Cuprins

Introducere.......................................................................................................................................
Capitolul I
Administrația publică....................................................................................................................1
I.1. Teoria administrației și științele administrative.........................................................................1
I.2. Spațiul administrativ european..................................................................................................5
I.3. Caracteristicile, principiile și structurile administrației publice................................................9
I.4. Funcţia Publică și Funcţionarii Publici....................................................................................14

Capitolul II
Relațiile Publice - comunicarea și publicul................................................................................16
II.1. Relațiile Publice.....................................................................................................................16
II.2. Comunicarea socială..............................................................................................................18
II.2.1. Clasificări ale comunicării............................................................................................20
II.2.2. Taxonomii ale tipurilor de public..................................................................................22
II.3. Strategii și tehnici de comunicare..........................................................................................23

Capitolul III
Comunicarea cetățenilor cu instituțiile publice – Studiu de caz Primăria
Florești..........................................................................................................................................26
III.1. Comunicarea în instituțiile publice.......................................................................................26
III.2. Administrația publică locală.....................................................................................................
III.3.Prezentarea Primăriei Florești................................................................................................29
III.4. Serviciile publice din cadrul Primăriei Florești........................................................................
III.5. Opinia cetățenilor vizavi de Primăria Florești..........................................................................

Concluzii...........................................................................................................................................
Anexe.............................................................................................................................................31

Bibliografie...................................................................................................................................33
 Capitolul I – Administrația publică

I.1. Teoria administrației și științele administrative

În vederea realizării puterii politice a statului, indiferent de forma sa de organizare, a fost

imperioasă construirea de către puterea de stat a unui „aparat specializat” destinat să organizeze
executarea şi să aplice deciziile politice. Această nevoie justifică ideea potrivit căreia fenomenul
administrativ a fost generat de către naşterea statului.1
Abordarea metodică a teoriilor privind organizarea şi funcţionarea administraţei publice
presupune precizarea prealabilă a unor termeni. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DEX),
precizează că, înţelegem prin acest termen “fiecare dintre cuvintele sau grupurile de cuvinte care
au o accepţiune specifică unui anumit domeniu de activitate”. Este necesar ca mai întâi să
prezentăm succint terminologia specifică limbajului practicat de teoreticienii fenomenului
administrativ, chiar dacă aceasta nu este consecvent utilizată în studiile ce vor face obiectul
analizei noastre.
Într-o perspectivă generală putem afirma că, există două tipuri de concepte:2
 Unele sunt datate din punct de vedere istoric (de exemplu stat) și pot fi folosite într-un sens
restrâns relativ precis, sens care le-a fost stabilit de o anumită perioadă istorică, sau într-un
sens mai larg prin metoda retrospectivei analogice, situație în care conceptul devine mai
vag;
 Altele sunt complementare istoriei umanității spre exemplu: administrație, putere
executivă, instituție etc..
Termenul de administraţie publică provine din limba latină , “administer” traducându-se prin:
agent, slujitor sau, într-un alt sens, instrument. Verbul “administrare” înseamnă a da o mână de
ajutor, a conduce sau a dirija. Cuvântul “administer”, aproape sinonim cu “minister” -care
înseamnă : servitor, îngrijitor, ajutător - s-a format din rădăcina “ minus” - “minor”, care înseamnă

1
Codrin Dumitru Munteanu, Administraţia ca Putere Publică, în Transylvanian Review of Administrative Sciences,
20/2007, pp. 85-95
2
Ioan Alexandru, Administrație Publică Suport de curs, Școala Națională de Studii Politice și Administrative, 2003,
p. 8.

1
mai puţin şi din prefixul “ad”, care arată direcţia, “sensul” şi subliniază starea de inferioritate în
raport cu “magister”, ce se traduce prin cel care comandă , superiorul, şeful -cuvânt care s-a format
din “magis”, care înseamnă mai mult.3
Dintre multiplele sensuri ale termenului de administraţie, preocupările teoretice s-au axat în
principal pe clarificarea noţiunii de administraţie publică, luată ca formă de exercitare a puterii
executive în stat, mai ales datorită importanţei pe care o reprezintă cunoaşterea exactă a acestei
activităţi în intimitate; a modului în care trebuie să fie organizată realizarea ei în practică, moment
esenţial, de care depinde în mare măsură înfăptuirea rolului statului în organizarea şi conducerea
societăţii.4,5,6
În cee ce privește teoria administrației ca știință, în acest sens teoria administrației publice este
considerată știință datorită faptului că întrunește condițiile următoare:
 are un obiect propriu de cercetare, în speță, activitatea sistemului, a autorităților, a
instituțiilor și a serviciilor publice prin care se realizează funcția executivă a statului.
Obiectul actual al științei administrative se regasește în teoria administrației publice sub
forma studiului activității autorităților, instituțiilor și serviciilor publice, precum și a
relațiilor dintre acestea și cetățeni;
 folosește metode de cercetare știintifică proprii precum anchetele administrative,
documentarea administrativă, analiza și sinteza fenomenelor socio-economice etc.;
 elaborează tehnici de conducere socială specifice, precum adoptarea deciziilor politico-
administrative, elaborarea actelor juridice administrative, instituirea de norme obligatorii
pentru cetățenii dintr-o anumită unitate administrativ teritorială, aplicarea de sancțiuni;
 are capacitatea de a formula principii general valabile pentru organizarea și funcționarea
administrației, ca de exemplu principiul autonomiei locale, principiul subsidiarității, al
participării cetățenilor la autoguvernare;
 poate stabili reguli de organizare și funcționare pentru instituțiile și serviciile administrației
cum sunt adaptarea, cuantificarea, continuitatea și eficiența serviciilor administrației.

3
Ibidem.
4
Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ vol.I, Institutul de arte grafice ”E. Marvan”, Bucureşti, 1934.
5
Charles Debbasch, Fonction administrative et missions de l’administration, în lucrarea Science administrative,
Administration publique, Paris, Librairie Dalloz, 1975.
6
C. Lalumière, A la recherche d’une cadre théorétique pour l’étude de l’administration publique, în Buletin l’Institut
International d’Administration Publqiue - Revue d’administration publique, Janvier-Mars, 1975.

2
 ”Anii ’60 au fost marcați de o dezvoltare spectaculoasă a studiilor privind știința
administrativă, astfel termenul de ”știință administrativă” acoperea însă cercetări ce aveau obiecte
de studiu destul de variate. Astfel, s-au conturat trei concepții diferite:
 o concepție juridică, al cărei principal scop avea în vedere o mai bună cunoaștere a
structurilor și funcționării administrației publice;
 o concepție managerială, orientată spre găsirea și punerea în practică a celor mai eficace
tehnici de gestiune și care încearcă să depășească stereotipul public-privat;
 o concepție sociologică, care încearcă să progreseze în cunoașterea fenomenului
administrativ cu ajutorul conceptelor și al metodelor sociologiei.”7
Administrația publică este strâns legată de dreptul administrativ, care cuprinde regulile juridice
fundamentale aplicabile administrației, cea din urmă reprezentând sursa existenței dreptului
administrativ.8 Administrația apare ca o componentă a spațiului public, percepută ca fiind spațiul
de manifestare a intereselor generale și a mecanismelor specifice de asigurare a acestora.
Putem defini într-un mod propriu ceea ce înseamnă administraţia publică astfel: folosirea
teoriilor şi a proceselor manageriale, politice şi juridice în vederea realizării mandatelor guvernării
legislative, executive şi judecătoreşti, pentru a asigura reglementările şi serviciile pentru societate
în ansamblu, cât şi pentru segmentele acesteia.9
Înţelegând prin administraţie publică acea activitate care constă în principal în organizarea şi
asigurarea executării, dar şi în executarea nemijlocită a prevederilor Constituţiei, ale tuturor actelor
normative şi ale celorlalte acte juridice emise de autorităţile statului de drept, activitate realizată
în principal de către autorităţile administraţiei publice, desprindem pe de o parte poziţia
administraţiei publice în cadrul diferitelor activităţi ale autorităţilor statale sau ale colectivităţilor
locale, iar, pe de altă parte, descifrăm cele două elemente componente esenţiale şi indispensabile
ale administraţiei publice şi anume elementul structural-organic şi elementul funcţional.10
Pentru a preciza rolul administraţiei publice în condiţiile statului de drept este necesară o
analiză sistematică, mai cuprinzătoare, care - depăşind analiza structurală şi funcţională (ce se
referă la comportamentul intern al administraţiei) - urmăreşte studierea relaţiilor dintre elementele

7
Alina Profiroiu, Bazele administrației publice, Editura Economică, București, 2010, p. 139.
8
Emil Bălan, Dragoş Teodor Troanță Rebeleș, General Principles Of The Administrative Procedure. The Romanian
Perspective, în Transylvanian Review of Administrative Sciences, 20/2007, pp. 13-29.
9
Ioan Alexandru, op. cit., p. 10.
10
Alexandru Negoiţă, Drept administrativ, Editura Sylvi, Bucureşti, 1996, p. 3 şi Antonie Iorgovan, Tratat de drept
administrativ vol. I, Editura Biblioteca Juridică Nemira, Bucureşti, 1996, p. 3.

3
sistemului, precum şi dintre acestea şi întregul său şi celelalte elemente ale sistemului social. În
acest fel este posibil a se face distincţia între relaţiile interne ale sistemului (care sunt considerate
relativ stabile, fiind consacrate mai ales în norme juridice) şi relaţiile sistemului cu mediul social
înconjurător.11
Cunoaşterea și aprofundarea relaţiilor structurale interne ale administraţiei publice -instituţiile
administrative, autorităţile administrative, colectivităţile locale etc., regulile juridice sau
nejuridice, mijloacele materiale şi umane ale administraţiei publice - nu se pot realiza în bune
condiţii dacă nu stabilim mai întâi care sunt relaţiile, pe de o parte între administraţia publică
centrală sau locală ca subsisteme ale sistemului social global şi celelalte elemente ce formează
subsisteme distincte şi care, împreună, compun mediul sau cadrul social înconjurător al
administraţiei publice. Cunoaşterea acestor relaţii dintre administraţia publică şi celelalte elemente
ale sistemului social, mai ales a influenţelor reciproce între acestea, permite conturarea rolului
administraţiei publice, misiunilor sale; într-un cuvânt adecvat limbajului adoptat de teoria
sistemelor, conturarea funcţiilor administraţiei publice în cadrul societăţii.12
Democrațiile moderne înțeleg administrația publică în primul rând ca fiind un serviciu public
pentru cetățeni. O astfel de înțelegere a rolului de bază al administrației publice constituie
fundamentul de la care provin principiile sale (cum ar fi transparența, publicitatea,
responsabilitatea, controlul public al administrației), formele și metodele de activitate, cerințele
pentru performanța profesională și imparțială etc.
Atenția administrației publice constă în furnizarea de servicii publice, pe lângă serviciile
tradiționale (municipale, îngrijiri de sănătate, școală, servicii de transport etc.), acestea incluzând
și unele activități de administrare „clasice”, precum emiterea de licențe, permise, documente,
certificate, furnizarea de informații etc.. Aceste activități nu mai sunt privite în ziua de astăzi ca
fiind un domeniu apartenent exclusiv statului. Recenta noastră experiență arată că, multe dintre
sarcinile operaționale precum luarea deciziilor profesionale, executarea supravegherii, testarea etc.
pot fi descentralizate și transferate către autoguvernare sau către entități private.
O administrație publică și un sector public care funcționează bine, oferă condiții și pentru
prosperitatea întreprinderii private, prin crearea unei infrastructuri optime și raționale, prin
modernizarea rețelelor de transport, comunicații, a sistemelor de servicii informaționale pentru

11
Ioan Alexandru, op. cit., p. 11.
12
Ion Deleanu, Introducere în teoria reglării sistemului organelor statului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 85.

