Curs 1 MC-2018

CURSUL 1
CAPITOLUL 1
* INTRODUCERE - COMPORTAREA REOLOGICA A MATERIALELOR

* ELEMENTE DE BAZA
* MODELE REOLOGICE
* ELEMENTE DE VASCOELASTICITATE LINIARA
“Materiale compozite pentru straturi rutiere” prof.dr.ing. Carmen RĂCĂNEL

CAPITOLUL 1 INTRODUCERE
Reologia - ştiinţă fundamentală pluridisciplinară, consacrată studiului răspunsului

intern al materialelor reale la eforturi.
Reologia - se referă la descrierea proprietăţilor mecanice ale diferitelor materiale

sub diverse condiţii de deformare, atunci când ele manifestă abilitatea de a curge
şi de a acumula deformaţii irecuperabile.
Reologia priveşte curgerea ca un caz special de deformare a substanţelor sub

acţiunea forţelor exterioare, iar caracteristicile curgerii, ca proprietăţi ale
materialului.
termenul de reologie: se refera la sistemele fluide.

provine din limba greacă: rheos = curent, logos = ştiinţă.
Cuvântul reologie a fost propus de Eugene Cook Bingham în 1928 pentru a

desemna o ştiinţă care studiază deformaţiile şi curgerea materiei.

În prezent:
reologia - ştiinţă ce priveşte legile de deformare ale diferitelor materiale,
incluzând cele pentru care procesul de curgere nu este cel determinant.
Totuşi, în practică, este greu de a se delimita materialele capabile să curgă de cele

ce manifestă numai deformaţii recuperabile.
 reologia s-a dezvoltat ca o ştiinţă ce studiază materialele cu proprietăţi

intermediare între proprietăţile corpurilor elastice şi cele ale lichidelor vâscoase.
Aceste materiale considerate ca extremităţi sunt studiate cu ajutorul teoriei

elasticităţii şi hidromecanicii lichidelor vâscoase.

Reologia se interesează de un număr mare de materiale:

- metale şi aliaje,
- plastice şi cauciucuri,
- produse petroliere (bitumuri, asfalturi, uleiuri),
- soluri (nisip, argilă, nămol),
- roci (naturale şi artificiale),
- sticlă,
- lemn,
- vopsele,
- masticuri,
- cerneală,
- lipici,
- creme farmaceutice şi cosmetice,
- produse alimentare,
- substanţe biologice.

Reologia este ştiinţa curgerii substanţelor sub acţiunea forţelor de forfecare, sau
putem spune, studiul deformării continue a substanţelor.
Toate substanţele din natură suferă deformări continue, deci curg, în anumite
condiţii. Când este supus unei presiuni suficient de mari şi astfel orientată încât
să fie evitată depăşirea limitei de rupere, orice corp suferă o deformare continuă,
curge.
Comportamentul aceluiaşi material poate fi diferit, în funcţie de condiţiile de lucru:

nivelul eforturilor,
viteza de încărcare,
durata solicitării sau a repaosului,
temperatura etc.
“Materiale compozite pentru straturi rutiere” conf.dr.ing. Carmen RĂCĂNEL

De exemplu:
oţelul poate prezenta, după caz, un caracter preponderent elastic, vâscos
sau plastic
rocile elastic fragile sub presiunea atmosferică, pot fi supuse la
deformaţii plastice foarte puternice sub presiuni înalte
Descrierea unui comportament al unui material se traduce prin a înţelege care

sunt limitele materialului respectiv. Studiul acestor limite: curgerea, ruperea,
oboseala, schimbarea stării etc., aparţine de asemenea domeniului reologiei.

Din punct de vedere reologic, un fluid este o substanţă care suferă o deformare
continuă când este supus actiunii unei forţe de forfecare, iar rezistenţa opusă de
fluid la o astfel de deformare se numeşte rezistenţă vâscoasă sau consistenţă.
În cazul lichidelor newtoniene, consistenţa unei substanţe este constantă la

temperatură şi presiune statică determinată - vâscozitate absolută.
La celelalte substanţe (complexe sau ne-newtoniene), consistenţa este o funcţie

de tensiunile de forfecare.
Proprietăţile reologice ale unui material sunt caracteristicile legate de:

punctul de curgere,
elasticitate,
curbe de curgere,
limită de plasticitate,
vâscozitate aparentă,
tixotropie etc

