UNIVERSITATEA ECOLOGICA DIN BUCURESTI

FACULTATEA DE DREPT
DREPTUL INFORMATIILOR SI SECURITATII PRIVATE

PROTECȚIA JURIDICĂ A DREPTURILOR OMULUI

APĂRAREA DREPTURILOR ECONOMICE ȘI SOCIALE ȘI

DREPTURILE SPECIFICE COPIILOR, FEMEILOR ȘI
PERSOANELOR CU HANDICAP

Profesor
Coordonator: Conf. Univ. Dr. Maria – Irina GRIGORE - RĂDULESCU
Student: Florin Dragoș DICU

AN UNIVERSITAR 2018 – 2019

 Apărarea drepturilor economice şi sociale
Dreptul la munca
Unul dintre drepturile esenţiale ale fiinţei umane este dreptul al muncă. În Declaraţia
universală a drepturilor omului, în art.32 pct.1 se proclamă faptul că orice persoană are dreptul la
muncă, la libera alegere a acesteia, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de exercitare, precum şi la
ocrotirea împotriva şomajului.
A fost elaborată Convenţia nr.111 a Organizaţiei internaţionale a Muncii privind
discriminarea în ocuparea forţei de muncă şi exercitarea profesiei, care a fost adoptată la 25 iunie
1958 şi a intrat în vigoare la 15 iunie 1960, fiind ratificată de România prin Decretul nr.284 din 6
iunie 1973.
Instrumentul juridic internaţional de mai sus inserează angajamentul statelor părţi de a
formula şi practica o politică naţională care să urmărească promovarea egalităţii ţn ocuparea forţei
de muncă şi exercitarea profesiei prin metode adaptate condiţiilor şi uzanţelor naţionale în scopul
eliminării oricăror discriminări.
Un alt document este Convenţia nr.122 privind politica de ocupare a forţei de muncă, adoptată
da Organizaţia Internaţională a Muncii la 9 iunie 1964, intrată în vigoare la 15 iulie 1966 şi
ratificată de România prin Decretul nr.284 din 6 iulie 1973.
În această Convenţie se arată că, pentru stimularea dezvoltării economice, ridicarea nivelului
de trai, satisfacerea necesităţilor de forţe de muncă, rezolvarea problemei şomajului şi a neocupării
forţei de muncă, orice stat membru ala Organizaţiei Internaţionale a Muncii va trebui să formuleze
şi să aplice ca un obiectiv esenţial o politică activă vizând promovarea ocupării depline a forţei de
muncă în scop productiv ţi în condiţii de liberă asociere.

Dreptul la condiţii de muncă juste şi prielnice

Strâns legate, dreptul de muncă, instrumentele juridice internaţionale recunosc dreptul pe care
îl are orice persoană de a se bucura de condiţii de muncă juste şi prielnice. Astfel, în art.7 al
Pactului cu privire la drepturile economice şi sociale se prevede dreptul fiecărei persoane la condiţii
de muncă juste şi prielnice care să-i asigure:
 O remunerare echitabilă;
 Securitatea şi igiena muncii;
 Posibilitatea egală pentru toţi de a fi promovaţi în munca lor, la o categorie
superioară adecvată, luându-se în considerare numai durata serviciilor îndeplinite şi aptitudinile;
  Asigurarea odihnei, a timpului liber, limitarea raţională a muncii şi concedii
periodice plătite, precum şi remunerarea zilelor de sărbătoare.