4
cetățeni și întreprinderi, prin furnizarea de asistență profesională autorităților teritoriale de auto-
guvernare, prin sprijin pentru investiții în interes public etc..
Administrația publică este cel mai important aspect al birocrațiilor din întreaga lume; fie că
este vorba de un stat democratic, socialist sau capitalist, întrucât toate aspectele vieții cetățenilor
sunt influențate și decise de către guvern. Administrația publică din statul juridic reprezintă media
principală prin care se realizează valorile stabilite la nivelul practicii politice. Aceasta trebuie să
fie susținută, omniprezentă, promptă și dinamică, deoarece reprezintă statul, în limbajul comun
putem preciza următoarele caracteristici: de a administra mijloace de a fi responsabilă, de a
organiza, de a desfășura activități publice și particulare, etc..13
„Rolul administrației publice este acela de a anticipa provocările societale și de a le aborda
într-un mod proactive, pentru a diminua șocurile resimțite de cătrevcetățeni și întreprinderi. Totuși,
administrația publică este ea însăși afectată de tendințe externe majore.”14

I.2. Spațiul administrativ european

Întregul proces de construcție și integrare europeană se bazează pe dorința comună de a crea

un spațiu public transnațional care să permită legitimitatea instituțiilor europene și crearea unei
identități europene comune, astfel încât spațiul public european să devină un spațiu liber pentru
manifestarea democratică a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. Acest spațiu
conține, de asemenea, structura administrativă europeană, în al cărui centru se află administrația
publică europeană, un cadru care a fost creat ca urmare a forțelor convergente și a fenomenului de
europenizare a administrației publice, legat de domeniul vast al cooperării juridice. Spațiul
administrativ european mai poate fi înțeles și ca fiind structura de manifestare a principiilor
comune, dintre care putem menționa: stabilirea standardelor privind organizarea administrației
publice, funcționarea optimă a acestora, precum și relațiile dintre administrație și cetățeni. 15
Printre principiile enunțate de Curtea Europeană de Justiție se numără: fiabilitatea și
predictibilitatea, deschiderea și transparența, responsabilitatea, eficiența și eficacitatea. Statul de

13
Ana-Maria Tincescu, General Points of the Public Administration in Romania, în Economic Sciences Series Ovidius
University Annals, Volume XVII (2)/2017, pp. 330-332.
14
Pollitt Christopher, Advanced Introduction to Public Management and Administration, Edward Elgar Publishing,
2016.
15
Emil Bălan, Dragoş Teodor Troanță Rebeleș, op. cit..

5
drept implică, de asemenea, obligația adoptării unei proceduri administrative imparțiale și corecte.
Este bine cunoscut faptul că, reglementările și principiile care guvernează structurile și
funcționarea administrației publice în statele membre ale UE reprezintă un domeniu în care
autoritățile sunt deținute de parlamentele naționale și de guverne. Prin documentele internaționale
au fost identificate și recunoscute valori comune, inclusiv cele care privesc împărțirea puterilor
între autoritățile europene, naționale, locale sau regionale, precum și aspecte procedurale, care
privesc relațiile dintre autorități și cetățeni.16
Elementele arhitecturii juridice a spațiului administrativ european se regăsesc în legislația
primară și secundară a UE: spațiile pentru cooperare în domeniul administrației, eliminarea
barierelor administrative, dreptul la o bună administrare, stabilitatea civilă funcționării, egalitatea
de tratament a cetățenilor în relația acestora cu administrația, dreptul la petiție, etc..
Tradițiile constituționale ale statelor membre constituie un element important în construirea
unui drept administrativ european. Din Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa17 se
pot deduce diverse principii care constituie principii generale ale acțiunii administrative în Europa.
În același timp, Constituția amintește de discrepanțele existente în statele membre între funcțiile
legislative și cele de punere în aplicare (sau de executare). Tratatul de instituire a unei Constituții
pentru Europa prevede câteva principii care sunt aplicabile pentru acțiuni administrative. În
majoritatea cazurilor, aceste principii sunt adresate instituțiilor Uniunii, în altele sunt direct
aplicabile în acțiunile statelor membre.18 Europenizarea spaţiului administrativ are loc cu
precădere prin intermediul cooperării administrative, decât prin intermediul legislaţiei comunitare.
Aici putem evidenţia legătura dintre evoluţia UE ca instituţie şi administraţia publică a acesteia.19
„Filosofia funcţionării administraţiei europene reprezintă liantul dintre structurile
administrative proprii ale instituţiilor comunitare și cele ale statelor membre ale Uniunii Europene,
dincolo de conservarea specificităţilor acestora din urmă, unanim respectate, având drept
fundament ideea de eficacitate şi eficienţă administrativă în aplicarea dreptului european, concepte

16
Ibidem.
17
Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa a fost adoptat de Consiliul European la 18 iunie 2004 și a fost
semnat la Roma mai târziu în acel an. Tratatul a fost apoi respins de Franța (29 mai 2005) și Olanda (1 iunie 2005) în
referendumurile lor naționale. În urma respingerii Tratatului Constituțional, statele membre au început să lucreze la
Tratatul de la Lisabona. Draft treaty establishing a constitution for Europe (not ratified), European Parliament în
www.europarl.europa.eu/, accesat la data de 02.12.2019.
18
Gina Livioara Chiric, Principii ale Administraţiei desprinse din Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa,
Jurnalul European Integration - Realities and Perspectives (EIRP) Proceedings, Vol 1, Galați, 2006, p. 195.
19
Valeriu Moşneaga et. all., Spaţiul Administrativ European: Esenţa și Formele de Manifestare, Revista Moldoscopie,
3(38)/2007, pp. 12-30.

6
materializate prin urmărirea şi realizarea comandamentelor europene, folosindu-se un minim de
resurse şi obţinându-se un maximum de rezultate, sporind astfel, randamentul administraţiei
publice, pe măsura diminuării costurilor implicate. ”20
Una dintre etapele de dezvoltare a administrațiilor de integrare și a condițiilor spațiului
administrativ european modern, este strâns legată de evoluția principiului „subsidiarității”21.
Subsidiaritatea a apărut demult în dezbaterea privind distribuirea verticală a puterilor legislative
între nivelurile europene și cele naționale însă în realitate, impactul practic al subsidiarității a fost
mai puternic din punct de vedere politic decât din punct de vedere juridic.22
Mai mult, convergența administrativă europeană a statelor membre este un factor esențial
pentru atingerea obiectivelor și criteriilor UE precum buna guvernare, cooperarea administrativă,
capacitatea administrativă îmbunătățită, principiile subsidiarității și proporționalității23 sunt
promovate prin documentele europene privind administrarea și prin decizii ale Curții Europene de
Justiție. Spațiul administrativ european este, de fapt, un concept inovator, deoarece atât domeniul
suveran tradițional cât și administrația publică, interesează acum toate statele membre ale UE,
pentru buna funcționare a UE ca și intreg. Spațiul administrativ european este o ilustrare metaforică
a unui set de principii și criterii, standarde și bune practici pentru administrația orientată către
cetățeni.24
Există patru principii ale spațiului administrativ european, după cum urmează:25
 Statul de drept, ca securitate juridică și predictibilitate a acțiunilor și deciziilor
administrative, care se referă la principiul legalității, în opoziție cu arbitraritatea în luarea
deciziilor publice și la necesitate pentru respectarea așteptărilor legitime ale indivizilor;

20
Cezar Corneliu Manda, Elemente de Ştiinţa Administraţiei, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012.
21
„Principiul subsidiarităţii are ca scop stabilirea nivelului de intervenţie cel mai potrivit în domeniile competenţelor
partajate între UE şi țările UE. Poate fi vorba despre o acţiune la nivel european, naţional sau local. În toate cazurile,
UE poate interveni doar dacă este în măsură să acţioneze în mod mai eficace decât țările UE la nivelul național sau
local respectiv al acestora”, Publications Office of the EU în http://publications.europa.eu/resource/cellar/17de60ac-
002e-4af3-8ef6-0361decab2d7.0014.02/DOC_3, accesat la data de 10.12.2019.
22
Herwig C.H. Hofmann, Mapping the European Administrative Space în Journal West European Politics, Volum
31(4)/2008, pp. 662-676.
23
În temeiul principiului proporţionalităţii, mijloacele la care recurge UE pentru a realiza obiectivele stabilite prin
tratate nu pot depăşi strictul necesar, Publications Office of the EU, op.cit..
24
Alexandra Ema Cioclea, Principles of the European Administrative Space and their Impact on Performance in
Public Organizations în Centre for European Studies Working Papers Series, Volum IV (3)/2012, pp. 288-296.
25
Francisco Cardona, Integrating National Administrations into the European Administrative Space, SIGMA
Conference on Public Administration Reform and European Integration, Montenegro, 26-27 March 2009.

