1

Petru Dumitriu (1924-2002)

A fost crescut în primii ani de o elvețiancă prin naștere, franțuzoaică după mamă. A început
Facultatea de Filosofie la Universitatea din București, ca student al lui Nae Ionescu. A plecat
după primul an, cu o bursă „Humboldt”, la Universitatea din München(1941-1944), pentru a
studia filozofia, dar a întrerupt în anul al III-lea din cauza războiului.

Exilul
În 1960 s-a produs marea ruptură în viața lui Petru Dumitriu: fuga în străinătate, cu ocazia unei
excursii in Ceholslovacia si Germania. Traverseaza linia de demarcatie din Berlin si ajunge in
RFG. Ii e alaturi sotia, ambii lasand in tara pe unicul lor copil, pe care il vor primi mai tarziu.
Rămâne la început în Germania, deoarece Franța i-a refuzat cetățenia, la sugestia Monicăi
Lovinescu făcută lui Mircea Eliade. Exilul românesc il evitã pt ca nu poate uita cã a fost un
“oficial” al regimului de la Bucuresti. P.D. scrie mult, publică aproape în fiecare an câte o nouă
carte. Lucrările îi apar la edituri de prestigiu, ba chiar pătrunde în colecția „Livre de poche” a
Editurii Gallimard. A publicat în franceză și cu pseudonimul Pierre Travel. După doi ani de
verificări, Franța îi acceptă cetățenia. Cu toate acestea, Petru Dumitriu rămâne în Germania, ca
cetățean german. In 1981, in Elvetia, trece la catolicism. Sfârșitul l-a găsit lucrând la un op
imens, o trilogie intitulată Non credo, oro - Nu cred, mă rog, adresată țării sale. Manuscrisele au
fost lăsate ultimei sale iubiri, profesoarea de filozofie Françoise Mohr de la Metz, în Franța,
deținătoarea drepturilor de autor.

Lucrări (selectiv)
Romane: Drum fără pulbere, 1951; Pasărea furtunii, 1957 (ecranizat în 1957 regia Dinu
Negreanu);Cronică de la câmpie, 1955;Cronică de familie, vol. I-III/ 1957, Ne întâlnim la
Judecata de apoi, 1961- in Franta, (1992- in Romania), Incognito, 1962 in Franta (1993 in
Romania)/Proprietatea și posesiunea, 1991 (Fragment din Colecția de biografii, autobiografii și
memorii contemporane).;Extremul Occident, traducere din franceză, 1996;Omul cu ochi suri,
traducere din franceză, 1996;Vârsta de Aur sau Dulceața vieții (Memoriile lui Totò Istrati) 1999
(Fragment din Colecția de biografii, autobiografii și memorii contemporane).;Opere, vol. I-III,
ediție de Ecaterina Țarălungă după un proiect al autorului, Ed. Fundației Naționale pentru Știință
și Artă & Ed. Univers Enciclopedic, 2004
Nuvele: Nopțile de iunie ; Teatru: Romanticii, 1957
Povestiri :Euridice, 8 proze, 1947, Bijuterii de familie, 1949
Eseuri. Publicistică: Despre viață și cărți, 1954; Aquarium, 1956;Zero sau punctul de plecare,
traducere din franceza, 1992
 2

Opera

Debutează la Revista Fundațiilor Regale în1943, cu proza Nocturnă în München.

