Hand-out curs 7: evaluarea critică a argumentării

Valabilitatea argumentării: precizare terminologică

Termenul englezesc “sound” (adj.) desemnează:
- în logica formală: un argument valid cu premise adevărate (deci, concluzia nu are cum să fie falsă);
- în teoria argumentării şi gândire critică: un argument ce respectă criteriile de evaluare critică, şi a
cărui greutate în susţinerea tezei merită să fie luată în considerare (“un candidat serios”); Vrem ca
argumentele noastre şi ale interlocutorilor noştri să fie SOUND - în lipsa unui echivalent românesc, vom
traduce soundness prin valabilitate.
DECI: Sound argument = argument valabil, argument ce trebuie luat în serios în evaluarea susţinerii
punctului de vedere (argument ce trece de evaluarea preliminară, şi este un candidat serios pentru acceptarea
/ respingreea punctului de vedere);
Criteriile de evaluare a valabilităţii argumentelor
1. Consistenţa logică şi pragmatică (non-contradicţia internă)
Inconsistenţa logică: două propoziţii inconsistente logic nu pot fi adevărate în acelaşi timp (ex. p & ~p)
– enunţuri care se contrazic reciproc; premisele unui argument trebuie să fie consistente logic, deci nu
trebuie să se contrazică reciproc;
Inconsistenţa pragmatică: în acest caz contradicţia este între un enunţ şi presupoziţiile sale (Ex. vin să
te iau cu maşina – [act de vorbire: promisiune] dar eu nu ştiu să conduc – act de vorbire ratat, vezi
condiţiile de reuşită ale actului); sau între un enunţ şi presupoziţiile altui enunţ, ambele intrând în
structura aceluiaşi argument:
Foarte mulţi oameni şi-au făcut un titlu de glorie din faptul că nu se mai uită la televizor şi nu mai
urmăresc presa. Pentru că refuză manipularea şi mizeria atât de prezente în cele două medii. Foarte
furmos, foarte OK, până când...
Până când aceiaşi oameni apar şi spun că nici la televizor şi nici în presa nu au văzut tratat subiectul x,
tema Y şi tot aşa. Păi cum naiba să fi văzut, dacă voi nu vă uitaţi la televizor şi nu citiţi presa? Cum
puteţi să ştiţi dacă a apărut ceva, când nu frecventaţi mediile?
(sursa: Facebook: Patrick André de Hillerin, Noiembrie 22, la 11:09am)
2. Argumentele trebuie să fie acceptabile
Reamintim: argumentul este o propoziţie menită a susţine sau respinge un punct de vedere; argumentarea
este procesul prin care se produce susţinerea sau respingerea; acceptabilitatea este o proprietate a
argumentului (a premiselor – cf. logica informală), nu o proprietate a argumentării;
Pentru a testa acceptabilitatea, trebuie ca argumentarea complexă să fie redusă la argumentări simple, iar
verdictul general să aibă în vedere structura argumentării (argumentare multiplă vs. argumentare
coordonativă);
o Acceptabilitatea enunţurilor factuale este echivalentă cu adevărul lor;
o Acceptabilitatea enunţurilor non-factuale: locuri comune, judecăţi de valoare necontroversate;
Cazuri dificile: ierarhiile de valori, enunţurile evaluative exprimate ca enunţuri factuale (deci,
incontestabile), enunţuri controversate prin implicaţii ontologice (ex. Avortul e împotriva voinței lui
Dumnezeu), enunțuri bazate pe termeni complecși și valorizanți (popor, democrație, fericire);
Condiţia acceptabilităţii face legătura cu domeniul retoricii prin conceptul de audienţă. (Perelman);
 3. Validitatea raţionamentului: vezi cursul de logică;
Argumentarea, în forma sa complet explicitată, trebuie să se bazeze pe un raţionament valid (sau mai
multe raționamente valide, dacă avem o argumentare complexă);