7
  Desfășurarea și transparența, care vizează asigurarea unei verificări solide a proceselor și
rezultatelor administrative și a coerenței acestora cu regulile prestabilite;
 Răspunderea administrației publice față de alte autorități administrative, legislative sau
judiciare, menite să asigure respectarea statului de drept;
 Eficiența utilizării resurselor publice și eficiență în îndeplinirea obiectivelor politicii
stabilite în cadrul legislație și în aplicarea acesteia.
În pofida faptului că spațiul administrativ european există de foarte mult timp, emanciparea
reală a Comisiei de la guvernele naționale a plasat dezvoltarea unui astfel de spațiu pe o traiectorie
radical diferită. Acest nou spațiu pare să completeze o ordine practic interguvernamentală cu
elemente extrem de vizibile ale unei administrații ale Uniunii care se întinde pe nivelurile de
guvernare, eludând parțial ministerele naționale. Trebuie înțeles că, amploarea activității
administrative în spațiul administrativ european poate fi pe deplin apreciată doar dacă punctul de
vedere tradițional extern este completat cu unul intern. Acest lucru conduce la o viziune a spațiului
administrativ european nu ca fiind două structuri teritoriale suprapuse ci mai degrabă, se poate
vedea că acest spațiu s-a dezvoltat de-a lungul timpului astfel: pe de o parte ca și o de-teritorializare
a exercitării puterii iar pe de altă parte ca și creator al unei rețele de administrare integrată. Apariția
administrației integrate are un impact notabil asupra criteriilor de responsabilitate.26
În perspectiva interguvernamentală, rolul executivului UE este acela de agent care
operează pe baza orientărilor statelor membre. Instituțiile europene nu au autonomie sau putere,
deoarece guvernele naționale sunt cele care decid asupra viitorului UE și care sunt tutorii
legitimității democratice și a răspunderii.27 Această perspectivă favorizează foruri de
responsabilitate puternice la nivel național și se concentrează pe sporirea legitimității democratice
a Uniunii prin intermediul statelor membre și a parlamentelor naționale.28

26
Nikolaos Lymouris, Understanding the European Administrative Space în South-Eastern European Administrative
Studies, Nr. 3/2011, Editura Economică, p. 89.
27
A. Moravcsik, Is there a “Democratic Deficit” in World Politics? A Framework for Analysis, Government and
Opposition, 39/2004, pp. 336–363.
28
Anchrit Wille,The Palgrave Handbook of the European Administrative System, Edited by Michael W. Bauer, Jarle
Trondal, Palgrave Macmillan, 2014, p. 470.

8
I.3. Caracteristicile, principiile și structurile administrației publice

Autorul Antonie Iorgovan, definește administrația publică pornind de la premisa că aceasta

este specia fenomenului administrativ care cuprinde faptele administrative ce au ca și finalitate
realizarea valorilor politice.29 Sintetizând doctrina franceză, autorul caracterizează fenomenul
administrativ prezentând următoarele trăsături30:
 reprezintă un fenomen social;
 presupune organizarea mijloacelor pentru atingerea obiectivelor;
 obiectivele se stabilesc de către o autoritate superioară;
 se extinde până la activitatea de înfăptuire materială a obiectivelor trasate.
Administraţia publică este construită sub forma unor servicii şi grupe de servicii ce se
derulează atât orizontal cât și vertical: ex. la nivel ministerial – departamental – de direcţii – de
servicii –de birouri și orizontal sub forma relaţiilor de comunicare, cooperare şi coordonare între
organisme.31 Aceasta se subordonează legii şi exercită două tipuri de sarcini, de execuţie şi de
elaborare, conform schemei privind sarcinile administrației de mai jos:

Fig. nr. 1: Sarcinile Administrației32

Sursa: Magdalena Platis, Teoria Administraţiei publice, Editura Credis, București, 2005, p. 7.

Principiile de bază ale unei administrații publice moderne sunt:

 principiul legalității - activitatea administrației publice se desfășoară în condițiile legii și
în conformitate cu legea, vizându-se executarea efectivă a acesteia;

29
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ediţia a III-a restructurată, revăzută şi adăugită, vol.I, Editura
Allbeck, Bucureşti, 2001, p.6.
30
Ibidem.
31
Magdalena Platis, Teoria Administraţiei publice, Editura Credis, București, 2005, p. 8.
32
Ibidem, p. 7.

9
  principiul egalității – „beneficiarii activității autorităților și instituțiilor administrației
publice au dreptul de a fi tratați în mod egal, într-o manieră nediscriminatorie, corelativ cu
obligația autorităților și instituțiilor administrației publice de a trata în mod egal pe toți
beneficiarii, fără discriminare pe criteriile prevăzute de lege.”33
 principiul oportunității - acesta subliniază prerogativa conferită administrației publice, o
prerogativă conform căreia aceasta este îndreptățită și are obligația să evalueze la emiterea
unui document administrativ conformitatea dintre norma de drept și fapte, aprecierea
administrării publice efectuându-se printr-un singur criteriu: interesele comunității pe care
o reprezintă.34
 principiul administrării solide – autoritățile publice, instituțiile publice și alte unități
prevăzute de lege sunt obligate să lucreze în interes general, prezentând un grad ridicat de
profesionalism în ceea ce privește eficiența, eficacitatea și economia utilizării resurselor.
Cetățenii trebuie să aibă acces la o administrație transparentă și flexibilă, deoarece
administrația publică gestionează interesele acestora;
 principiul proporționalității – constatând dreptul guvernului de a-și impune propria
manifestare de voință pentru interesul general, principiul proporționalității se impune ca o
necesitate și obligă imperativ la menținerea unui echilibru;
 principiul subsidiarității – a cest principiul urmărește să apropie cetățenii de procesul
decizional, ridicând problema distribuției și a transferului de competențe către comunitățile
locale pe calea descentralizării35;
 principiul permanenţei şi continuităţii – “activitatea de organizare a executării şi implicit
de executare a legii prin acţiuni cu caracter de dispoziţie sau acţiuni cu caracter de prestaţie
trebuie să se deruleze în mod continuu”36;
 principiul eligibilității în administrația publică - potrivit acestui principiu, marea majoritate
a autorităților administrației publice este aleasă de cetățeni;

33
Art. 7, OG/nr. 57 din 3 iulie 2019 privind Codul administrativ, Monitorul Oficial nr. 555 din 5 iulie 2019.
34
Iulian Nedelcu, A. L. Nicu, Drept administrativ, Editura Themis, Craiova, 2002, p. 43.
35
Conform Legii cadru a descentralizării (Legea nr. 95/2006), principiul subsidiarităţii constă în exercitarea
competenţelor de către autoritatea administraţiei publice.
36
Octavia Cilibiu, Principiile Fundamentale ale Administraţiei Publice, Analele Universităţii Constantin Brâncuşi
Seria Ştiinţe Juridice, Nr. 2/2015, Târgu Jiu, pp. 67-76.

10
  principiul consultării cetățenilor în soluționarea problemelor de interes public - consultarea
cetățenilor în soluționarea problemelor de interes public se face prin referendum sau prin
alte forme de participare directă a cetățenilor la situațiile de interes general, referendumul
fiind instrumentul cel mai utilizat pentru democrația directă, reprezentând „în mod clar cel
mai eficient și mai clar mod de consultare a voinței populare”37;
 principiul transparenței în procesul decizional al administrației publice - pentru a se asigura
transparența luării deciziilor în cadrul autorităților administrației publice centrale și locale
(alese sau numite), precum și a altor instituții publice care utilizează resurse financiare
publice, relațiile stabilite între aceștia cu cetățenii și asociațiile lor legal înființate trebuie
să respecte următoarele reguli:38
o informarea asupra situațiilor de interes public ce urmează a fi dezbătute;
o consultarea cetățenilor în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative.
Modelul standard european de organizare a administraţiei39 se bazează pe o organizare
ierarhică integrată, existentă în organizarea unui minister sau departament. Acest model este
etichetat în general ca și „model Weberian de administraţie”. Fiind o expresie premergătoare
ambiguităţii de sens, dat fiind faptul implicării ideii unui model prescriptiv, bazat pe o intenţie
(neaplicabil în cazul nostru), deoarece în urmă cu un secol, Max Weber40 a descris în mod analitic
modelul, întrucât acesta era funcţional în state precum Anglia, Franța, Germania şi SUA, acestea
din urmă fiind statele moderne de mari dimensiuni de la acea vreme. În modelul descris de Max
Weber, nivelurile ierarhice încep cu un politician în vârful piramidei şi coboară către nivelurile
inferioare până la cel mai de jos funcţionar al ierarhiei. 41
Ca și concepție formală, administrația publică poate fi înțeleasă ca fiind un sistem de organe
ce conțin diferite structuri administrative, care realizează activitatea de organizare a performanței

37
I. Muraru, E. S. Tănăsescu(coord), Constituţia României. Comentariu pe articole, Publicher C. H. Beck,
Bucureşti, 2008, p. 25.
38
Octavia Cilibiu, op. cit..
39
Oferit în principal de sistemele administraţiei publice engleze, franceze şi germane, dar prezent şi în alte ţări vest
europene, cu excepţia ţărilor Nordice şi a Elveţiei.
40
Maximilian Carl Emil “Max” Weber (1864–1920) este cunoscut ca și principalul arhitect al științelor sociale
moderne, împreună cu Karl Marx și Emil Durkheim. Contribuțiile sale au creeat un impuls critic nașterii de noi
discipline academice precum sociologia și reorientări semnificative în drept, economie, științe politice și studii
religioase, Stanford Encyclopedia of Philosophy Platform, în https://plato.stanford.edu/entries/weber/, accesat la data
de 29.11.2019.
41
Coord. Prof. univ. dr. Ani Matei, Organizarea Administrației Centrale de Stat: Politici și Instrumente, Organizaţia
pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, Publicaţie Sigma nr. 43, 2007, p. 15.

11
și îndeplinește legea. Administrația publică organizată într-un sistem de organe ale statului este
compusă din: președintele României, guvernul, ministerele și alte organe ale administrației publice
centrale de specialitate, serviciile acestora descentralizate în județe, prefect și autoritățile
administrației publice locale.42
Administrația publică se realizează atât de către “autorităţi ale puterii executive (ex. guvernul,
ministerele, prefecţii), cât şi de către autorităţi ale administraţiei publice ce nu aparțin sistemului
puterii executive (ex. consilii judeţene, locale, primari), precum şi de către structuri organizatorice
care nu au calitate de autorităţi (instituţii publice și regii autonome).”43
Administrația publică din România reprezintă, pe langă Guvern și Ministere autoritatea publică
executivă.
Administrația Publică se împarte în două ramuri:
 Administrația Publică din centrala de specialitate;
 Administrația Publică Județeană.
Administrația publică centrală de specialitate cuprinde Ministerele și Autoritățile centrale de
specialitate care sunt subordonate Guvernului și ministerelor, iar Administrația Publică Județeană
este reprezentată de Administrația Teritorială de stat, care cuprinde Administrația Județeană
Autonomă; Consiliul Județean și Administrația Publică locală, în cadrul căreia sunt cuprinse:
Consiliul local și Primarul.
La nivelul acestor autorități publice au loc anumite relații, care pot fi de: subordonar, de
coordonare sau tutelă administrativă, astfel:
 între Guvern și Ministere sau alte organe centrale de specialitate ale administrației publice
centrale există un raport de subordonare .Guvernul exercită conducerea generală a
administrației publice.
 între autoritățile de vârf ale administrației publice și autoritățile locale de specialitate
(teritoriale) există relații de autoritate ierahică determinată de structura unitară a sistemului
autorităților administratiei publice de stat.