În 1945, pe când avea numai 21 de ani, un juriu în care se afla si Tudor Vianu i-a conferit
Premiul de Debut pentru cea mai bună nuvelă în manuscris a anului. Prima carte care îi apare, în
1947, este o culegere de opt texte intitulată Euridice. 8 proze. Sunt niste texte scrise în maniera
lui Gide si Giraudoux. Florin Manolescu observa cã adevãratii eroi din aceste proze sunt “
iubirea, gelozia, orgoliul, vointa de putere, moartea si mai ales hazardul, zeitatea absoluta a
acestui univers literar pe cale de a se constitui”. Paginile rafinate, “decadente”, ale parafrazelor
mitologizante sunt repede parasite de autor, care se înroleaza în bãtãlia presei comuniste.
Petru Dumitru va scrie la revista Flacăra (din 1948), în paginile căreia duce, alături de alţii,
campanii de ideologizare a literaturii, acordă interviuri pline de angajamente de fidelitate faţă de
regimul comunist. Şi toate acestea chiar în perioada în care tatăl său se află în închisoare, ca
ofiţer al fostului regim. Petru Dumitriu isi va justifica textele reprobabile din punct de vedere
moral scrise in anii 50 deoarece , spune el, spera să-și ajute familia: tatăl său fiind arestat ca fost
ofițer, mama fără nici un venit, iar sora exclusă de la studii. Scrie Drum fără pulbere (1951),
roman al canalului Dunare-Marea Neagrã. Într-o convorbire cu George Pruteanu, pe care a
purtat-o în 1995, scriitorul spunea: „Îmi vine să-mi tai mâna cu care am scris Drum fără
pulbere”.
In 1953 e numit redactor-şef al revistei “Viaţa Românească”, iar în 1956 - director al Editurii de
Stat pentru Literatură şi Artă (ESPLA).
In 1954 apare vol. de articole Despre viatã si cãrti, iar în 1957 Noi si neobarbarii, care fac parte
din arsenalul combatant al ideologilor de serviciu ai regimului. Iatã ce scrie intr-un text din
ultimul volum mentionat:”Literatura burghezã nu mai adaugã nimic la cunoasterea de om a
omului, societãtii sau naturii”. Autorii burghezi citati de P.D. sunt Faulkner, Joyce, Malraux.
Inainte de a împlini 30 de ani, Petru Dumitriu câştigă mulţi bani şi se poartă ca un dandy
comunist. Intr-o evocare din 1994, Gheorghe Tomozei îl portretizează astfel:”.. (în) costume de
lânuri groase cu veste albe sau galbene, de mătase, cămăşi de zăpadă cu butoni "burghezo-
moşiereşti" şi papilloane gracile sau, după caz, bătrâneşti lavaliere sadoveniene contrastând cu
tenul său de efeb."
Tot in 1953 apare un nucleu din viitorul roman Cronica de familie: nuvela Bijuterii de familie.
Cronica de familie (1957)
În 1957 vede lumina tiparului Cronică de familie,în 3 volume, care cuprinde un veac de istorie,
200 de personaje, apariția și evoluția claselor sociale, formarea identității românești. Cronică de
familie, o carte balzaciană de circa 2000 de pagini, cu o formulă narativă absolut neobișnuită, are
o structură cu totul originală prin înlănțuirea de povestiri cvasiindependente, care creează un
 3