Studiile reologice au ca obiective principale:
- studiul teoretic al diverselor legi de comportare (studiu macroscopic);
- studiul influenţei structurii materiei asupra acestui comportament:

molecule, reţea cristalină, granulaţie (studiu microscopic);
- cercetarea experimentală a materialelor reale, cercetarea şi interpretarea

unor fenomene naturale în care intervine curgerea (de exemplu: gheţarii, nucleul
central al Pământului şi propagarea oscilaţiilor seismice, destinderea rocilor etc.).
Corpurile reale, de structură complicată, au adesea o comportarea complexă sub

acţiunea forţelor exterioare de forfecare, comportare în care se recunoaşte
suprapunerea diferitelor tipuri de curgere.

Clasificarea corpurilor şi lichidelor după răspunsul lor la solicitări
Solidul ideal este cel care nu se deformează chiar sub acţiunea forţelor foarte
ridicate; este numit solidul Euclide.
Solidul Hooke se deformează liniar cu efortul. Reprezentarea solidului Hooke se

face printr-un resort, dacă ne referim la schemele reologice.
Un alt solid ideal se reprezintă printr-o patină şi se numeşte rigid plastic. Supus
unei tensiuni de forfecare, el nu se deformează decât plecând de la un anumit
prag, pe care tensiunea trebuie să-l depăşească.
Lichidul Pascal este perfect mobil şi incompresibil, nu opune decât inerţia sa la

deformarea de forfecare.
Lichidul Newton este caracterizat printr-o proporţionalitate între tensiune şi viteza
de deformaţie. El este reprezentat printr-un amortizor. Pentru a se reprezenta o
comportare reală, se asociază aceste trei tipuri de proprietăţi.


Ecuaţii constitutive
Tensiunile, deformaţiile şi deplasările sunt legate prin trei tipuri de ecuaţii:
- condiţii de echilibru (între tensiuni):
-în problema liniară, aceste ecuaţii nu conţin deformaţii sau deplasări;
- în problema neliniară, conţin adesea deformaţii sau deplasări;
în dinamică se înlocuiesc prin ecuaţii de mişcare.
- ecuaţii cinematice:
- ecuaţii ce exprimă deformaţiile în termeni de deplasări ecuaţii de
compatibilitate.
- ecuaţii constitutive:
- exprimă influenţa materialului;
- descriu relaţia dintre tensiune şi deformaţie;
- sunt, în cazul simplificat, şase ecuaţii algebrice ce dau componentele
deformaţiei în termeni de tensiuni şi invers.
Dacă sunt liniare, sunt cunoscute sub numele de legea lui Hooke.

Ecuaţiile constitutive ale corpului, numite şi ecuaţii reologice de stare, stabilesc

relaţiile între starea de eforturi, deformaţii şi viteză de deformaţie şi reprezintă
obiectivul principal al reologiei.
Determinarea dependenţei:
f  ,  ,   0
pentru un caz general al condiţiilor de încărcare permite examinarea problemelor
de comportare a corpului sub diferite condiţii cinematice şi dinamice.
Ecuaţiile reologice de stare sunt modele matematice ce descriu proprietăţile

materialului.

Metoda generală de stabilire a ecuaţiilor constitutive constă în realizarea unui

experiment sau a unei serii de experimente, ce sunt descrise prin relaţii
corespunzătoare.
Apoi, aceste relaţii sunt generalizate cu ajutorul unei ecuaţii constitutive şi pe
baza ecuaţiei rezultate se fac aprecieri cu privire la comportarea materialului în
condiţii diferite de cele experimentale.
În continuare, se testează aprecierile teoretice; dacă nu corespund
experimentului, se reconsideră.
Tendinţa de a descrie diferite experimente într-un mod cât mai exact conduce la o
creştere mare a complexităţii modelului matematic. Atunci, se caută să se utilizeze
modele reologice relativ simple, valabile pentru un grup mic de experimente. În
acest caz apare următoarea problemă: se poate ca modelul să nu corespundă
intervalului de aplicabilitate şi să nu apară efecte deoarece modelul a fost folosit
în condiţii de deformaţie diferite de cele pentru care a fost testat.