42
Ana-Maria Tincescu, op. cit..
43
Lionela Madescu, Bazele Constituționale ale Administrației Publice – suport de curs, Universitatea Spiru Haret,
Craiova, 2018, p. 13.

12
  între Guvern și serviciile publice descentralizate ale Ministerelor și a celorlalte organe de
specialitate ale administrației publice există o treaptă ierarhică intermediară, prefectul sau
ministrul de resort.
Relația de autoritate ierarhică se stabilește doar atunci când autoritățile de vârf ale
administrației publice adoptă măsuri generale privind funcționarea autorităților locale de
specialitate ale administrației publice.
Relația dintre Ministere și celelalte organe centrale de specialitate ale administrației publice și
autoritățile locale cu competență generală (Consilii județene, locale, primarii) nu sunt în relații de
subordonare ci de cooperare. Prefectul, ca și reprezentant al Guvernului, este abilitat să conducă
serviciile publice descentralizate din teritoriu. Aceste servicii sunt subordonate vertical, organelor
centrale de resort care au competența de a le suspenda dispozițiile ilegale și să le dea indicații
obligatorii, dar funcționează sub directa conducere a prefectului.
Între administrația publică județeană și locală există principiul de autonomie, legalitate,
responsabilitate, cooperare și solidaritate în rezolvarea problemelor de pe teritoriul acelui județ.
Relațiile dintre Consiliul Local și Primar pot fi apreciate pornind de la observația că, primarii
sunt autorități executive si nu deliberative. Din acest punct de vedere structural, executivul se
substituie autorității publice care exercită funcția executivă și nu se confundă cu administrația
publică.
Instituțiile bugetare, regiile autonome și societățile comerciale sunt subordonate organic, sau,
după caz, funcțional, organelor centrale autonome.
Instituțiile publice, regiile autonome și societățile comerciale de interes județean se află sub
autoritatea Consiliului Județean, coordonate și controlate de președintele consiliului județean
(atribuție care prin dispoziția acestuia, poate fi delegată vicepresedinților consiliului județean).
Instituțiile publice, regiile autonome, societățile comerciale respectiv servicii publice de interes
local aflate sub autoritatea consiliului local sunt coordonate și conduse de către primar, în calitate
de șef al administrației publice locale.

13
 I.4. Funcţia Publică și Funcţionarii Publici

“Funcția publică și funcționarul public sunt instituții juridice ale dreptului public în general și
ale dreptului administrativ în particular, conturate ca atare într-o continuă divergență între doctrină,
jurisprudență și reglementare.”44
Articolul 2, alin. 1 al Legii 188/199945 stabilește că funcția publică reprezintă ansamblul
atribuțiilor și al responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de
putere publică de către administrația publică centrală și locală.
Funcționarul public este persoana numită în condițiile prezentei legi, într-o funcție publică.
Persoanei căreia i-a incetat raportul de serviciu din motive neimputabile ei, își păstrează calitatea
de funcționar public, continuând să facă parte din corpul de rezervă al funcționarilor publici.
Activitățile desfășurate de funcționarul public (care implică exercitarea prerogativelor de
putere publică) sunt urmatoarele:
 Punerea în executare a legilor și a celorlalte acte normative;
 Elaborarea proiectelor de acte normative și a altor reglementări specifice autorității sau
instituției publice precum și asigurarea avizării acestora.
 Elaborarea proiectelor politicilor și strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor și
statisticilor, precum și a documentației privind aplicarea și executarea legilor necesare
pentru realizarea competenței, autorității sau instituției publice;
 Consilierea, controlul și auditul public intern;
 Gestionarea resurselor umane și a resurselor financiare;
 Colectarea creanțelor bugetare;
 Reprezentarea intereselor autorității sau instituției publice în raporturile acesteia cu
persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din țară sau străinatate, în limita
competențelor stabilite de conducătorii autorității sau instituției publice în care își
desfășoara activitatea;
 Realizarea de activități în conformitate cu strategia de informatizare a administrației
publice.

44
M. Preda, Drept administrativ. Partea generală, Editura Lumina Lex, București, 2000, p. 73.
45
Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 (republicată) privind Statutul funcționarilor publici, Monitorul Oficial nr. 365
din 29 mai 2007, în Portalul Legislativ http://legislatie.just.ro, accesat la data de 30.05.2019.

14
 În sensul prezentei legi, totalitatea funcționarilor publici din autoritățile și instituțiile publice
din administrația publică centrală și locală constituie corpul funcționarilor publici.
Conform Art.3, principiile care stau la baxa exercitării funcției publice sunt:46
 legalitate, imparțialitate și obiectivitate;
 transparență;
 eficiență și eficacitate;
 responsabilitate în conformitate cu prevederile legale;
 orientare către cetățean;
 stabilitate în exercitarea funcției publice;
 subordonare ierarhică.
“Asigurarea flexibilității funcției publice presupune dezvoltarea capacității funcționarilor
publici de a întelege mentalitățile, atitudinile și prioritățile celor care lucrează în sectorul privat.
Pentru atingerea acestui obiectiv, în administrația publică romanească se pot organiza reuniuni
între cei care lucrează în sectorul public și cei din sectorul privat, sub forma unor cursuri/
perfecționări, pe perioade scurte, precis determinate.”47
“Dacă în Europa Occidentală reforma în serviciul public este indreptată spre o creştere a
eficienţei si productivităţii acestuia, în ţările central şi est europene administraţia publică, deci
implicit serviciul public, a trebuit sa fie restructurată complet, o atenţie deosebită acordându-se
conceptului de servire a cetăţeanului. Cele trei principii esenţiale pe care ar trebui să le regăsim în
administraţia românească sunt: permanenţă, profesionalism şi neutralitate politică.”48

46
Ibidem.
47
Cristina Caramete, Aspecte ale gestiunii functionarilor publici, Revista Administrație și Management Public, Nr.
4/2005, Editura A.S.E., pp. 58-61.
48
Diana Marilena Popescu Petrovszki, Statutul Funcționarilor Publici din România și din Uniunea Europeană -
Principii, drepturi și obligații, Editura Institutului Român pentru Drepturile Omului (I.R.D.O.), București, 2011, p. 9.

15
 Capitolul II - Relațiile Publice - comunicarea și publicul

II.1. Relațiile Publice

Printre numeroasele definiții concurente ale relațiilor publice, cea mai răspândită definiție a
relațiilor publice este cea a autorilor J. Grunig și Hunt: Relațiile publice reprezintă „gestionarea
comunicării între o organizație și publicul acesteia.49 Piesele componente ale acestei definiții sunt
următoarele:
 Managementul - corpul de cunoștințe cu privire la modul coordonare eficientă a
activităților unei întreprinderi pentru a obține eficacitatea;
 Comunicarea - procesul de a trimite nu numai un mesaj către un receptor, ci și de a
înțelege mesajele altora prin ascultare și dialog;
 Organizarea - orice grup organizat cu un scop comun; în cele mai multe cazuri, este
vorba despre o afacere, o corporație, o agenție guvernamentală sau un grup non-profit;
 Publicul - orice grup(uri) de persoane ținut împreună de un interes comun. Acestea
diferă de audiențe prin faptul că adesea se auto-organizează și nu trebuie să acorde
mesaje; publicul diferind de părțile interesate prin faptul că nu are neapărat o miză
financiară care îl leagă de obiective sau consecințe specifice ale organizației. Publicul
vizat, pe de altă parte, este publicul care primește un mesaj țintă în mod specific, care
este adaptat intereselor lor.
Relațiile publice ajută atât organizația cât și publicul acesteia să se adapteze reciproc. Acestea
ajută societatea complexă, pluralistă, să ia decizii și să funcționeze mai eficient, contribuind la
înțelegerea reciprocă între grupuri și instituții, servind armonizării politicilor private și publice.
Ele servesc o mare varietate de instituții din societate, precum în activități comerciale, sindicate,
agenții guvernamentale, asociații de voluntariat, fundații, spitale, școli, colegii și instituții
religioase. Pentru a-și atinge obiectivele, aceste instituții trebuie să dezvolte relații eficiente cu
numeroase audiențe sau publicuri diferite, precum angajați, membri, clienți, comunități locale,
acționari și alte instituții, în esență cu societatea în general.
Administrațiile instituțiilor trebuie să înțeleagă atitudinile și valorile publicului lor, pentru a-și
atinge obiectivele instituționale, scopurile în sine fiind modelate de mediul extern. Practicianul în

49
Grunig J. E. & Hunt T., Managing public relations, Rinehartand Winston, New York: Holt, 1984, p. 4.

16
relații publice acționează ca și consilier al managementului și ca și mediator, ajutând la
transpunerea scopurilor private în politici și acțiuni rezonabile, acceptabile public.
Prin urmare, domeniul relațiilor publice cuprinde construirea de relații importante între o
organizație și publicul ei cheie, prin acțiunile sale bazate pe comunicare. Această perspectivă
definește domeniul ca o funcție de management și oferă o perspectivă asupra rolurilor și
responsabilităților profesioniștilor în relațiile publice.
Buna gestionare a relațiilor publice este esențială pentru succesul oricărei organizații care
implică oameni în funcționarea sa, indiferent dacă aceștia sunt acționari, angajați sau clienți, deși
multe persoane consideră publicitatea ca fiind un unic scop al relațiilor publice, publicitatea fiind
realmente o subfuncție a scopului general al relațiilor publice ce nu trebuie confundată cu funcția
mai largă.
Sinonimele cel mai des întâlnite ale relațiilor publice sunt: comunicare corporativă,
comunicarea de marketing și/sau afacerile publice. Considerăm termenul de comunicare
corporativă ca și sinonim pentru relațiile publice, deși unii savanți susțin că acesta se aplică doar
organizațiilor cu scop lucrativ.50 Cu toate acestea, considerăm comunicarea corporativă ca fiind un
proces de comunicare orientat spre obiective, cu aplicabilitate nu numai în lumea afacerilor, ci și
în lumea non-profitului și/sau a organizațiilor neguvernamentale, fundații educaționale, grupuri
activiste, organizații bazate pe credință și așa mai departe. Termenul de relații publice duce adesea
la o confuzie între funcția de relații media, afacerile publice, comunicarea corporativă și promoțiile
de marketing, determinând multe organizații să prefere termenul de comunicare corporativă.
Componenta cheie a relațiilor publice eficiente sau a comunicării corporative poate fi
considerată strategia. Mulți cercetători preferă să folosească sintagma relații publice strategice,
pentru a o diferenția de termenul general de relații publice sau „PR”, care poate să fie legat de
manipulare în mintea publicului laic. Managementul strategic al comunicării, relațiile publice
strategice și comunicarea corporativă sunt sinonime pentru conceptul afișat în definițiile
precedente.