Dreptul la remunerare echitabilă

În Declaraţia universală a drepturilor omului se proclamă dreptul fiecărui om care munceşte la
o retribuire echitabilă şi satisfăcătoare care să-i asigure lui şi familiei un nivel de trai demn.
România a ratificat prin Decretul nr.284/1973 Convenţia nr.95 privind protecţia salariatului,
care a fost adoptată de Organizaţia Internaţională a Muncii la 29 iunie 1951 şi care a intrat în
vigoare la 23 mai 1953. Pe linia urmăririi reglementărilor privind exercitarea drepturilor economice
şi sociale, se poate menţiona şi Convenţia nr.81 privind inspecţia muncii în industrie şi comerţ, care
a fost adoptată de Organizaţia Internaţională a Muncii la 11 decembrie 1947 şi ratificată de
România prin Decretul nr.284/1973.
Dacă s-ar face o analiză atentă a legislaţiei existente până la Revoluţia din 1989, începând cu
Constituţia şi continuând cu toate celelalte reglementări din sfera economico-socială, putem afirma
că unele din aceste drepturi la prima vedere erau inserate, altele lipseau în mod expres, aşa cum ar fi
dreptul la grevă.
O caracteristică fundamentală a modului de legiferare este aceea că reglementările se înscriau
practic pe o singură direcţie, în special pe dreptul statului, reprezentat prin cei care angajau fiind
lipsiţi din anumite puncte de vedere de o serie de drepturi.
După 1989 au fost adoptate o serie de acte normative menite să ridice calitatea drepturilor
economico-sociale la standardele internaţionale.

Apărarea drepturilor copilului şi ale tineretului

Protecţia juridică a drepturilor copilului şi ale tineretului
Declaraţia universală a drepturilor omului menţionează la art.16 pct.5 următoarele: „Familia
constituie elementul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea
societăţii şi a statului”.
„Mama şi copilul au dreptul la ajutor şi ocrotire deosebită. Toţi copiii, fie că sunt născuţi în
cadrul unei căsătorii sau în afara acesteia, se bucură de aceeaşi protecţie socială”.
Organismul internaţional specializat care acţionează pentru protecţia copilului este Fondul
Naţiunilor Unite pentru Copii (U.N.I.C.E.F.), care are o dublă subordonare atât faţă de Adunarea
Generală a O.N.U., cât şi faţă de Consiliul Economic şi Social. Acest organism a fost constituit în
anul 1946.
 În ţara noastră ocrotirea copilului şi tineretului constituie una din principalele preocupări ale
statului, toată legislaţia internă conţine reglementări care au ca scop ocrotirea acestora.
În Constituţia României se prevede: „Copiii şi tinerii se bucură de protecţia legii pentru
asigurarea unor condiţii satisfăcătoare de viaţă şi de educaţie”. Se prevede că discriminarea sub
orice formă, exploatarea economică şi socială a copiilor şi a adolescenţilor sunt interzise.
Aceştia nu pot fi folosiţi la lucrări de natură a dăuna sănătăţii şi moralităţii lor sau a le pune în
primejdie viaţa ori dezvoltarea normală. Folosirea unui copil sau adolescent sub vârsta de 14 ani
într-o muncă salariată este interzisă. Legea asigură dreptul la învăţătură şi informaţie a tinerilor,
precum şi libera dezvoltare a asociaţiilor acestora.
Ocrotirea copiilor şi tinerilor este asigurată şi prin Normele dreptului penal care incriminează
