebuie conectat numai când programul este audiat în surdina. Sistemele complexe de
46
reglaj fiziologic modifică automat caracteristica de frecvenţă în funcţie de nivelul sonor al
audiţiei şi evita în acest fel interventia subiectiva şi neavizată a utilizatorului.
Specialiştii recomandă folosirea cu prudenţă a circuitelor de reglaj în echipamentele
utilizate de amatori. Indiferent de complexitatea lor, circuitele de reglaj al tonalităţii nu creează
sunete noi, ci le prelucrează pe cele existente preluate mai mult sau mai puţin fidel de către
traductoarele electroacustice de la intrare. În acest sens, mult mai importante pentru o audiţie
de calitate sunt performanţele şi calitatea înregistrării, sensibilitatea şi caracteristicile
traductoarelor de intrare şi de ieşire. Amplificarea suplimentară care la corectoarele de ton
poate atinge +20dB impune mărirea puterii etajului final. De asemenea, reglajul subiectiv,
după gustul fiecărui utilizator neavizat duce de mai multe ori la sc ăderea calităţii materialului
sonor audiat. Existent în toate instalaţiile de tip professional, egalizorul este un echipament
scump şi mai puţin recomandat pentru amatori.
1.1 CIRCUITE CORECTOARE DE TON
Utilizate înreglajele de ton numai pentru frecvenţe joase sau înalte, corectoarele de ton
pot conţine numai filtre pasive mai ieftine, sau filtre active. Datorită amplificării cu reacţie
negativă, filtrele active prezintă distorsiuni mai reduse şi nu necesită etaje suplimentare de
amplificare. Ele au avantajul unei simetrii perfecte a domeniului de reglaj în jurul amplific ării
din bandă medie, iar componentele RC au valori convenabile.
a) Unul dintre cele mai cunoscute circuite corectoare de ton este cel de tip Baxandall,
indicat în fig 1.a. Semnalele de frecven ţă joasă pot fi accentuate sau dezaccentuate
cu ajutorul potenţiometrului R2, iar cele de frecvenţă înaltă sunt influenţate cu
potenţiometrul R4.
Accentuare Dezaccentuare
a) Schema de principiu b) caracteristica de frecvenţe
Fig.1 Corector de ton Baxandall
Pentru poziţiile extreme ale cursorului acestor poten ţiometre, rezultă limitele
caracteristicii de frecvenţă indicate în fig 1.b. În poziţia mediană a ambelor cursoare semnalul
este transmis integral la ieşire în toată gama de frecvenţe audio, amplificarea circuitului
corector fiind în acest caz 1 (0 dB). Rezult ă c ă pentru poziţia mediană a elementelor de reglaj,
amplificarea sistemului audio în care este conectat corectorul de ton este constant ă în toată
bandă de frecvenţe şi egală cu amplificarea A0 din bandă medie.
47
Analiza circuitului corector din fig 1 se poate face ţinând cont de schemele echivalente
pentru frecvenţe joase din fig 2, respectiv înalte din fig 3. La frecvenţe joase se consideră că
reactanţa condensatorului C5 tinde la infinit, iar la frecven ţe mari, reactanţa condensatoarelor
C1 este nulă, adică Xc1=0. Separarea pe domenii de frecvenţă este permisă deoarece în
general se aleg astfel de valori pentru componente încât constantele de timp din buclă de
reacţie destinată frecvenţelor joase să rezulte mult mai mari decât cele din bucl ă destinată
reglării semnalelor de frecvenţă înaltă.
În bandă de joasă frecvenţă, functia de transfer a circuitului corector(fig 2) corespunde
unui amplificator inversor şi are forma
Aj(s)=v0(s)/vi(s)=-Z1(s)/Z2(s)=-(R1+(1-a)R2 ⎥⎥ ZC1)/R1+aR2⎥⎥ Zc1 ,
Unde v0(s) şi vi(s) sunt transformatele Laplace ale semnalelor de ieşire, respectiv de
intrare în circuitul de corecţie, iar Zc1=1/(sC1) este impedanţa de transfer a condensatorului C 1.
În fig 2 s-a luat în considerare o anumit ă poziţie a cursorului, fracţiunea din rezistenţa R2 între
cursor şi borna 4 fiind notată cu coeficientul subunitar a F.d.t a circuitului este de forma :
Aj(s)=-(R1+(1-a)R2)/(R1+aR2 )*(1+R1⎥⎥((1-
a)R2)*C1s)/(1+R1⎥⎥(aR2)*C1s)*(1+aR2C1s)/(1+(1-a)R2C1s) (6.1)
Caracteristica de frecvenţă corespunzătoare f.d.t. (6.1) se obtine făcând substituţia

s=ωi=2πfi(i=sqrt-1) şi calculând modulul nr complex astfel ob ţinut pentru diverse valori ale
frecvenţei f. Pentru frecvenţe foarte joase, amplificarea circuitului Aj=⎟Aj(iω)⎟=[R1+(1-
a)R2]/(R1+aR2) este reglabilă între valorile
AjM=(R1+R2)/R1 când a=0 şi

Ajm=R1/(R1+R2) când a=1
La frecvenţe înalte amplificarea circuitului devine 1 şi poate fi dedusă făcând limită

modulului ⎟Aj(iω)⎟
a) Schema echivalentă b) caracteristica de frecvente
Fig. 2. Circuitul la frecven ţe joase a corectorului de ton din fig.1
48
1.2 Circuite egalizoare.
Pentru reglajul tonului pe întreaga gama a frecvenţelor audio se utilizează egalizoare

compuse din filtre selective care func ţionează în paralel şi sunt acordate pe câte o frecvenţă din
bandă audio. Numărul celulelor de egalizare poate varia de la 4 ,sau 5, în cazul egalizoarelor
comerciale, la 20-30 pentru echipamentele de studio. În cazul când egalizorul este echipat cu
10 celule acordate la interval de o octavă el poartă numele de egalizor de octav ă.Uneori apare
sub denumirea de egalizor grafic deoarece elementele de reglaj, potentiometrele, permit
deplasarea liniara a cursorului lor, poziţia acestora sugerând amplificarea fixată, iar pe panoul
de reglaj apare altfel indicaţia grafică a caracteristicii de frecven ţă dorită.
Filtrele selective de ordinul doi, cu ascentuarea sau dezaccentuarea frecvenţelor au
f.d.t. de forma
A(s)=(s2+(A0/Q)*ω0s+ω02)/(s2+(ω0/Q)*s+ω02)
Unde A0 eate amplificarea la frecvenţă centrală f0=ω0/2π, iar Q este factorul de calitate.
Observaţie. Caracteristica amplitudine –frecvenţă corespunzătoare f.d.t. este o funcţie de forma
A(ω)=Sqrt((ω02-ω2)2+A02ω2ω02/Q)/((ω2-ω2)2+ω2ω02/Q2)
Simetrică în raport cu variabila:
X=ω/ω0,adică A(x)=sqrt(x2+A02/Q2)/(x2+1/Q2)
În funcţie de parametrul A0 se permite accentuarea sau dezaccentuarea frecvenţelor

situate în bandă centrală pe frecvanţa f0. Lăţimea benzii este invers proporţională cu
coeficientul de calitate Q.
În aplicaţiile audio se recomandă un domeniu maxim de reglaj al amplitudinii A 0 de ±12
dB. Pentru ca ondulaţia caracteristicii de frecvenţă să fie mai mică decât 3 dB când toate
filtrele care lucrează în paralel au caracteristica reglată la maxim, coeficientul Q trebuie s ă fie
cuprins între 1 şi 2.
a) În fig 6.9 se prezintă schema unei celule de egalizare din spectrul frecven ţelor
audio. Reglajul amplificării centrale A0 se efectuează prin deplasarea cursorului
potenţiometrului R2, iar frecvenţa centrală se fixează cu condensatoarele C1 şi C2.
În poziţia mediană a cursorului amplificarea este unitar ă în întreaga bandă de
frecvenţe, iar în poziţiile extreme se obţine accentuarea maximă 1/Am. Analiza
circuitului se poate face pe schema echivalent ă din fig 6.10, în care, conexiunea în
triunghi a elementelor aR2, (1-a)R2 şi C1 a fost transformată în stea, rezultând
impedanţele
Z1=aR2/(R2C1s+1)
Z2=(1-a)R2/(R2C1s+1)
Z3=a(1-a)R22C1s/(R2C1s+1)
49
R1 Z1 Z2 R1
Z45 Z56
Z3
C2
R3 R3
Fig. 4 Schema echivalentă a celulei de egalizare din fig. 3
C1
R1 R1
aR2 3(1-a)R2
C2
R3
R3
-
Fig. 3 Celula de egalizare
În continuare, transformând steaua cu nodurile 4, 5, 6 în triunghi, se ajunge la forma

finală a f.d.t.
A(s)=-{C2s[R3(Z2+R3)+(R5+Z1)(R1+Z2)]+(Z5C2s+1)(2R1+Z1+Z2)}/
{C2s[R3(Z2+R3)+(R5+Z1)(R1+Z2)]+(Z5C2s+1)(2R1+Z1+Z2)}
Limitele de reglaj se obţin pentru poziţiile extreme ale cursorului potenţiometrului R2,
pentru a=0 (Z1=Z3=0) şi a=1 (Z2=Z3=0). Când a=1/2 , A(s)=-1, adic ă v0=-v1.
Pentru a=0 se obţine
50
A(s)=-
{s2+{R3C2(R1+R2)+R1R2(C2+2C1)}s/R3R2C2C1+(2R1+R2)/R3R2R1C2C1}/s2+[C2(R2+R3)+2R2C
1]s/R3R2C2C1+(2R1+R2)/R3R2R1C2C1}
Comparând cu relatia 14 şi considerând relaţiile uzuale R3=10R2 şi C1=10C2 rezultă:
ω02=(2R1+R2)/100R1R22C22 ,AM=1+R2/3R1 , Q=10/31 sqrt(2R 1+R2)/R1

Pentru a=1 rezultă caracteristica inversată, adică:
A(s)⏐a=1=1/A(s)⏐a=0
având amplificarea centrală subunitară, Am=1/AM.
2. Circuitul integrat AN7330
Integratul AN7330 este un circuit integrat monolitic conceput cu douã canale având tei benzi
grafice pentru egalizare pentru a fi folosit la radiocasetofoane sau la componente portabile.
Fig 2.1 Schema circuitului integrat AN7330
51
Fig.2.2 Diagrama bloc
Aplicatie:
52
3.1 Schema bloc
10 KHz 1 KHz 100 Hz
4,7ų
C11 R1
4,7 330
R2L
4,7ų
22n 2.2ų
330p 220n 330n
4.7ų
AN7330
BIA
C3R
R2
C10R C8R C6R C4
C11
C2 47ų
10 KHz 1 KHz 100 Hz
3.2 Modul de funcţionare
Semnalele de la decodor intră în cuplă prin canalul din dreapta prin rezistenţa R2 de
1K şi trece prin condensatorul C32 de 4,7 μ, iar prin canalul din stânga prin rezistenţa R2R şi
condensatorul C3R.
Reglajul tonurilor se face in modul urm ător:
-tonurile joase se reglează de la potenţiometrul reglabil de 100 Hz
-tonurile medii se reglează de la potentiometrul reglabil de 1 KHz
53
-tonurile înalte se reglează de la potentiometrul reglabil de 10 KHz
Alimentarea circuitului se realizează prin rezistenţa R1 de 330 K şi este filtrat prin
condensatorul C1 de 4,7 μF.
Ieşirea semnalului se realizează în partea dreaptă prin condensatorul C9L de 22nF, iar
apoi prin condensatorul C11 de 4,7 μ, iar prin canalul stâng ieşirea se face prin condensatorul
C9R şi apoi prin condensatorul C11R.
Să se analizeze funcţionarea egalizorului de ton.
54
LUCRAREA 7
Amplificatorul de audiofrecvenţă
1.Generalitati
Amplificatoarele de audiofrecvenţa AAF are rolul de a amplifică semnalele de

audiofrecvenţa obţinute după detecţie (sau de la alte surse de semnal-pick-up, magnetofon,etc)
la un anumit nivel pentru a produce in difuzor sau casca o audiţie de o anumita putere.
Deoarece de la ieşirea din demodulator se obţine o tensiune de ordinul zecilor sau sutelor de
milivolţi este necesara o amplificare prealabila in tensiune a acestui semnal realizata cu
ajutorul unui amplificator de semnal mic numit „amplificator de tensiune” – după care
semnalul este aplicat unui amplificator de putere, excitată cu o tensiune de ordinul volţilor si
care la ie şire dă puteri de ordinul watt-iilor.
Trebuie amintit faptul ca nivelul tensiunii la ieşirea dozelor pick-up sau zecilor de
milivolţi, ceea ce necesită amplificări mai mari pentru AAF prevăzute cu mufe de conectare
pick-up sau magnetofon.
Amplificatorul de tensiune
Amplificatorul de tensiune din cadrul AAF trebuie să îndeplinească o serie de condiţii,

in vederea asigurări unei bune funcţionari :
1.amplificarea in tensiune Au trebuie să fie cat mai stabila in timp;
2.banda de trecere a amplificatorului de tensiune trebuie să fie cel puţin egala cu spectrul
frecventelor audio transmisie; astfel pentru MA se considera suficient o banda de trecere
cuprinsă intre 50Hz – 10kHz, insă in cazul MF sau pentru redarea programelor imprimate pe
banda de magnetofon sau discuri, banda de trecere necesara este cuprinsă intre 20Hz si 15kHz;
3.distorsiunile neliniare introduse de amplificatorul de tensiune să fie cat mai mici (ponderea
cea mai mare a acestor distorsiuni o are amplificatorul final de putere);
4.asigurarea unei impedanţe de intrare suficiente pentru a nu micşora randamentul detecţiei.
5.realizarea unei bune stabilitati la variaţia temperaturii si tensiunii de alimentare.
Prin amplificare se înţelege procesul de mărire a valorilor instantanee ale unei puteri sau ale
altei mărimi, fara a modifica modul de variaţie a mărimii in timp si folosind energia unor surse
de alimentare.
După natura dispozitivelor utilizate in procesul de amplificare se poate vorbi de amplificare
electrica, amplificare magnetica, amplificare electromagnetica si amplificare electronica.
Circuitele de amplificare ce fac obiectul acestui capitol sunt circuite care amplifica electric
prin semiconductibilitate daca sunt realizate cu transistoare bipolare sau amplifica electronic
daca sunt realizate cu tuburi electronice.
Amplificarea electrica se bazează pe proprietati electrice de material, iar cea electronica se
bazează pe modificarea intensităţii unui curent de electroni prin variaţia tensiunilor aplicate
unor electrozi de comanda (grile).
In amplificatoarele reale semnalele sunt distorsionate, adică forma semnalului de ieşire
55
diferă de forma de unda a semnalului de intrare. Performantele unui amplificator sunt apreciate
prin caracteristici si parametri care se refera la:
• distorsiunea formei de unda a semnalelor;
• mărimea amplificării in putere, tensiune sau curent;
• stabilitatea funcţionarii amplificatorului;
• sensibilitatea la zgomotele exterioare;
• zgomotele interne;
• natura dispozitivelor si regimul de funcţionare al acestora, structura interna, numărul de
etaje etc.
Este important ca valorile unor parametri sau forma unor caracteristici să se modifice cât
mai puţin la schimbarea componentelor, la variaţia tensiunii surselor de alimentare sau a
condiţiilor de mediu.
AMPLIFICATOARE DE AUDIOFRECVENTA DE SEMNAL MIC PRIN CUPLAJ RC
AMPLIFICATOR REALIZAT CU TRANZISTOR BIPOLAR
a) Schema tipica a unui amplificator de audiofrecvenţa de semnal mic realizat cu tranzistor

bipolar este prezentata in fig. 6.9.
a) – semnal b) – r ăspuns
Fig. 6.9. Amplificator de audiofrecvenţa de semnal mic realizat cu tranzistor bipolar
Tranzistorul T funcţionează in conexiune EC (emitor comun). Sursa de semnal sinusoidal
furnizează tensiunea vg = Vgsinω t ce reprezintă semnalul de amplificat. In mod uzual semnalul
provine fie de la traductor acustico-electric (ex. micro-fonul) fie de la un etaj de amplificare
precedent. Semnalul se aplica la intrarea II’ a amplificatorului prin condensatorul de cuplaj de
la intrare CI cu rolul de a separa sursa de semnal de intrarea II’ in ce priveşte componenta de
c.c. Daca sursa de semnal este un etaj de amplificare, tensiunea de ie şire a acestuia conţine si o
componenta continua care poate modifica punctul static de funcţionare al tranzistorului T.
Tensiunea alternativa vg de la intrarea II’ constituie semnalul de intrare in etajul de amplificare
considerat. Divizorul format din rezistentele RA si RB are rolul de a polariza (stabili punctul
B
static de funcţionare) tranzistorul, adică de a furniza tranzistorului (joncţiunea BE) tensiunea

de polarizare VBE. Divizorul realizează tensiunea VBE aplicându-se pe el tensiunea de la sursa
comuna de colector Vcc.
Rezistenta RC este rezistenta de sarcina a tranzistorului. De pe ea se culege tensiunea de
56
semnal amplificata.
Rezistenta RE din emitorul tranzistorului serveşte la stabilizarea punctului static de
funcţionare in raport cu variaţiile de temperatura ce afectează tranzistorul.
Condensatorul CE de decuplare a rezistentei de emitor are rolul de a scurtcircuita rezistenta
RE pentru componenta de semnal a curentului de emitor. Daca lipseşte CE, pe RE are loc o
cădere de tensiune alternativa ceea ce duce la micşorarea semnalului de ieşire, deci implicit, la
micşorarea amplificării.
Condensatorul de decupaj la ie şire C O realizează separarea in c.c. a ieşirii etajului de
amplificare de sarcina R L a amplificatorului care, de cele mai multe ori, este rezistenta de
intrare a etajului de amplificare următor. RL mai poarta numele si de rezistenta de sarcina
utila. Condensatorul CO blochează componenta continua existenta intre colectorul
tranzistorului si masa să fie transmisă sarcinii utile.
Condensatoarele CI, CE, CO au capacitatule suficient de mari pentru ca să se comporte
practic ca un scurtcircuit la frecventa minima din banda. Etajul de amplificare din fig. 6.9. se
numeşte cu cuplaj RC datorita grupurilor R B, CI si RL, CO.
b) Polarizarea tranzistorului
Pentru a funcţiona corect ca amplificator, tranzistorul T trebuie polarizat (alimentat in c.c.)
astfel ca punctul static de funcţionare să fie plasat in zona centrala a regiunii active directe. In
felul acesta punctul de funcţionare dinamic poate explora un domeniu larg al caracteristicilor
fara a pătrunde in zonele de saturaţie sau de blocare ale tranzistorului. In practica se utilizează
o singura sursa pentru polarizarea ambelor joncţiuni (in fig. 6.9. sursa Vcc).
In fig. 6.10. este prezentata schema amplificatorului numai cu elementele ce au rol in
polarizarea tranzistorului. Condiţia pe care trebuie să o îndeplinească divizorul RA, RB este
ca >> IB.
Rezulta: = IA – IB ≈ IA = mIB, (6.32)
unde
Deoarece m neglijabil
IB este >> in raport
1, cu curentul
uzual I , divizorul
luându-se m in gol=si deci: 10.
lucrează practic
A
. (6.33)
Fig. 6.10. Schema pentru studiul polarizării tranzistorului
57
Rezulta ca V B este independent de I B. Pe de alta parte
VB = VBE + REIE (6.34)
Din (6.33.) si (6.34.) rezulta:
VCC =VBE + REIE. (6.35)