50
Bowen S.A. & Heath R.L., Under the microscope: Ethics in business, Communication World, Nr. 23/2006, pp. 34–
36.

17
 II.2. Comunicarea socială

Orice relaţie interumană este bazată pe comunicare, pe capacitatea de a te face înţeles de

celălalt şi de a-i putea comunica, la rândul tău, ceea ce el îşi doreşte să primească de la tine.51
Comunicarea umană reprezintă procesul de transmitere a informaţiei, ideii, opiniei, al
punctelor de vedere, etc., de la un individ la altul sau de la un grup la altul. În general, comunicarea
există când un sistem, o sursă, influenţează stările şi acţiunile unui alt sistem, ţinta şi receptorul
alegând semnale opuse pe acelea care, conectează sursa şi receptorul.52
În prezentul capitol vom încerca să relevăm perspectivele unei analize pragmatice a
conduitelor comunicaţionale care reclamă justificarea lor ca evenimente publice. Cercetarea se
înscrie în domeniul de obiecte al sociologiei, de aceea de la bun început trebuie să fim atenţi la
termenul ”eveniment”. Aceasta înseamnă că prin comunicare vom înţelege ”un eveniment care se
produce în lume”, iar nu o strategie de faţadă sau de captare a atenţiei, aşa cum sunt nevoiţi să
contureze conceptul cei care instituie perspectiva marketingului.53
Autorul Denis McQuail identifică patru tipuri de teorii referitoare la comunicarea în masă: 54
 socio-ştiinţifice - denumite după natura, modul de operare şi efectele lor;
 normative - reprezintă o ramură a filosofiei sociale;
 operative - dezvoltate de practicieni;
 simţului comun - dezvoltate pe baza experienţei directe cu publicul.
Ieşind dintr-o abordare strict legată de teoria clasică a acţiunii (Weber, Parsons)55, care insistă
pe actor şi acţiunea sa, putem încerca elaborarea şi testarea unei metodologii, pentru caracterizarea

51
Adina Neamţu, Liviu Neamţu, Comunicare, negociere şi relaţii publice în afaceri, Editura Academica Brâncuşi,
Tg-Jiu, 2009, p.3.
52
Constantin Cheveresan, Alina Padurean, Comunicare socială, limbaj şi mass-media, Revista de Informatică
Socială, Vol. VII nr. 12/2009, pp. 7-77.
53
Nicolae Perpelea, Camelia Beciu, Valentina Marinescu, Simona Ştefănescu, Comunicare socială și mass-media.
Construcția Mediatică a opiniei publice deliberative, Revista Română de Sociologie nr.1-2, București, 2002, p. 85.
54
Denis McQuail, Mass Communication Theory, SAGE Publications, London, 1987.
55
Fondatori timpurii ai teoriei sociologice, cum ar fi Ferdinand Tönnies, Émile Durkheim, Max Weber, Vilfredo
Pareto, şi Georg Simmel, toţi au examinat creşterea exponenţială şi creşterea inter-relaţionarea întâlnirilor şi
schimburilor sociale. Acest accent pe interconectivitatea în relaţiile sociale şi apariţia unor noi proprietăţi în societate
se găseşte în gândirea teoretică în mai multe zone ale sociologiei […]Sociologul american Talcott Parsons a continuat
activitatea fondatorilor menţionaţi anterior în lucrarea sa timpurie despre teoria acţiunii. În 1951, Parsons introduce
aceste idei din domeniul teoriei sistemelor formale în sistemul social. Pentru următoarele câteva decenii, această
sinergie între sistemele generale de gândire şi dezvoltarea ulterioară a teoriilor sistemului social sunt realizate de către
studentul lui Parson, Robert K. Merton, şi mulţi alţii, în discuţiile teoriilor de mijloc despre raza de acţiune şi structura
socială a agenţilor. Coord. Dorin Mitruț, Coșer Alexandru, Proiect Modelarea Proceselor Sociale - Studiul
complexităţii sistemelor sociale, Academia de Studii Economice, București, 2016, p. 3.

18
formelor trăite ale angajamentelor în situaţii critice, din punctul de vedere al exprimabilităţii
publice a argumentelor şi probelor justificative. Ne înscriem, astfel, în programul unei pragmatici
expresiviste, pentru a observa corpul comunicării sociale printr-un model polifonic. Supoziţia
acestui model este că un enunţ izolat face să se audă mai multe voci. Reauzirea lor presupune” să
fie descrise în mod sistematic imaginile enunţării care sunt vehiculate prin intermediul
enunţului”56. Aceasta presupune existenţa unui interpret care are competenţa utilizării principiului
carităţii. Iată-l deocamdată într-o variantă de dicţionar: ”dacă multe dintre opiniile noastre sunt
coerente cu multe altele, atunci multe dintre opiniile noastre sunt adevărate”57.
Comunicarea este prin natura ei un fenomen social. Nu este vorba doar de faptul că acest proces
are loc în mod obligatoriu în cadre sociale, ci mai mult, comunicarea este definitorie pentru
existența relaţiilor sociale şi a structurilor organizaţionale ale societăţii. Pe de o parte, conţinutul
oricărei interacţiuni sociale are o bază comunicaţională, iar caracteristicile comunicării sunt
dependente întotdeauna de natura interacţiunilor dintre indivizi. Semnificaţiile care compun
conţinutul oricărui proces de comunicare, sunt construite, modificate şi redefinite exclusiv de
interacţiunile sociale. Toate interacţiunile de tip social dintre indivizi au un conţinut simbolic. În
funcție de numărul participanților și tipul de relație dintre ei, există cinci tipuri de comunicare
socială:58
 Comunicarea intrapersonală, în care emițătorul și receptorul sunt aceeași persoană. Desi
nu presupune existența unor comunicatori distincți, dialogul interior pe care îl purtăm cu
noi inșine reprezintă un autentic proces de comunicare, în care își află locul chiar și
falsificarea informației în vederea inducerii în eroare a interlocutorului (ne referim la
situația, destul de frecventă, a oamenilor care se mint sau se amăgesc);
 Comunicarea interpersonală diadică presupune strict doi participanți și prezintă calitatea
de a influența opiniile, atitudinile sau credințele oamenilor;
 Comunicarea de grup este o altă ipostază a comunicării interpersonale ce presupune însă
mai mult de doi participanți. Limita superioară variază de la caz la caz, dar, in general, sunt
considerate tipice pentru această formă de comunicare grupurile ,”mici”, cu cel mult 10-15
participanti (ex: brainstorming);

56
Oswald Ducrot, Le dire et le dit, Éd. de Minuit, Paris, 1984, pp. 171-174.
57
Jonathan Dancy, Ernest Sosa, Dicţionar de filosofia cunoaşterii vol. 2, Editura Trei, București, 1999.
58
Gheorghe Radu, Comunicare în administraţia publică – Suport de curs, Universitatea Athenaeum, Bucureşti, p. 5.

19
  Comunicarea publică implică prezența unui emițător unic și a unei multitudini de receptori
(este cazul prelegerilor, discursurilor);
 Comunicarea de masă presupune prezența obligatorie a gate-keeper-ului. El se prezintă ca
un producător instituționalizat de mesaje adresate unor destinatari necunoscuți. Acest tip
de comunicare se caracterizeaza printr-o slabă prezență a feed-back-ului. Mesajele imbracă
cele mai variate forme (carte, presa scrisa, transmisii radio sau TV).

II.2.1. Clasificări ale comunicării

Comunicarea reprezintă un proces esenţial de menţinere a legăturilor interumane, care stă la

baza organizării sociale. Comunicarea se pretează unor clasificări după diverse criterii, precum:59
 după criteriul mijloacelor fizice şi a analizatorului căreia i se adresează stimulul mesajului,
identificăm următoarele tipuri de comunicare:
o Comunicare acustică;
o Comunicare tactilă;
o Comunicare chimică;
o Comunicare vizuală.
 după modul de realizare, comunicarea poate fi clasificată după cum urmează:
o directă - emiţătorul şi receptorul se află în acelaşi loc;
o indirectă - prin scriere, se face posibilă transmiterea mesajului în timp şi spaţiu;
o multiplă - prin imprimate, acelaşi mesaj poate fi multiplicat folosind canale şi
suporturi diverse astfel putând fi difuzat unui mare număr de receptori;
o colectivă - realizată prin mijlocirea diferitelor tehnologii ce folosesc semnale
sonore, vizuale, simboluri, scrieri, emiţătorul şi receptorul fiind reprezentați de
către grupuri, că mesajul fiind mediat de „un organ de informare”;
o comunicare de masă.
 după criteriul relaţiilor emiţător-receptor întâlnim două tipuri de comunicare:
o comunicare privată;

59
Stânea Rodica, Tehnici de Comunicare Eficientă, Universitatea „1 Decembrie 1918”Alba Iulia, Fondul Social
European Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, p. 5.

20
 o comunicare publică – educaţională, administrativă/instituţională, politică, artistică,
religioasă, ştiinţifică şi tehnică, etc.;
 în funcţie de “direcţie”60:
o descendentă – în relaţiile de tip ierarhic;
o ascendentă – mesaje trimise în direcţie ascendentă pe scara ierarhică;
o orizontală – între personae situate la acelaşi nivel ierarhic;
o oblică (diagonală) – prezintă uneori un caracter informal, dar se foloseşte pentru
rezolvarea situaţiilor care necesită îndreptare/rezolvare în regim de urgenţă, oferind
o cale ce evită contactul pe scara ierarhică.
 în funcţie de modul de tranmitere:
o scrisă – informaţia se transmite în formă scrisă, prin intermediul cuvintelor folosind
canalul vizual;
o verbală – transferul de informaţii are loc prin intermediul discursului;
o non-verbală – emiterea informaţiilor se produce cu ajutorul limbajului corporal
(elemente care pot codifica sau decodifica informaţia, ex. mimică, gesturi, postură,
intonaţie, etc.).
Alături de aceste clasificări ale comunicării trebuie să menționăm și importanța implicării
emițătorului și a receptorului în procesul de comunicare, identificând interacțiunile ce compun
procesul de comunicare conform schemei de mai jos:

Fig. II.1. Interacţiunile care alcătuiesc procesul de comunicare61

Sursa: Gheorghe-Ilie Fârte, Comunicarea - o abordare praxiologică, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2004, p. 70.