pruncuciderea (art.177 Cod penal); lipsirea de libertate în mod ilegal (art.189 alin.2 Cod penal);
violul (art.197 alin. 1 lit.a Cod penal).
Ţinând seama de lipsa de discernământ la copii şi tineret, legea penală, prin dispoziţiile pe
care le conţine, ocroteşte aceste categorii de persoane şi în situaţia când comit infracţiuni. Astfel,
art.99 alin 1 şi 2 Cod penal prevede că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde
penal, iar între 14 şi 16 ani nu răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta sub
discernământ.
Potrivit art.100 Cod penal, faşă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură
educativă ori i se poate aplica o pedeapsă, în stabilirea sancţiunii ţinându-se seama de gradul de
pericol social al faptei, de starea fizică, şi de dezvoltarea intelectuală şi morală, de comportarea lui,
de condiţiile în care a fost arestat şi în care a trăit etc.
Această ocrotire este expres prevăzută şi prin normele dreptului procesual penal. Astfel, o
serie de articole din Codul de procedură penală conţin prevederi referitoare la minori, ca asistenţă
juridică obligatorie; persoane chemate la organul de urmărire penală; compunerea instanţei care
judecă pe infractorii minori; desfăşurarea procesului în faza de judecată; obligativitatea efectuării
anchetei sociale; ţinerea lor separată în timpul executării pedepsei.
Dreptul familiei cuprinde reglementări referitoare la ocrotirea copilului, astfel prin art.101
alin.2 Codul familiei se precizează că părinţii sunt datori să se îngrijească de sănătatea şi
dezvoltarea fizică a copilului, de educarea, învăţarea şi pregătirea lui profesională, potrivit cu
însuşirile pe care le are. Codul familiei prevede şi alte drepturi pe acre le au părinţii faţă de copiii
lor, cum ar fi: dreptul şi îndatorirea de administra bunurile copilului; dreptul şi îndatorirea de a-l
reprezenta pe copil sau de a încuviinţa actele sale etc.
 Codul familiei stabileşte şi o serie de sancţiuni pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti: decăderea din drepturile părinteşti şi uneori
încredinţarea copilului unei alte persoane, familii sau instituţii de ocrotire.
Codul civil conţine o serie de dispoziţii care au ca scop ocrotirea intereselor minorului. Astfel,
art.806-809 prevăd că minorul sub 16 ani nu poate dispune prin donaţii de bunurile sale; minorul de
16 ani poate dispune numai de jumătate din aceste bunuri; art.652 Cod civil reglementează dreptul
copiilor săi, de a fi asimilaţi copiilor legitimi; art.187 Cod civil menţionează că prescripţia nu curge
în contra minorilor (decât în cazurile determinate de lege).
Statul român a luat şi alte măsuri pe plan intern pentru ocrotirea copilului şi tineretului. La 8
septembrie 1971 a fost înfiinţat Comitetul Naţional Român pentru Fondul Naţiunilor Unite pentru
Copii, cu scopul de a dezvolta relaţiile de colaborare cu U.N.I.C.E.F. În scopul de a sprijini acest
comitet, s-a adoptat Hotărârea nr.149 din 1 martie 1991 privind subvenţionarea Comitetului
Naţional Român pentru U.N.I.C.E.F. de asemenea a fost adoptată la 22 ianuarie 1991, o hotărâre
privind constituirea Comitetului român pentru adopţii.