Avem: IE = IC + IB ≈β FIB + IB = (β F + 1)IB. (6.36)
B
Daca β F creste datorita creşterii temperaturii, conform (6.36) creste I E, ceea ce determina
creşterea căderii de tensiune REIE . Cum membrul stâng al relaţiei (6.35.) este constant, rezulta
ca V BE scade, ceea ce, conform caracteristicii de intrare I B(VBE), determina scăderea curentului
de baza IB, deci la revenirea curentului IE. Dar cum IC ≈ IE, rezulta ca si IC rămâne aproximativ
la valoarea iniţiala. Dar:
VCE = VCC – RCIC – REIE ≈ VCC – IC(RC + RE), (6.37)
ceea ce înseamnă ca si V CE nu va scădea practic cu temperatura, punctul static de
funcţionare fiind stabil. Acest mecanism de stabilizare poate fi privit ca o reac ţie negativa de
curent (pe componenta continua).
Se observa ca efectul de stabilizare a punctului static de funcţionare creste cu creşterea lui
RE. RE nu poate să fie insă luat prea mare, deoarece pentru V CE si RL fixate, rezulta un V CC
foarte mare (vezi (6.37.)). Uzual se lucrează cu o cădere de tensiune REIE mult mai mica decât
VCE, adică:
REIE ≈ RE=IC (6.38)

cu m >> 1 (uzual m = 10).
c) Calculul elementelor din schema.
Pentru a face calculul elementelor din schema amplificatorului (fig. 6.9) trebuie cunoscut, in
primul rând, punctul static de funcţionare M(VBE, IB, VCE, IC) . El se alege in zona centrala a
regiunii active directe

caracteristicilor pentrucât
de ieşire, a permite punctului
mai amplu si dina-mic
simetric de
de funcţionare
o parte sisăde
evolueze
alta a inlui
planul
M.
Pentru alegerea PFS (punct de funcţionare static) se folosesc caracteristicile statice ale
tranzistorului (exista cataloage care recomanda PFS).
Rezistenta de colector R C se alege astfel încât căderea de tensiune continua pe ea să fie VCE
(sau in jurul acesteia). Scopul este de a obţine o tensiune alternativa vCE simetrica in cele doua
alternante si de amplitudine cât mai mare. După alegerea PFS si m, elementele aferente
sistemului de polarizare se determina pe baza relaţiilor (6.32.) – (6.38.) si (6.39, a–e).
RC= ; (a)
RE= ; (b)
VCC = VCE + (RL + RE)IC; (c) (6.39)
=R ; (d)
B
R
=A . (e)
Observaţie:
Nu este obligatoriu să folosim relaţiile (d) si (e) cu valoarea m aleasă in (b). In orice caz,
eficienta stabilizării lui M creste cu m, dar in acelaşi timp se majorează si puterea absorbita de
divizorul RA, RB.
Capacităţile CI si CO trebuie să fie mari, astfel încât reactanţele lor, chiar la frecventa
minima de semnal, să fie mult mai mici decât rezistenta cu care este conectata in serie si de pe
58
care se culege semnalul spre a fi transmis mai departe. Din fig. 6.9. se observa ca C O este
înseriat cu RL, formând cu acesta un divizor de tensiune.
Daca << RL, întreaga tensiune alternativa de la ieşirea tranzistorului bipolar o

regăsim la poarta OO’ sub forma răspunsului vo. In acest caz relaţia de calcul pentru C O este
atunci:
C>>
O sau C =O , (6.40)
unde m 10 (uzual m = 10), iar ω = 2π fmin (in audiofrecvenţa, fmin = 20 Hz). Pentru C I
problema se pune in acelaşi mod. Rezistenta cu care este înseriat C I este R in (rezistenta de
intrare a amplificatorului), determinarea acestuia făcându-se ulterior. Relaţia de calcul pentru
CI este:
CI >> sau C I = , (6.41)
CE fiind destinat scurtcircuitării lui REpentru componenta de semnal, se impune <<

RE, de unde:
>> CE . (6.42)
d) Analiza de semnal mic la frecvente medii
Prin analiza de semnal mic înţelegem calculul parametrilor dinamici ai amplificatorului in
condiţii de semnal mic si apoi eventual, elaborarea circuitului echivalent (Thévenin sau
Norton) al amplificatorului privit ca sursa de semnal.
Principalii parametri dinamici ai amplificatorului sunt impedanţa de intrare, amplificarea de
tensiune si impedanţa de ieşire, dar mai pot exista si alţii ca amplificarea de curent si de putere.
Vom considera ca frecvente medii din spectrul AF, cele cuprinse aproximativ intre 300 si
3.000 Hz. La asemenea frecvente parametri dinamici sunt mărimi reale pentru ca influenta
elementelor reactive, atât ale tranzistorului cât si cele exterioare, este neglijabila.
Mai precis, la frecvente medii din banda AF se pot omite capacităţile din circuitele
echivalente de semnal mic ale tranzistorului, iar condensatoarele de cuplaj pot fi considerate
nişte scurtcircuite.
Folosind pentru tranzistor modelul natural fundamental, schema echivalenta de semnal mic
pentru frecvente medii din banda de AF a amplificatorului cu schema prezentata in fig. 6.9. va
fi cea data in fig. 6.11.
Fig. 6.11.Schema echivalenta de semnal mic pentru frecvente medii

din banda AF a amplificatorului din fig. 6.10
Circuitul echivalent include elementele care intervin in transferul semnalului de la bornele
de intrare i i’, intre care se aplica v i si până la cele de ieşire oo’ de unde se preia r ăspunsul vo.
59
Din punct de vedere a semnalului RA ? RB, RC ? RL si nu apar Co si grupul RE, CE, fiindcă
condensatoarele se comporta practic ca nişte scurtcircuite.
– Rezistenta de intrare a circuitului este:
Rin = ? RB ? rπ≈ . (6.43)

In aproximarea valorii s-a avut in vedere ca R A >> RB, RA >> rπ .
Rin are valori tipice de ordinul k Ω . Este de dorit ca Rin să fie cât mai mare, pentru ca
generatorul de semnal (respectiv etajul precedent) să nu fie solicitat.
– Tensiunea de ieşire (semnalul de ieşire) este:
vo = – ic(Rc ? RL) = – gmvbe(RC ? RL) = – gmvi(RC ? RL) =

= – gmRLTvi. (6.44)
unde cu RLT s-a notat rezistenta totala de sarcina
RLT = RC ? R=L . (6.45)

– Amplificarea de tensiune a etajului este:
= AV . (6.46)
S-a avut in vedere ca:
h21e = ß F, h11e = rπ si gm =
Observaţii:
1) Din (6.46.) rezulta ca AV depinde nu numai de tranzistor (prin g m sau h21e si h11e) ci si
de sarcina (RLT). AV creste cu g m (sau βF) si RLT.
2) Semnul – din expresia (6.46.) arata ca tensiunea v o este in antifază cu vi. Explicaţia fizica a
acestui lucru este evidenta daca se urmăreşte funcţionarea etajului pe diagramele de semnal din
Fig. 6.12. Când vi creste (alternanta pozitiva), potenţialul bazei tranzistorului se măreşte
datorita creşterii lui vBE.
In consecinţa are loc creşterea curentului ic, dar vCE≈VCC – RCiC scade. Componenta alternativa
a lui vCE, vce este chiar v0, deci creşterii lui vi ii corespunde o scădere a lui v0, adică vi si v0 sunt
in antifază.
2.Date de catalog
In cazul nostru iu radioreceptor s-a folosit c.i. TDA2040

Tensiunea de alimentare +/-20V
Puterea disipata 25W
Impedanta de iesie 4Ω
Impedanta de intrare 5M Ω
Frecventa pe care se face amplificarea 22Hz-22kHz
Tensiunea diferentiala aplicata +/-15V
Curentul de maxim iesire 4A
Temperatura de funcionare -40 pana la +150 ºC
60
Schema unui circuit de test al integratului TDA2040
Schema clasica a unui aplificator stereo cu TDA2040
Cablajul uinui astfel de montaj
61
3.Schema amplificatorului de audoi frecventa din cadrul laboratorului
Schema amplificatorului cu TDA2040
62
Acesta este schema noastră de la laborator din radio. Caracteristicile amplificatorului
sânt o alimentare simetrica pe +15v si -15v fata de masa este compus din doua circuite
TDA2040 care pot ajunge la o putere maxima de 40W alimentat la 30V si are o impedanţa de
ieşire de 4. In cazul nostru amplificatorul are o putere maxima utila de 20W la o ieşire pe 4
. Inaite ca sarcina utila să intre in amplificator semnalul este trecut printr-un corector de ton
si un egalizator pe mai multe benzi cu rolul de a filtra semnalul pe anumite benzi pentru ca
amplificatorul să nu amplifice anumite frecvente care apoi vor distorsiona semnalul nostru.
Ci TDA 2040 este un amplificator in AB in contratimp este un amplificator de putere
cu destinaţie audio este produs de mai multe firme principalul producător fiind SGS
THOMSON.
In schema noastră existe 2 amplificatoare identice unul plasat pe un canal adică unul pe
L si unul pe R. fiecare amplificând semnalul sau primit de la corectorul de ton respective
egalizator. Rolul componentelor , amplificatorul lucrează in contratimp deci are o reacţie
negative R5 are rolul de regal reacţia pe amplificator iar C6 are rolul de a separa galvanic
semnalul de la ieşire ca va intre din nou in amplificator.
T1, T2 au rolul de a proteja circuitul nostru in cazul unui scut pe intrare, D1, D2 au
rolul de protecţie la suprasarcina la ieşirea amplificatorului nostru respective difuroarelor si
incintelor acustice.C4,C5 are rolul de filtrare respective deparazitare a sursei de alimentare
împreuna cu R4, R3, R2 iar prin R2 se si polarizează amplificatorul nostru. C1 separa galvanic
semnalul de intrare de circuitul nostru, VL, C2 ,C3 au rolul de regla semnalul de intrare la o
anumita valoare. C8 este un condensator de decuplaj galvanic rol de protecţie in caz de scurt
circuit pe difuzor respective incinta acustica.
Realizaţi analiza funcţională şi stabiliţi punctele de intare-ieşire ale
amplificatorului audio.
63
LUCRAREA 8
Tipuri de linii folosite la frecven ţe înalt e
Cablul coaxial
Linia coaxială este folosită într-o gamă foarte largă de frecvenţe, de la
frecvenţa zero (curent continuu) până la frecvenţe de ordinul gigaherţilor.
Propagarea câmpului electromagnetic în cablu coaxial are loc sub forma
unei unde transversale electrice şi magnetice (unde TEM), unda în care atât
câmpul electric cât şi câmpul magnetic sunt perpendiculare pe direcţia de
propagare. Constanta universală Z 0= se numeşte impedanţa de undă a
vidului care în sistemul internaţional de masură, SI, are valoarea numerică:
Z0 = 120 π ≅ 377 Ω (2.32.)
Folosind unităti SI, expresia caracteristică a unui cablu coaxial este:
ZC= 60 (2.33.)
Iar sunt permeabilitatea magnetică relativă, respectiv

permeabilitatea electrică relativă din interiorul cablului; de obiceiμr ≅ 1 iar pentru
cablul cu aer μr ≅ εr ≅ 1; a/b este raportul razelor conductoare. Capacitateaşi
inductanţa linei cablului pot fi determinate cu formele:
= CL (2.34.)
Din relaţia de calcul a pierderilor în conductoarele liniei se constat
ă că
pentru un raport a/b ≅ 3,6 se obţine o atenuare minimă; acest raport optim din
punct de vedere al atenuării corespunde unei impedanţe caracteristice de
aproximativ77Ω , dacă dielectricul cablului este aerul. Privitor la calculul puterii
maxime transmisibile într-un cablu coaxial se apreciază c ă este proporţională cu
aria secţiunii transversale a cablului şi nu depinde de frecvenţă; pierderile în

dielectric cresc cu frecvenţa, deci la frecvenţe înalte, puterea transmisibilă este
limitată de acest parametru.
64
Fig. 2.34. Sec iune transversal ă printr-un cablu coaxial (unda T.E.M.).
Un raport optim a/b = e0,5 conduce pentru cablurile cu aer la o impedanţă

caracteristică de 30 Ω . Având în vedere mai multe criterii de optimizare se
apreciază că o soluţie de compromis este alegerea unei impedanţe caracteristice
uzuale de 50 Ω . În aplicaţii se folosesc valori ale impedanţei caracteristice de 75
Ω , pentru situaţiile în care semnalul este foarte mic.
Pentru a realiza practic cablurile coaxiale este necesară adoptarea unui sistem
oarecare de fixare a conductorului central. Cea mai simpl
ă metodă este folosirea
unui dielectric solid care să umple tot spaţiul dintre conductoare ce are drept
consecinţă scăderea impedanţei caracteristice a cablului şi produce micşorarea
lungimii de undă:
(2.35.)
O altă soluţie este cablul cu aer în care conductorul central se sprijin

ă pe
suporţii de dielectric având forma unor rondele distanţate între ele.
Prezenţa rondelelor în cablul coaxial provoacă aparitia unor reflexii
nedorite; pentru o anumită valoare a benzii efectul se minimizează dacă
rondelele se aleg de grosime egală cu jumătatea lungimii de undă în ghidul cu
dielectric. În cazul rondelelor se pot folosi discuri subţiri, distanţate între ele cu un
sfert de lungime de undă: d = λ /4, g<<d; o soluţie pentru evitarea reflexiilor este
micşorarea diametrului conductorului interior (b). Linia func
ţioneaza bine la orice
frecvenţă dar existenţa rondelelor diminuează puterea maximă transmisibilă.
65
În tabelul nr.2.1 sunt prezentate câteva variante de linii coaxiale şi
expresiile impedanţelor caracteristice corespunzătoare.
Tabelul nr. 2.1.
Cablurile coaxiale au reale performanţe electrice şi mecanice, din această

cauză sunt des utilizate în practică. Un prim avantaj este structura lor închis ă,
ecranată faţă de efectele perturbaţiilor externe. Aplicaţiile curente ale cablurilor
coaxiale acoperă un domeniu mare de frecvenţă, de la frecvenţa 0 a curentului
continuu, la frecvenţe foarte înalte, de ordinul gigaherţilor. Limita superioară a
frecvenţelor este determinată de creşterea pierderilor, în special la cablurile cu
dielectric. Pierderile limitează folosirea cablurilor coaxiale la frecvenţe mai joase
de 10 GHz, uzual chiar mai joase de 1 GHz. Folosirea liniilor la frecven
ţe foarte
înalte este limitată şi de posibilitatea apariţiei unor moduri superioare de

propagare.
66
2.5.3.2. Linia bifilar ă
Linia bifilară este compusă din două conductoare cilindrice paralele.
Câmpul electromagnetic în lungul liniei bifilare este un câmp far
ă componente
longitudinale (mod TEM). Pentru o linie bifilară cilindrică se obţine:
(2.36.)
Pentru impedanţa caracteristică a liniei bifilare în aer se obtine expresia:

(2.37.)
La linia bifilară se obtin în general impedanţe caracteristice mai mari decât
la cablul coaxial. Capacitateaşi inductanţa liniei bifilare pot fi calculate cu ajutorul
impedanţei caracteristice şi a vitezei de propagare. Pentru linia bifilară în aer se
obţin:
Puterea maximă transmisibilă pentru o linie bifilară terminată adaptată este:
(2.39)
Structura clasică de linie bifilară este compusă din conductoare cilindrice

paralele în aer. Sunt prezentate în tabelul nr.2.2 câteva variante de linii bifilare,
precum şi expresiile impedanţelor caracteristice corespunzătoare.
67
Tabelul 2.2.
2.5.5.3. Linii plate

1. Tipuri de linii plate folosite la frecven ţe înalte
Liniile plate reprezintă o categorie de linii ce se dezvoltă ca urmare a
perfecţionării tehnicii microundelor, comparabile ca performanţe cu ghidurile de
undă, dar cu avantaje deoarece au dimensiunea mai mică, banda de frecvenţă
mai largă, tehnologie de fabricaţie puţin pretenţioasă. Denumirea de linie plată
(planară) este dată de faptul că toate liniile au una din dimensiunile lor
transversale foarte mici. Aceast caracteristic creeaz posibilitatea de
ă ă ă
miniaturizare a circuitelor de microunde, realizarea unor module func
ţionale
complexe integrate pentru tehnica microundelor.
68
Fig. 2.35. Tipuri de linii plate: linia plată simetrică (strip-linie); b) linia simetrică
suspendată; c) linia plată asimetrică (microstrip); d) linia asimetrică inversă; e)
linia fantă; f) linia dielectrică imagine.
Linia plată din figura 2.35. a este cunoscută sub denumirea de linii strip
(strip-line), apreciindu-se că reprezintă variante apalatizate ale cablului coaxial.
Linia plată din figura 2.35. b sunt denumite linii microstrip, considerând ăc provin
dintr-o linie bifilară în care s-a renunţat la unul din fire, acesta fiind înlocuit printr-
o suprafaţă conductoare introdusă în planul de simetrie.
Prin liniile plate din figurile aşi b se propagă o undă TEM, chiar dacă sunt
unele probleme datorită neomogenităţii dielectricului.
2. Lin ia plat ă închis ă, simetric ă (strip-line)
Linia plată închisă, simetrică se realizează în aer sau cu dielectric solid.
Modul de propagare pe linie este TEM. Impedanţa caracteristică a liniei este:
(2.40.)
Capacitatea liniei CL reprezintă capacitatea unui condensator plan,
corespunzător unităţii de lungime.
(2.41.)
Corespunz tor, valoarea impedan ei caracteristice este:

ă ţ
(2.42.)
69
unde Zd este impedanţa de undă a dielectricului.
Pentru aer, Zd = Z0 = 377 Ω .
Fig.2.36. Linia plată închisă, simetrică (strip-line).
Formula (2.42.) reprezintă o aproximare real acceptabilă numai pentru

D>>d, adică în cazul liniilor de impedanţă caracteristică foarte mică, ZC < 10 Ω.
Datorită formei complicate a expresiei analitice exacte a impedanţei
caracteristice se foloseşte în calculul practic o diagramă, ce exprimă
determinarea impedanţei caracteristice a liniei în funcţie de raportul D/d, pentru
diferite valori ale raportului t/d.
La liniile reale, propagarea undelor electromagnetice este înso
ţită de
atenuare care depinde de pierderile în dielectricşi în conductoare.
Se subliniază că atenuarea datorată pierderilor în metal creşte cu frecvenţa.
Puterea maximă transmisibilă prin linie este limitată de fenomenul de strângere
şi/sau de încălzire a liniei. Fenomenul de strângere electric
ă apare în locurile de
concentrare maximă a câmpului electric, adică la muchiile conductorului interior;
aşa se explică de ce liniile pe care sunt semnale de puteri mari au forma
conductorului interior cu muchii rotunde.
Se remarcă folosirea liniilor plate închise, simetrice pentru puteri micişi mijlocii
ale semnalului.
3. Lin ia plat ă deschis ă, asimetric ă (microstrip)
Linia plată deschisă asimetrică este denumită linie microstrip, fiind folosită
în mod curent la realizarea unor module funcţionale integrate.

