REGIMUL COMUNIST ÎN ROMÂNIA

(POLITICA PROMOVATĂ DE ROMÂNIA ÎN PERIOADA POSTBELICĂ)

După lovitura de stat de la 23 august 1944, prin care guvernarea antonesciană a luat sfârşit,
teoretic România revenea la democraţie, însă în realitate începea procesul de preluare a
puterii de către comunişti. Ascensiunea comuniştilor la putere a fost sprijinită de armata
sovietică aflată în ţară şi influenţată de deciziile marilor puteri.

Convenţia de armistiţiu din 13 septembrie 1944 considera ţara noastră un stat înfrânt în
război, trebuia să plătească U.R.S.S.-ului despăgubiri de război, să suporte ocupaţia militară
sovietică şi să participe mai departe cu trupe pe frontul antihitlerist. Singura prevedere
favorabilă era anularea Dictatului de la Viena.

Conform Acordului de procentaj de la Moscova, din 9 octombrie 1944, România rămânea în

procent de 90% sub tutela sovietică.

Prin urmare au fost create premisele instaurării regimului comunist, România devenind unul
dintre statele – satelit ale Moscovei. Un prim pas a fost impunerea guvernului Petru Groza, la
6 martie 1945, iar de aici până la înlăturarea monarhiei la 30 decembrie 1947 a fost numai un
pas. Mijloacele folosite pentru acapararea pârghiilor puterii au fost ilegale, s-au făcut presiuni
şi înscenări, s-au comis abuzuri şi manipulări pentru eliminarea opoziţiei.

Regimul comunist din România a cunoscut două etape principale: stalinismul lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej, între anii 1948-1965, şi naţional-comunismul lui Nicolae Ceauşescu, între
anii 1965-1989.

În ianuarie 1948 a fost proclamată Republica Populară Română, în istoria ţării începând o
nouă etapă, cea a stalinismului politic. Statul român a fost inclus din punct de vedere politic
în blocul sovietic, fiind elaborată o nouă Constituţie (1948, 1952) după modelul lui Stalin.
Regimul stalinist din România s-a înscris în rândul regimurilor totalitare de extrema stângă
prin crearea partidului unic, comunist, eliminarea opoziţiei, înfiinţarea poliţiei politice,
Securitatea, introducerea cenzurii, realizarea naţionalizării industriei şi a colectivizării
agriculturii, planificarea economiei, după modelul vecinului de la răsărit.

În politica externă regimul stalinist a cunoscut o perioadă de totală subordonare faţă de

Moscova, între anii 1948-1960, perioadă în care statul român a aderat la C.A.E.R. şi la Pactul
de la Varşovia, ambele aflate sub tutela sovietică.

Un fapt istoric desfăşurat de România în cadrul Războiului Rece a fost şi aderarea la

Tratatulde la Varşovia, creat în 1955, ca răspuns la fondarea NATO. Ca membră a acestuia,
în 1956 România a sprijinit intervenţia sovietică din Ungaria pentru înfrângerea revoluţiei lui
Imre Nagy. Acest fapt a atras încrederea Moscovei, prin urmare în anul 1958 sunt retrase
trupele sovietice din ţară. Urmează o perioadă de relativă detaşare de politica U.R.S.S.-ului,
fiind reluate legăturile cu Iugoslavia şi Occidentul. În acelaşi timp statul român respinge
planul Valev în 1964, care ar fi transformat ţara noastră într-o simplă sursă de materii prime.
Prin „Declaraţia din aprilie 1964″ se alege calea unui comunism propriu, naţional, detaşat de
interesele sovietice.

1
Naţional-comunismul (1965-1989) este perioada regimului politic condus de Nicolae
Ceauşescu. Dacă primii ani au fost dominaţi de destindere şi de reluarea legăturilor cu
democraţiile occidentale, după 1971 este impus socialismul dinastic, fiind introdus regimul
personal al lui Ceauşescu şi cultul personalităţii. A fost elaborată Constituţia din 1965,
numele ţării fiind schimbat în Republica Socialistă România, iar în 1974 a fost introdusă
funcţia de preşedinte.