 relaţiile între   şi   nu trebuie să fie unele arbitrare.
f  ,  ,  lege fizică ce reflectă proprietăţile reale ale materialului. Aceasta
cere invarianţa legii fizice în raport cu schimbarea sistemului de
coordonate.
Considerăm două concepte fizice asociate deformaţiei corpului şi exprimarea a

ceea ce se întâmplă în timpul procesului de deformaţie:
- acţiunea forţelor externe asupra unui corp dat poate fi stocată în

material; astfel se stochează, pe unitate de volum, energia elastică dată de funcţia
care exprimă energia de deformare, W, în material.
- rezultatul acestei acţiuni a forţelor externe, adică energia de deformare,

poate fi disipat ireversibil, aceasta caracterizându-se prin viteza de disipare, D, în
unitatea de volum a materialului, pe unitatea de timp.

Pentru a introduce aceste cantităţi într-o lege fizică ce defineşte comportarea

diferitelor materiale la deformare, trebuie să se folosească invarianţii tensorilor
corespunzători.
Astfel, ecuaţia constitutivă trebuie să permită transformarea în forma de invariant,
în care funcţia energiei de deformare şi intensitatea disipării energiei sunt
exprimate în termeni de invarianţi ai tensorilor efort sau cinematic.
Introducând cantităţile W şi D putem clasifica multe materiale:
Dacă la deformare, W  0 şi D = 0, materialul este ideal elastic; corpul fiind

deformat, energia nu se disipează, toată este stocată în material ca energie de
deformare.
Dacă W = 0 şi D  0, materialul se numeşte vâscos; în urma deformării toată

energia este disipată.
Dacă W  0 şi D  0, materialul este numit vâscoelastic şi în urma deformării, o

parte din energie este disipată, iar ceea ce rămâne se stochează în material.

După îndepărtarea încărcării, corpul elastic suferă schimbări de formă sub

acţiunea energiei elastice stocate în acesta; aceste schimbări pot fi numite
reveniri elastice.
In aceeaşi situaţie, materialele vâscoase rămân în aceeaşi stare ca în momentul

îndepărtării încărcării deoarece nu există surse de energie care ar fi capabile să
cauzeze deformarea în continuare a materialului. Toate deformaţiile materialelor
vâscoase sunt ireversibile.
în concluzie, cu ajutorul ecuaţiilor constitutive se pot descrie proprietăţile

diferitelor materiale, plecând de la împărţirea materialelor în elastice, vâscoase şi
vâscoelastice.

Corpuri elastice
Elasticitatea este tendinţa unui corp de a-şi recăpăta, după îndepărtarea sarcinii,
forma şi dimensiunile iniţiale încărcării.
Legătura dintre eforturi şi deformaţii se materializează printr-o curbă
caracteristică.
Pentru un material elastic, se constată că există:

- o relaţie liniară între tensiune şi deformaţie; în acest caz
spunem că elasticitatea este liniară;
- o relaţie între tensiune şi deformaţie neliniară, dar unică; în
această situaţie ne referim la elasticitatea neliniară.

Atunci când o parte din deformaţia elastică nu revine instantaneu când încărcarea
este îndepărtată, dar revine după suficient timp, elasticitatea se numeşte
elasticitate întârziată; vorbim despre o elasticitate completă.
In cazul corpurilor elastice, deformaţia dispare complet, după îndepărtarea cauzei;

ea se numeşte deformaţie elastică, reversibilă.
Vorbim despre corp ideal elastic atunci când materialul revine instantaneu la
starea sa iniţială când efortul este îndepărtat. Elasticitatea este ideală.

Un corp elastic se supune legii lui Hooke. Tensiunile normale şi cele de forfecare
sunt proporţionale cu deformaţiile corespunzătoare. Factorii de proporţionalitate
sunt modulul de elasticitate sau modulul lui Young şi modulul de forfecare:
 G
0
E 0 

cu  - deformaţia rezultată din întinderea uniaxială
0 – tensiunea normală aplicată
0 – tensiunea de forfecare aplicată
 – deformaţia de forfecare rezultată
In urma solicitării de întindere uniaxială apare o deformaţie omogenă însoţită de

creşterea volumului. Această creştere de volum este dată de coeficientul lui
Poisson (compresiune laterala / alungire uniaxiala):