roman. Cartea a trecut imediat granițele, inclusiv în Europa de Vest, fiind tradusă în germană,
cehă, polonă, iar în 1959 în franceză, la Editions du Seuil. După publicarea romanului-frescă
Cronică de familie, în 1957, scriitorul ajunge pe culmile gloriei. Ia premii, este studiat în
manualele şcolare, călătoreşte în străinătate. Romanul îi cucereşte, prin strălucirea talentului
literar, pe toţi cunoscătorii de literatură, chiar şi pe cei dezgustaţi de compromisurile făcute până
la acea dată de autor.
Scopul romanului era de a elimina vechile imagini ale istoriei neamului din mintea cititorului.El
trebuia familiarizat cu Istoria, vazuta din unghiul de vedere al luptei de clasa, cu noua
perspectiva asupra Istoriei, in care clasele superpuse parazitau iar clasele exploatate deveneau
“motoarele Istoriei”. A patrunde in intimitatea inaltei societati bucurestene si a descrie pe larg
viciile, crimele, agonia ei, a vorbi despre perversitatea, despre esecul unei lumi autoiluzionate,
aceasta este miza acestui roman care vrea sa rescrie istoria romanilor.Portrete antologice:
liberalul Lãscãruş Lascari, conservatorul Bonifaciu Cozianu.
Marile personaje ale istoriei moderne a românilor isi dau intâlnire, cu istoriile lor avuabile si mai
ales inavuabile. Naratorul, care stie totul, pãtrunde in politicã, in economie, in filozofie, in artã,
in muzicã. Eroilor negativi le conferã si calitati dar pare cã ii si bârfeste.
N. Manolescu:”Aceastã prozã… energica, vivace, conflictualã se sprijinã, psihologic, pe 2
atitudini fundamentale: trufia aristocraticã si nevoia de dominatie”.
Scriitorul a vrut sã isi punã in contact publicul mai mult cu o istorie decât cu o literaturã.
Personajele sale ar trebui, pt el, sã rãmânã repere ale unei istorii, ale unei radiografii sociale, ale
unei cercetari-document. Vedem aici miza de a re-educa cititorul, mai degrabã decât pe aceea de
a-i oferi o creatie esteticã.
Proprietatea si posesiunea e un roman care ar fi trebuit sã aparã in Ro in 1960 ( partea I din
“Memoriile lui Erasmus Ionescu”). Erasmus si fratele sãu Cristian sunt surprinsi ca studenti in
Germania, la filozofie. Tatãl lor e fiu de tãrani, devenit “judecãtoras obscur’, dispretuit de sotia
lui, “ultima dintr-o familie cu mare vazã din judet”.Tatãl e deci rudimentar iar mama, bolnavã de
nervi, are fantezii perverse. Familia e ruinatã iar numerosii frati o iau razna.Romanul apare in
1991.
Ne întâlnim la Judecata de Apoi (1961, in Franta, 1992 in România)
Primul roman publicat in exil este istoria cãderii nomenclaturistului P.D. Aflãm care au fost
aliatii si dusmanii sãi. Proiectul “Biografiile contemporane” ar fi trebuit sã includã aceastã carte.
In roman este descris high-life-ul comunist, cu protagoniştii săi, cu prezenţa acestora în viaţa
publică, dar şi cu aranjamentele din culise, cu atmosfera de teroare difuză care domneşte în
România postbelică. In mod vizibil, scriitorul vrea să se răzbune pe această lume, făcând o satiră
caustică la adresa unor personaje reale sumar deghizate (Iosif Chişinevski, Leonte Răutu, Mihai
Beniuc, Paul Georgescu, Ema Beniuc şi chiar Gheorghe Gheorghiu-Dej). Nomenclatura
 4

comunistã e o lume de taraţi sexual. Personajele lui P.D. au nume comico-grotesti:Leonte

Malvolio, Herakles Niţelus, Arthur Zodie, Alfred Anania, Ciorap, Tinel Zambilovici.
Autorul priveşte insã înalta societate comunistă prea de aproape, astfel încât îşi însuşeşte,
involuntar, ceva din modul ei de gândire (consideră, de exemplu, că tragedia supremă pentru un
om o reprezintă pierderea unei funcţii, că participarea la o şedinţă de partid are mare importanţă
etc.). El încearcă să se distanţeze critic de limbajul oficial - alcătuind, printre altele, un inventar
al stereotipiilor lingvistice folosite în ritualul excluderii din partid -, dar o face de la egal la egal,
ca şi cum s-ar lupta corp la corp cu personajele detestate.

Incognito ( 1962)

Romancierul nu poate să-şi reprime dorinţa de-a se spovedi. Se introduce, deci, în roman ca
personaj-narator şi explică relaţiile complicate şi periculoase în care se afla, în România, cu
protipendada comunistă, deşi făcea parte din ea. Povesteşte că tocmai se pregătea pentru o
călătorie în Occident (din care intenţiona să nu se mai întoarcă în România), când a primit din
partea partidului sarcina de a face, în colaborare cu Securitatea, o anchetă discretă în legătură cu
viaţa unui bărbat încă tânăr, Sebastian Ionescu, cunoscut pentru nonconformismul lui.
Adevăratul subiect al romanului este tocmai biografia lui Sebastian Ionescu, chiar dacă înainte de
a trece la reconstituirea ei romancierul n-a putut să reziste tentaţiei de a vorbi despre propria lui
viaţă.