60
Monica Voicu, Costache Rusu, ABC-ul comunicării manageriale, Editura Danubius, Brăila, 1998.
61
Gheorghe-Ilie Fârte, Comunicarea - o abordare praxiologică, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2004, p. 70.

21
 II.2.2. Taxonomii ale tipurilor de public

În literatura de specialitate se regăsesc mai multe clasificări sau taxonomii ale tipurilor de
public, rezultate atât din poziționarea față de organizație, cât mai ales din atitudinea adoptată.
James E. Grunig62 alături de F.C. Repper63, în funcție de interesul manifestat de indivizi față de
problemele organizației, au identificat următoarele tipuri de public: publicurile apatice, publicul
tuturor problemelor, publicul unei singure probleme și publicul subiectelor fierbinți.
 Publicurile apatice - ca și alegătorul român. Se mobilizează rareori, dar nu-l poți scoate din
ecuație pentru că are un cuvânt de spus în viața organizației.
 Publicul tuturor problemelor - este opusul celui prezentat anterior, fiind interesat de tot și
de toate. Deseori este și cel mai vocal, lăsând impresia că fiecare problemă este una de
viață și de moarte.
 Publicul unei singure probleme - activ, însă după cum numele lasă să se înțeleagă,
decupează din panoplia de probleme prezentate una singură căreia decide să-i acorde toată
atenția și ori de câte ori subiectul revine în dezbatere. Publicul interesat de încălzirea
globală de exemplu, sau publicul interesat de exploatările miniere de suprafață.
 Publicul subiectelor fierbinți - este publicul subiectelor dezbătute la televizor, de preferabil
pe același canal, și apare ca exemplificare perfectă a teoriei ”agenda setting” – opusă
modelului ciupercii conform căreia mijloacele de comunicare în masă nu-ți pot spune cum
să gândești, dar îți arată la ce anume să gândești.64
O altă clarificare, făcută de asemenea în baza atitudinii demonstrate, distinge între public de
sprijin, favorabil punctelor de vedere exprimate de organizație, public opozant, și public neutru
sau nehotărât (Fraser P. Seitel).65

62
James E. Grunig (n. la 18 apr. 1942) este un teoretician al relațiilor publice, profesor emerit al Departamentului de
Comunicare din cadrul Universității din Maryland. Grunig, L. A., Grunig, J. E., & Dozier, Excellence in public
relations and effective organizations: A study of communication management in three countries, NJ: Lawrence
Erlbaum Associates, 2002, p. 653.
63
Coautor al lucrării, Excellence in public relations and effective organizations: A study of communication
management in three countries.
64
Gheorghe Ciascai, Introducere în relații publice internaționale, Editura Pro Universitaria, București, 2011, p. 22,
apud. Cristina Coman, Relații publice – principii și strategii, Editura Polirom, Iași, 2006, p. 17.
65
Gheorghe Ciascai, op. cit. , p. 23, apud. Cristina Coman, op. cit., p. 27.

22
 II.3. Strategii și tehnici de comunicare

Principalele instrumente şi tehnici utilizate în procesul de comunicare variază în funcţie de

modul prin care mesajul este redat publicului, variind de la poveste la anecdotă, poem, scrieri
religioase etc.. Este posibil ca, fiecare instrument să nu fie suficient în oricare situaţie sau mediu
de comunicare, motivul fiind acela că, impactul limbii vorbite se diferenţiază de cel al limbajului
scris, de exemplu transpunerea în scris a unui discurs nu va avea acelaşi efect sau aceeaşi trecere
către receptor(i).66
În transmiterea mesajului pe cale orală, modul de redare a discursului (ex. modul de prezentare)
împreună cu intonaţia are un impact mai eficient asupra receptorului decât în cazul comunicării pe
cale scrisă unde, smnele de punctuaţie sunt singurele elemente care redau tonul mesajului.
Mesajele noastre verbale sunt comunicate prin intermediul cuvintelor pe care le folosim.
Mesajul verbal este o parte importantă a comunicării noastre, însă modul în care comunicăm
nonverbal poate fi uneori mai important. În ceea ce priveşte modul prin care este transmis mesajul
nostru receptorului, în proporţie de 65% acesta se transmite prin limbajul non-verbal.67
Comunicarea non-verbală este alcătuită din următoarele elemente:
 tonalitatea vocii;
 volumul vocii;
 modul în care sunt articulate cuvintele;
 ritmul şi intonaţia;
 expresia facială;
 contactul vizual;
 postura corporală şi gesturile.
Cercetările efectuate de autorul Albert Mehrabian68 arată că, în momentul în care comunicăm,
doar un mic procent din mesajul nostru general provine din cuvintele pe care le folosim. Astfel,
conform studiilor lui Mehrabian:

66
Okawa Ryuho, Invincible Thinking, Jaico Publishing House, Mumbai, 2007, p. 43.
67
Geographic Area Coordination Center, Keys To Effective Communication în
https://gacc.nifc.gov/eacc/logistics/crews/documents/keys_to_effective_communication.pdf, accesat în data de
07.01.2020.
68
Albert Mehrabian, Nonverbal Communication, New Brunswick Publishing, 2007.

23
  55% din mesajul nostru provine din limbajul corpului (în special din mișcările mușchilor
din jurul ochiului, gest care poate transmite șoc, neîncredere, îndoială sau dezgust);
 38% din mesajul nostru provine din tonul vocii;
 doar 7% din mesajul nostru este transmis de cuvintele pe care le folosim.
Cel mai adesea, nu ceea ce spunem captează atenţia, ci modul în care o spunem, un singur ton
de voce putând transmite un sentiment de furie, frustrare, dezamăgire, sarcasm, încredere,
afecțiune sau indiferență.
Uneori, mesajele noastre verbale și non-verbale pot fi inconsistente, spre exemplu în cazul în
care cuvintele intră în conflict cu tonul vocii și/sau comportamentele non-verbale, adesea avem
tendinţa de a nu ne încrede în cuvinte și înclinăm să oferim mai multă crezare indiciilor non-
verbale. Nu este foarte convingător, de exemplu, când cineva îți spune că nu este supărat pe tine,
dar evită contactul vizual, prezintă o expresie facială furioasă, abia poate forța cuvintele și își
trânteşte pumnul pe masă în timp ce spune aceasta.
Comunicarea reprezintă nucleul oricărei relații, fie aceasta personală, profesională sau o
interacţiune temporară între persoane. Oamenii comunică în fiecare secundă în mod conștient sau
subconștient. Pentru îmbunătățirea şi eficientizarea comunicării există o varietate de tehnici şi cu
toate acestea, tehnicile și instrumentele de comunicare variază în funcţie de mediul de comunicare,
de la o persoană la alta şi de la situație la situație.69
Străduinţa pentru îmbunătaţirea şi eficientizarea comunicării este necesară în orice mediu
precum: scrierea, vorbirea, discuția sau argumentaţia, retorica etc.. Cele două trăsături
impresionante ale personalității umane, exceptând aspectul şi vocea, sunt bunele abilități de
comunicare și simțul estetic. Când ne referim la comunicare, percepem şi înţelegem (subconştient)
pachetul complet, alcătuit din cuvintele, limbajul, construcția de propoziții și limbajul corporal
utilizat pentru a livra mesajul dorit.
În ceea ce priveşte comunicarea orală, cea mai bună metodă de stimulare este îmbinarea
ascultatului cu contactul vizual, pauze, gesturi, tonalitate, etc..
Limbajul practic folosește cuvinte pentru a atinge un scop, dar limbajul poetic este orientat
către cuvintele în sine. Astfel, limbajul practic încearcă să fie transparent, în timp ce limbajul poetic

69
Harmik Vaishnav, Tools and Techniques for Effective Communication Skills, Linguistics and Literature Studies,
Vol. 4(1)/2016, pp. 23-26.

24
sau literar este în mod deliberat dificil, astfel încât să-i acordăm atenție.70 Umorul este și el un
instrument extrem de eficient în comunicarea orală. Acesta poate destinde o situație tensionată,
poate anima atmosfera stabilind popularitatea vorbitorului.
Comunicatorul trebuie să utilizeze variaţii adecvate ale tonului, să creeze un grad de mister în
timp ce povestește, să redea cu cât mai mare acurateţe imaginea dorită în timp ce descrie și
bineînțeles, gestica să fie cat mai potrivită. Aceste tehnici se poat stăpâni prin practică şi prin
observarea conștientă a sinelui și a celorlalți, împreună cu modificări personalizate. Un mod
puternic de a fi convingător este prin unirea unei idei cu o emoție, iar cea mai bună metodă pentru
acest lucru este de a spune o poveste convingătoare. Printr-o poveste, nu numai că se oferă o
mulțime de informații, dar se stârnesc emoțiile și atenţia ascultătorilor.71
Există nenumărate avantaje ale acestor instrumente și tehnici aplicabile comunicării şi de
asemenea, la fel de multe modalități și metode de a le stăpâni și a le încorpora. Arta oratorică în
sine nu este reprezentată doar de deţinerea acestor tehnici şi instrumente, ci şi de modul în care
acestea sunt aplicate.

70
Gary Saul Morson, The Russian debate on Narrative, Literary Theory and Criticism, ed. Patricia Waugh, Oxford
University Press, 2006, p. 215
71
Sanghi Ashwin, 13 Steps to Bloody Good Luck, Westland Ltd., Chennai, 2014, p. 92.