Tehnologia de realizare a liniei microstrip este relativ simpl
ă, fiind realizată prin
depunerea conductorului superior pe materialul dielectric placat.
70
Fig.2.37. Linia plată deschisă, asimetrică (microstrip).
Modul de propagare nu este perfect TEM, câmpul are o structur
ă
complexă, ce contine şi componente longitudinale. La liniile microstrip de
dimensiuni uzuale, modul de propagare poate fi considerat cuasi-TEM pân
ă la
frecvenţe de ordinul 1-2 GHz.
Fig. 2.38. Câmpul electric în secţiune transversală a liniei microstrip, la frecven ţe

relativ joase a-linie îngust ă b-linie mai lată
71
Lucrarea 9
ALIMENTAREA DIPOLILOR
Modul de alimentare a dipolilor simetrici depinde de tipul acestuia i

lungimea de unda de lucru i se poate realiza cu linie bifilară, coaxială sau cu
ghid de undă.
9.1 ALIMENTAREA CU LINIE BIFILARĂ
În cazul alimentării cu linie bifilară deosebim dou ă moduri:

alimentarea în serie (figura 9.1.a) i cea în paralel (fiura 9.1.b.)
La alimentarea în serie, înăl imea de dispunere (h) se alege în func ie de
caracteristica de directivitate dorită. Diametrul conductorului (d) se alege din
considerente constructive (de resisten ă). Distan ele dintre izolatorii
ancorelor (a), trebuie să fie mai mici decât λ /4 , pentru ca în segmentele
de ancoră, sa nu apara curen i indu i prea mari, deci nici pierderi prea
mari de energie i nici radia ie secundară nedorita. Izolatorii trebuie s ă
aibă
tangenta unghiului de pierderi cât mai mică i să reziste solicitărilor mecanice.
2l d
λ/4
a)
a Zc a << λ/4
2l
l1 d
2l = 0, 47 λ
l2 l1 = 0,12 λ
b) l 2 = 0,15 λ
Z c = 600 Ω
a Zc a << λ / 4
Fig. 9.1 Alimentarea dipolilor simetrici
72
Dipolul simetrie alimentat astfel, poate lucra într-o gamă relativ largă de
frecven e, fiind limitat, nu numai de modificarea caracteristicii de directivitate
dar i de cre terea coeficientului de und ă s ta ionară. Transformatorul în λ / 4 ,
necesar pentru adaptarea impedan ei de intrare a antenei, cu impedan a
caracteristică a liniei de alimentare ( Z c), este elementul care limiteaz ă cel mai
mult banda de trecere.
Alimentarea în paralel a fost tratată la punctul 9.1. iar datele înscrise în
ă
figura
teoretic9.1.
ă câtse refer
i prinla experiment
un dipol simetrie în acest
ări. În
λ /2
tipi audefost ob inutenu
alimentare atâtmai
pe cale
este
necesar transformatorul în λ / 4 . Fiderul trebuie să fie perfect perpendicular pe
dipolul simetric. O mică înclinare a fiderului duce la modificarea impedan ei
de intrare i a caracteristicii de directivitate.
9.2 ALIMENTAREA CU LINIE COAXIALĂ
Linia coaxială fiind un element asimetric, nu poate fi conectat ă la dipolul

simetric. Legarea directă (figura 9.2) duce la alimentarea nesimetric ă a
dipolului i deci la modificarea caracteristicii de directivitate. Explica ia
este următoarea.
ida
i2 i1
a b
i3
i1 idc
Fig. 9.2 Alimentarea cu linie coaxială
Apari ia curentului de deplasare idc duce la apari ia pe suprafa a

cămă ii liniei coaxiale a unui curent de conduc ie i3. Cum curentul care iese
din conductorul central i1, trebuie si fie egal cu curentul care intr ă pe suprafa a
interioară a căaă ii liniei coaxiale ( i1 = i2 + i3 ), rezultă că în bra ul a curentul
este mai mic decât în bra ul b. Această asimetrie a curen ilor trebuie înl ăturată
din cauza efectelor negative pe care le are asupra parametrilor antenei. În
continuare sunt prezentate câteva dispozitive cu care se realizează
simetrizarea curen ilor în dipol.
73
Paharul de simetrizare (figura 9.3.a) const ă, dintr-un pahar metalic
cilindric de lungime egală cu λ / 4 . În fundul paharului este practicat un orificiu
prin care trece linia coaxială care printr-un procedeu oarecare (lipire cu cositor,
sudare,etc.) face contact galvanic cu fundul paharului.
i2 i1 i2 i1
i3 i3
i
λ/4 λ/4
orificiu cu izolator
lipitura pe cilindru
λ/ 4
Fig 9.4 Metode de simetrizare
Suprafa a interioară a cilindrului împreună cu suprafa a exterioar ă a

liniei coaxiale formează o linie în surtcircuit în λ /4 i prin urmare i curentul
i3, care ar putea apare pe exteriorul liniei coaxiale, de la pahar în jos precum i
pe pahar, întâmpină o rezisten ă, teoretic infinită, practic foarte mare. Mărimea
ă ă
iacestui
1 =i2 .
cu-rent fiind neglijabil se poate considera practic realizat simetrizarea
Un astfel de dispozitiv de simetrizare poate fi folosit într-o bandă relativ
ingustă de frec ren e în jurul frecventei pentru care s-a proiectat.
Puntea de simetrizare se compune dintr-un tub sau o bară metalică, cu
diametral sec iunii transversale egal cu diametral exterior al conductorului
exterior al liniei coaxiale, situat paralel, la o anunită distan ă fa ă de acesta
(figura 9.4.b).
74
Conductorul exterior al liniei coaxiale este legat la unul dintre bra ele
dipolului, iar conductorul central i bara dispozitivului de simetrizare la celălalt
bra . La o distan ă egaă cu λ / 4 fa ă de capetele liniei coaxiale i a barei, se
fixează o punte metalică de scurtcircuitare. Astfel se realizează o linie simetrică
în scurtcircuit de lungme λ / 4 având impedan a de intrare infinitf ă.
Din acest motiv curentul i3 nu poate să se scurgă pe căma a cablului i
deci i1 =i2 adică s-a realizat simetrizarea. Dacă puntea metalică de
scurtcircuitare este mobilă, dispozitirul poate realiza simetrizarea într-o bandă
largă de fr ecven e.
Fanta de simetrizare se realizeazăpe conductorul exterior al
liniei coaxiale (figura 9.4.c) i func ioneaz ă la fel ca puntea de
simetrizare, fară posibilitatea de reglare a lungimii liniei în scurtcircuit în
λ /4.
Bucla de simetrizare se realizează, de regulă, din acela i tip de linie
coaxială ca i fiderul. Este o linie de lungime egal ă cu jum ătatea
lungimii de undă în cablu ( λc / 2 ) (figura 9.5.a).
λ /2
a b
a b
Rab / 2 Rab / 2
Z
c
buclă Zc c c
λ /2
a b b
Rab / 2 Rab / Rab / 2 Rab /

Rab / 4
c
c
Fig. 9.5. Bucla de simetrizare
Conductorul central al fiderului este legat la un brat a1 dipolului i la un

capăt al conductorului central al buclei. Cel ălalt capăt al conductorului central al
buclei este legat la celălalt brat al dipolului. Conductoarele exterioare ale
75
fiderului i buclei sunt legate între ele, constituind punctul de masă c. Bucla de
simetrizare inversează faza curentului care alimentează bra ul din stânga, fa ă
de cea a curentului din dreapta, asigurându-se astfel cerin a ca în bra ele
dipolului curentii să aibă acela i sens.
În figura 9.5 b,c,d sunt prezentate transform ările succesive în schema
echivalentă a buclei de simetrizare. Se observ ă că impedan a v ăzută între
punctele bc(intrarea in fider) este
Rab
Rbc = ,
4 a de intrare la bornele dipolului. În cazul dipolului
unde Rab , este rezisten
buclat în λ/2 prezentat în fig,9.5.a, Rab ≅ 300 Ωi deci .Ω
Rbc = 75 Cum
impedan a caracteristicăa liniilor coaxiale uzuale este de 50 Ω i 75 Ω , se
poate folosi ca fider o linie cu Z c = 75 Ω , caz în care se realizează pe lângă
simetrizare i o adaptare foarte bună.
În cazul dipolului cilindric tăiat impedan a de intrare aste Rab = 73 Ω ,
Rbc = 18 Ω i deci nu s-ar putea realiza adaptarea cu fideri uzuali. Din acest
motiv înainte de introducerea buclei, la acest tip de dipoli se inserează un
transformator în λ / 4 (figura 9.6).
a c b
Zc
λ/4
d e
Zc Zc
Fig. 9.6 Adaptarea cu transformator în λ/4
Sec iunile de linie coaxial ă ad i be au lungimea egal ă cu λc / 4 iar

buclade are lungimea λc / 2 . Nu este greu de aratat ca
Rac = Rbc = Rab / 2
i că impedan a v ăzută între punctele d i c este
Z2 2Z c2
Z dc = c = ,
Rac Rab
iar între punctele ec către b este
76
Z c2 2Z c2
Z ec = =
Rbc Rab
Impedan a totală între punctele ec este

Z dc × Z ec Z c2
Ze = = .
Z dc + Z ec Rab
Dacă R = 73 Ω i Z = 75 Ω , atunci se poate folosi un fider cu

ab c
impedan a caracteristică Z cf = 75 Ω caz în care se realizeaz ă o adaptare
foarte bună.
9.3 ALIMENTAREA PRIN GHID DE UNDĂ
Dipolul simetric poate fi excitat i cu ghid de undă deschis la un capăt

(figura 9.7). În această situatie, dipolul se fixează pe o placă metalică, care
pătrunde în ghid până la o anumită distan ă. În planul câmpului electric, latura
sec iunii transversale a ghidului se mic oreaz ă pe o anumită por iune,
realizându-se prin aceasta adaptarea dintre ghidul de undă i dipolul
simetric.
Dipolul simetric realizează o redistribu ie a câmpului radiat de cap ătul
ă ă ă
deschis
poate fialtransmis
ghidului.
ă, oDezavantajul acesteidecât
putere mai mare aliment
cea ri
peconst
care oînpoate
faptulradia
c prin ghid
dipolul,
fără depă irea tensiunilor admise. Acest tip de alimentare este convenabil în
gama undelor centimetrice i în cazul unor puteri de radia ie relativ mici.
Pentru a se ob ine caracteristici de directivitate speciale, pot fi folosite i
re ele de dipoli simetrici combina i cu elemente pasive.
77
a
a)
b
dipol
λ /4
b
b)
a
Fig. 9.7 Alimentarea prin ghid de unde
cuplajDipolul simetric
capacitiv se mai poate
cu câmpul alimenta ghidului,
din interiorul cu ajutorulcughidului
ajutoruldeunei
undesonde,
prin
paralele cu vectorul câmp electric E . Tot astfel se pot realiza i re ele de
dipoli alimenta i convenabil pentru ob inerea unei caracteristici de
directivitate dorite.
78
Lucrarea 10
ANTENA CANAL DE UNDĂ (Yagi)
NOTIUNI GENERALE
Extensia spaţială a distribuţiei tensiune–curent a unui sistem de antenă

determină în primul rând diagrama de radiaţie şi toate datele rezultate din ea, ca
de exemplu câ tigul, unghiul de deschidere, raportul fa –spate, etc. Cu cât
extensia spaţialăş va fi mai mare în raport cu lungimea de ţăundă λ, cu atât va fi
mai bună directivitatea şi cu atât câştigul va fi mai mare. Dacă sunt îndeplinite
condiţiile optime, nu mai sunt posibile alte îmbunătăţiri ale acestor date
caracteristice. Adesea se încearcă să se obţină proprietăţi mai bune prin încercări
şi prin modelarea formei antenelor. Se cuvine să menţionăm că valori mari ale
câştigului se obţin numai cu antene corespunzător de mari. Distribuţia tensiune –
curent necesară pentru astfel de antene se realizează un anumit număr de dipoli.
Între diferitele forme de prezentare posibilă cea mai mare însemnătate o are
dipolul în λ/2. Dacă trebuie construite antene de mai mare randament, este
necesară ordonarea mai multor dipoli în semiundă. Aranjamentul acestor dipoli
nu este întâmplător; aceştia sunt dimensionaţi şi ordonaţi corespunzător
proprietăţilor ce trebuie îndeplinite. Cea mai cunoscută antenă din acceastă
categorie este antena Yagi–Uda.
Primele lucrări privind această antenă au fost publicate în anul 1926 de
oamenii de ştiinţă japonezi Hidetsugu Yagi şi Shintaro Uda. Deşi denumirea
„Yagi“ este astăzi un „terminus technicus“ consacrat, folosirea ei este un act de
ingratitudine faţă de Shintaro Uda, adevăratul inventator al antenei.
Antenele Yagi au fost utilizate pe scar ă mai largă ca antene ale primelor
radiolocatoare pe unde metrice şi mai târziu pe unde decimetrice. Astăzi se
folosesc mai ales pe unde ultrascurte, domeniu în care reprezintă tipul
predominant şi în diferite forme constructive.
Modul de funcţionare al antenei Yagi este următorul: în reflector şi
directori se induce t.e.m. datorită undei recepţionate, prin aceştia apar curenţi
care la rândul lor generează câmpuri care trebuie să se însumeze în fază în
dipolul alimentat, rezultând astfel un câştig. La antenele Yagi s-a impus dipolul
buclat în λ/2 cu care are o impedanţă de intrare aproximativ 300Ω sau dipolul
liniar în λ/2 care are impedanţa de intrare de 75Ω. În antenă însă se vor produce
interacţiuni între elemente, ceea ce va duce la o uşoară modificare a impedanţei
de intrare.
Pentru a reduce la minim perturbaţiile ce pot afecta recepţia, antenele
trebuie să prezinte anumite proprietăţi astfel încât să poată recepţiona maximul
de energie dintr-o anumită direcţie. Această direcţie de recepţie este orientată pe
semnalul direct ci nu pe un eventual semnal reflectat de diferite obiecte. Practic
cea mai mare parte a energiei se poate recepţiona prin lobul principal al
79
caracteristicii de frecvenţă, al cărui unghi de deschidere, la nivelul de 3 dB, este
un parametru esenţial. Pentru a se obţine o recepţie bună, trebuie deci ca unghiul
de deschidere să fie cât mai mic iar atenuarea lobilor secundari şi raportul
faţă/spate să fie cât mai mari.
Antena canal de undă se utilizează frecvent în gama undelor metrice şi
decimetrice. Prezintă simplitate constructivă comparabilă cu a dipolului
simetric, din care provine. Polarizarea undelor este liniară. Alimentarea se
reduce la alimentarea unui dipol simetric. Deci, se poate face alimentarea cu
cablu coaxial.
În practică s-a stabilit că antenele Yagi reprezintă, datorită dimensionării
lor speciale, soluţia optimă de antene, ele fiind mult superioare celorlalte tipuri
în ceea ce priveşte rezultatele obţinute la recepţie. Este posibil calculul precis al
acestor antene astfel încât să se obţină parametrii doriţi.
Datorită avantajelor pe care le prezintă, antenele canal de undă au căpătat o
largă utilizare în liniile radioreleu, ca antene de televiziune, la staţiile de
radiolocaţie, etc. Antenele se utilizează frecvent în gama undelor metrice şi
decimetrice, uneori şi în gama undelor centimetrice. Dacă se realizează reţele de
astfel de antene, se pot obţine unghiuri de deschidere ale caracteristicilor de
directivitate foarte mici.
Antena canal de undă se compune dintr-un dipol activ (DA), care de regulă
este un dipol simetric în λ/2 şi mai mulţi dipoli pasivi (Fig.10.1). În partea din
spate a antenei este un singur dipol pasiv, mai lung decât cel activ, numit
reflector (R), iar în partea din faţă mai multe elemente pasive, mai scurte decât
cel activ, numite directori (D). Numărul directorilor poate fi de la unu până la
25.
Fig.10.1 Antena canal de undă