Regimul naţional-comunist seamănă cu cel stalinist din punct de vedere politic, dar şi
economic şi cultural, deoarece se menţine partidul unic, cel comunist, care se identifică cu
statul, iar mijloacele folosite precum propaganda, manipularea ideologică sunt aceleaşi. Alte
asemănări între acţiunile desfăşurate în politica internă sunt: elaborarea unor Constituţii de
inspiraţie sovietică, în timpul stalinismului au fost elaborate Constituţiile din 1948 şi 1952,
iar în timpul naţional-comunismului Constituţia din 1965. Toate păstrau regimul totalitar,
monopartidismul, Marea Adunare Naţională ca instituţie legislativă şi cenzura. Ambele
regimuri au luat măsuri represive împotriva „duşmanilor poporului”, folosind Securitatea şi
Miliţia în acest sens. În 1948 a fost înfiinţată Direcţia Generală a Securităţii Poporului, iar în
1949 Direcţia Generală a Miliţiei şi apoi Trupele de Securitate. Înfiinţate în timpul
stalinismului, ele au fost menţinute şi în timpul naţional-comunismului. Naţionalizarea
industriei, realizată forţat începând cu 1948, planificarea economiei (planuri cincinale),
industrializarea forţată, colectivizarea agriculturii în perioada 1949-1962, prin înfiinţarea
CAP şi GAS, toate realizate în perioada stalinismului, au fost menţinute şi în perioada
naţional-comunistă. O altă asemănare este sistemul represiunii, dar şi rezistenţa şi disidenţa
faţă de regimul comunist.

Reacţia României în faţa evenimentelor desfăşurate în perioada Războiului Rece a suferit

modificări în funcţie de contextul politic intern şi extern.

Politica externă a statului în perioada naţional-comunismului a fost dominată de detaşarea

faţă de Moscova. România a rămas membră a Pactului de la Varşovia, dar în 1968 a refuzat
să participe la invadarea Cehoslovaciei în timpul „Primăverii de la Praga”, ceea ce a
determinat creşterea prestigiului internaţional al lui Nicolae Ceauşescu. Prin urmare au loc
vizitele unor preşedinţi din Franţa, S.U.A. în România. În acelaşi timp statul român refuză
ruperea relaţiilor diplomatice cu Israelul în 1967, pe fondul războiului de 6 zile, nealiniindu-
se poziţiei Tratatului de la Varşovia. Un alt eveniment din perioada Războiului Rece la care
a participat România este Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa, de la Helsinki
din 1975, unde a avut un rol activ. Conferinţa promova ca principii: egalitatea statelor,
respectarea drepturilor statelor, nefolosirea forţei şi ameninţărilor în raporturile dintre state. O
concecinţă a acestui fapt este restructurarea relaţiilor comerciale cu alte state, fiind încheiate
o serie de acorduri economice cu Occidentul.

Revenirea însă la practicile staliniste, prin introducerea socialismului dinastic, a cultului

personalităţii, raţionalizarea alimentelor şi altele au constituit principalele cauze ale căderii
regimului naţional-comunist în decembrie 1989.

Din punctul meu de vedere practicile politice democratice în a doua jumătate a secolului al
XX-lea au fost inexistente până după 1989, iar revenirea la democraţie în perioada
postdecembristă s-a realizat cu dificultăţi. Legiferarea unui regim democratic prin Constituţia
din 1991 a însemnat şi revenirea la pluralismul politic, la organizarea de alegeri libere, deci,
revenirea la practicile politice democratice, chiar dacă au existat şi tensiuni politice.

2
 ROMANIA POSTBELICA – SUGESTII DE A REZOLVA ESEUL

Atenţie! Nu este eseul aşa cum trebuie trecut pe foaia de examen, sunt doar sugestii de
rezolvare. În eseul propriu-zis nu exprimaţi cerinţele aşa. Atenţie la ordinea cronologică /
logică a evenimentelor, la utilizarea conectorilor de cauzalitate şi concluzie şi la evidenţierea
relaţiei cauză-consecinţă.

