Sunteți pe pagina 1din 4

“Fenomenul Pitesti” – Virgil Ierunca

Prezentare generala

”Fenomenul Pitești” a reprezentat un experiment de reeducare ce consta în distrugerea


psihică a individului. Această „operațiune” a început în 1949, la închisoarea de la Pitești,
aleasa strategic datorita locului izolat in care se afla. Securitatea a pus la cale un plan pentru
lichidarea rezistenței morale a deținuților politici. Experimentul a încetat în anul 1952 dupa ce
a fost incercata “exportarea” metodelor si inchisorile de la Canal, Gherla, Ocnele Mari si
Targu-Ocna.
Citez: “în Arhipelagul românesc a existat o insulă a ororii absolute, cum alta n-a
mai fost în întreaga geografie penitenciară comunistă : închisoarea de la Piteşti. Acolo
a început la 6 decembrie 1949 o experienţă de o sumbră originalitate denumită reeducare
şi tinzând la distrugerea psihică a individului.”
Acest plan presupunea reeducarea tuturor opozanților politici în spiritul comunist, prin
ștergerea vechii identități a fiecăruia și înlocuirea ei cu una nouă, tipic bolșevică. Deținutul nu
trebuia să se „vindece” după eliberare, urmând a-și însuși un comportament comunist. Planul
va fi posibil doar cu ajutorul torturii neîntrerupte și a sistemului torționar, când cel ce tortura
stătea în aceeași celulă cu victima, până la îndeplinirea obiectivului propus. Suferința continuă
făcea ca deținutul să își piardă personalitatea și demnitatea umană, ajungând la slăbiciune
interioară, fapt ce favoriza implementarea în psihicul deținutului a unei conştiinţe sociale tipic
comunistă. Astfel, tortura deţinuţilor era un mijloc, și nu un scop. Prin denunțare, datorită
torturii neîntrerupte, cei chinuiți ofereau și numele altor personae care erau apoi la randul lor
arestati. Victimele deveneau la randul lor calai, “categoria martorului innocent fiind pur si
simplu suprimata”
Citez: “De torturat, la acea epocă, se tortura în toate închisorile din România. Dar,
revenit de la anchetă, deţinutul fie se regăsea singur în celulă — având răgazul să-şi revină
în fire — fie era îngrijit, îmbărbătat de ceilalţi deţinuţi. Reeducarea constă, foarte simplu, în
a pune pe torţionar în aceeaşi celulă cu cel torturat şi a nu îngădui nici o pauză. Malraux
spunea undeva că nimeni nu poate rezista torturii neâncetate, dar nu ştia atunci că în
România avea să fie găsit secretul reuşitei depline : era suficient ca deţinuţii să fie puşi să se
tortureze unii pe alţii.”
În acea perioadă, șeful Securității era cunoscutul Nikolski, acesta fiind sprijinit de
colonelul Dulgheru și colonelul Sepeanu. La penitenciarul din Pitești, director era căpitanul
Dumitrescu Alexandru. Acesta va fi transferat la închisoarea de la Mărgineni imediat după ce
va lua sfârșit experimentul de la Pitești. Mâna dreaptă a căpitanului Dumitrescu era
locotenentul Marina, un comunist convins ce împărtășea idei anticreștine. Insa cel mai de
seama tortionar a fost Eugen Turcanu. Acesta a făcut parte din Frățiile de Cruce ale
legionarilor, în perioada anilor 1940-1941, urmând a părăsi Mișcarea Legionară după
rebeliunea din ianuarie 1941 și a se înscrie în Partidul Comunist Român. Mai târziu, Țurcanu
va deveni membru în Biroul Județean de Partid din Iași. Unul dintre foștii camarazi legionari
ai lui Țurcanu, din anturajul lui Alexandru Bogdanovici (șef legionar), îl va denunța pe acesta
în 1948 după o anchetă a Securității. Țurcanu va fi condamnat la 7 ani de închisoare
corecțională, urmând a fi trimis la Pitești, unde va ajunge torționar și va tortura sute de
prizonieri, răzbunându-se pe Bogdanovici sub pretextul că acesta „aranjase” denunțarea lui.
Studenții din penitenciarul Pitesti erau împărțiți în patru categorii: În prima categorie
intrau cei reținuți fără sentință judecătorească. În a doua categorie se aflau cei condamnați
pentru delicte minore. În cea de-a treia se găseau deținuții ce reprezentau „dușmanii mai mici
ai regimului”. În fine, în cea de-a patra categorie intrau opozanții convinși ai regimului, fie
din vreun partid sau pur și simplu regaliști ori anticomuniști. Această împărțire avea ca scop
bine definit izolarea „șefilor” pentru a împiedica o eventuală comunicare între deținuți și
astfel, a crea o stare de incertitudine în psihicul fiecărui deținut. Corespondența cu familiile
prizonierilor și rudele acestora vă fi suprimată.
Virgil Ierunca relateaza ca procesul reeducării de la Pitești avea patru faze:

1. „Demascarea externă” unde deținutul trebuia să-și arate credința și loialitatea


față de partid, ideologia comunistă și față de Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste
(O.D.C.C.). Deținutul trebuia să mărturisească orice informație care putea ajuta la anchetă și
să denunțe orice persoană care intrase în contact cu cel anchetat, din considerente politice sau
sociale. Declarațiile erau făcute întâi verbal, în plină tortură, urmând a fi verificate de cineva
din Comitetul de Reeducare, apoi notate în scris, semnate cu forța de către cel anchetat și
trimise la Interne.
2. „Demascarea internă” presupunea denunțarea oricărui coleg de celulă sau din
penitenciar, ce dăduse ajutor altui deținut, fie prin sprijin moral ori material, sau care făcuse
afirmații defăimătoare la adresa regimului comunist, penitenciarului ori la adresa lui Țurcanu
sau altor torționari. Această fază a procesului reeducării urmărea anihilarea morală a
deținutului și distrugerea personalității și caracterului acestuia.
3. ”Demascarea publică” făcea referire la faptul că deținutul trebuia să renunțe la
orice pasiuni și dorinţe, precum și la orice ideal propriu, începând cu familia, rudele, prietenii
și terminând cu credința în Dumnezeu.
4. În ultima fază, deținutul este silit să conducă procesul de reeducare al celui mai
bun prieten al său, devenind torționarul acestuia.

Citez: “De-a lungul tuturor acestor faze, confesiunile erau regulat întrerupte de
torturi. Orice ai fi spus, oricât de multe infamii ai fi inventat, Ţurcanu nu era niciodată
mulţumit. De tortură, nu puteai scăpa. Era doar posibil, acuzându-te de cele mai mari
mârşăvii, să scurtezi perioada schingiuirii.”
Tortura nu consta numai în forța fizică, ci era în primul rând o tortură psihică ce făcea
deținutul să cedeze și să asculte necondiționat de torționarii săi, măcar pentru o clipă de
liniște.
Citez: “Se produsese, de fapt, la Piteşti, o mutaţie a psihismului omenesc. Se născuse
un nou tip uman — dacă se mai putea numi astfel — care va deveni o enigmă şi o teroare
pentru deţinuţii din închisorile alese pentru extinderea experienţei. Deoarece „insula” Piteşti
era menită să devină „arhipelagul” Piteşti.”
La sfarsitul anului 1950 se pune in practica planul de raspandire ale “experimentului
Pitesti” si la alte inchisori comuniste din Romania. Studentii “reeducati” sunt trimisi la Canal,
la Gherla, la Targu Ocna si la Ocnele Mari. In ciuda incercarilor Securitatii de a tine ascunse
faptele petrecute la Pitesti apar zvonuri care avertizeaza asupra categoriei studentilor din
inchisori.
Odata insa cu extinderea fenomenului incepe sa se observe si esecul reeducarii. Primul
caz s-a produs la inchisoarea de tuberculosi Targu-Ocna, unde nu s-a putut regurge la tortura
neintrerupta din cauza starii de infirmitate a detinutilor. Nici la Ocnele Mari experienta nu a
putut fi duplicata deoarece izolarea nu era deplina, detinutii lucrand intr-un atelier de mobile
alaturi de detinuti de drept comun.
In inchisoarea de la Gherla accentul nu se mai pune pe demascare dat fiind ca déjà
dosarele Securitatii erau aproape complete. Asa cum relateaza Ierunca „Aici s-a bătut numai
de dragul de a se bate. S-a bătut fără scop. Muncitori şi studenţi, elevi, intelectuali sau
analfabeţi, au fost chinuiţi de-a valma, chiar când nu mai aveau nimic de spus, chiar când
spuseseră mai mult decât făcuseră”.
La Canal insa secretul nu a mai putut fi tinut, deoarece, odata cu moartea doctorului
Simionescu se constatata ca experienta Pitesti devenise vulnerabila. La Canal exista contact
cu exteriorul si se puteau filtra stiri catre lumea de afara; aici fenomenul a esuat cu adevarat.
După oprirea experimentului, se va organiza un așa-zis proces ce avea ca scop unic
găsirea vinovaților pentru aceste evenimente fară precedent în istoria României. Comuniștii
vor da vina pe legionari, prin persoana lui Horia Sima. Ei vor susține că acesta a dat ordin
unor legionari ce se aflau în penitenciarul de la Pitești, să recurgă la un regim de teroare față
de toți prizonierii, inclusiv față de camarazii lor gardiști. Cel mai bun exemplu era oferit prin
persoana fostului legionar Eugen Țurcanu, care va aborda un comportament brutal față de
prizonieri. Acest eveniment s-ar fi produs datorită lipsei de vigilență a administrației
închisorii, urmând ca Securitatea să demaște acest plan “legionar” și să treacă la măsuri dure.
Bineînţeles că aceste afirmații ale regimului comunist de la București erau niște aberații.
Măsurile de securitate de la penitenciar erau foarte drastice, astfel că un asemenea plan era
practic imposibil de realizat. Fiecare mișcare a deținuților era controlată cu strictețe.
Analizand si alte marturii Ierunca concide ca nici măcar în Gulagurile sovietice nu se
intalnesc asemenea metode. Singurul stat unde se pot observa procese similare de reeducare
va fi China Maoistă, unde există un experiment asemănător în închisorile de la Pekin. Acolo,
toți deținuții erau reeducați printr-un proces similar, urmând a deveni comuniști convinși. La
Pitești și Pekin, sistemul de reeducare avea aceleași planuri, și anume transformarea
deținuților în torționari și folosirea lor împotriva altor deținuți, până la atingerea scopului
propus: reeducarea în spiritul comunist. Fenomenul Pitești va depăși în oroare, și nu în durată,
reeducarea maoistă din închisorile de la Pekin.