Atât dipolul activ cât şi cei pasivi sunt fixaţi pe un suport metalic sau
dielectric sub formă de tub sau bară. Fixarea se face direct pe suport, f ără
izolatoare, printr-un procedeu mecanic oarecare de fixare. Dipolii sunt fixaţi de
bară la mijlocul lor, punct în care potenţialul electric este zero, deci în bara
suport nu apar curenţi de egalizare. Dipolii se realizează, de regulă, din ţeavă sau
bară metalică. Dimensiunile elementelor componente şi distanţele dintre ele
joacă un rol deosebit în formarea fascicolului de unde. În literatura de
specialitate sunt date, sub formă de tabele, dimensiunile obţinute pentru diferite
lungimi de undă şi pentru un număr diferit de elemente ale antenei.
80
10.1 REFLECTOR SI DIRECTOR
Pentru explicarea funcţionării antenei canal de undă, se consideră, ca un

prim caz, un sistem format dintr-un dipol simetric în λ/2 activ şi un dipol pasiv
mai lung decât cel activ. Dacă se consideră elementul pasiv ca fiind un dipol
simetric, atunci, datorită lungimii braţului mai mare decât λ/4, reactanţa de
intrare a acestuia va avea un caracter inductiv. Modul de însumare a câmpurilor
radiate de dipolul activ şi de cel pasiv poate fi scos în evidenţă în mod sugestiv
cu ajutorul diagramelor vectoriale din figura 10.2.
a) EFECTUL REFLECTORULUI
Fie Ed vectorul intensităţii câmpului electric radiat de dipolul activ în

vecinătatea sa la momentul t=0. Acest câmp se propagă aproape în toate
direcţiile, deci după un timp t=dr/c soseşte şi în vecinătatea dipolului pasiv. Cu
dr s-a notat distanţa dintre dipolul activ şi cel pasiv, iar cu c viteza de propagare
a undelor. Datorită câmpului Ed , în dipolul pasiv apare o tensiune
electromotoare Ur şi un curent Ir (fig 10.2.a.). Datorită faptului că reactanţa de
intrare a dipolului pasiv are un caracter inductiv, faza curentului rămâne în urma
tensiunii cu aproximativ π/2. De asemenea, câmpul electric E r , care apare
datorită curentului Ir în vecinătatea dipolului pasiv, va fi în urma curentului tot
cu π/2. Acest câmp se propagă în toate direcţiile, deci şi în direcţia şi sensul
dipol activ - dipol pasiv. Câmpul rezultat care se propagă dincolo de dipolul
pasiv şi care este suma câmpurilor Ed şi E r este mic. Acest lucru se explică
prin faptul că cei doi vectori sunt aproape în antifază şi aproape egali ca
amplitudine.
Având în vedere că, dincolo de dipolul pasiv se propagă un câmp cu
intensitate mică ( E în ), utilizarea mai multor dipoli pasivi mai lungi nu are sens.
curentul care ar apare în cel de-al doilea dipol ar fi atât de mic, încât câmpul
creat de acesta nu ar avea nici o influenţă asupra câmpului electric radiat din
spate. Un dipol pasiv mai lung decât cel activ, datorită comportării sale arătată
mai sus se numeşte reflector. Uneori, în practică, se recomandă utilizarea unui
reflector plan în locul celui liniar.
Câmpul radiat de reflector ( E r ) se propagă şi în direcţia reflector-dipol
activ. Acest câmp ajunge lângă dipolul activ după un timp egal cu 2dr/c. La acest
moment de timp faza câmpului radiat de dipolul activ ( Ed'' ) se modific ă cu π
radiani, faţă de faza avută la momentul t=0, datorită modului de excitare a
dipolului activ. Cele două câmpuri se însumează aproape în fază, iar câmpul
81
rezultant ( Efa ) este relativ mare şi se propagă în sensul dipol pasiv-dipol activ
(fig. 10.2.a).
Pe celelalte direcţii câmpul radiat de cuplul dipol activ - reflector, are o
valoare cuprinsă între Efa şi E în , datorită diferenţelor de drum care apar faţă de
cazul în care undele se propagă axial.
b) EFECTUL DIRECTORULUI
În cazul în care se consideră un cuplu format dintr-un dipol activ şi un

dipol pasiv mai scurt decât cel activ, fenomenele sunt similare cu cele din cazul
anterior (fig.10.2.b). Reactanţa dipolului pasiv are un caracter capacitiv, iar
curentul Idi este înaintea tensiunii Udi . În acest caz se ob ţine un câmp rezultant
mare în sensul dipol activ - dipol pasiv, şi un câmp mic în sensul opus. Datorită
faptului că elementul pasiv mai scurt decât cel activ dirijează undele în sensul
dipol activ-dipol pasiv, un astfel de dipol se numeşte director.
Pe baza celor prezentate este uşor de imaginat cum funcţionează un sistem
format dintr-un dipol activ şi doi dipoli pasivi, unul mai lung şi altul mai scurt
decât dipolul activ, fixaţi de o parte şi de cealaltă fa ţă de aceasta la distanţele dr
şi ddi .
Id t = dr Ur Ed t = 2d r
c E "d c
Er
t= 0
Ed E in Ir
E fa Er
a). Ansamblul dipol activ - reflector
I di 2d d i
Id d di E "d t=
t= c
t= 0 U di E d c
E di
Ed
E fa E in
E di
b . Ansamblul di ol activ - director
Fig. 10.3 Functionarea reflectorului si directorului
82
Analiza prezentată mai sus este numai calitativ ă, deoarece nu s-a ţinut
seama de impedanţele mutuale care apar între dipoli. Totuşi, pentru înţelegerea
fenomenelor care au loc la antenele formate din dipoli activi şi pasivi, este
necesară o astfel de analiză calitativă.
10.2. FUNCTIA DE DIRECTIVITATE
Având în vedere faptul că elementele pasive ale antenei canal de undă au
lungimisăapropiate
comod de λc/2,
se considere pentrueste
ă antena determinarea
o reţea liniarfunc
ă deţieiN+2
de dipoli
directivitate
simetricieste
în
λ/2. În acest caz funcţia de directivitate a antenei este formată din produsul
funcţiei de directivitate a unui dipol sim etric în λ/2 considerat izolat în spaţiu şi
funcţia de directivitate de grup.
Funcţia de directivitate a dipolului simetric în λ/2 este dată de relaţia 7.1,
adică:
π
cos⎛⎜ sin θ⎞⎟
g(θ) =. ⎝ 2 ⎠ (7.1)
cos θ
Pentru determinarea funcţiei de directivitate de grup se consideră reţeaua
liniară de radiatoare izotrope punctiforme din figura 7.3. Indicele –1 se refer ă la
reflector, 0 la dipolul activ, iar indicii 1 la N se referă la directori. Câmpul
electric radiat de un radiator izotrop punctiform este de forma:
E k = AIk e− jβrk , (7.2)
unde A este un factor de propor ţionalitate, iar Ik este curentul care excită
radiatorul k.
Fig.10.3 Modelul reţelei liniare
Se poate considera că:

⎧r−1 = r0 + h cos θ
⎪ (7.4)
⎨ ⎛k ⎞
⎪⎩rk = r0 −⎜⎝ i∑=1 di ⎟⎠ cos θ, k =1,2,..., N
deci:
83
⎡ ⎛k ⎞ ⎤
− jβ ⎢ro −⎜⎜ ∑ di ⎟⎟ cos θ⎥
. E k = AI k e ⎣⎢ (7.5) ⎝ i=1 ⎠ ⎦⎥
Având în vedere că:

N
E = ∑ E k rezult
, ă:
k =−1
⎡ − j β ⎜ ∑ d ⎟ cosθ ⎤
⎛k ⎞
− j β ro ⎢ − j β h cosθ N
⎝ ⎠ ,⎥
⎜ i=1 i ⎟
(7.6)
E = Ae k
⎢⎢ I −1e + I 0 + ∑=1 I e
k
⎥⎥
⎣ ⎦
unde cu N s-a notat numărul directorilor.
Din relaţia (7.6) rezultă funcţia de directivitate de grup şi anume:
⎡ ⎛k ⎞
jβ ⎜ ∑ d ⎟ cosθ
⎤
⎢
f g (θ ) = ⎢ I −1 e
− jβ h cosθ N
+ I 0 + ∑ Ik e
⎜ i=1 i ⎟
⎝ ⎠ . ⎥ (7.7)
i=1 ⎥
⎢ ⎥
⎣ ⎦
De regulă, antena canal de undă se instalează la o anumită în ălţime faţă de
suprafaţa Pământului; de aceea, dacă înălţimea antenei nu este mult mai mare
decât λ, trebuie să se ţină seama şi de influenţa acesteia. Dacă se consideră că
antena este la înălţimea H, atunci funcţia care ţine seama de influenţa
Pământului este:
- în cazul polarizării orizontale a undelor radiate:
f 2o (θ) = sin(βH sin θ) , (7.8)
- iar în cazul polarizării verticale a undelor radiate:
f 2v (θ) = cos(βHsin θ) . (7.9)
În cazul în care antena este dispusă orizontal, funcţia de directivitate din

planul orizontal are epresia:
f oo (θ) = g(θ) f g (θ) , (7.10)
iar cea din planul vertical:
f ov (θ) = f g (θ)f 2o (θ) . (7.11)
84
În cazul în care antena este instalată cu dipolii verticali, funcţia de
directivitate din planul orizontal are expresia:
f vo ( θ ) = f g ( θ ) , (7.12)
iar cea din lanul vertical are epresia:
f vv = g ( θ ) f g (θ) f 2(v )θ . (7.13)
La proiectarea antenelor canal de undă un rol deosebit joacă funcţia de

directivitate şi raportul dintre intensitatea câmpului radiat în direc ţia opusă
direcţiei de radiaţie maximă şi cea a celui radiat pe aceast ă direcţie. Acest raport,
de regulă, se cunoaşte sub denumirea de raportul spate/faţă şi este dat de relaţia:
R = f g (180 ) / f g (0 ) .
o o
10.3. PROIECTAREA ANTENELOR CANAL DE UNDA
După cum rezultă şi din relaţia (7.6), forma caracteristicii de directivitate a

antenei canal de undă depinde de numărul şi dimensiunile dipolului activ şi ai
celor
numărpasivi şi de da
de directori pozi ia pot
ţi, ţse acestora din dimensiunile
determina urmă faţă deconstructive
dipolul activ.
ale Pentru
anteneiun
în
aşa fel încât caracteristica de directivitate să fie optimă dintr-un anumit punct de
vedere.
De regulă, se caută acele dimensiuni geometrice ale antenei pentru care
raportul spate/faţă este minim. Dar problema poate fi privit ă şi din punctul de
vedere al unghiului de deschidere al caracteristicii de directivitate, care se caută
să fie să fie minim sau să aibă o anumită valoare dată. De asemenea, optimizarea
poate fi făcută şi din punct de vedere al nivelului lobilor secundari raportat la
nivelul lobului principal.
Privită din cel de-al doilea punct de vedere, optimizarea implică
următoarele etape:
1. alegerea, în mod oarecum arbitrar, lungimile dipolilor şi distanţele dintre
aceştia, şi se determină valorile impedanţelor mutuale.
2. determinarea valorile curenţilor din antinod pentru fiecare dipol.
3. determinarea măsuri unghiului de deschidere al caracteristicii de directivitate.
Aceste etape se repetă în ordinea indicată, alegându-se de fiecare dată alte
lungimi şi alte distanţe între dipoli, până când se obţine măsura căutată a
unghiului de deschidere al caracteristicii de directivitate. Datele pentru care s-a
obţinut măsura unghiului respectiv reprezintă parametrii optimi ai antenei.
85
Pentru calculul impedanţelor mutuale se consideră antena canal de undă ca
o reţea liniară de dipoli simetrici în λ/2. În acest caz partea activ ă şi cea reactivă
a impedanţelor mu tuale, se determin ă cu relaţiile:
R ij = 30[2Ci (2π)a −( Ci) 2π(b −

) Ci 2πc ] (7.14)
şi:
X ij = −30[2Si (2)π(a) − Si 2π(b −) Si 2πc ] (7.15)
unde a reprezintă distanţa raportată la λ, dintre cei doi dipoli consideraţi,
b = a 2 + 0.25 + 0.5,
c = a 2 + 0.25 − 0.5,
iar Si(x) şi Ci(x) sunt funcţiile sinus şi cosinus integral:
⎧ x
sin (t )
⎪
⎪
Si (x ) = ∫
0 t
dt
⎨ x
⎪Ci()x = 0.577()+ ln x + cos(t ) − 1 dt
⎪
⎩
∫0 t
Pentru determinarea valorilor curenţilor din antinod se foloseşte sistemul de
ecuaţii:
⎧ Z−− −1, −1 I 1 + −Z 1,0+I 0 Z+− +1,1 I1 = Z 1, I
K
N N
0
⎪ Z I + Z +I Z+ + I = Z I 1
⎪ 0 , −1 −1 0 ,00 0 ,11 K
0,
N N
⎨ ,
⎪................ ............... ................ ................ .....
⎪⎩ Z , −1 +I −1 Z+ ,0 I 0+ +Z ,1 I1=
N N N
K Z , I
N N N
0
adică:
N ⎧0, i =−1,1,2,..., N
∑ Zij ⋅ I j = ⎨ (7.16)
j =−1
⎩1, i =0
Între impedanţele proprii şi dimensiunile dipolilor există relaţiile:
⎛ λ ⎞ ⎛ λ ⎞ (7.17)
X = 42.5 + 434 ⎜1− ⎟ lg⎜ ⎟, n = −1,1,2,..., N
nn ⎝⎜ 2l p ⎟ ⎝⎜ 2πrp ⎠⎟
şi:
λ ⎞ ⎛ λ ⎞
X oo = 42.5 + 434 ⎛⎜1− ⎟ lg⎜ ⎟+X , (7.18)
⎝ 2l o ⎠ ⎝ 2πro ⎠ i
unde:
86
X i = ℑm⎜
⎛1⎞ (7.19)
⎟
I
⎝ o⎠
şi este reactanţa de intrare a antenei. În relaţiile de mai sus l p şi lo reprezintă
lungimea elementelor pasive şi a celui activ, iar rp şi ro razele secţiunilor
transversale ale acestor elemente.
Metodele de optimizare prezentate mai sus pot fi aplicate numai prin
folosirea calculatoarelor electronice.
Se rezolvă sistemul pentru diverse date de intrare, conform algoritmului
prezentat. Se calculează de fiecare dată funcţia de directivitate şi G (câştigul)
sau RFS (raportul faţă-spate). Se reţin datele pentru care se obţine G maxim,
respectiv RFS maxim.
Alimentarea antenei se va face cu cablu coaxial. Se va folosi bucla de
simetrizare în λ/2, care rezolvă şi problema adaptării.
10.4. SISTEME ŞI REŢELE DE ANTENE CANAL DE UNDĂ
Pentru realizarea unor caracteristici de directivitate speciale, cu

configuraţie deosebită, sau cu unghiuri de deschidere diferite în cele dou ă plane,
se utilizează diferite sisteme sau reţele de antene canal de und ă. De exemplu, se
poate realiza un sistem de antene canal de undă format din două antena distincte,
fixate pe acelaşi suport. Dipolii celor două antene se fixează pe aceeaşi bară,
formând între ei un unghi de 90° (fig.10.4).
Figura 10.4. Sistem format din două antene canal de undă

Câmpurile radiate de cele două antene sunt polarizate diferit. În timpul
funcţionării staţiei, sistemul de antene se fixeaz ă pe un catarg înalt, în aşa fel
încât una din antene să fie orizontală, iar cealaltă verticală. Atenuarea de trecere
dintre cele două antene este de circa 40dB. În cazul în care antenele au câte doi
87
directori, unghiul de deschidere al caracteristicii de directivitate este aproximativ
60°. Una din antene se utilizează ca antenă de emisie, iar cealaltă de recepţie. Un
astfel de sistem de antene canal de und ă poate fi utilizat în foarte bune condiţii la
liniile de radioreleu.
Se realizează reţele liniare de două antene canal de undă, fixate pe un
reflector plan dreptunghiular (Figura.10.5).
În acest caz antenele canal de und ă nu mai au reflectoare liniare, iar
numărul directorilor poate varia. Poziţia antenelor este verticală. În plan vertical
caracteristica
canal de undăde directivitate
, considerat esteă identic
ă izolat cu iar
în spaăţiu, ceaîndin planul
plan E a unei
orizontal antene
intervine şi
funcţia de directivitate de grup a re ţelei de două antene, deci unghiul de
deschidere al caracteristicii de directivitate va fi mai mic ca în plan vertical.
Figura 10.5 Reţea de antene canal de undă cu reflector plan
Se realizează reţele de antene canal de und ă şi din patru astfel de antene,

situate pe două etaje, două câte două. Dacă numărul directorilor este relativ mare
(circa 8), atunci cu o astfel de re ţea se poate realiza o caracteristică de
directivitate cu nivelul lobilor secundari cu cel mult 8% din nivelul lobului
principal. De asemenea, caracteristica de directivitate capătă un caracter lobular
în planul vertical datorită influenţei Pământului. Antena se utilizează atât la
emisie cât
construc i la recep
ţiaşspecial ă aţie. Proprietactiv,
dipolului ăţile de lucru în director
a primului gamă aleşiantenei se asigură prin
a reflectorului.
Caracteristică de directivitate similară se obţine şi cu o reţea
bidimensională de antene canal de undă, formată din două etaje cu câte şase
antene.
La recepţionarea semnalelor de televiziune la distanţe mari se utilizează
reţele liniare de două sau patru antene canal de undă, situate orizontal pe un
88
suport comun vertical. Alimentarea antenelor trebuie să fie în fază, iar înălţimea
antenei trebuie astfel aleasă încât să se elimine influenţa pământului.
Sistemul antenă canal de undă prezentat în Fig.10.6 este astfel conceput,
încât printr-o simplă comutare a cablurilor de coborâre, se poate trece de la
recepţia unui canal de televiziune la altul. În figură sunt indicate rolurile pe care
le au elementele active şi cele pasive în cele două situaţii. Un astfel de sistem
este simplu din punct de vedere constructiv, este economic şi nu ocupă un spaţiu
prea mare. Un dezavantaj al sistemului este faptul că, cele două centre de
televiziune trebuie s fie pe aceea i direc ie i sens fa de anten , altfel se
impune o orientare a ăantenei la trecerea
ş de peţ unş canal pe ţă
cel ălalt. ă
Figura 10.6 Sistem de recepţie pentru două canale de televiziune
Pot fi imaginate şi alte tipuri de sisteme şi reţele de antene canal de undă.