4. Folosirea adecvată a schemelor argumentative – se verifică prin întrebări critice (discuția

despre scheme argumentative am avut-o deja, pentru a folosi și schemele argumentative la
identificarea elementelor implicite în argumentare)
OBS: Deficiențele unei argumentări cu privire la criteriile 1-4 nu trebuie absolutizate, argumentarea trebuie evaluată
pe ansamblu: de ex. dacă acceptabilitatea unui argument este chestionabilă, dar în același timp argumentul face parte
dintr-o argumentare multiplă, impactul pe ansamblu a inacceptabilității argumentului nu va fi, probabil, substanțial –
evaluarea trebuie realizată în context și cu simțul nuanței – răspunsul la întrebările critice s-ar putea să fie el însuși
delicat;
În același timp, unele argumente pot fi înșelătoare: pot avea aparența că sunt argumente valabile, dar de fapt, sunt
argumente slabe sau chiar sofistice; din acest motiv pot fi și greu de depistat; pentru a le depista, e necesară
reconstrucția argumentării conform modelului discuției (sumar analitic) și verificarea respectării regulilor de conduită
pentru participanții la discuția critică;

Codul de conduită pentru participanții la discuția critică - decalogul pragma-dialecticii:

I. Regula libertății de opinie (E. 1, P/A): nicio parte nu trebuie să facă inaccesibilă celeilalte părți
posibilitatea de a avansa puncte de vedere sau de a pune la îndoială puncte de vedere exprimate;
II. Regula obligației de a argumenta (E. 2, P/A): partea care avansează un punct de vedere nu poate refuza
să îl susțină dacă i se cere acest lucru;
III. Regula punctului de vedere (E. 3 (și 1?), A): atacul unei părți asupra unui punct de vedere nu poate să
vizeze un punct de vedere pe care cealaltă parte de fapt nu l-a avansat;
IV. Regula relevanței (E. 3 (și 2?), P/A ): nicio parte nu-și poate susține punctul de vedere prin non-
argumentare, sau prin argumentare irelevantă pentru acel punct de vedere;
V. Regula premiselor neexprimate (E. 3 (și 2?), P/A): O parte nu poate nega o premisă pe care ea a lăsat-o
implicită în argument, nici nu poate prezenta în mod fals un enunț drept premisă implicită în argumentul
oponentului;
VI. Regula punctelor de plecare (E. 3, P/A): Niciuna dintre părți nu poate prezenta în mod fals o premisă
ca fiind un punct de vedere acceptat, nici nu poate nega o premisă care reprezintă un punct de vedere
acceptat (asupra căreia s-a convenit în etapa deschiderii);
VII. Regula validității (E. 3 P/A): Raționamentul pe care se bazează argumentarea, dacă este prezentat ca
logic valid, nu poate conține erori logice;
VIII. Regula schemei argumentative (E. 3 P/A): Un punct de vedere nu poate fi considerat ca susținut în
mod concludent dacă susținerea nu are loc prin scheme argumentative adecvate și care sunt corect aplicate;
IX. Regula de încheiere (E. 4 P/A): După o susținere eșuată a unui punct de vedere, protagonistul nu mai
poate susține acel punct de vedere, iar după o susținere reușită a punctului de vedere, antagonistul nu-și mai
poate menține îndoielile cu privire la acel punct de vedere.
X. Regula uzului limbajului (E. 1 – 4 P/A): Părțile nu trebuie să folosească formulări insuficient de clare
sau care prin ambiguitate creează confuzie, și nu trebuie să dea în mod deliberat interpretări greșite sau
denaturante formulărilor celeleilalte părți;
Conceptul de manevrare strategică (cap. 9 din manual)
Punct de plecare - persoanele implicate în argumentare sunt în situația de a viza două obiective în posibilă
tensiune:
- a rezolva diferența de opinie prin meritul celui mai bun argument (standardul rezonabilității –
perspectiva dialecticii);
- a tranșa diferența de opinie în favoarea lor (standardul eficacității – acceptarea de către
audiență a punctului de vedere – perspectiva retoricii);
Patru situații posibile: argumentare rezonabilă dar neeficace (dar cum e posibil așa ceva)? argumentare
eficace dar nerezonabilă (sofistică, manipulare, populism); nici rezonabilă, nici neeficace (duma,
argumentarea deficitară sau slabă); argumentare și eficace, și rezonabilă (idealul?)
Cf. și definiția retoricii:
Retorica este arta de a-ți adapta ideile la oameni și oamenii la idei (Donald C. Bryant);
Ajustarea strategică a mutărilor argumentative pentru a rezolva diferența de opinie în favoarea celui ce
argumentează: strategic maneuvering (traducere: manevrare strategică, dar și ajustare strategică);