Introducerea:

În introducere se poate preciza care era situaţia Europei la sfârşitul celei de-a doua
conflagraţii mondiale, divizarea ei în două blocuri şi situaţia ţării noastre în acest context,
menţionând poziţia României în cel de-Al Doilea Război Mondial şi statutul de ţară înfrântă.
De asemenea se pot defini totalitarismul şi comunismul.

Cuprinsul:

La cerinţa de a menţiona două acţiuni prin care a fost creat contextul pentru instaurarea
stalinismului în România se precizează contextul intern şi extern care a favorizat preluarea
puterii de către comunişti după 23 august 1944, cu directa implicare a trupelor sovietice
prezente pe teritoriul României, abdicarea forţată a regelui Mihai în 1947, proclamarea
republicii şi preluarea modelului sovietic de guvernare. Exemple în acest sens sunt: Acordul
de procentaj de la Moscova din octombrie 1944, numirea guvernului Petru Groza la 6 martie
1945, falsificarea alegerilor parlamentare din noiembrie 1946, eliminarea opoziţiei, a
partidelor politice şi în final îndepărtarea regelui la 30 decembrie 1947.

Menţionarea a două caracteristici ale politicii interne specifice perioadei stalinismului din
România este o cerinţă care se poate rezolva prin precizarea a cel puţin două trăsături ale
masurilor interne luate de regimul stalinist: precizaţi două măsuri politice interne, de exemplu
adoptarea Constituţiei din 1948 după modelul celei sovietice din 1936 prin care era eliminat
pluripartidismul, fiind permisă existenţa unui partid unic, Partidul Muncitoresc Român; o altă
măsură ar fi desfiinţarea proprietăţii private prin naţionalizare şi colectivizare forţată şi
planificarea economiei de către stat. Caracteristicile acestor măsuri sunt că ele au fost
adoptate după modelul sovietic a lui Stalin şi că au fost impuse de stat prin forţă.

Prezentarea unui fapt istoric care a dus la instaurarea regimului naţional-comunist este o
cerinţă care se poate rezolva prin prezentarea acţiunii din aprilie 1964, când este redactat
documentul „Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele
mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale” prin care s-a susţinut neamestecul
Moscovei în problemele regimului comunist din România, nesubordonarea Partidului
Muncitoresc Român / Partidului Comunist Român faţă de cel sovietic, egalitatea tuturor
partidelor comuniste între ele, alegerea căii unui comunism propriu, naţional. România
respinge în 1964 planul Valev. Se recomandă precizarea unor măsuri luate în perioada 1960 –
1965, precum destalinizarea vieţii culturale, promovarea culturii naţionale, detaşarea faţă de
Moscova după retragerea trupelor sovietice din România în 1958, reluarea contactelor cu
Occidentul, eliberarea deţinuţilor politici.

Cerinţa de a preciza o caracteristică a regimului naţional-comunist din România,

manifestată pe plan intern: se pot preciza ca şi caracteristici derusificarea, doctrina luptei
întregului popor, păstrarea monopolului de stat în viaţa politică şi economică etc.

3
Formularea unui punct de vedere referitor la atitudinea României în plan internaţional, în
perioada „Războiului rece”, presupune folosirea uneia din expresiile specifice, precum din
punctul meu de vedere, eu cred că, consider că etc. Punctul de vedere trebuie să fie
argumentat cu un fapt istoric relevant. Exemplificare: „Războiul rece” a reprezentat
confruntarea indirectă dintre Occidentul democratic, reprezentat de blocul politico-militar
N.A.T.O., în frunte cu S.U.A. şi Estul comunist, reprezentat de Tratatul de la Varşovia,
dominat de U.R.S.S., respectiv dintre cele două doctrine – Truman şi Jdanov. Din punctul
meu de vedere atitudinea României în plan internaţional, în perioada „Războiului rece”, ca
stat comunist care gravita în jurul Moscovei şi ca membră a Pactului de la Varşovia din 1955,
a cunoscut două etape: prima etapă a fost cea de subordonare totală sau aliniere la poziţia
Moscovei, iar după retragerea trupelor sovietice din ţara noastră în 1958 de detaşare faţă de
U.R.S.S. Prin urmare în prima etapă România a susţinut intervenţia sovietică din 1956
împotriva revoluţiei ungare condusă de Imre Nagy, în timp ce după 1960 ţara noastră se
detaşează de sovietici, refuzând să intervină militar alături de statele membre ale Pactului de
la Varşovia cu ocazia „Primăverii de la Praga” din 1968 şi reia relaţiile diplomatice cu
Occidentul, ca urmare România fiind un mediator între state în timpul conflictelor.