În practică au o largă utilizare diferite tipuri de sisteme şi reţele, datorită faptului
că au o construcţie relativ simplă, se alimentează uşor şi se realizează
caracteristici de directivitate necesare bunei funcţionări a instalaţiilor
radiotehnice.
Modelul expus până aici este un model intuitiv. În realitate, lucrurile sunt
mult mai complexe. Trebuie să se ţină seama de influenţele care apar prin
intermediul câmpului între dipoli şi de faptul că valorile curenţilor în dipolii
pasivi sunt mai mici decât valoarea curentului în dipolul activ.
Unii autori consideră că antena canal de undă se împarte în trei zone de
lucru:
• sistemul radiant alimentat, format din reflector, dipolul activ (numit în
literatura tehnică şi vibrator sau radiator) şi unul sau doi directori;
• o zonă de trecere;
• sistemul de ghidare a undelor, format dintr-o serie de directori.
Zona de trecere are rolul de a cupla optim celelalte două zone.
Să se analizeze avantajele şi dezavantajele antenei canal de unda, respectiv
avantajele sistemelor cu reţele de antene canal de unda din lucrarea de fa ţă.
89
LUCRAREA 11
ANTENA CU REFLECTOR PARABOLIC
NOŢIUNI GENERALE
Antenele cu reflector parabolic au o largă utilizare în diferitele domenii

ale radiocomunicaţiilor, fiind specifice gamei undelor foarte scurte. Astfel de
antene pot fi întâlnite la instalaţiile de radiolocaţie, radiodirijare,
Elementele deţii baz

radiocomunica spaăţiale,
ale radiorelee,
antenelor radioastronomie, şi altele.
televiziunisunt
cu reflector parabolic (Fig.11.1):
reflectorul (1), sursa primară (2) şi linia de alimentare (3). Rolul reflectorului
este de a transforma frontul de undă al undelor, de a realiza o anumit ă
caracteristică de directivitate, de a radia undele într-o anumită direcţie şi sens, de
a capta undele radio şi de a le dirija spre sursa primară. Rolul sursei primare de
radiaţie este de regulă de a transforma energia curenţilor de înaltă frecvenţă în
energia undelor radio şi invers, de a realiza o anumită caracteristică de
directivitate şi de a realiza un front de unde aproape sferic.
Figura 11.1 Elementele constructive
Tipurile de antene cu reflector parabolic mai des întâlnite, în domeniul

frcvenţelor foarte înalte, sunt cele cu reflector în form ă de paraboloid de rotaţie
şi cilindru parabolic. Paraboloidul de rotaţie transformă frontul sferic al undelor
într-un front plan, iar cilindrul parabolic transformă frontul cilindric în front
plan. Ca sursă primară poate fi utilizat dipolul simetric cu reflector, antena ghid
de undă, antena horn, antena cu fantă, antena elicoidală sau sisteme şi reţele de
astfel de antene.
Tipul liniei de alimentare folosit depinde de lungimea de undă de lucru şi
de tipul sursei primare. În cazul lungimilor de undă mai mari se utilizează cablul
coaxial, iar în gama undelor mai scurte ghidul de und ă. Cu ajutorul antenelor cu
reflector parabolic se pot obţine caracteristici de directivitate de forme foarte
variate. Acest fapt prezintă un avantaj important din punct de vedere practic.
90
Pentru realizarea unor caracteristici de directivitate deosebite, se utilizează des
reflectoare cu profile speciale.
13.2 REFLECTORUL PARABOLIC
Forma profilului reflectorului rezultă din condiţia transformării frontului

sferic al undelor într-un front plan. Fie F punctul în care se afl ă un radiator
izotrop punctiform (Fig.11.2), S un arc de curb ă oarecare, care reprezintă
profilul
reflexie reflectorului,
va fi plan daciar S 0 urma
ă distan ţa defrontului planpân
la sursă (F) al ăundelor. Frontul
la suprafa (A)ă
undelor dup
ţa reflectorului
şi de la aceasta până la suprafaţa S0 (B), pe orice direc ţie, este constantă, iar
undele reflectate în diferitele puncte ale reflectorului sunt paralele (AB⏐⏐A’B’).
a) b)
Figura 11.2
Prima condiţie poate fi exprimată în felul următor:

FA + AB = FA ' + A ' B ' = C
Din Fig. 4.11.2.a. rezultă că:
FA = (f − z) 2 + x 2 , iar AB = f − z ,
deci se poate scrie că
(f − z ) 2 + x 2 + f − z = C .
Constanta C poate fi determinată considerându-se cazul particular în care
z = x = 0 . În acest caz C = 2f . Dacă se înlocuieşte această valoare a constantei
în relaţia de mai sus se obţine relaţia
(f − z ) 2 + x 2 = f + z .
Dacă se ridică ambii membri ai egalităţii la pătrat şi se fac simplificările
posibile, se obţine
x 2 = 4fz (4.10.1)
91
Această relaţie reprezintă ecuaţia unei parabole cu distanţa focală egală cu f. În
coordonate polare prima condiţie poate fi pusă sub forma
2f = r + cos Ψ ,
de unde
2f f
r= , = (4.10.2)
1 + cos ψ cos 2 ψ
2
ceea ce reprezintă ecuaţia unei parabole în coordonate polare.
A doua condiţie, paralelismul undelor reflectate, poate fi pusă în evidenţă
prin demonstrarea egalităţii unghiurilor OFA şi FAN (Fig. 11.2.b.). Într-adevăr,
dacă se exprimă tangentele unghiurilor Ψ0 2 şi Ψ 2 , se obţin două relaţii
identice. Din triunghiul CFA rezultă egalitatea:
x 2 fz
tgΨ0 = = .
f −z f −z
Dacă se ţine seama de relaţia de legătură dintre tangenta unui unghi şi
tangenta semiunghiului respectiv, se obţine expresia :
ψ z
. tg 0 = (4.10.3)
2 f
Dacă se consideră relaţia care leagă tangenta semiunghiului cu coeficienţii
unghiulari ai dreptelor, care formează unghiul respectiv şi se aplică dreptei care
→
trece prin punctele F şi A şi normalei dusă la parabolă în punctul A ( nîn Fig.

4.11.2.b.), se obţine expresia :
ψ z
tg = . (4.10.4)
2 f
Din relaţiile 1.3 şi 1.4 rezultă că Ψ = Ψ0 .
Din cele prezentate rezultă că, profilul reflectorului care transformă un
front sferic într-unul plan al undelor este un segment de parabolă. Prin rotirea
segmentului de parabolă în jurul axului Oz, se ob ţine paraboloidul de rotaţie
(Fig. 11.3.a.), a cărui ecuaţie, în coordonate carteziene, este de forma :
x 2 + y 2 = 4fx , (4.10.5)
unde x ≤ R , y ≤ R .
Cilindrul parabolic se ob ţine prin deplasarea unui segmnt de dreaptă în
aşa fel încâtdesă parabol
segmentul rămânăă paralel o direcţie dat
S (fig.cu 4.10.3.b.).
ă
Ecua(axa Oy) şi să separabolic
ţia cilindrului sprijine pe
în
coordonate carteziene este
x 2 − 4fz = 0 , (4.10.6)
unde x ≤ D 2 .
92
a) b) c)
Figura 11.3
Reflectorul parabolic este caracterizat de mai mulţi parametri geometrici

şi constructivi. Suprafaţa de deschidere este delimitată de intersecţia conturului
reflectorului cu un plan paralel cu planul xOy. Ea poate fi circular ă, eliptică,
drepunghiulară sau de altă formă. În cazul paraboloidului de rotaţie, un
parametru important este raza deschiderii (R). Un alt parametru este distanţa
focală (f), noţiune definită în geometria analitică. Un al treilea parametru
important este unghiul de deschidere al reflectorului (ψ0). Acest unghi este
format de axa focală şi dreapta care uneşte focarul cu un punct de pe marginea
reflectorului.
Între parametrii geometrici enumeraţi există o serie de relaţii de legătură.
Din Fig. 11.3.c. se vede c ă :
R
tgΨ0 = ,
f − zm
iar din relaţia 1.1 rezultă că :
R2
zm = .
4f
Din relaţiile de mai sus rezult ă că :
2a
tgψ 0 = ,
1− a2
unde a=R/2f.
Pe de altă parte, se ştie din trigonometrie că dacă
tgψ 0 = 2b 2 .
1− b
ψ0
Rezultă că: b = tg .
2
Din compararea celor două relaţii rezultă că a=b, deci
93
ψ0 R
tg = , (4.10.7)
2 2f
sau
R ψ0
f= ctg (4.10.8)
2 2
şi
ψ0
R = 2f tg .
2
Aria suprafeţei reflectorului parabolic, în cazul deschiderii circulare, se
determină cu relaţia
8π
A = (pR ) 2 ( (1 + a ) 3 − 1) , (4.10.9)
3
unde
f 1
p = , iar a = ( ) 2 .
R 2p
În cazul deschiderii eliptice, aria suprafe ţei reflectorului se determină cu
relaţia
π
ab (1 + c 2 + d 2 ) 3 / 2 − 1
A=
3 0∫ c2 + d2
dθ , [m2] (4.10.10)
unde
c = a cos θ , iar d = b sin θ ,
2f 2f
a şi b fiind semiaxele elipsei (a>b).
Profilul arcelor de curbă se determină cu relaţia :
x i = 4fz i − (ma k ) 2 [m], (4.10.11)
unde:
m=0,1,2,...,l; ak=R/l; zm≤zi≤zM; zi=zm+nΔr; n=0,1,2,...,r; Δr=(zM-zm)/r,
a 2 R2
z M = k , iar z M = .
4f 4f
Lungimea arcelor de curbă se determină cu relaţia
zM
4f 2
l = 2 1+ 2
dz [m]. (4.10.12)
∫
zm
4fz − (ma k )
94
Figura 11.4
Suprafaţa de reflexie a antenelor cu refleczor parablic trebuie s ă redea,pe
cât posibil, forma parabolică calculată. Abaterile de la profilul necesar sau impus
duc la modificarea fazei undelor din deschiderea antenei, deci la modificarea
caracteristicii de directivitate. În funcţie de defazajul maxim admis rezultă şi
abaterea admisă.
Abaterea de la profilul calculat al reflectorului

δ ≤ λ k [m], (4.10.13)
unde k≥16 şi se alege în funcţie de cerinţele impuse antenei.
Aria suprafeţei efective a antenei cu reflector parabolic, poate fi calculată
cu relaţia:
A ef = λ G [m2],
2
4π
sau cu relaţia :
A ef = νS g − S u [m2], (4.10.14)
în care ν este coeficientul de utilizare a suprafeţei de deschidere a antenei, Sg
este aria acestei suprafeţe, iar Su este aria suprafeţei de umbrire.
Suprafaţa de umbrire este dată de elementele metalice care sunt în faţa
suprafeţei de deschidere. Această suprafaţă se obţine prin proiectarea ortogonală
pe suprafaţa de deschidere a conturului elementelor metalice (sursa primar ă,
linia de alimentare etc.) care sunt în fa ţa reflectorului.
Coeficientul de utilizare a suprafeţei de deschidere a anteneiia în
considerare înrăutăţirea proprietăţilor de directivitate datorată unor cauze
obiective,
acestui care apar
coeficient funcţionarea
esteîndeterminat antenei
ă de urm cu fenomene:
ătoarele reflector parabolic. Mărimea
excitarea inegal ăa
suprafeţei de deschidere, abaterea de la forma sferică a frontului undelor radiate
de sursa primară, difracţia undelor la marginea reflectorului, radierea de către
sursa primară a unei părţi din energie în spatele reflectorului. La determinarea
sau aprecierea mărimii coeficientului trebuie să se ţină seama de aceste
fenomene. Ele, deşi nu sunt în strânsă legătură cu suprafaţa de deschidere, se
95
manifestă ca şi cum aceasta n-ar fi utilizat ă complet. Valorile uzuale ale acestui
coeficient se încadrează în limitele 0,5 ≤ ν ≤ 1 .
Cu scopul de a micşora greutatea, preţul de cost şi, mai ales, suprafaţa
expusă presiunii vântului, reflectoarele se construiesc, în majoritatea cazurilor,
în formă de reţea metalică sau sub forma unor suprafeţe perforate. Orificiile pot
fi circulare sau ovale. Dimensiunea lor în planul H trebuie s ă fie mai mică decât
jumătatea lungimii de undă, b < λ 2 (Fig.11.5.a.).
Suprafeţele în formă de reţea se construiesc din bare sau pl ăci metalice.
Forma şi poziţia lor relativă este arătată în Fig. 11.5.b. Distanţele dintre
elementele reţelei trebuie să fie mai mici decât λ/2, iar vectorul intensităţii
câmpului electric al undelor radiate de sursa primar ă, sau captate de reflector,
trebuie să fie paralel cu elementele reţelei.
a) dimensiunile orificiilor b) forma şi poziţia elementelor reţelei

Figura 11.5
Dacă condiţiile enumerate sunt îndeplinite, atunci spaţiul dintre două

elemente vecine ale reţelei se comportă ca un ghid de undă cu dimensiunile mai
mici decât cele critice. Câmpul care p ătrunde în spaţiul dintre două elemente ale
reţelei este atenuat foarte repede. Atenuarea undelor în intervalul dintre
elementele reţelei este cu atât mai mare, cu cât este mai mică distanţa dintre
elemente şi cu cât sunt mai late aceste elemente.
Calitatea reţelei se apreciază cu ajutorul coeficientului de trecere. Acest
coeficient se defineşte ca fiind raportul dintre p ătratul intensităţii câmpului
electric care trece în spatele reflectorului prin reţeaua dată şi p ătratul intensităţii
câmpului electric al undelor care cad pe suprafa ţa re ţelei. Acest coeficient poate
fi calculat cu relaţia:
16λ2 f 2 T
T2 = 2 2 4 0 , (4.10.15)
π q 2L
în cazul paraboloidului de rotaţie şi
96
λfT0
T1 = , (4.10.16)
q 12 L2
în cazul cilindrului parabolic.
În relaţiile (4.10.15.) şi (4.10.16.) cu L s-a notat diametrul deschiderii
reflectorului, iar cu q1 şi q2 coeficienţii de neuniformitate ai câmpului electric în
vecinătatea suprafeţei reflectorului. T0 este coeficientul de trecere în cazul unor
suprafeţe plane care au orificii identice cu cele ale reflectorului parabolic şi pe
care undele cad perpendicular.
Coeficienţii de neuniformitate pot fi calculaţi cu relaţiile:
1 L
q1 = ∫ E ( x )dx
L ⋅ E max 0 1 max
(4.10.17)
şi
4
q2 = 2 ∫E ( x , y)dxdy .
πL E 2 max S 2
(4.10.18)
Dacă calculul cu aceste relaţii este prea complicat, coeficienţii de
neuniformitate pot fi consideraţi aproximativ egali cu coeficienţii de utilizare a
suprafeţei de deschidere a reflectorului.
Coeficientul de trecere al reflectorului plan poate fi determinat cu relaţia
1
T0 = 2
, (4.10.19)
⎛ λ ⎞
1 + ⎜⎝ 2s ln 2πd / s ⎟⎠
în cazul reţelelor formate din conductoare cu diametrul secţiunii transversale
egal cu d, iar distan ţa dintre conductoare egală cu s, şi
2
⎛ 16πNr 3 ⎞
T0 = ⎜⎜ ⎟⎟ . (4.10.20)
⎝ 3λs ⎠
în cazul suprafeţelor perforate, unde r este raza orificiului, N num ărul orificiilor,
iar S suprafaţa plăcii.
Relaţia (4.10.20) nu ţine seama de interdependenţa dintre orificii, de aceea
este cu atât mai corectă cu cât distanţa dintre orificii este mai mare. Din motive
similare (1.19) poate fi utilizată pentru d/λ<0,05 şi s/λ<0,2.
13.3. SURSA PRIMARA
In studiul antenelor cu reflector parabolic, de regul ă se consideră că sursa

primară este un radiator izotrop punctiform, deoarece în acest caz frontul
undelor radiate este sferic, iar excitarea reflectorului este punctiformă. Se
inţelege că aceasta este numai o ipoteza simplificatoare, deoarece practic este
irealizabil.
97
Chiar dacă ar fi posibilă realizarea unei astfel de surse, totuşi utilizarea ei nu
ar avea sens. După cum se vede şi din Fig. 11.6.a, cea mai mare parte a undelor
este radiată in spaţiu şi numai un procent redus este reflectat de c ătre reflector.
Aceasta inseamnă o utilizare ineficientă a reflectorului, respectiv un randament
redus.
La formarea caracteristicii de directivitate a unei antene parabolice cu
sursa primară punctiformă, iau parte nu numai undele reflectate de reflector, ci şi
undele radiate nemijlocit în spaţiul liber de către sursă. In acest caz nu se pote
vorbi de o caracteristică de directivitate cu lobi principali şi lobi secundari.
Figura 11.6. Sursa primara punctiformă (a),

sursa cu radiaţie spre înainte (b), sursa cu radiaţie spre înapoi (c)
Din cele de mai sus rezult ă condiţia de bază pe care trebuie s-o indeplineasc ă
o sursă primară: trebuie să fie o antenă directivă. Undele radiate de către sursa
primară trebuie să fie dirijate spre reflector. Ideal ar fi radiaţia sursei primare să
aibă loc în limitele unui con imaginar, cu vârful în focarul reflectorului, iar baza
conului să fie formată de suprafaţa de deschidere a reflectorului. Numai în cazul
unei astfel de surse primare, se poate vorbi de utilizarea eficient ă a antenei.
Pe lângă acestă condiţie de bază, sursa primară trebuie să mai indeplinească şi
alte cerinţe importante. Ea trebuie să radieze spre reflector unde cu un front
sferic. Fasciculul de unde radio al undei primare trebuie să fie orientat cu
direcţia de radiaţie maximă spre centrul paraboloidului. Intensitatea câmpului
electric radiat trebuie să se micşoreze lin de la centrul reflectorului spre margini;
nivelul câmpului la marginea reflectorului să fie aproximativ 30% faţă de nivelul
maxim. De asemenea, efectul de umbrire a sursei primare trebuie s ă fie minim.
Trebuie să fie, de regulă o antenă de bandă largă. Nu trebuie să permită apariţia
unor supratensiuni la puterile radiate. Sursa primar ă trebuie să fie bine adaptată
98
cu linia de alimentare, să prezinte stabilitate faţă de variaţiile condiţiilor
climatice şi să nu fie expusă acţiunii umezelei.
Sursele primare utilizate la antenele cu reflector parabolic sunt de dou ă tipuri:
cu radiaţie spre inainte şi cu radiaţie spre inapoi. Dacă direcţia şi sensul de
propagare a undelor radiate de sursa primară corespunde cu sensul de propagare
a energiei prin fider, atunci este sursă spre inainte (Fig. 11.6.b). Dacă aceste
sensuri de propagare sunt opuse, atunci este o sursă cu radiaţie spre inapoi (Fig.
11.6.c).
Alegerea
depinde de lungimea ătoare
corespunzde undăa desursei
lucru,primare areţiao radio
de instala importan ţă deosebit
la care ă. Ea
se utilizeaz ă
antena cu reflector parabolic, de caracteristica de directivitate a acestei antene,
de puterea de radiaţie şi altele. Pentru realizarea unor caracteristici de
directivitate cu o fomă specială, sau pentru obţinerea mai multor fascicule de
unde, se utilizează reţele sau sisteme de diferite tipuri de antene, cum ar fi: dipoli
simetrici, antene ghid de undă sau horn antene canal de und ă sau elicoidale şi
altele.
13.4. METODA DE STUDIU
Ca la orice tip de antenă, se pune problema determin ării expresiei