In cazul compresiunii, proprietăţile elastice ale materialului sunt caracterizate prin

modulul de compresibilitate, K.
Relaţiile ce există între aceste patru constante sunt:
9 KG
E  3K (1  2 )  2G (1   ) 
3K  G
E 3K (1  2 ) 3EK
G  
2(1   ) 2(1   ) 9K  E
1 E E 3K  2G
   1 
2 6 K 2G 6 K  2G
E 2G (1   ) EG
K  
3(1  2 ) 3(1  2 ) 9G  3K

Un caz special al materialului elastic este considerarea corpului incompresibil,

pentru care coeficientul lui Poisson este egal cu 0,5.
E  3G
Incercările experimentale se limitează la un singur tip de solicitare din care să
rezulte una din cele două din mărimile de mai sus.
In cazul elasticităţii liniare, E = constant. Când materialul nu mai are modulul de

elasticitate constant, se va lua în considerare următorul raport:
d
E
d
Ca exemplu de materiale elastice putem da: materialele slab coezive (nisipuri şi

împietruiri), materialele tratate cu ciment, betoanele, considerându-se un anumit
domeniu de variaţie a eforturilor şi deformaţiilor, care de obicei nu depăşeşte
jumătate din sarcina de rupere.

Corpuri plastice
Corpurile plastice suferă în urma solicitării, deformaţii plastice (ireversibile).

Comportarea unui corp solid care suferă deformaţii permanente, fără să fisureze,
se numeşte comportare plastică.
Deformaţia elastică (reversibilă), ce apare în cazul materialelor elastice, este

caracterizată prin faptul că, după îndepărtarea cauzei, aceasta dispare complet,
corpul revenind la poziţia iniţială.
Deformaţia plastică se caracterizează prin faptul că după îndepărtarea cauzei, ea
nu revine, ci rămâne la mărimea la care s-a ajuns (corpul rămâne deformat).
Materialele ce exemplifică astfel de deformaţii sunt plastelina sau lutul înmuiat.

Alte materiale, precum oţelul sau betonul, prezintă o comportare ce nu poate fi
definită nici ca elastică dar nici ca plastică, în domeniul solicitărilor importante.

Comportarea oţelurilor
Există o limită până la care se poate considera, practic, că acesta se comportă
elastic. După această limită, deformaţiile conţin în ele componente plastice şi
componente elastice. Aceasta se pune în evidenţă realizând descărcarea probei
(MM" în figura). Când  = 0, curba la descărcare diferă de cea de încărcare (OM).
Deformaţia specifică totală corespunzătoare punctului M nu este adusă la zero; ea
se compune din două părţi: o parte de revenire şi una remanentă.
  e   p cu e - deformaţie elastică şi p - deformaţie plastică

Un factor ce influenţează deformaţiile plastice este temperatura.
Considerând în continuare cazul oţelului, se constată că:

-la temperatură normală şi în limite rezonabile de solicitare ( < e) materialul se
comportă aproape elastic
-când temperatura începe să crească, e descreşte astfel încât apar componente
plastice mult mai devreme, începând cu valori ale lui  mai mici decât în situaţia
temperaturilor obişnuite
-dacă temperatura creşte în continuare, se poate ajunge la zero.
-dacă se continuă creşterea temperaturii, comportarea plastică se schimbă, astfel
că nu se mai poate vorbi despre o deformare plastică a corpului (care să-şi
pătreze valoarea şi forma după dispariţia cauzei). Materialul se transformă din
solid în lichid vâscos în stare de curgere (ia forma vasului fără intervenţia unor
forţe exterioare în afara gravitaţiei).

Studiul corpurilor din punct de vedere plastic elimină un parametru foarte

important în aprecierea stării de tensiune şi deformaţie şi anume timpul.
 plasticitatea se ocupă cu studiul stării de tensiune şi deformaţie a corpurilor

solicitate în stadiul post-elastic, la temperaturi normale (deci nu se ia în
considerare efectul temperaturii) şi independent de timp (se exclud efectele
reologice).
Studiul plastic conduce la relaţii de tip neliniar între eforturi şi deformaţii.