Încheierea (este doar un exemplu):

Timp de un secol România a alternat între democraţie, autoritarism şi totalitarism, lipsa unei
tradiţii democratice marcând viaţa politică românească şi stabilitatea ei. Vreme de aproape
cincizeci de ani statul român a luat calea comunismului, iar construcţia democraţiei
postdecembriste s-a realizat cu greu. Stalinismul şi mai apoi socialismul dinastic au lăsat
sechele în societatea noastră şi în timp ce unele state fost-comuniste au înţeles mai bine ce
înseamnă un stat de drept şi care este cursul normal al unei societăţi cu adevărat libere, faptul
că drepturile atrag şi responsabilităţi, că a avea un simţ civic nu e o ruşine, se pare că noi nu
reuşim să ne învăţăm lecţia despre democraţie. Să sperăm că istoria nu se va mai repeta.

4
 COMUNISM ŞI DISIDENŢĂ ANTICOMUNISTĂ ÎN ROMÂNIA

Secolul XX în istoria românilor a fost o perioadă de profunde schimbări. Cea mai

radicală şi cea mai neaşteptată a fost impunerea unui nou regim politic – comunismul.
Evenimentul care a deschis drumul comunismului în Europa deEst este cel de-al Doilea
Război Mondial. Soarta României, ca şi a întregii lumi, a fost hotărâtă de Coaliţia Naţiunilor
Unite care, prin acorduri secrete, şi-a împărţit sferele de influenţă. România intră astfel în
sfera de influenţă sovietică. Instalat cu ajutorul Armatei Roşii, care a intrat în România în
1944 şi s-a retras abia în 1958, comunismul românesc a continuat într-o formă autohtonă
până în 1989.
Căderea în totalitarism a societăţii româneşti s-a realizat între anii 1944-1947, această
perioadă are câteva momente importante prin care comuniştii preiau pas cu pas puterea:
- la 23 august 1944 în urma unei lovituri de palat mareşalul Ion Antonescu este arestat, din
ordinul regelui Mihai I, iar ţara a fost angrenată în războiul antihitlerist alăturide Uniunea
Sovietică (23 august 1944 - 9 mai 1945);
- la 6 martie 1945 trimisul rus Andrei Vîşinski impune regelui să accepte guvernul Petru
Groza, guvern în care comuniştii aveau posturile cheie;
- la 19 noiembrie 1946 alegerile parlamentare sunt falsificate în favoarea comuniştilor;
- iunie - noiembrie 1947 sunt eliminate din viaţa politică partidele istorice;
- 30 decembrie 1947 - Mihai I este forţat să abdice şi este proclamată Republica Populară
Română.