Sebastian Ionescu poate fi considerat, la rândul lui, cel puţin într-o anumită măsură, un alter-ego
al scriitorului. Provine, ca şi el, dintr-o familie care reprezintă lumea de altădată. Părinţii săi,
oameni formaţi înainte de război, nu pot înţelege stilul de viaţă comunist. Fraţii lui, însă, au
învăţat repede regulile jocului şi au ajuns să facă parte din nomenclatură. Sebastian însuşi, la
început, s-a lăsat convins de sloganurile comuniste şi a intrat în vârtejul agitaţiei politice din
perioada imediat postbelică de partea forţelor de stânga, pentru ca abia ulterior, ca trezit dintr-o
beţie, să-şi dea seama că joacă un rol care nu i se potriveşte. Prin refuzul de a mai face
compromisuri el prejudiciază poziţia politică a fraţilor săi, iar de părinţi, oricum, nu mai reuşeşte
să se apropie, întrucât ei, iremediabil răniţi, trăiesc izolaţi.

Romanul reia deci textele despre familia Ionescu, biografiile contemporane, temele din Ne
întâlnim la Judecata de apoi, intr-o carte densã, care are menirea sã il aseze pe romancier in
noua lume. E textul care trebuie sã scrie cealaltã istorie a anilor petrecuti in societatea
româneascã. E textul care trebuie sã rosteasca adevãrul despre rãzboiul antisovietic, lagãrele
sovietice, intoarcerea armelor impotriva nemtilor, reforma agrarã, instaurarea puterii comuniste
in România, canalul Dunare-Marea Neagrã.

Autorul isi propune sã reia, din unghiul de vedere al personajului sau Sebastian Ionescu, frate al
aparatcikului Erasmus Ionescu si al Valentinei Ionescu, sotie de inalt activist de partid, toate
temele pe care le tratase in anii sãi de glorie in România. Ca si Cronica de familie, Incognito e o
 5

micã enciclopedie, o incercare de sistematizare a istoriilor pe care le traverseazã un om implicat

in Istorie. Spre deosebire de personajele din Cronica .., fiinte ale cãderii, eroul din Incognito,
Sebastian Ionescu este un pozitiv, un rezistent, un om ce pune in valoare o vocatie eticã.

Insuficient motivate psihologic, fuga de acasã a lui Sebastian si alegerea frontului, ca voluntar,
par mai degrabã un artificiu menit a scrie “romanul rãzboiului”(frontul sovietic), “romanul
lagãrului” ( al prizonieratului).Mai mult decât altundeva, scriitorul polemizeazã aici cu literatura
tineretii sale combatante.

Sebastian Ionescu nu iese din stereotipiile literaturii care prezintã soldatul român “in ofensivã”,
re-educarea lui in lagãr, re-formarea lui pe frontul anti-german.El este un tanchist de elitã, un
trãgãtor de elitã, asista -dar nu foarte indignat- la violurile la care se dedau confratii sãi.
Motivatia psihologicã ii lipseste, e mai degrabã un automat ce indeplineste un rol. In lagãr intrã
sub influenta propagandistilor, sunt pagini notabile despre dialogurile prizonierilor cu cei veniti
la munca de lãmurire, ca si un portret al Anei Pauker. Instaurarea puterii e vãzutã de un erou,
Sebastian Ionescu, care luptã alãturi de vechii comunisti, de cei scoliti la Moscova, de fanaticii
cauzei.