Manevrarea strategică presupune trei aspecte: selectarea din potențialul topic, adaptarea la cerințele
audienței, folosirea dispozitivelor de prezentare (eng. presentational devices – i.e. figuri retorice); ele pot fi
distinse doar analitic, dar în practică intervin în aceeași mutare argumentativă;
Ex. Protestele ar trebui să înceteze, fie și prin măsuri de forță: cât mai tolerăm haosul în țara aceasta?
- selectare din potențialului topic: apelul la ordine și argumentul că lucrurile au trecut peste o limită
admisibilă;
- adaptare la cerințele audienței: argumentul e relevant pentru un anumit tip de audiență (fie și prin
măsuri de forță – ierarhie de valori: ordinea e mai importantă decât manifestarea nemulțumirilor);
- dispozitive de prezentare: întrebarea retorică - impunerea argumentului ca fiind de la sine evident;
folosirea metonimică a substantivului “haos” pentru a descrie protestele (că nu sunt pașnice? că nu sunt
autorizate?, construcția unui “noi” ultragiat (cine tolerează? – vezi și adaptarea la cerințele audienței),
folosirea verbului “a tolera” (atitudine condescendentă?);
Pentru fiecare etapă a discuției critice, există un correspondent al obiectivelor dialectice în termeni retorici
(de manevrare strategică) – vezi figura 9.2, pag. 139;

Sofismele (eng. fallacy) ca deraiere a manevrării strategice

Manevrarea strategică nu este ceva illicit – este perfect rezonabil ca persoanele ce argumentează să vrea să
aibă câștig de cauză, atâta vreme cât respectă comandamentele dialectice (i.e. cele 10 reguli); dacă, de
dragul de a avea câștig de cauză cu orice preț, regulile sunt transgresate, argumentarea devine nerezonabilă;
dacă, în plus, transgresiunea este prezentată ca fiind compliantă cu regulile, atunci vorbim despre sofisme:
argumente înșelătoare, care au aparența de rezonabilitate dialectică, dar care de fapt încalcă regulile, fiind
menite doar a fi eficace (în raport cu o anumită audiență). De aici, caracterul înșelător (eng. treacherous) al
sofismelor (aparența că sunt corecte și posibilitatea de a induce în eroare) – pentru că persoanele care
argumentează nu vor să pară nerezonabile;
 Dificultăți analitice
- același tip de mutare argumentativă poate fi una valabilă sau sofistică: de exemplu, indicarea unei
inconsistențe pragmatice poate fi o obiecție pertinentă sau poate fi un ad hominem tu quoque; argumentul
autorității poate fi invocat în mod relevant argumentativ, sau poate fi un substitut non-argumentativ;
- există un continuum de la argumentul valabil (eng. sound) la cel sofistic (eng. fallacious); pentru claritate,
folosirea numelui latin desemnează contrapartea sofistică a unei mutări ce ar putea fi valabilă (ex. ad
verecundiam vs. argumentul autorității);
- acuzația de a fi comis un sofism este o acuzație foarte serioasă, deci trebuie susținută cu o analiză foarte
temeinică – sarcină deloc ușoară dacă avem în vedere și distanța mare dintre generalitatea regulii și
concretețea comportamentului comunicativ;

Sofismele ca încălcări ale regulilor discuției critice (cap. 7-8 din manual)