Comunismul românesc a cunoscut două etape importante: regimul stalinist al lui Gheorghe
Gheorghiu–Dej (1948-1965) şi regimul naţional – comunist al lui Nicolae Ceauşescu
(1965 -1989).
1. stalinist al lui Gheorghe Gheorghiu–Dej (1948-1965) În timpul lui Dej, România a fost
subordonată Uniunii Sovietice prin Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală
din 1948. În 1949 ţara a fost încadrată economic în CAER, iar din 1955 încadrată militar
în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Din această ultimă poziţie, România a secondat
URSS în 1956 în înăbuşirea revoluţiei anticomuniste din Ungaria.
Pe plan intern, comuniştii au introdus modelul stalinist în toate sectoarele vieţii economie
şi politice; s-a trecut la naţionalizarea mijloacelor de producţie (1948) şi la introducerea
planurilor economice cincinale. În agricultură s-a realizat colectivizarea (1949-1962)
proces derulat cu mari suferinţe umane şi pierderi materiale. În această perioadă,
forţele democratice din România sperau (neştiind despre „acordul de procentaj”
din octombrie1944) că democraţiile occidentale vor salva România de comunism şi
considerau că „sosirea americanilor” e doar o chestiune de timp. Pe aceste considerente s-a
organizat rezistenţa armată în munţi; opozanţii regimului au format detaşamente care au
sfârşit însă prin a fi capturate de trupele de Securitate. Pentru anihilarea rezistenţei din munţi
statul totalitar a supradimensionat aparatul represiv (peste 4 000 de ofiţeri şi 55 000 de soldaţi
au fost trecuţi cu artilerie şi tancuri în trupele de securitate în 1948, când s-a înfiinţat
Direcţia)
2. regimul naţional – comunist al lui Nicolae Ceauşescu (1965 -1989). Nicolae Ceauşescu
i-a urmat la conducere lui Dej (1965) într-o perioadă în care România optase deja pentru
distanţare de URSS; în 1964, Dej a respins planul Valev promovând principiul
neamestecului în treburile interne între ţările socialiste. Tot Gheorghiu Dej i-a eliberat pe
deţinuţii politici (1962-1964) care supravieţuiseră perioadei staliniste. În aceeaşi direcţie
între 1965 şi 1971 Ceauşescu promovează o politica de destindere şi liberalizare
internă. Pentru disidenţi a apărut astfel alternativa de a reforma sistemul din interior.
Totul se schimbă în iulie 1971 când, după o vizită în China, Ceauşescu pune capăt

5
 liberalismului şi declanşează minirevoluţia culturală. Această revoluţie nu are efectul
scontat, mulţi intelectuali străluciţi emigrând sau refuzând să ia parte la paradele oficiale.
Aceasta a determinat apariţia unei noi disidenţe româneşti: Paul Goma, Dina Cornea sau
Gheorghe Ursu au opus o rezistenţă individuală în anii ’70 şi’80. Inclusiv foşti membrii ai
conducerii PCR au protestat faţă de politica dictatorială a lui Nicolae Ceauşescu;
Constantin Pârvulescu şi-a exprimat nemulţumirea chiar la un congres al PCR (1979)şi a
fost marginalizat. În 1989 „Scrisoarea celorşase” membri marcanţi ai Partidului Comunist
Român (Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu,Grigore Răceanu,
Constantin Pârvulescu şi Silviu Brucan). Încrimina politica dictatorială a lui Nicolae
Ceauşescu reproşându-i că nu respectă Constituţia şi că România nu este un stat de drept
aşa cum afirmă: „o societate nu poatefuncţiona dacă autorităţile, începând cu cele de la
vârf manifestă lipsă de respect faţă de lege”. Scrisoarea a fostpublicată de posturile de
radio BBC şi Europa Liberă pe data de 11 martie 1989. Disidenţa anticomunistă a
contribuit la izolarea regimului ceauşist în relaţiile internaţionale, iar pe plan intern a
stimulat nemulţumirile populare care s-a manifestat într-o formă mai radicală în 1977
(greva minerilor din Valea Jiului) şi 1987 (demonstraţia muncitorilor braşoveni). Aceste
acţiuni au fost reprimate cu brutalitate de securitate.
Faţă de celelalte ţări comuniste, satelite Uniunii Sovietice, ţări în care dizidenţa a avut
un caracter organizat şi auprovocat căderea regimurilor locale, dizidenţa română s-a
manifestat timid şi relativ târziu pentru că organele represiveau acţionat cu mai mare eficienţă
în favoarea regimului naţional comunist al lui Nicolae Ceauşescu.
Regimul ceauşist, din ce în ce mai nepopular în anii ’80, se prăbuşeşte în 1989 odată
cu prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa de Est şi Uniunea Sovietică.