Protecţia specială a persoanelor handicapate

Codul familiei conţine o serie de dispoziţii care ocrotesc persoanele aflate în imposibilitatea
de a munci şi de a-şi asigura mijloacele de existenţă.
Astfel, art.86 alin.2 din Codul familiei prevede: „Are dreptul la întreţinere numai acela care
se află în nevoie, neavând putinţa unui câştig din muncă, din cauza incapacităţii de a munci”, iar
art.94 alin.1 prevede că întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele
celui care urmează a o plăti.
Codul muncii conţine dispoziţii privind obligaţia statului de a sprijini calificarea şi plasarea în
muncă, ţinând seama de criteriile şi priorităţile stabilite prin dispoziţiile legale precum şi dispoziţii
referitoare la posibilitatea pe care o au persoanele care au devenit invalide din cauza accidentelor de
muncă, de a se recalifica.
Codul penal conţine dispoziţii care au drept scop ocrotirea persoanelor înapoiate mintal prin
internarea acestora într-un institut de specialitate, până la însănătoşire. Internarea medicală, ca
măsură de siguranţă, restrânge sfera unor drepturi de care beneficiază această categorie de persoane
–înapoiaţii mintal. Luarea acestei măsuri urmăreşte realizarea interesului societăţii şi al persoanei în
cauză, respectiv însănătoşirea şi eliminarea pericolului pe care ea îl poate prezenta pentru societate.
În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă, care au fost
vătămate prin infracţiuni, Codul penal conţine o prevedere specială, conform căreia acţiunea penală
se pune în mişcare şi din oficiu.
 Codul de procedură penală conţine prevederi care întregesc dispoziţiile Codului penal
referitoare la ocrotirea unor categorii de persoane privind măsura de siguranţă a internării medicale;
luarea măsurilor de siguranţă; obligaţii în legătură cu internarea medicală; înlocuirea sau încetarea
internării medicale.
În Constituţie, titlul II, cap.II, pct.19 se prevede că: „Persoanele handicapate se bucură de o
protecţie specială. Statul asigură realizarea unei politici naţionale de prevenire, precum şi
tratament de readaptare şi de integrare socială a handicapaţilor, fără a aduce atingere drepturilor
şi îndatoririlor părinţilor şi ale tutorilor”.
De asemenea, s-a adoptat Decretul-Lege nr.138 din 11 mai 1990, privind îmbunătăţirea
condiţiilor pentru ocrotirea, educarea, şcolarizarea şi pregătirea profesională a copiilor şi tinerilor cu
deficienţe fizice sau intelectuale şi a minorilor handicapaţi.
Trebuie menţionat că, Guvernul României a adoptat, la 1 noiembrie 1990, Hotărârea nr.1161
privind atribuţiile, organizarea şi funcţionarea Secretariatului de Stat pentru Handicapaţi.

Apărarea drepturilor femeii

Constituţia prevede în titlul II, cap.I, pct.1: „Toţi cetăţenii beneficiază de drepturile garantate
de Constituţie şi au obligaţiile prevăzute de aceasta”.
Punctul 2 conţine o prevedere care scoate în relief egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul,
astfel: „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a justiţiei, fără privilegii şi fără nici un fel de
discriminare privind rasa, originea etnică, limba, religia, sexul, opinia şi apartenenţa politică,
averea sau originea socială”.
În capitolul II din titlul II sunt enumerate drepturile de care beneficiază „omul”, „persoana”,
cuvinte care fac referire atât la bărbat, cât şi la femeie, iar la pct. 24 se fac referiri la familie, arătând
că aceasta se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi
îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.
Apărarea drepturilor femeii se realizează şi prin normele de drept penal. Astfel, în art.1 din
Codul penal se prevede: „Legea penală apără împotriva infracţiunilor…persoana şi drepturile
acesteia…”. Există prevederi în legea care incriminează expres lezarea drepturilor femeii.
Normele procesual penale nu fac distincţii între bărbat şi femeie, folosind termenul de
„persoană”.
Codul muncii conţine o serie de prevederi care acordă o protecţie specială femeii (art.151):
„femeile încadrate în muncă se bucură de măsuri speciale de ocrotire a sănătăţii şi de condiţii
necesare îngrijirii şi educării copiilor”. Se mai prevede că femeile gravide nu pot fi folosite în
locuri de muncă vătămătoare, grele sau periculoase ori contraindicate medical şi alte dispoziţii
referitoare la concediul de maternitate sau de îngrijire a copilului.

BIBLIOGRAFIE

- Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată de către Adunarea Generală

a O.N.U. prin Rezoluţia nr.216A III din 10.12.1948
- „Consiliul Europei –Drepturile omului (documente)”, Editura Themis S.R.L.,
Bucureşti, 1994;
- ION SUCEAVĂ şi IONEL CLOŞCĂ –„Tratat de drepturile omului”, Editura
Europa Nova, Bucureşti, 1995;
- ION SUCEAVĂ, VIOREL MARCU, GHEORGHE CONSTANTIN- „Omul şi
drepturile sale”, Bucureşti,1991;
- Asociaţia română de Drept Umanitar şi Comitetul pentru drepturile omului din
Ministerul de Interne –„Drepturile omului (instrumente juridice internaţionale la care
România este parte)”, Bucureşti, 1992;