Etapa 1: confruntare
I. Violări ale regulii libertății de opinie de către protagonist sau antagonist
A. Prin introducerea de limite cu privire la ceea ce poate fi susținut sau pus sub semnul întrebării:
1. Declararea unui punct de vedere sacrosanct (R1, E1, P);
2. Declararea unui punct de vedere tabu (R1, E1, P);
B. Prin restrângerea libertății de acțiune a celeilalte părți:
B.1. Prin exercitarea unei presiuni asupra celeilalte părți:
3. Argumentul ad baculum (R1, E1, P/A): crearea unei presiuni asupra interlocutorului prin
ameninţarea sa cu diverse sancţiuni;
4. Argumentul ad misericordiam1 (R1, E1, P): crearea unei presiuni asupra celeilalte părţi (n.b.) prin
apel la sentimentele sale de compasiune; (Ex.: Alice in Wonderland: Your Majesty, I’m a poor man /
You’re not a poor man, you’re a poor speaker!)
B.2. Prin atac la persoana celeilalte părţi (diverse tipuri de ad hominem)
5. Argumentul ad hominem abuziv, sau ad personam (R1, E1, P/A): punerea sub semnul întrebării a
expertizei, inteligenţei sau bunei credinţe a celeilalte părţi;
6. Argumentul ad hominem indirect sau circumstanţial (R1, E1, P/A): punerea sub dubiu a
motivaţiilor celeilalte părţi (bias, părtinire, conflict de interese);
7. Argumentul ad hominem tu quoque (R1, E1, P/A): relevarea unei inconsistenţe între ideile
celeilalte părţi sau între idei şi fapte din trecut sau actuale;

Etapa 2 - deschidere
II. Violări ale regulii privitoare la obligaţia de a argumenta (burden of proof, onus probandi)
A. Prin transferarea obligaţiei de a argumenta celeilalte părţi:
A.1. Într-o diferenţă de opinie non-mixtă: în loc ca protagonistul să-şi susţină punctul de vedere, îi cere
antagonistului să-i demonstreze că se înşeală;
8. Argumentul ad ignorantiam1 (R2, E2, P): deplasarea obligației de a argumenta, solicitându-i
antagonistului să arate că punctul de vedere al protagonistului este greşit (P: Filosofia ar trebui să se
ocupe cu studiul literei L. A: Poftim? P: Demonstrează-mi că nu-i aşa!)
A.2. Într-o diferenţă de opinie mixtă, o parte nu încearcă să-şi susţină propriul punct de vedere, ci îi
cere celeilalte părţi să-şi susţină punctul ei de vedere
9. Argumentul ad ignorantiam2 (R2, E2, P, doar în DdO Mixtă): P: Eu cred că luna-i făcută din
mămăligă. A: Eu cred că nu! P: De ce crezi că nu?
B. Prin evitarea obligației de a argumenta:
B.1. Prin prezentarea punctului de vedere ca fiind de la sine evident:
10. Sofismul prezentării punctului de vedere ca fiind de la sine evident (R2, E2, P);
B.2. Prin oferirea unei garanţii personale pentru acceptabilitatea punctului de vedere, în loc de oferirea de
argumente:
11. Argumentul ad verecundiam1 (R2, E2, P): sustragerea de la responsabilitatea probei, oferind,în
compensaţie, garanţia autorităţii personale; (Ex. Uită-te la mine, te-aş minţi eu? Cum, nu mă crezi pe
mine? Crede-mă, am văzut cu ochii mei!);
 B.3. Prin imunizarea punctului de vedere împotriva criticii, de regulă prin folosirea unui limbaj
nefalsificabil (esenţialmente, prin natura proprie, în sine, etc.)
12. Sofismul neasumării responsabilității probei prin imunizarea punctului de vedere la critică; (R2,
E2, P);

Etapa 3 – argumentare
III. Violări ale regulii punctului de vedere:
A. Prin atribuirea unui punct de vedere fictiv celeilalte părţi:
A.1. (într-o discuţie non-mixtă) – prin avansarea în mod emfatic a punctul de vedere opus, cu scopul
de a-l respinge;
13. Sofismul omului de paie1 (R3, E3, P): a avansa în mod emfatic punctul de vedere opus, cu scopul
de a-l respinge;
A.2. Prin referirea la opiniile grupului din care oponentul face parte, în situația în care oponentul nu şi-a
exprimat angajamentul faţă de opiniile grupului, şi respingerea lui;
14. Sofismul omului de paie2 (R3, E3, P/A): atribuirea oponentului unui punct de vedere care este al
grupului din care face parte, şi respingerea lui;
A.3. Prin crearea unui oponent fictiv şi respingerea punctului său de vedere;
15. Sofismul omului de paie3 (R3, E3, P/A): postularea unui antagonist fictiv şi respingerea
acelui punct de vedere;