intensităţii câmpului electric radiat in zona indep ărtată de către antena cu
reflector parabolic. O rezolvare riguroasă a problemei implică calcule
matematice dificile. Chiar şi metodele bazate pe anumite ipoteze simplificatoare
duc la relaţii de calcu, care pot fi folosite numai prin utilizarea maşinilor
electronice de calcul.
Metoda cea mai des utilizată este cea a celor domenii. La rezolvarea
problemei domeniului interior, se presupune că se cunoaşte forma reflectorului,
caracteristica de directivitate a sursei primare şi lungimea de undă de lucru. De
asemenea, se fac următorele ipoteze: reflectorul nu influenţează funcţionarea
sursei primare; caracteristica de directivitate a sursei primare nu se modific ă in
prezenţa reflectorului; fiecare punct al reflectorului se afl ă in zona de radiţie a
sursei primare; raza de curbur ă a suprafeţei reflectorului este mult mai mare
decit lungimea de undă (suprafaţa elementară poate fi considerată ca fiind
plană); pe partea excitată (iluminată) a reflectorului componentele tangenţiale
ale câmpului electric sunt egale cu zero.
Prin rezolvare problemei domeniului interior se obţine fie distribuţia
curenţilor pe suprafaţa excitată a reflectorului, fie distribuţia câmpului electric
pe suprafaţa de deschidere a antenei. La rezolvarea problemei domeniului
exterior se pleacă fie de la distribuţia curenţilor de suprafaţă, fie de la distribuţia
câmpului electric din deschiderea antenei.
99
13.4.1 DETERMINAREA DISTRIBUŢIEI CURENŢILOR DE
SUPRAFAŢĂ
Distribuţia curentului de suprafaţă poate fi determinată, pe baza

principiului echivalenţei, cu relaţia:
→ → →
J es = n × H , (4.10.21)
→ →
unde n este
intensitate câmpversorul
magneticnormalei
radiat deînsursa
punctul
primarconsiderat
ă., în acelaşiar H este vectorul
i punct.
Componentele versorului normalei sunt următoarele :
Ψ
n x = − sin cos Ψ
, 2 (4.10.22)
Ψ
n y = − sin sin Ψ
2
nz = cos .
2
Pentru determinarea componentelor vectorului intensitate câmp magnetic,
se consideră că în focarul reflectorului se afl ă un radiator izotrop punctiform,
care radiază puterea PΣ. În acest caz, densitatea fluxului de putere la distan ţa r
faţă de focar este:
S = PΣ 2 [ W2 ] .
4π r m
Pe de altă parte, se ştie că:
E2 W
S = ef [ 2 ].
η m
Din ultimele două relaţii rezultă că:
ηPΣ V
E ef = 2
[ ],
4π r m
sau pentru η=120π (vid sau aer uscat),
30PΣ V
E ef = [ ].
r m
ă în focar, în loc de radiator izotrop punctiform, se dispune o anten ă
directivDac
ă, atunci:
30 PΣ D V
E ef = F(ψ , ϕ ) [ ],
r m
60 PΣ D V
sau Em = F(ψ , ϕ ) [ ],
r m
100
60 PΣ D A
şi deci Hm = F(ψ , ϕ ) [ ],
120 π r m
unde D este coeficientul de directivitate, iar F(ψ,ϕ) este funcţia de directivitate a
sursei primare.
În final, vectorul intensitate câmp magnetic are forma:
→ k PΣ D → →
H= (r × e ) F(ψ , ϕ )e jβr(ψ ) , (4.10.23)
r(ψ ) 0 0
→ →
unde k=0,0206, r0 este versorul razei vectoare a suprafeţei reflectorului, e 0 este
versorul vectorului intensitate câmp electric, iar funcţia r(ψ) este dată de relaţia
4.10.2.
Din relaţia (4.10.23) rezultă componentele vectorului intensitate câmp
magnetic, iar din relaţia (4.10.21) rezultă componentele densităţii curentului de
suprafaţă. Determinarea acestor componente nu este o problem ă prea simplă, de
aceea se preferă determinarea distribuţiei câmpului electric de pe suprafa ţa de
deschidere.
13.4.2. DETERMINAREA DISTRIBUŢIEI

CAMPULUI ELECTRIC
La determinarea distribuţiei câmpului electric de pe suprafaţa de

deschidere, se deosebesc două cazuri. În primul caz se cunoa şte funcţia de
directivitate a sursei primare, iar în cel de–al doilea, caracteristica de
directivitate. Se poate trece de la primul caz la al doilea, prin reprezentarea
grafică a funcţiei de directivitate. De asemenea, se poate trece de la al doilea caz
la primul, prin aproximarea caracreristicii de directivitate cu o funcţie adecvată.
Cazul 1: se cunoaşte funcţia de directivitate a sursei primare.
Fie în focarul reflectorului un radiator izotrop punctiform (Fig.11.7).
Puterea elementară reflectată de către suprafaţa inelară, descrisă de arcul
elementar AB, prin rotirea sa în jurul axei Oz, este
= 2 π x dx S r
dw[w], (4.10.24)
unde x este raza cercului descris de punctul a, cu dx s–a aproximat lungimea
arcului AB, iar Sr este densitatea fluxului de putere din punctul A, radiat de
sursa primară la distsnţa r faţă de focar.
Fie S1 urma unei sfere de rază unitară şi cu centrul în focarul
paraboloidului. Prin zona sferică determinată de unghiul dψ trece puterea
dw , = 2π A ' C dψ S = 2 π sinψ dψ S [w ] (4.10.25)
101
unde cu S s–a notat densitatea fluxului de putere radiat de radiatorul izotrop
punctiform la distanţa unitară.
Dacă se neglijează pierderile, cele două puteri sunt egale, rezultând:
Sr =
sinψ ⎡w⎤
S .⎢ 2 ⎥ (4.10.26)
dx ⎣m ⎦
x
dψ
Fig 11.7. Determinarea distributiei campului electric;

cazul 1
Din figură se vede că x = r (Ψ) sin ( )Ψ , iar expresia lui r (Ψ ) este dată de relaţia
(1.2).
Se poate arăta că:
dx
= r(ψ) ,
dψ
deci
2
⎛ 1 + cos Ψ ⎞
S r (Ψ ) = ⎜⎜ ⎟⎟ S ⎡⎢ w2 ⎤⎥ .
⎝ 2f ⎠ ⎣m ⎦
Dar
S r (0) = S2
f
şi deci
2
S r (ψ ) ⎛ 1 + cos ψ ⎞
=⎜ ⎟,
S r (0) ⎝ 2 ⎠
102
sau
E(ψ) 1 + cos ψ ψ
= = cos 2 . (4.10.27)
E(0) 2 2
Expresia (4.10.27) reprezintă variaţia câmpului electric pe suprafaţa de
deschidere în cazul în care sursa primar ă este un rediator izotrop punctiform.
Dacă sursa primară este o antenă directivă având funcţia de directivitate F(ψ,ϕ),
distribuţia câmpului este dată de relaţia:
E(Ψ ) 2
E(0) = F(Ψ, ϕ ) cos 2 . (4.10.28)

Dacă se consideră distribuţia câmpului electric într–un anumit plan,
determinat de o valoare dat ă a unghiului ϕ(ϕk), aceasta este dată de relaţia
g ()x =( F Ψ ) 2Ψ2
) , ϕ(k cos (4.10.29)
unde
x = 2 f tg (Ψ 2 ) .
În mod similar, pentru cilindrul parabolic se ob ţine:
g ( x) = F (Ψ) (cos Ψ) 2 (4.10.30)
Cazul 2: se cunoaşte caracteristica de directivitate a sursei primare.
În acest caz problema poate fi rezolvat ă pe cale grafică. Se reprezintă la o
anumită scară (Fig.11.8) profilul reflectorului din planul în care se determin ă
distribuţia câmpului electric şi caracteristica de directivitate a sursei primare. Se
ridică punct cu punct distribu ţia câmpului electric din deschiderea antenei,
ţinându–se seama şi de relaţia (4.10.28), adică:
a
b= . ( 4.10.31)
Ψ
cos 2
2
Fig. 11.8. Determinarea distributiei campului electric;

cazul 2
103
Graficul astfel ob ţinut reprezintă distribuţia câmpului electric în suprafaţa
de deschidere. Având în vedere că problema domeniului exterior a fost rezolvată
pentru o serie de funcţii, printre acestea se caută acea funcţie a cărui grafic
corespunde cel mai bine cu cel obţinut mai sus.
O astfel de relaţie care poate reprezenta distribuţia câmpului electric din
deschiderea antenei, este:
g(x) = a 0 + a 1 cos n ⎛⎜ x ⎞⎟ ,
π
(4.10.32)
⎝2 ⎠
unde 0≤x≤1 iar a0=Δ iar a1=1–Δ, Δ fiind saltul de câmp la marginea
reflectorului.
Pentru n=2 funcţia de directivitate corespunzătoare este de forma
J (u)
f (u ) = Δ 1 + (1 − Δ) χ 0 (u ) , (4.10.32)
u
unde:
R
u = 2π sinΨ ,
λ
1
∫ z J (uz) cos ⎛⎜⎝ 2 z ⎞⎟⎠ dz ,

2 π
χ 0 (u) = 0
0
Jk(u) fiind funcţia Bessel de speţa întâia şi ordinul k.
Metoda grafică poate fi folosită în calculele de proiectare ale antenelor cu
reflector parabolic. Se alege o anumită distribuţie de câmp electric şi cu funcţia
de directivitate corespunzătoare, prin optimizare, se determină raza deschiderii
antenei. Se alege o anumită distanţă focală şi pe cale grafică se determină
caracteristica de directivitate a sursei primare. Cunoscându–se această
caracteristică, se proiectează sursa primară. Dacă din anumite considerente nu
corespunde sursa primară obţinută, se alege altă distanţă focală, sau eventual,
chiar altă distribuţie de câmp electric.
13.5. DEFOCALIZĂRI ADMISE ŞI NECESARE
Pentru obţinerea unui front de undă plan în deschiderea antenei cu

reflector parabolic, este necesar ca centrul de fază al sursei primare să fie plasat
exact în focarul paraboloidului. În practică nu se poate realiza, în toate cazurile,
o suprapunere perfectă a centrului de fază şi a focarului. De asemenea, sunt
cazuri în care pentru a obţine o anumită înclinare a direcţiei de radiaţie maximă,
este necesar ca centrul de fază să fie decalat faţă de focar. În funcţie de
distorsiunea de fază admisă, sau în funcţie de înclinarea necesară a direcţiei de
radiaţie maximă, rezultă defocalizările admise sau necesare.
104
Centrul de faz ă al sursei primare poate fi defocalizat într-o anumit ă
direcţie şi sens cu o anumită mărime (Fig. 11.9.a.). Fie δ1 componenta axială a
defocalizării, iar δ2 componenta perpendiculară pe axa focală. Cauza modificării
frontului de undă, în cazul în care centrul de faz ă nu este în focar, este faptul că
nu se păstrează egalitatea drumurilor parcurse de undele radio de la sursa
primară până în deschiderea antenei.
Figura 11.9. Defocalizarile admise
Pentru determinarea defocalizării admise de-a lungul axei focale, se

consideră două drumuri diferite parcurse de unde şi anume |FO|+|OF| şi
|FA|+|AB| (Fig.11.9.b.). În cazul în care centrul de faz ă se află în focar are loc
egalitatea l1 = 2 OF = l 2 = FA + AB ,
'
iar în cazul în care se află în F
l '1 = 2 OF ' = 2 OF + 2δ 1
şi
l '2 = F'A + AC ≈ FA + δ 1 cos Ψ0' + AB + δ1
Diferenţele de drum maxim admisă depinde, în mare măsură, de cerinţele

impuse de instalaţia radio la care se va utiliza antena şi se poate considera ca
fiind egală cu λ/k, unde k≥4. Deci
l 2' − l1' ≤ λ k .
Din relaţiile de mai sus rezult ă :
l 2' − l1' = FA + FB + δ 1 (1 + cos Ψ0' ) − 2 OF − δ 1
sau: l 2' − l1' = δ 1 (1 − cos Ψo' ) ,
105
λ
şi deci: δ1 ≤ .
k ( 1 − cos Ψ '0 )
Întrucât defocalizarea δ1 este mică în comparaţie cu distanţa focală f, se
poate considera că ψ0’=ψ0 şi deci :
λ
δ .1 ≤ (4.10.34)
k (− cos Ψ0 )
În mod similar se obţine condiţia care delimitează defocalizarea pe o
π 4 ≤ţieΨ0 perpendicular
direc ≤ π 2 , atunciă pe axa focală. Dacă este îndeplinită condiţia
λ
. δ2 ≤ (4.10.35)
k sin Ψ0
unde k≥8. Dacă condiţia nu este îndeplinită, atunci
λ
− sin Ψ0 + sin 2 Ψ0 + cos 2 Ψ0 (1 + cos Ψ0 )
8f
δ2 ≤ 2 f . (4.10.35)
cos 2 Ψ0 (1 + cos Ψ0 )
Dacă condiţiile de mai sus sunt satisfăcute atunci caracteristica de
directivitate a antenei nu suferă modificări neadmise. Totuşi în cazul
defocalizării perpendiculară pe axa focală, deşi caracteristica de directivitate nu
suferă modificări esenţiale, direcţia de radiaţie maximă a antenei se înclină faţă
de axa focală cu un unghi ă ă ă ţ
δ ε, m sura c ruia poate fi determinat cu rela ia:
ε = arcsin 2 . (4.10.37)
f
Măsura maximă a unghiului cu care poate fi înclinată direcţia de radiaţie
maximă, f ără modificări substanţiale ale caracteristicii de directivitate, este dată
de relaţia :
λ 4 f 2 − R2
ε max = (rad ) . (4.10.37)
4R R 2
13.6 INFLUENŢA REFLECTORULUI ASUPRA SURSEI PRIMARE
O parte din puterea reflectată de către reflector este recepţionată de sursa

primară şi este transmisă prin fider la generator. Influenţa acestui fenomen
asupra regimului de funcţionare a sursei primare, poate fi caracterizată prin
modificarea impedanţei sale de intrare, sau prin modificare raportului de undă
staţionară în linia de alimentare.
106
Gradul de neadaptare a sursei primare care apare datorit ă prezenţei
reflectorului se determină în felul următor. Se presupune că sursa primară a fost
adaptată cu fiderul înainte de a fi instalat ă în faţa reflectorului. Fie PΣ puterea
radiată de sursa primară. Densitatea fluxului de putere
în centrul reflectorului va fi
PΣ Gs
S = ,
4π f 2
unde Gs este câştigul sursei primare.
Dacă se neglijează pierderile, atunci puterea
captată de sursa primară va fi:
PΣ Gs Aef
P = SA ef = .
4π f 2
Figura 11.10.
Placa de compensare unde Aef este aria suprafeţei efective a sursei primare şi
este dată de relaţia:
λ2 G s
Aef = [m2].
4π
Deci
PΣ G s2 λ2
P= [w].
(4πf )2
Cu ajutorul acestei relaţii poate fi detrminat modulul coeficientului de reflexie şi
anume
P λ Gs
Γ= = . (4.10..39)
PΣ 4π f
Una dintre metodele de micşorare a influenţei reflectorului asupra sursei
primare, este utilizarea unei plăci de compensare. Placa metalică, în formă de
disc (Fig.11.10) este sudată în centrul reflectorului de–a lungul întregului
perimetru, pentru a asigura o cale ccontinuă curenţilor de suprafaţă.
Diametrul plăcii (d) se alege în aşa fel încât puterea reflectată de ea şi
captată de sursa primară, s ă fie egală cu puterea care soseşte la sursa primară de
pe restul suprafeţei reflectorului. Grosimea plăcii (t) se alege în aşa fel încât faza
undelor, care sunt captate de sursa primară şi de placă şi de reflector să difere cu
(2m + 1Diametrul
)π . plăcii şi grosimea ei pot fi determinate cu ajutorul unor relaţii
aproximative şi anume
d = 1.13 λf (4.10.40)
şi
t = (2n + 0,682 )λ / 4, n = 0,1,2,... (4.10.41)
107
Dacă placa nu urmăreşte profilul reflectorului, şi este cilindrică circulară,
atunci grosimea se notează cu a şi se calculează cu relaţia
a = (2n + 0,167 )λ / 4, n = 0,1, 2,... (4.10.42)
Parametrul n se alege în aşa fel încât grosimea plăcii să fie minimă, sau să
corespundă din punct de vedere constructiv. în orice caz trebuie să fie îndeplinită
condiţia:
d
2 ft > . (4.10.43)
2
în practică mărimile rezultate din relaţiile de mai sus, se ajustează pe cale
experimentală.
Influenţa reflectorului poate fi micşorată şi pe calea decalării unei jumătaţi
din reflector faţă de cealaltă jumătate la distanţa λ/4, de–a lungul axei
reflectorului. O altă metodă de micşorare a influenţei reflectorului, este fixarea
în centrul lui a unei plăci de material dielectric absorbant, care să absoarbă
undele care după reflexie ar fi captate de către sursa primară. în sfârşit, se poate
micşora influenţa reflectorului, prin utilizarea unei suprafe ţe speciale a
reflectorului, care să modifice polarizarea undelor în timpul reflexiei (să rotească
vectorul intensitate cămp electric cu 900).
Măsurile care se iau pentru înlăturarea influenţei reflectorului asupra
sursei primare, duc la o oarecare micşorare a suprafeţei efective a antenei.
13.7. TIPURI DE ANTENE CU REFLECTOR PARABOLIC
Dintre antenele cu reflector parabolic, utilizare mai deasă au căpătat cele