Sensul cãrtii rãmâne viu in altã parte: in inchisoare, unde e trimis de comunisti, cãzut in
dizgratie, Sebastian Ionescu il descoperã pe Dumnezeu. El ar propune acum o nouã religie, una a
iubirii, o nouã intelegere a rostului intr-o lume in care Dumnezeu se aflã incognito. Prin
“rãdãcini adanci”, noteazã Sebastian Ionescu in jurnalul sãu, noua descoperire se va rãspandi
incet. Chiar naratorul-anchetator, rãmas in exil, devine unul dintre cei ce vor rãspandi ideile
fostului ofiter de Securitate, fostului puscarias, fostului detinut politic…

La aparitia romanului au contat mult aspectul documentar, traversarea mediilor diverse,

descrierea locurilor de torturã, portretele cãlãilor. Intre timp, pentru publicul românesc au apãrut
multe mãrturii directe ale victimelor deceniului 5, asa cã valoarea documentarã a scãzut. Pentru
cititorul occidental insã era extrem de surprinzãtoare descrierea din interior a sistemului politic
din România, de cãtre unul care fãcuse parte din sistem.

In 1962, Pierre- Henri Simon, un critic francez scria:” Incognito meritã sã fie asezat nu departe
de Dr. Jivago [de Boris Pasternak], pe raftul marilor romane inserate in actualitatea
fundamentalã a veacului nostru… Dl Petru Dumitriu are geniu epic”.

Ceea ce ne intereseazã azi pe noi e mai degrabã romanul convertirii unui personaj al “noii
societãti” de atunci. In deceniul 7 apar in Europa de Est mai multe romane ale “reintoarcerii cãtre
sacru”. Incognito se integreazã cãrtilor rãsãritene care incearcã sã rãspundã marilor intrebãri ale
omului, la care nu rãspunsese utopia comunistã.Niciunul dintre autori nu are vocatie misticã.
 6

Nici Petru Dumitriu, care revine abia dupã 10 ani cu vol. de eseuri Au Dieu inconnu, in 1979.

Scriitorul nu trãieste in cei 10 ani o experientã misticã , ci amintirea anilor de succes, de glorie la
construirea societãtii comuniste. Petru Dumitriu realizeazã, printre altele, “un rezumat al
Diabolicului” pe baza experientei sale personale. Prima axiomã a Diabolicului, spune el, in
sectiunea a 4- a a cãrtii sale, este cã Diavolul nu existã. A doua axiomã este cã Diavolul sunt
Ceilalti. “Trebuie sã inveti adevãrata umilintã”, spune convertitul. Sã fii demn chiar atunci când
esti sãrac sau firav sau urât sau prost, “numai fiindcã esti copilul lui Dumnezeu”. A 3- a axiomã
a Diabolicului: numai ceilalti sunt vinovati, iar vinovatul e identic cu pãcatul lui. A 4 -a axiomã
spune ca Rãul, fiind in oameni, este imposibil sã–l iubesti. “Infernul este Rãul acceptat”, scrie
Petru Dumitriu.

Petru Dumitriu: “Mi-au trebuit primii 25 de ani de viatã ca sã descopãr forta teribilã a pornirilor
egoiste si cã Rãul înseamnã suprematia mea asupra ta (…) Cunosc cu precizie comportamentul
diabolic de care m-am fãcut vinovat pânã aici: diabolic, adica crud, sadic, dezonorat, abject,
asocial, imoral, nedrept, insensibil, inuman, nelegiuit. Unica scuzã, foarte slabã si neînsemnatã,
pe care am avut-o, este cã nu am actionat aproape niciodatã în mod spontan, ci la provocãri grave
si violente sau sub presiuni care i-ar fi strivit pe altii…Nu înseamnã cã sunt mai putin vinovat”.

Petru Dumitriu:”Nu am fugit, am evadat: mi-am salvat sufletul si opera. Nu ma cãiesc: nu

mergea altfel. Am ispãsit prin 33 de ani de exil. Acum sunt eu, sunt întreg, sunt curat” .