B. Prin distorsionarea punctului de vedere al celeilalte părţi:

B.1. Prin scoaterea afirmaţiilor din context:
16. Sofismul omului de paie4 (R3, E3, P/A): distorsionarea punctului de vedere prin scoaterea
afirmaţiilor din context
B.2. Prin suprasimplificare sau exagerare:
17. Sofismul omului de paie5 (R3, E3, P/A): distorsionarea punctului de vedere prin
suprasimplificare afirmaţiilor sau exagerarea consecinţelor;

IV. Violări ale regulii relevanței:

A. Argumentarea nu are nicio legătură cu punctul de vedere în discuție:
18. Ignoratio elenchi (R4, E3, P): avansarea unui argument care nu se referă la punctul de vedere aflat
în dezbatere;
B. Punctul de vedere este apărat prin mijloace non-argumentative:
19. Argumentul ad misericordiam2 (ca viciere a eticii comunicării) (R4, E3, P): atragerea
audienţei (n.b.) de partea protagonistului prin prezentarea de sine ca un om simplu, necunoscător, naiv;
(apel la pathos: milă);
20. Argumentul ad populum1 (R4, E3, P): apărarea unui punct de vedere prin apelul la emoţiile
audienţei pentru delegitimarea antagonistului (de obicei prin demonizare) (apel la pathos: ură,
indignare);
21. Argumentul ad verecundiam2 (ca viciere a eticii comunicării) (R4, E3, P): apărarea punctului de
vedere prin mijloace neargumentative, făcând paradă de propriile calităţi (argument al autorităţii
mascat – reversul unui ad hominem abuziv);

V. Violări ale regulii premiselor neexplicite

A. Prin adăugarea unei premise neexplicite faţă de care antagonistul nu este angajat;
22. Sofismul exagerării unei premise implicite (R5, E3, P/A);
B. Prin refuzul de a-ţi asuma o premisă ne-explicită, dar de care depinde argumentarea ta;
23. Sofismul respingerii unei premise implicite dintr-o entimemă (R5, E3, P);

VI. Violări ale regulii punctelor de plecare

A. Vicierea punctelor de plecare de către protagonist prin negarea, în mod fals, a unei propoziţii ca fiind un punct
de plecare acceptat:
24. Sofismul negării, în mod fals, a unui punct de plecare acceptat; (R6, E3, P);
B. Vicierea punctelor de plecare de către antagonist prin prezentarea, în mod fals, a unei propoziţii ca fiind un punct
de plecare acceptat:
25. Sofismul folosirii incorecte a presupoziţiilor în aserţiuni (R6, E3, A);
 26. Sofismul folosirii incorecte a presupoziţiilor în întrebări (întrebarea cu presupoziţie):
prezentarea în mod fals a unei idei ca un punct de plecare împărtăşit prin prezenţa unei idei
implicite ca presupoziţie a unei întrebări; (R6, E3, A);
27. Sofismul întrebării multiple (R6, E3, A): prezentarea în mod fals a unei idei ca un punct de plecare
împărtăşit prin prezenţa unei idei implicite ca răspuns la o întrebare multiplă; (R6, E3,A);
28. Petitio principii (raţionamentul circular) (R6, E3, P): prezentarea în mod fals a unei idei ca fiind un
punct de plecare împărtășit prin avansarea unui argument care nu face decât să redea în altă formulare
însăși chestiunea în dezbatere;