care au reflectorul în formă de paraboloid de rotaţie, deoarece pentru un
coeficient de directtivitate dat, de regulă, au gabaritul mai redus. Într–o serie de
cazuri este necesară obţinerea unor caracteristici de directivitate cu unghiuri de
deschidere diferite în două plane perpendiculare (E şi H). în acest caz suprafaţa
de deschidere a reflectorului parabolic este eliptică.
Pentru obţinerea unor semnale reflectate egale de la ţintele care se găsesc
la distanţe diferite, în limitele razei de acţiune a staţiei de radiolocaţie
panoramice, este necesar să se distribuie energia radiată în aşa fel încât nivelul
câmpului electric reflectat să fie acelaşi (Fig.11.11.a). Matematic această
condiţie poate fi exprimată astfel
r
E = A F(ε ) = C . (4.10.44)
r
Mărimea constantei C poate fi determinată dacă se consideră cazul
particular F(900)=1. în acest caz
108
r r
A A
F(ε ) = .
r h
dar r=h cosε şi deci, F ()ε = cos()ec ε . (4.10.45)
Figura 11.11. Antene cu reflector parabolic
Pentru obţinerea caracteristicii de directivitate cosecantice, se utilizează

sisteme de antene ca surse primare. Una dintre antenele sursei primare se fixeaz ă
în focarul reflectorului, iar celelalte defocalizate perpendicular pe axa focală.
Caracteristicile de directivitate parţiale şi puterile de excitare ale fiecărei antene
se aleg în aşa fel încât prin suprapunerea undelor, s ă se obţină caracteristica
cosecantică (Fig. 11.11.b.).
La staţiile de radiocomunicaţii spaţiale frecvent se utilizează antenele tip
Cassegrain (Fig.11.11.c.). Prin utilizarea reflectorului auxiliar se micşorează
dimensiunile instalaţiei de antene şi se obţine excitarea necesară a reflectorului.
Pentru determinarea poziţiei ţintei aeriene şi urmărirea acesteia, se
utilizează antene cu reflector parabolic cu surs ă primară dipol simetric cu
reflector liniar. Sursa primară se instalează defocalizat perpendicular pe axa
focală, ceeace duce la înclinarea direcţiei de radiaţie maximă (Fig. 4.10.11.d.).
Cu ajutorul unui dispozitiv mecanic, sursa primar ă este rotită în jurul axei
focale. Prin acesta se obţine şi rotirea fasciculului de unde în jurul axei focale.
Dacă ţinta nu este pe direcţia axei focale, atunci intensitatea semnalelor
reflectate variaz ă odată cu rotirea sursei primare. Dacă ţinta se află de–a lungul
axei focale a antenei, atunci la rotirea sursei primare, nivelul semnalelor
reflectate va rămâne constant. în acest caz se cunoaşte exact locul ţintei.
Să se clasifice conform principiului funcţional antenele cu reflector
parabolic.
109
Lucrarea 12
Antene nesimetrice speciale
12.1 Antene nesimetrice de undã progresivã

Dacã este necesar sã se obţinã un coeficient de directivitate mai mare într-
o anumitã direcţie datã se recomandã sã se utilizeze antene nesimetrice cu
directivitate în plan orizontal.
O astfel de antenã este antena tip undã progresivã. Cu acest tip de antenã
se poate obţine o directivitate corespunzãtoare. Undele radiate de acest tip de
antenã se propagã ca unde se suprafaţã. Antena este formatã dintr-un
conductor orizontal, de lungime l, întins la 1 ÷3 m deasupra solului (fig.12.1).
Lungimea conductorului trebuie sã fie de câteva ori mai mare decât lungimea
de undã. Unul din capetele conductorului se conecteazã la sta ţie, iar celãlalt la
o contragreutate prin intermediul unei rezistenţe R. Mãrimea rezistenţei este
egalã cu cea a impedanţei caracteristice a conductorului (cca. 400 Ω).
Contragreutatea se compune din conductoare izolate, de lungime 1 la 3 metri,
situate în formã de evantai pe sol.
Fig. 12.1. Antena tip undã progresivã

Datoritã faptului cã rezistenţa R este egalã cu impedan ţa caracteristicã a
conductorului, în antenã se stabileşte un regim de undã progresivã. Direc ţia de
radiaţie maximã este într-un plan vertical care con ţine antena şi este orientatã
în direcţia în care se aflã rezisten ţa de sarcinã. În plan orizontal caracteristica
de directivitate este formatã dintr-un lob principal şi mai mulţi lobi secundari
neglijabili faţã de nivelul lobului principal. Câştigul antenei pe direcţia de
radiaţie maximã, depinde de raportul l/λ şi se mãreşte odatã cu mãrirea
acestui raport.
Pentru obţinerea unei directivitãţi satisfãcãtoare, în gama undelor scurte,
lungimea antenei trebuie sã fie de 100 m sau mai mare, iar în cazul undelor
lungi şi medii de câteva sute de metri.
110
Dacã antena tip undã progresivã se suspendã într-un anumit punct pe un
catarg, pilon sau copac atunci creşte câştigul de-a lungul suprafeţei
Pãmântului. Caracteristica de directivitate nu suferã modificãri esenţiale.
Direcţia de radiaţie maximã capãtã o înclinare mai micã fa ţã de suprafaţa
Pãmântului.
Dacã punctul de suspendare se aflã la mijlocul conductorului (fig.12.2 a)
atunci antena se numeşte semirombicã, iar dacã cele douã laturi ale antenei
sunt inegale, atunci se obţine o antenã de tip λ (fig.12.2 b).
Fig.12.2 Antena semirombicã (a) şi tip λ (b)

Antena tip λ este mai avantajoasã în campanie decât antena semirombicã,
deoarece necesitã un pilon mai mic. Câştigul unei asemenea antene este de
douã ori mai mare decât al unei antene identice dar orizontalã. Dezavantajul
antenelor tip undã progresivã este faptul cã trebuie sã se asigure la recepţie un
câmp electric omogen pe o lungime cât mai mare a conductorului.
12.2. Antena baston

În gama undelor intermediare, scurte şi ultrascurte la staţiile mobile se
utilizeazã frecvent antena baston. Caracteristica de directivitate a antenei
baston este circularã. În calitate de contragreutate poate servi caroseria
mijlocului mobil, cutia metalicã a staţiei.
În gama undelor intermediare, uneori şi a undelor scurte, înãlţimea antenei
baston este mai micã decât un sfert de lungime de undã. În acest caz, partea
reactivã a impedanţei de intrare a antenei are un caracter capacitiv şi are o
variaţie accentuatã în funcţie de frecvenţã. Partea activã a impedanţei de
intrare se compune din rezistenţa de radiaţie şi este de ordinul zecilor de Ω.
În cazul
importan în care antena
ţã deosebitã are baston este formatã
utilizarea tuturor din mai multe componente.
segmentelor segmente, o
Circuitele de acord ale antenei sunt astfel calculate încât corespund varia ţiei
impedanţei de intrare pentru toatã lungimea antenei. Dacã nu se utilizeazã
toate segmentele, nu se mai poate face acordul antenei în condiţii bune, iar
bãtaia staţiei nu va fi maximã.
111
În gama undelor scurte şi ultrascurte este posibil ca înãlţimea antenei
baston sã fie egalã cu λ/4. În acest caz partea reactivã a impedanţei de intrare
este egalã cu zero, deci nu sunt necesare elemente speciale de adaptare.
Pentru protejarea antenei baston în timpul eventualelor ruperi din timpul
deplasãrilor este necesarã o înclinare şi o ancorare a antenei. În acest caz
înãlţimea efectivã a antenei este mai micã şi, implicit, va fi mai micã şi bãtaia
staţiei.
12.3. Antene tip , şi

Datoritã faptului cã antenele nesimetrice au lungimea micã în comparaţie
cu lungimea de undã, înãlţimea efectivã şi rezistenţa de radiaţie sunt relativ
mici, putând sã aparã şi supratensiuni. Pentru a îmbunãtãţi proprietãţile
antenelor nesimetrice din aceste puncte de vedere, s-au realizat mai multe
tipuri de antene cu parte orizontalã. Acestea sunt antenele de tip Γ, Τ şi Π.
Antena în formã de L rãsturnat (Γ) este formatã dintr-un conductor
orizontal de lungime b, care la unul din capete are o coborâre verticalã (fig.
12.3 a).
a b c
Fig. 12.3. Antene nesimetrice tip: a) Γ; b) Τ; c) Π
Antenele tip Γ prezintã o oarecare directivitate. Dacã undele sosesc dintr-

o direcţie opusã direcţiei de orientare a pãrţii orizontale, tensiunea de la
bornele antenei va fi mai mare decât în cazul în care undele sosesc din direcţia
în care este orientatã partea orizontalã a antenei.
Γ
Antena
fãcutã de la în T se deosebe
mijlocul şte de antena
conductorului tipde lungime
orizontal prin faptul cã coborârea
2b (fig.12.3 b). este
Antena de tip Π (fig.12.3c) se compune din douã antene tip Γ. La aceste
antene creşte rezistenţa de radiaţie şi randamentul faţã de antenele tip Γ. De
asemenea gama de frecvenţe de lucru este mai mare. Valoarea reactanţei X AC
se calculeazã astfel încât alimentarea sã fie sinfazicã. Acest tip de antenã
prezintã o anumitã directivitate în plan orizontal.
112
O caracteristicã generalã a antenelor nesimetrice cu parte orizontalã ( Γ, Τ,
Π) este cã au intensitatea curentului la borne mai mare decât la antena
nesimetricã fãrã parte orizontalã. Acest lucru apare datoritã modificãrii
înãlţimii efective a antenei care este mai mare decât partea verticalã a antenei.
Să se analizeze structura şi să se explice modul de conectare la un etaj
de ieşire amplificator a unei antene nesimetrice.
113
Lucrarea 13
STUDIUL ANTENELOR SIMETRICE
13.1. Construcţia şi funcţionarea dipolului simetric
Noţiuni generale
Dipolul simetric se compune din douã conductoare simetrice situate de-a
lungul unei axe la distanţã relativ micã între ele (fig.13.1). La capetele
apropiate
(recepţie) se conecteazã
energie fiderul,
de înaltã prin
frecven ţã. care se introduce (emisie) sau se extrage
Fig.
13.1.
Dipolul
Când dipolul simetric este folosit ca antenã de emisie, sub ac ţiunea

aplicatã la borne, prin conductoarele lui va trece un curent de înaltã frecven ţã,
iar în spaţiul înconjurãtor vor fi radiate unde electromagnetice. În cazul
dipolului simetric
magnetic din folosit ca
proximitatea lui, antenã
apare odetensiune
recep ţie, sub influen
la borne,
ţa câmpului
care prin fider se
transmite la intrarea receptorului.
Din punct de vedere teoretic, se poate obţine foarte uşor un dipol simetric
dintr-o linie bifilarã în gol, dacã se deplaseazã capetele acesteia la 180o în
jurul punctelor BB’ (fig.13.2.) în direcţia indicatã de sãgeţi. Sinusoidele
reprezintã distribuţia curentului de-a lungul liniei bifilare şi a dipolului, la un
moment de timp ales arbitrar. Lungimea l a pãrţilor rabãtute ale liniei, în
majoritatea cazurilor se alege cu λ/4, pentru ca sã se obţinã un dipol simetric
în λ/2, adicã 2l = λ/2. Distanţa dintre conductoarele liniei, sau ceea ce este
acelaşi lucru, dintre bornele B şi B’ este considerabil mai micã decât
lungimea de undã şi de aceea poate fi neglijatã.
Dacã se rotesc capetele conductoarelor liniei în jurul punctelor A şi A’,
atunci, este evident, se obţine un dipol cu lungimea 2l = λ.
Fig. 13.2. Obţinerea dipolului simetric

114
Folosindu-se aceastã metodã se pot obţine dipoli cu lungimi oarecare şi cu
distribuţia curentului de-a lungul braţelor, corespunzãtoare. În dipolul simetric
în λ/2 are loc un proces de oscila ţie analog cu cel dintr-un circuit oscilant cu
constante concentrate.
Totusi, dipolul simetric, datoritã proprietãţilor sale este mai apropiat de
liniile lungi, deoarece inductanţa şi capacitatea sunt distribuite pe toatã
lungimea conductoarelor.
Dipolul simetric este o linie neomogenã deoarece capacitatea şi inductanţa
şdistribuitã
i lungimeanudesunt constante
rezonan ţã sã de-a
diferelungul conductoarelor
de cea lui, fapt care
a unei linii omogene. Din face
acelaca
şi
motiv impedanţa caracteristicã a dipolului nu este constantã de-a lungul lui,
din care cauzã, în calcule se considerã o valoare medie a sa. Pe de altã parte
dipolul simetric este un sistem radiant, iar la liniile lungi, radia ţia practic
lipseşte.
Alimentarea dipolului simetric se poate face cu ajutorul liniei bifilare,
coaxiale sau ghidului de undã. Pentru un transfer optim de putere trebuie sã se
realizeze adaptarea liniei de alimentare cu antena.
Dipolul simetric se utilizeazã ca antenã propriu-zisã, ca antenã de
referinţã, ca sursã primarã pentru antene cu reflector sau lentilã precum şi în
reţelele cu astfel de antene.
3.1.2. Distribuţia curentului

Distribuţia curentului dipolului simetric se obţine din relaţia ce exprimã
distribuţia curentului de-a lungul unui conductor, având impedan ţa
caracteristicã, ZC, constantã pe toatã lungimea lui:
I z = I d e − γz + K r e − γ ( 2 l − z ) , (13.1)
Considerând srcinea axei de coordonate z la mijlocul dipolului (fig.
13.3):
Fig.13.3
Punând coeficientul de reflexie Kr = –1, relaţia (3.1) devine:

I z = I d e − γz − e − γ ( 2 l − z ) . (3.2)
Pentru srcine (z = 0) avem:
115
I 0 = I d (1 − e − γ 2 l ) = 2I d e − γl shγl ,
de unde:
I 0 e γl
Id = . (3.3)
2shγl
Înlocuind (3.3) în (3.2) şi utilizând funcţiile hiperbolice, se obţine:
I shγ (l − z )
Iz = 0 . (3.4)
shγl
În (3.4) linia s-a considerat cu pierderi ( αl ≠ 0). Dacã linia se considerã
idealã ((αl = 0) expresia curentului se simplificã devenind:
I 0 sin β(l − z )
Iz = = I m sin β(l − z ) , pentru z > 0,
sin βl
I sin β(l + z)
Iz = 0 = I m sin β(l + z) , pentru z < 0, (3.5)
sin βl
În figura 13.4 sunt reprezentate câteva curbe de varia ţie a curentului de-a
lungul unui dipol simetric în cazul în care raportul dintre lungimea dipolului
şi lungimea de undã diferã.
Fig. 13.4 Distribuţia curentului
Relaţiile (3.5) nu ţin cont de pierderi. În cazul în care se ţine cont de

influenţa pierderilor
I = I asupra
shγ(l –distribu
z).
ţiei curentului, curentul va fi dat de relaţia:
z m
Dacã se ţine seama de variaţia în timp a curentului, atunci se ob ţin
relaţiile:
I = Iz⋅ejωt = Im shγ(l – z)⋅ejωt (3.6)
Respectiv pentru linia fãrã pierderi (cu z > 0):
I = Im sinβ(l – z)⋅cos ωt. (3.7)
116
Cu (3.7) se poate determina valoarea curentului dintr-un punct al dipolului
la un moment dat.
3.1.3. Funcţia de directivitate
Funcţia de directivitate a dipolului simetric este:
cos(βl cos θ) − cos βl
f ( θ) = . (3.8)
sin θ
2π 2π λ π
În cazul dipolului simetric în λ/2, l = λ/4, deci βl = l = ⋅ = , iar
λ λ 4 2
funcţia de directivitate este:
π π
cos⎛⎜ cos θ ⎞⎟ cos⎛⎜ sin ε ⎞⎟
2 ⎠ = ⎝2
f ( θ) = ⎝ ⎠, (3.9)
sin θ cos ε
unde ε = 90o – θ.
În cazul în care dipolul simetric se aflã în apropierea suprafe ţei
Pãmântului, se pot deosebi urmãtoarele situaţii: dipolul este situat într-un plan
orizontal la înãlţimea h sau situat într-un plan vertical, având centrul de
radiaţie la înãlţimea h.
În cazul situãrii în plan orizontal, func ţia care ţine seama de influenţa
Pãmântului este de forma:
f2o(ϕ) = sin (βh cosϕ), (3.10)
iar în cazul situãrii în plan vertical:
f2V(ϕ) = cos (βh cosϕ), (3.11)
în care ϕ este unghiul considerat faţã de axa verticalã ce trece prin centrul
de radiaţie al antenei.
Funcţia de directivitate a dipolului simetric vertical este
cos(βl cos ϕ) − cos βl
g (ϕ) = cos(βh cos ϕ) ⋅ . (3.12)
sin ϕ
13.4. Caracteristica de directivitate