25
 Capitolul III - Cominicarea cetățenilor cu instituțiile publice
Studiu de caz Primăria Florești

III.1. Comunicarea în instituțiile publice

Instituţiile publice sunt persoane juridice, autorizate de către o autoritate publică să realizeze
un serviciu public, pentru a satisface în mod permanent o nevoie socială, la nivel local (comună,
oraş), la nivelul unui departament administrativ (judeţ) sau naţional. Instituţiile publice se
deosebesc de celelalte instituţii printr-o serie de caracteristici şi trăsături:
 instituţiile publice au fost create pentru a răspunde necesităţilor generale ale societăţii ca
întreg, în timp ce instituţiile private servesc intereselor private. Scopurile instituţiilor
publice sunt unice, de a servi decât de a acumula. Ele furnizează bunuri şi sau, care satisfac
interesele unui grup sau ale societăţii;
 bunurile şi/sau serviciile pe care le oferă instituţiile publice se numesc servicii publice,
acestea deosebindu-se de bunurile şi sau serviciile oferite de sectorul privat (cu excepţia
organizaţiilor sau a instituţiilor private autorizate în a oferi servicii publice), printr-o serie
de caracteristici:72
o satisfac o utilitate socială;
o îmbracă forma unor activităţi sau faze ale unor activităţi economico-sociale
ce se materializează în bunuri şi sau servicii care satisfac interesele unui
grup sau ale societăţii;
o serviciile publice nu pot fi percepute sau evaluate înainte de a fi cumpărate
sau chiar produse;
o producerea (prestarea) şi consumul serviciului public nu poate fi
inseparabil. Prestarea (producerea) are loc odată cu consumul, calitatea
serviciului fiind inseparabilă de calitatea celui care prestează serviciul;
o personalizarea serviciilor publice presupune tratarea individuală a
consumatorului de către utilităţile publice;

72
Gheorghe Radu, op. cit., p. 34.

26
 o serviciul public se află într-un raport juridic continuu cu administraţia
publică ce l-a înfiinţat şi îl conduce;
o serviciile publice sunt reglementate de principii de drept public, etc..
Instituţiile publice sunt puternic influenţate de puterea politică, spre deosebire de cele din
domeniul privat. Conţinutul şi nivelul calitativ al serviciilor publice pe care instituţiile publice le
oferă cetăţenilor este determinat de reprezentanţii puterii politice. Astfel, în sensul noţiunii de
serviciu public, interesul public poate să se modifice în funcţie de concepţiile politice care
guvernează societatea. În virtutea drepturilor speciale care le dobândeşte prin Constituţie şi legi
organice, instituțiile publice sunt deţinătoare ale puterii politice, în sensul de autoritate ce
reprezintă şi apără interesul public, care în mod obligatoriu, trebuie să se impună celui particular.
Fundamentate pe dreptul public, instituţiile publice au capacitatea de a emite acte
administrative, măsuri administrative cu caracter preventiv sau de sancţiune.73
În mediile instituţionale întâlnim două tipuri ale comunicării, şi anume comunicarea formală
şi comunicarea informală.
În cazul comunicării formale informația circulă in interiorul lanţului de comandă sau al
responsabilităţilor pe linie de sarcină, definite de structura organizatorică a instituţiei
(organigrama). După sensul sau direcţia comunicării se desprinde existența comunicării
ascendente, descendente şi a comunicării orizontale.
Comunicarea descendentă (de sus in jos)74: are loc între şefi şi subordonaţi, sensul ei funcţional
fiind de la şef/manager spre/către subordonat. Principalul scop al comunicării ascendente este cel
de influenţare, de schimbare a comportamentelor subordonaţiilor astfel încât randamentul şi
performanţele activităţii lor să fie unul ascendent. În cadrul organizaţiilor, comunicarea
descendentă asigură: implementarea scopurilor, strategiilor, obiectivelor; transmiterea
normelor/instrucţiunilor/comenzilor şi a raţiunilor acestora; furnizarea informaţiilor cu privire la
practici şi proceduri; feedback-uri privind performanțele realizate; îndoctrinarea (mesajele menite
a-i motiva pe subordonaţi şi, mai ales, a pune în acord misiunea organizaţiei cu valorile ei culturale,
astfel încât angajaţii să participe nu doar la activităţile productive, ci şi la ceremoniile organizate
cu diferite prilejuri).

73
Ibidem.
74
Mielu Zlate, Tratat de psihologie organizațional-managerială Vol. I, Editura Polirom, 2004, p. 502.

27
Comunicarea ascendentă (de jos in sus): se desfăşoară de la niveluri ierarhice inferioare către cele
superioare, deci de la subordonaţi la şefii lor ierarhici. Sunt vehiculate informaţii despre care
managerii au nevoie în procesul planificării, organizării şi conducerii activităţilor, în cel
decizional. De asemenea, comunicarea ascendentă satisface nevoia subordonaţiilor de a fi luaţi în
considerare, de a li se lua în seamă revendicările, plângerile.
Scopul comunicării orizontale îl constituie coordonarea eforturilor în vederea realizării
propriilor obiective ale departamentelor sau a unor obiective comune ale acestora. Dat fiind faptul
că se desfăşoară între persoanele situate la acelaşi nivel ierarhic, nemaiexistând diferenţe de statut
ierarhic, această comunicare capătă un caracter mai relaxat. Acest tip de comunicare asigură:75
transmiterea problemelor şi a excepţiilor; furnizarea sugestiilor pentru îmbunătăţirea activităţii;
întocmirea si transmiterea rapoartelor de stare sau de performanţă; revendicări şi dispute;
informaţii contabile şi financiare. Comunicarea orizontală este menită să asigure rezolvarea
problemelor intradepartamentale, coordonarea interdepartamentală și instrucţiunile staff-ului pe
linie departamentală.76
Comunicarea informală acoperă întreaga organizare ierarhică a instituţiei și se desfăşoară în
afara comunicării formale. În cadrul acestei comunicări pe prim plan trec nevoile psihologice ale
oamenilor, frecvenţa contactelor directe dintre ei, similaritatea de vârstă, sex, hobby, timpul
petrecut împreună în organizaţie sau în afara ei etc., în raport cu normele şi structurile
organizaţionale din cadrul comunicării formale ce reglementează schimburile organizaţionale
dintre membrii instituţiei. In comunicarea informală, informaţia circulă în toate sensurile şi în toate
direcţiile (ascendent, descendent, orizontal, diagonal, încrucişat etc.), trecând peste nivelurile
ierarhice. Cele mai importante caracteristici ale comunicării informale sunt77: rapiditatea cu care
circulă informaţiile; ancorarea informaţiilor transmise fie în sfera rezultatelor organizaţiei, fie în
sfera vieţii personale; corectitudinea relativă sau parţială a informaţiilor transmise şi receptate;
reputaţia proastă a comunicării informale în cazurile extreme când informaţiile sunt inexacte, fără
nici o bază reală şi, mai ales, neverificabile; potenţiale efecte pozitive ale comunicării informale,
care pot fi amplificate printr-o serie de măsuri ameliorative.

75
Ibidem, p.503.
76
Ibidem, p. 504.
77
Ibidem, p. 505.

28
 Cea mai cunoscută formă de comunicare informală este desemnată prin termenul de grapevine
(vița-de-vie). Această formă intră în funcţiune în momentul în care căile oficiale de comunicare
sunt blocate, închise sau inaccesibile, de asemenea atunci când membrii organizaţiei se confrunta
cu unele situaţii neclare şi nesigure. Informaţiile transmise prin grapevine au rolul de a umple
golurile de informaţie şi de a clarifica deciziile managerilor. Ele devin extreme de active în timpul
perioadelor de schimbare, alegere, anxietate, excitaţie sau/și de deteriorare a condiţiilor
economice.

III.2. Administrația publică locală

29
 III.3.Prezentarea Primăriei Florești

Comuna Florești este situată în vestul județului Prahova și este formată din satele Cap Roșu,
Călinești, Cătina, Florești (reședința) și Novăcești. La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna
Florești făcea parte din plasa Filipești a județului Prahova, fiind formată doar din cătunele Florești
și Capul-Roșu, totalizând 723 de locuitori. Comuna avea o școală înființată în 1879, frecventată
de 34 de elevi (din care 7 fete), două mori de măcinat grâu și porumb pe râul Prahova și o biserică
ortodoxă, zidită în anii 1826–1830 de vornicul Grigore Cantacuzino.78 Satele Cătina și Călinești
făceau parte din comuna Călinești, împreună cu așezarea Siliștea Dealului. Comuna Călinești avea
605 locuitori, o biserică datând din timpul lui Matei Basarab și o capelă a Mariei Cantacuzino,
două mori pe Prahova și o școală datând din 1970 în care învățau 52 de elevi (din care o singură
fată).79 În anul 1925, Anuarul Socec al României Mari consemnează comunele în aceeași plasă;
comuna Călinești, cu satele Cătina, Călinești, Novăcești și Siliștea, avea 1258 de locuitori 80, în
vreme ce comuna Florești, cu satele Florești și Cap Roșu, avea 1051 de locuitori.81
În anul 1950, cele două comune au fost incluse în raionul Ploiești al regiunii Prahova și apoi al
regiunii Ploiești iar în anul 1968, comuna Călinești s-a desființat, și comuna Florești a căpătat
componența actuală, reintrând în componența județului Prahova.82,83
Conform recensământului efectuat în anul 2011, populația comunei Florești se ridica la 6.993
de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 7.634 de
locuitori.84 Majoritatea locuitorilor sunt români (92,11%), cu o minoritate de rromi (2,66%). Pentru

78
George Ioan Lahovari, C. I. Brătian,și Grigore Tocilescu, Marele Dicționar Geografic al Romîniei vol 3, Stab. grafic
J.V. Socecŭ, București, 1900, p. 393–394.
79
Idem, Marele Dicționar Geografic al Romîniei vol 2, p. 264.
80
Comuna Călinești în Anuarul Socec al României-mari, Biblioteca Congresului SUA, arhivat din original în
http://lcweb2.loc.gov/cgi-bin/ampage?collId=gdc3&fileName=scd0001_20030122001ropage.db&recNum=572,
accesat la data de 31.05.2019.
81
Comuna Florești în Anuarul Socec al României-mari, Biblioteca Congresului SUA, arhivat din original în
http://lcweb2.loc.gov/cgi-bin/ampage?collId=gdc3&fileName=scd0001_20030122001ropage.db&recNum=579,
accesat la data de 31.05.2019.
82
Legea nr. 3/1968, în http://www.lege-online.ro/lr-LEGE-3-1968-(46891).html, accesat la data de 31.05.2019.
83
Legea nr. 2/1968, în http://www.monitoruljuridic.ro/act/lege-nr-2-din-16-februarie-1968-republicata-privind-
organizarea-administrativa-a-teritoriului-republicii-socialiste-romania-emitent-marea-adunare-nationala-46045.html,
accesat la data de 31.05.2019.
84
Recensământul Populației și al Locuințelor 2002 - populația unităților administrative pe etnii, Kulturális Innovációs
Alapítvány (Culturală pentru Inovație) în www.kia.hu/konyvtar/erdely/erd2002/etnii2002.zip, accesat la data de
31.05.2019.