VII. Violări ale regulii validității:

A. Prin confuzia condiției suficiente cu cea necesară:
29. Afirmarea consecventului (R8, E3, P): confuzia dintre condiţiile necesare şi suficiente prin
tratarea condiției necesare drept condiţie suficientă;
30. Negarea antecedentului (R8, E3, P): confuzia dintre condiţiile necesare şi suficiente prin
tratarea condiției suficiente drept condiţie necesară;
B. Prin false dileme;
C. Prin confuzia proprietăților părților cu cele ale întregului:
31. Sofismul compoziţiei (R8, E3, P): confuzia dintre proprietăţile părţilor şi proprietăţile
întregului, prin transferul nelegitim al unei proprietăţi a părţii către întreg;
32. Sofismul diviziunii (R8, E3, P): confuzia dintre proprietăţile părţilor şi proprietăţile întregului, prin
transferul nelegitim al unei proprietăţi a întregului către parte;
D. Prin inconsistență logică sau pragmatică: (nu sunt propriu-zis sofisme);
Ex: Eu superstițios? Niciodată! Aduce ghinion!

VII. Violări ale regulii schemei argumentative

A. Folosirea unei scheme argumentative inadecvate:
33. Argumentum ad populum2: (variantă a lui ad verecundiam – sofismul populist) (R7, E3, P):
Considerarea unui punct de vedere adevărat pe motiv că toată lumea îl consideră adevărat;
34. Argumentum ad consequentiam: sofismul confuziei dintre fapte şi valori: folosirea unei
scheme argumentative cauzale neadecvate prin respingerea unui punct de vedere prin consecințe
morale indezirabile; (R7, E3, P):
B. Aplicarea incorectă a unei scheme argumentative:
35. Argumentum ad verecundiam3: folosirea neadecvată a unei scheme argumentative prin
prezentarea punctului de vedere ca fiind adevărat pentru că o autoritate clamează că este adevărat.
(falsă autoritate, autoritate irelevantă, domeniul de argumentare neadecvat pentru această strategie);
(R7, E3, P):
36. Secundum quid (generalizare pripită): - pentru o relaţie simptomatică: folosirea neadecvată a unei
scheme de argumentare inductivă, recurgând la generalizări bazate pe observaţii care nu sunt
reprezentative sau suficiente; (R7, E3, P):
37. Falsa analogie: folosirea inadecvată a unei scheme argumentative bazate pe analogie;
(R7, E3, P):
38. Post hoc ergo propter hoc: (R7, E3, P): folosirea incorectă a unei scheme de argumentare
cauzale, prin inferarea unei relaţii cauză-efect din simpla observaţie că două evenimente au loc
unul după altul;
39. Panta alunecoasă (R7, E3, P): folosirea unei scheme argumentative cauzale aplicată incorect,
constând în asumarea greşită a ideii că adoptarea unui punct de vedere va duce de la rău la mai rău;

Etapa 4 – încheiere
IX. Violări ale regulii de încheiere:
A. Vicierea rezultatului dezbaterii de către protagonist:
40. Sofismul refuzului de a retrage un punct de vedere avansat, dar care nu a fost apărat cu
succes (R9, E4, P)
41. Sofismul absolutizării apărării unui punct de vedere: concluzia că un punct de vedere e
adevărat pentru că a fost apărat cu succes (R9, E4, P)
B. Vicierea rezultatului dezbaterii de către antagonist:
42. Sofismul refuzului de a retrage criticile la adresa unui punct de vedere, deşi acesta a fost
 apărat cu succes (R9, E4, A);
43. Argumentul ad ignorantiam2 (R9, E4, A): absolutizarea eşecului susţinerii unui punct de
vedere prin concluzia pripită că un punct de vedere este adevărat doar pentru că opusul acestuia nu a
fost apărat în mod convingător;

Etapele 1-4
X. Violări ale regulii uzului termenilor:
A. Abuzul de neclaritate:
44. Sofismul neclarităţii (R10, E1-4, , P/A): prin abuzul de termeni impliciți, nedefiniți, nefamiliari,
vagi;
Ex. Biblioteca din Stockholm e mare – ce anume e „mare” – clădirea, numărul de cărți, dotările? Ce
înseamnă că e mare – câte etaje?
B. Abuzul de ambiguitate:
45. Ambiguitatea (R10, E1-4, , P/A): apelul la ambiguitate referențială, sintactică sau semantică;