Reprezentarea graficã a funcţiei de directivitate este caracteristica de
directivitate a dipolului simetric. Din rela ţia (3.8) rezultã cã, în cazul dipolului
simetric, caracteristica de directivitate depinde, pe lângã θ şi de raportul l/λ
⎛ β l = 2π l = 2π l ⎞ . În figura 13.5 sunt reprezentate caracteristicile de
⎜ ⎟
⎝ λ
directivitate aleλdipolului
⎠ simetric pentru diferite valori ale raportului l/ λ. Se
observã din figurã cã, odatã cu cre şterea raportului, se micşoreazã unghiul de
deschidere al caracteristicii de directivitate. Pentru l/ λ > 0,5, pe lângã lobul
principal, care are direcţia de radiaţie maximã pe axa dipolului apar şi lobi
secundari al cãror nivel creşte odatã cu creşterea raportului l/λ. Pentru l = λ,
lobul principal dispare complet, iar lobii secundari devin preponderenţi.
117
Fig. 3.5 Caracteristici de directivitate ale dipolului simetric
Caracteristicile prezentate în figura 3.5 sunt caracteristici plane ale
dipolului, situate într-un plan care con ţine axa dipolului. Într-un plan pe axa
de simetrie, caracteristica de directivitate este un cerc. Caracteristica spaţialã
de directivitate se obţine prin rotirea caracteristicilor plane de directivitate
prezentate în figura 3.5 în jurul axei de simetrie.
Caracteristicile prezentate se referã la cazul în care dipolul simetric este
izolat în spaţiu. În cazurile în care antena este instalatã la o anumitã înãl ţime h
deasupra suprafeţei Pãmântului, consideratã perfect conductoare şi planã,
caracteristica de directivitate în plan vertical capãtã caracter lobular. Numãrul
lobilor depinde de raportul h/λ şi creşte odatã cu creşterea raportului.
În figura 3.6 sunt prezentate caracteristicile plane de directivitate,
influen
a) aţate de suprafa
dipolului ţa Pãmântului, ale dipolului simetric în trei cazuri:
vertical în plan vertical;
b) a dipolului orizontal în planul care con ţine axa dipolului;
c) într-un plan perpendicular pe axa dipolului.
Fig. 3.6 Influenţa Pãmântului asupra caracteristicilor de directivitate
Înfãşurãtorile caracteristicilor (curbele punctate), reprezintã

caracteristicile de directivitate ale dipolului simetric izolat în spaţiu. În cazul
în care raportul h/λ este foarte mare, aceste caracteristici sunt „umplute“ de
cãtre un numãr mare de lobi.
În cazurile reale, datoritã faptului cã solul nu este perfect conductor,
caracteristicile de directivitate obţinute pe cale teoreticã suferã unele
modificãri. Numãrul lobilor scade cu scãderea conductibilitã ţii solului.
Direcţiile de radiaţie nulã devin direcţii de radiaţie minimã.
118
3.1.5. Impedanţa de intrare
Dipolul simetric este pentru emiţãtor o sarcinã complexã. Impedanţa de
intrare a dipolului simetric are expresia:
Zi = RΣ + Rp + Rref + j(Xi + Xref). (3.7)
unde RΣ, Rp şi Xi au semnificaţiile cunoscute, iar Rref şi Xref sunt
rezistenţa, respectiv impedanţa reflectatã, care apar dacã în apropierea
dipolului se gãsesc obiecte metalice.
Dintre toate componentele impedanţei de intrare se pot calcula efectiv
doarPentru
R Σ şi Xi, celelalte obţinându-se pe cale experimentalã.
cazul particular al dipolului în λ/2 rezultã RΣ = 73,08 Ω.
Reactanţa proprie Xi poate fi calculatã utilizând relaţia de la liniile lungi
Xi = –Zcctgβl, (3.8)
Unde Zc este impedanţa caracteristicã.
3.1.6. Lungimea de undã proprie

Lungimea de undã proprie este lungimea de undã maximã pentru care
intrã în rezonanţã antena şi este datã de relaţia:
= 4l λ0 (3.8 a)
ceea ce rezultã din (3.8) conform cãreia componenta Xi a impedanţei de
intrare este nulã dacã lungimea braţului dipolului este egalã cu λ/4, 3λ/4,
5λ/4, … . În realitate componenta reactivã este egalã cu zero în cazurile în
care
5λ/4,lungimea
… . Cauza braacestei
ţului dipolului, l, este cu puţin mai micã decât λ/4, 3λ/4,
nepotriviri se datoreşte diferenţei care existã între o
linie lungã şi un dipol simetric.
Astfel, în cazul dipolului scurtat cu Δl, lungimea de undã proprie este datã
de relaţia:
λ0 = 4(l – Δl), (3.9)
unde: l este lungimea dipolului nescurtat,
Δl – lungimea cu cât trebuie scurtat dipolul pentru ca reactan ţa lui sã
devinã nulã. Δl se calculeazã cu relaţia:
1 X
Δl = arctg 0 ,
β Zc
unde X0 este reactanţa de intrare a dipolului simetric corespunzãtoare lui l
= λ/4, 3λ/4, 5λ/4, …
3.1.7. Înãlţimea efectivã

În cazul dipolului simetric, când lungimea acestuia este mai micã
decât lungimea de undã (2l < λ), înãlţimea efectivã are urmãtoarea expresie:
l
∫ I z dz
h ef = −l , (3.10)
I0
119
unde I0 = Im sinβl, iar Iz = Im sinβ(l – z). Calculând integrala se obţine:
λ βl
h ef = tg . (3.11)
π 2
Pentru dipolul simetric în λ/2, rezultã:
h ef = λ . (3.12)
π
În cazul în care distribuţia curentului nu este sinusoidalã, relaţia de calcul
este:
r0 ⋅ E max
h ef = , (3.13)
30βI 0
unde: Emax este valoarea intensitãţii câmpului electric pe direcţia de

radiaţie maximã, la distanţa r0 de punctul considerat.
3.1.8. Coeficientul de directivitate

Pentru dipolul simetric coeficientul de directivitate se obţine din relaţia
(2.28), ajungându-se prin înlocuiri corespunzãtoare la:
30(β ⋅ h ef )2
D= . (3.14)
RΣ
În cazul dipolului simetric în λ/2, hef = λ/π, iar RΣ ≈ 73,1 Ω. Pentru aceste
valori se obţine D = 1,64.
3.1.9. Tipuri de dipoli simetrici

Dipolul obţinut dintr-un dipol liniar, cilindric, tãiat la mijloc şi alimentat
în punctele unde a fost tãiat a fost denumit dipol cilindric tãiat. Din categoria
dipolilor tãiaţi mai fac parte şi dipolul biconic (fig. 3.7 a) şi dipolul plan (fig.
3.7 b).
În practicã, în afarã de dipolii tãiaţi care pun probleme grele de prindere şi
simetrizare, se folosesc şi dipolul buclat (fig. 3.7 c şi d), dipolul şuntat (fig.
3.7 e) şi dipolul combinat (fig. 3.7 f).
120
Fig. 3.7 Tipuri de dipoli simetrici
Dipolul tãiat cilindric, dipolul buclat şi chiar şi cel şuntat se utilizeazã, de
obicei, într-o bandã de frecvenţe relativ îngustã în jurul frecvenţei de
rezonanţã. Celelalte tipuri enumerate sunt de bandã largã.
3.2. Construcţia şi funcţionarea antenei nesimetrice
3.2.1. Noţiuni generale

Antena nesimetricã este formatã dintr-un conductor liniar izolat,
suspendat deasupra Pãmântului şi alimentat la unul din capete. De regulã,
antena nesimetricã se prezintã sub formã de antenã baston (la sta ţiile mobile),
sau sub forma unui pilon metalic (la staţiile fixe).
Antena nesimetricã se utilizeazã în toate gamele de frecvenţã ca antenã de
emisie, de recepţie sau mixtã (emisie – recepţie).
Antenele nesimetrice prezintã marele avantaj cã sunt simple şi pot fi
folosite la instalaţiile radiotehnice purtate de om, sau ale mijloacelor mobile
(blindate, nave, avioane etc.). Pot fi realizate, instalate şi întreţinute relativ
simplu.
Antena nesimetricã face parte din categoria antenelor puse la pãmânt.
Punerea delaiepãmânt
bornele se realizeazã seprin
şire ale generatorului intermediul
leagã generatorului.
prin linia de alimentare la Una
unul din
capetele antenei, iar cealaltã bornã se leagã la pãmânt. Pentru a mãri
randamentul antenelor nesimetrice se folosesc prizele de pãmânt sau
contragreutãţile. Acestea au rolul de a mãri conductivitatea solului şi prin
aceasta sã micşoreze pierderile prin sol.
Priza de pãmânt este, de regulã, un conductor, sau o reţea de conductoare
care se îngroapã în pãmânt. În jurul prizei de pãmânt se pune un material care
121
menţine umezeala solului un timp mai îndelungat (sare, cãrbune etc.).
Contragreutatea este o reţea radialã, sau de altã configura ţie, de
conductoare, situatã în jurul antenei nesimetrice, sub sol, pe sol sau la o
anumitã înãlţime faţã de acesta. Rolul contragreutãţii este de a facilita
închiderea curenţilor de deplasare care iau naştere în jurul antenei,
contribuind astfel la mãrirea randamentului antenei. De asemenea, în prezenţa
ei, solul se comportã ca un mediu conducãtor, ceea ce duce la îmbunãtãţirea
parametrilor antenei (de exemplu, mãrirea lui Rref). Practica a demonstrat cã,
din punct de vedere al mic orãrii pierderilor, contragreutatea este inferioarã
unei bune prize de pãmânt. ş
Studiul antenelor nesimetrice puse la pãmânt (fig. 3.8 a) se face pe baza
metodei imaginii. Se considerã solul perfect conductor, plan şi extins la
infinit, ceea ce permite înlocuirea sistemului format din antenã şi sol, cu
sistemul format din antenã şi imaginea ei faţã de nivelul solului (fig. 3.8 b).
b
Fig. 3.8 Antena nesimetricã
În felul acesta se obţine un dipol simetric al cãrui studiu s-a fãcut în
paragraful 3.1. Cunoscându-se parametrii şi proprietãţile dipolului simetric,
nu rãmâne altceva de fãcut decât sã se particularizeze aceste lucruri la antena
nesimetricã, ţinându-se seama de condiţiile de lucru specifice acestei antene.
În continuare vom prezenta parametrii antenei nesimetrice.
Distribu în timp ţaiacurentului

3.2.2.ţiaDistribu curentuluiîntr-un punct dat de pe antena nesimetricã
poate fi exprimatã cu relaţia:
i = IZ cos ωt, (3.15)
deoarece presupunem cã semnalul are variaţie armonicã în timp. Distribuţia
curentului de-a lungul antenei rezultã de la distribuţia de la dipolul armonic.
Dacã se considerã srcinea axei Oz la capãtul gol al antenei, se ob ţine:
IZ = Im sin βz. (3.16)
122
Înseamnã cã curentul într-un punct la un moment dat se exprimã prin
relaţia:
i = Im sin βz cos ωt. (3.17)
Fig. 3.9 Distribuţia curentului în antena nesimetricã
În figura 3.9 este reprezentatã distribuţia curentului de-a lungul antenei

pentru diferite momente. Dupã cum rezultã şi din figurã, lungimea antenei
este mai mare decât λ/4 şi mai micã decât λ/2.
3.2.3. Caracteristica de directivitate

Funcţia de directivitate a antenei este:
cos(β l cos θ) − cos βl
g ( θ) = , (3.18)
sin θ
unde, practic, –90o ≤ θ ≤ 90o.
În figura 3.10 sunt reprezentate în coordonate polare, caracteristicile de
directivitate ale antenei nesimetrice, dintr-un plan vertical care cuprinde axa
antenei pentru diferite rapoarte l/λ. Din figurã se observã cã cu cât cre şte
lungimea antenei, fasciculul undelor radio se concentreazã din ce în ce mai
mult în planul orizontal, pânã la o anumitã valoare l/λ. Pentru valori mari ale
raportului apar lobi secundari, al cãror nivel cre şte pe mãsura creşterii
acestuia. Aceastã creştere are loc în aşa fel încât pentru l = λ lobii secundari
devin preponderenţi, iar radiaţia de-a lungul suprafeţei plane perfect
conductoare dispare.
Fig. 3.10 Caracteristicile de directivitate ale antenei nesimetrice
123
Din figurã, se observã cã în plan orizontal antena nesimetricã nu are
proprietãţi directive. Datoritã simetriei axiale, caracteristica spaţialã de
directivitate se poate obţine prin rotirea caracteristicii plane de directivitate în
jurul axei antenei. În plan orizontal caracteristica de directivitate este un cerc
reprezentat în coordonate polare.
Cunoscându-se dinamica variaţiei caracteristicii de directivitate în func ţie
de raportul l/λ, se poate alege, de la caz la caz, acea lungime a antenei, sau
acea lungime de undã, care sã corespundã cel mai bine condiţiilor optime de
propagare
recep ţionezea semnalele
undelor utile.
radio, direcţiei şi distanţei la care trebuie sã se
3.2.4. Impedanţa de intrare

Impedanţa de intrare a antenei nesimetrice, în general, este o mãrime
complexã. Partea realã a impedanţei de intrare se compune din rezisten ţa de
radiaţie, cea de pierderi şi cea reflectatã de obiectele din jurul antenei.
Partea reactivã se compune din reactanţa proprie şi cea reflectatã.
Rezistenţa de radiaţie pentru o distribuţie sinusoidalã a curentului de-a
lungul antenei este datã de:
π
2
[cos(βl cos θ) − cos βl ]2
R Σ = 60 ∫ dθ . (3.19)
0 sin θ
RΣ pentru antena nesimetricã2se poate afla şi cu relaţia aproximativã:

⎛h ⎞
R Σ = 1600⎜ ef ⎟ [Ω]. (3.20)
⎝ λ ⎠
Rezistenţa de pierderi se datoreazã în cea mai mare parte pierderilor în sol
şi în circuitele de intrare ale receptorului. Rezistenţa aceasta este însã de
numai câţiva ohmi. În cazul unor soluri favorabile, cu ajutorul unor prize de
pãmânt sau contragreutãţi bune se poate reduce valoarea acesteia cu
aproximativ un ohm.
Rezistenţa reflectatã, datoratã prezenţei altor antene sau a unor obiecte din
vecinãtatea antenei, poate fi determinatã numai prin mãsurare. În calcule, de
obicei, se neglijeazã.
Reactanţa proprie se determinã cu relaţia:
Xb = –ZVctgβl, (3.21)
numai dacã l < 0,35λ, deoarece pentru lungimi mai mari distribuţia
curentului de-a lungul antenei nu mai poate fi consideratã sinusoidalã.
ZV = Zc este impedanţa caracteristicã a antenei.
Reactanţa reflectatã se determinã numai prin mãsurare şi de cele mai
multe ori se neglijeazã.
De regulã, la o antenã datã, reactanţa de intrare nu este nulã la frecvenţa
de lucru a generatorului. Pentru a obţine o reactanţã de intrare nulã se
124
conecteazã în serie cu antena o reactanţã suplimentarã XS (fig. 3.11), care sã
anuleze reactanţa antenei, ceea ce înseamnã:
= 0XS + Xa (3.22)
Dacã Xa este capacitivã, XS va fi inductivã şi invers.
Fig. 3.11 Reactanţe suplimentare
În cazul staţiilor de emisie, unde frecvenţa de lucru este variabilã,

schemele de compensare ale reactanţelor sunt mai complexe, fiind formate
din mai multe bobine şi condensatoare variabile şi fixe.
3.2.5. Înãlţimea efectivã

Relaţia de calcul este:
λ βl
h ef = tg . (3.23)
2π 2
λ
Pentru l = rezultã hef = λ/2π.
4
125

Antene Lab PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Antene Lab PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bibliografie

1. Corneliu I.Toma, Alimpie Ignea, Tehnica modernă a telecomunicaţiilor.

5. A. Vătăşescu, s.a., Circuite integrate liniare. Manual de utilizare, Vol. 1, Ed.

Avantajul acestui receptor constă în simplitatea schemei şi în lipsa reglajelor.

Fig. 1.2 Radioreceptorul cu galenă

Fig. 1.3 Schema bloc a radioreceptorului superheterodină pentru semnale MA

Deoarece frecvenţele purtătoare cu care se lucrează pentru cele două tipuri de

Receptorul va mai conţine, pe lângă căile de RAA şi CAF specifice şi sistemul

Fig. 1.8 Schema bloc a unui radioreceptor MF stereofonic

În general pentru a asigura o diafonie corespunzătoare recepţiei stereofonice,

2. Schema bloc a radioreceptorului din laborator

Să se identifice pe stand elementele componentele schemei bloc.

rezultă condiţia de acoperire completă a gamei:

În continuare se vor analiza problemele specifice circuitelor de intrare la

Notând cu p factorul de cuplaj al tranzistorului la circuitul de intrare:

În condiţiile de adaptare a fiderului cu circuitul oscilant factorul de calitate scade la

Banda de trecere efectivă fiind

Acest circuit de intrare prezintă dezavantajul obţinerii unui factor de transfer

S-au realizat diode varicap de siliciu cu capacitate variabil ă de la valoarea minimă de

În figură se prezintă o schemă pentru realizarea monoreglajului prin această nouă

2.Circuitul integrat TDA 1574

Schema bloc a integratuluui TDA 1574

Aplicaţia circuitului integrat TDA 1574

1. Noţiuni teoretice. Reglajul automat al amplificării

Reglajul automat al amplificării (RAA) – serveşte la menţinerea constantă a nivelului

Amax , Amin - valoarea maximă, respectiv minimă a amplificării de tensiune ca urmare a

Controlul automat al frecvenţei

Controlul automat al frecvenţei (CAF) serveşte la obţinerea frecvenţei intermediare de

unde f in = frecvenţa intermediară nominală; f ir = frecvenţa intermediară reală.

Fig. 1. Caracteristica capacitate-tensiune de polarizare

şieste de dorit să fie cât mai mare.

iar coeficientul de reglaj are valoarea:

Figura 2. Un circuit CAF simplificat

3. Interfaţa tuning din radioreceptor

Interfaţa tuning a radioreceptorului se bazeaz ă pe circuitul integrat TDA1093B. Acesta

C15 100nF R15 pin10 +

Demodulatoarele sunt circuite care permit extragerea semnalului de audiofrecvenţă

1.2 Demodulatoare pentru semnale cu MA

Aproape în exclusivitate, în aparatele de radio cu tranzistoare, demodularea semnale-

Fig.1 Schema de principiu a unui demodulator pentru semnale MA

Fig.2 Schema electrica a unui demodulator pentru semnale MA

unde Ti este perioada semnalului de frecven ţă intermediară. În momentul aplicării

1.3 Demodulatoare pentru semnale cu MF

Rolul demodulatoarelor pentru semnalele cu MF este acela de a extrage componenta

Fig.3 Demodulator pentru semnale MF

Deoarece circuitele rezonante C1L1 şi C2L2 sunt cuplate

1.4 Reglajul automat al amplificării

Reglajul automat al amplificării RAA - serveşte la menţinerea constanta a nivelului

TDA 1046 este un amplificator-demodulator pentru semnale MA având frecvenţă

2.1 Performanţe notabile

• stabilizator de tensiune încorporat

2.2 Valori limita absoluta

2.3 Configuraţia terminalelor

1 Masa 9 3,3 stabilizat

2.4 Aplicaţii tipice

Schema demodulatorului din receptorul din laborator este prezentata în figura

Să se identifice elementele schemei bloc şi să se analizeze func ţionarea.

1. Schema bloc a sistemului de transmisie stereofonic cu dou ă canale

Radiodifuziunea monofonică (cu un singur canal de transmisie) este capabil ă să

Fig.1 Sistem stereofonic

În figura 1 se prezintă schema bloc simplificat ă a unui sistem de transmisie stereofonic

Fig.2 Spectru semnal multiplex cu

Fig. 4 Receptor stereofonic