30
5,13% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută.85 Din punct de vedere confesional,
majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (87,03%), cu o minoritate de penticostali (5,81%) iar pentru
5,13% din populație nu este cunoscută apartenența confesională.86
Comuna Florești este administrată de către un primar și un consiliu local compus din 15
consilieri. Primarul, Eugen Eduard David, de la Partidul Național Liberal, a fost ales în 2004.
Începând cu alegerile locale din 2016, consiliul local prezintă următoarea componență pe partide
politice87:

Tabelul locurilor obținute în urma alegerilor din 201688

85
Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: Populația stabilă după etnie – județe, municipii, orașe, commune,
Institutul Național de Statistică din România, iulie 2013, în www.recensamantromania.ro/wp-
content/uploads/2013/07/sR_Tab_8.xls, accesat la data de 31.05.2019.
86
Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: Populația stabilă după religie – județe, municipii, orașe, comune,
Institutul Național de Statistică din România, iulie 2013, în www.recensamantromania.ro/wp-
content/uploads/2013/07/sR_TAB_13.xls, accesat la data de 31.05.2019.
87
Lista competitorilor care au obținut mandate, Biroul Electoral Central pentru alegerile locale din 2016 în
www.2016bec.ro/wp-content/uploads/2016/06/Export_mandate-2.xlsx, accesat la data de 31.05.2019.
88
Ibidem.

31
 ANEXE

Figura I.2. Schema Instituțiilor Uniunii Europene

Sursa: Centrul de informare Europe Direct (CIED) în http://europedirectbucuresti.ier.ro/, accesat la data de

18.12.2019.

32
 Tabelul nr.1.3. Privire comparativă asupra sectoarelor public şi privat

Sursa: Mihaela Onofrei, Gheorghe Filip, Elemente de ştiinţa administraţiei, Editura Junimea laşi, 2004, p.
23.

33
 Bibliografie

 Alexandru Ioan, Administrație Publică Suport de curs, Școala Națională de Studii Politice
și Administrative, 2003.
 Bălan Emil, Troanță Rebeleș Dragoş Teodor, General Principles Of The Administrative
Procedure. The Romanian Perspective în Transylvanian Review of Administrative Sciences
Nr. 20 E/Iunie, 2007.
 Bowen S.A. & Heath R.L., Under the microscope: Ethics in business, Communication
World, Nr. 23/2006.
 Chiric Gina Livioara, Principii ale Administraţiei desprinse din Tratatul instituind o
Constituţie pentru Europa, Jurnalul European Integration - Realities and Perspectives
(EIRP) Proceedings, Vol 1, Galați, 2006.
 Cardona Francisco, Integrating National Administrations into the European
Administrative Space, SIGMA Conference on Public Administration Reform and European
Integration, Montenegro, 26-27 March 2009.
 Cioclea Alexandra Ema, Principles of the European Administrative Space and their Impact
on Performance in Public Organizations, Centre for European Studies Working Papers
Series, Volum IV (3)/2012.
 Caramete Cristina, Aspecte ale gestiunii functionarilor publici, Revista Administrație și
Management Public, Nr. 4/2005, Editura A.S.E..
 Cilibiu Octavia, Principiile Fundamentale ale Administraţiei Publice, Analele
Universităţii Constantin Brâncuşi Seria Ştiinţe Juridice, Nr. 2/2015, Târgu Jiu.
 Cheveresan Constantin, Alina Padurean, Comunicare socială, limbaj şi mass-media,
Revista de Informatică Socială, Vol. VII nr. 12/2009.
 Gheorghe-Ilie Fârte, Comunicarea - o abordare praxiologică, Casa Editorială Demiurg,
Iaşi, 2004.
 Negulescu Paul, Tratat de drept administrativ vol.I, Institutul de arte grafice ”E. Marvan”,
Bucureşti, 1934.
 Debbasch Charles, Fonction administrative et missions de l’administration, în lucrarea
Science administrative, Administration publique, Paris, Librairie Dalloz, 1975.

34
 Hofmann Herwig C.H., Mapping the European Administrative Space, Journal West
European Politics, Volum 31(4)/2008.
 Lalumière C., A la recherche d’une cadre théorétique pour l’étude de l’administration
publique, în Buletin l’Institut International d’Administration Publqiue - Revue
d’administration publique, Janvier-Mars, 1975.
 Munteanu Codrin Dumitru, Administraţia ca Putere Publică, în Transylvanian Review of
Administrative Sciences, 20/2007.
 Muraru I., E. S. Tănăsescu(coord), Constituţia României. Comentariu pe articole,
Publicher C. H. Beck, Bucureşti, 2008.
 Moşneaga Valeriu et. all., Spaţiul Administrativ European: Esenţa și Formele de
Manifestare, Revista Moldoscopie, 3(38)/2007.
 Morson Gary Saul, The Russian debate on Narrative, Literary Theory and Criticism, ed.
Patricia Waugh, Oxford University Press, 2006.
 McQuail Denis, Mass Communication Theory, SAGE Publications, London, 1987.
 Coord. Prof. univ. dr. Ani Matei, Organizarea Administrației Centrale de Stat: Politici și
Instrumente, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, Publicaţie Sigma nr.
43, 2007.
 Manda Cezar Corneliu, Elemente de Ştiinţa Administraţiei, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012.
 Profiroiu Alina, Bazele administrației publice, Editura Economică, București, 2010.
 Negoiţă Alexandru, Drept administrativ, Editura Sylvi, Bucureşti, 1996.
 Okawa Ryuho, Invincible Thinking, Jaico Publishing House, Mumbai, 2007.
 Adina Neamţu, Liviu Neamţu, Comunicare, negociere şi relaţii publice în afaceri, Editura
Academica Brâncuşi, Tg-Jiu, 2009.
 Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ vol. I, Editura Biblioteca Juridică Nemira,
Bucureşti, 1996.
 Deleanu Ion, Introducere în teoria reglării sistemului organelor statului, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1977.
 Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 (republicată), Monitorul Oficial nr. 365 din 29 mai
2007.

35
 Perpelea Nicolae, Camelia Beciu, Valentina Marinescu, Simona Ştefănescu, Comunicare
socială și mass-media. Construcția Mediatică a opiniei publice deliberative, Revista
Română de Sociologie nr.1-2, București, 2002.
 Publications Office of the EU în http://publications.europa.eu.
 Coord. Dorin Mitruț, Coșer Alexandru, Proiect Modelarea Proceselor Sociale - Studiul
complexităţii sistemelor sociale, Academia de Studii Economice, București, 2016.
 Ducrot Oswald, Le dire et le dit, Éd. de Minuit, Paris, 1984.
 Dancy Jonathan, Ernest Sosa, Dicţionar de filosofia cunoaşterii vol. 2, Editura Trei,
București, 1999.
 Lymouris Nikolaos, Understanding the European Administrative Space în South-Eastern
European Administrative Studies, Nr. 3/2011, Editura Economică.
 Nedelcu Iulian, A. L. Nicu, Drept administrativ, Editura Themis, Craiova, 2002
 Pollitt Christopher, Advanced Introduction to Public Management and Administration,
Edward Elgar Publishing, 2016.
 Popescu Petrovszki Diana Marilena, Statutul Funcționarilor Publici din România și din
Uniunea Europeană - Principii, drepturi și obligații, Editura Institutului Român pentru
Drepturile Omului (I.R.D.O.), București, 2011.
 Mihaela Onofrei, Gheorghe Filip, Elemente de ştiinţa administraţiei, Editura Junimea laşi,
2004.
 Radu Gheorghe, Comunicare în administraţia publică – Suport de curs, Universitatea
Athenaeum, Bucureşti, 2017.
 Grunig, L. A., Grunig, J. E., & Dozier, Excellence in public relations and effective
organizations: A study of communication management in three countries, NJ: Lawrence
Erlbaum Associates, 2002.
 Gheorghe Ciascai, Introducere în relații publice internaționale, Editura Pro Universitaria,
București, 2011.
 Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, Ediţia a III-a Vol.I, Editura Allbeck,
Bucureşti, 2001.
 Coman Cristina, Relații publice – principii și strategii, Editura Polirom, Iași, 2006.

36
 Lionela Madescu, Bazele Constituționale ale Administrației Publice – suport de curs,
Universitatea Spiru Haret, Craiova, 2018.
 Mehrabian Albert, Nonverbal Communication, New Brunswick Publishing, 2007.
 Moravcsik A., Is there a “Democratic Deficit” in World Politics? A Framework for
Analysis, Government and Opposition, 39/2004.
 Mielu Zlate, Tratat de psihologie organizațional-managerială vol. I, Editura Polirom,
2004.
 Lahovari George Ioan, C. I. Brătian,și Grigore Tocilescu, Marele Dicționar Geografic al
Romîniei vol 3, Stab. grafic J.V. Socecŭ, București, 1900.
 Platis Magdalena, Teoria Administraţiei publice, Editura Credis, București, 2005.
 Preda M., Drept administrativ. Partea generală, Editura Lumina Lex, București, 2000.
 Stânea Rodica, Tehnici de Comunicare Eficientă, Universitatea „1 Decembrie 1918”Alba
Iulia, Fondul Social European Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor
Umane 2007-2013.
 Vaishnav Harmik, Tools and Techniques for Effective Communication Skills, Linguistics
and Literature Studies, Vol. 4(1)/2016.
 Voicu Monica, Costache Rusu, ABC-ul comunicării manageriale, Editura Danubius,
Brăila, 1998.
 Wille Anchrit în The Palgrave Handbook of the European Administrative System, Edited
by Michael W. Bauer, Jarle Trondal, Palgrave Macmillan, 2014.
 Biblioteca Congresului SUA în http://lcweb2.loc.gov/.
 Legea nr. 3/1968, abrogată prin Decret 691/1973 în Monitorul Oficial în vigoare de la 14
ianuarie 1974.
 Legea nr. 2 din 16 februarie 1968 (republicată) în Monitorul Oficial nr. 54 din 27 iulie
1981.
 Kulturális Innovációs Alapítvány (Culturală pentru Inovație) în www.kia.hu/ .
 Institutul Național de Statistică din România în www.recensamantromania.ro.
 Biroul Electoral Central în www.2016bec.ro.
 Monitorul Oficial în http://www.monitoruloficial.ro/.

37