Lichid vâscos
Materialele prezintă o mare varietate în comportare. Există cele două tipuri

extreme de comportare: ideal-elastică şi ideal-vâscoasă.
- dacă o forţă de forfecare s-ar exercita asupra unui corp ideal-elastic (solidul), ea
ar produce o deformaţie elastică de forfecare proporţională cu forţa, coeficientul
de proporţionalitate fiind modulul de forfecare (sau modulul de elasticitate
transversal). Forţei exterioare, respectiv deformaţiei produse, îi corespunde o
tensiune în interiorul corpului deformat. Deformarea este proporţională cu
tensiunea (legea lui Hooke de definire a domeniului elasticităţii).
- în cazul corpurilor vâscoase este valabilă ecuaţia de deformare a lui Newton.

Tensiunea dispare într-un timp foarte scurt şi pentru a avea o tensiune constantă
este necesar să se producă în mod continuu deformarea; în acest caz, efortul este
proporţional cu viteza de deformare: 
   
 viteza de deformare
 vâscozitatea

Tipuri de curgere
- în dinamica fluidelor reale se iau în considerare, în afara forţelor legate de masă

şi forţele de presiune, forţele de frecare, care-şi au sediul în interiorul fluidelor
- un fluid, spre deosebire de un solid, nu poate să-şi păstreze forma sub acţiunea
unor forţe exterioare de forfecare
- în echilibru static, fluidul nu poate susţine forţe de forfecare, ci cedează continuu

acestor forţe oricât de mici ar fi
- în fluidele reale se nasc tensiuni tangenţale

sau
curgerea unui fluid între două plăci: una fixă şi alta mobilă, ce se mişcă cu viteză .
Se presupune că fluidul este dispus în straturi paralele suprapuse, fiecare strat al
fluidului fiind presupus a fi considerat ca o porţune a fluidului de grosime foarte
mică.
dF v v
Relaţia lui Newton:   dF   dA
dA n n
unde:  - tensiune tangenţală
dF - elementul de forţă de frecare
dA - element de arie a suprafeţei de separare dintre două straturi
 - vâscozitate dinamică

sau
v v (v este viteză relativă a unui strat de fluid faţă de stratul paralel la

 lim
n h0 h distanţa h)
v
- expresia derivatei lui v pe normală, adică variaţia actuală a mărimii
n vitezei pe unitatea de lungime a normalei la elementul de suprafaţă dA.
v
 (gradient de viteză)
n

   

vâscozitatea poate fi exprimată ca raportul dintre tensiune şi gradient de viteză.
Acest raport este variabil numai pentru o anumită categorie de corpuri, în anumite
limite de temperatură şi presiune.

Curgerea newtoniană este curgerea în care raportul dintre tensiune şi gradientul

de viteză este constant. Ea caracterizează lichidele newtoniene.
Comportarea newtoniană este reprezentată grafic printr-o dreaptă care porneşte
din originea sistemului de coordonate şi de înclinare 1/.
Corpurile newtoniene sunt: apa, hidrocarburile şi ceilalţi compuşi organici

nepolimeri (departe de punctele critice: solidificare şi fierbere), gazele.

Foarte multe corpuri se caracterizează însă printr-o comportare care nu poate fi

exprimată prin relaţia de mai sus (curgere newtoniana).
Vâscozitatea, în primul rând, se arată a fi în cele mai multe cazuri nu o constantă,
ci o funcţie de tensiune, respectiv de gradientul de viteză. De aceea se defineşte
vâscozitatea diferenţială:
d
'  variaţia tensiunii în raport cu gradientul de viteză
d
- în plus, nu toate corpurile încep să curgă pornind de la cea mai mică tensiune
aplicată, ci numai după ce tensiunea a atins o anumită valoare definită. Curgerea
începe de la un anumit prag de tensiune

Curgerea nenewtoniană
- în cazul lichidelor nenewtoniene curba nu mai este o dreaptă
-se pot descrie două tipuri de curgere:
→ un tip de curgere ce se caracterizează prin creşterea mai rapidă decât
proporţională a gradientului de viteză faţă de tensiune
→ alt tip de curgere ce se caracterizează prin creşterea mai înceată decât
proporţională a gradientului faţă de tensiune
Tinând seama de comportarea unor corpuri reale, OSTWALD şi de WAELE au
generalizat relaţia vâscozităţii diferenţiale: n

*
* indică faptul că dimensiunile nu mai sunt cele obişnuite ale vâscozităţii;
n - la exponent modifică dimensional pe , care nu mai poate fi exprimat în poise:
n = 1: tip de curgere newtonian;
n > 1: tip de curgere caracterizat prin creşterea mai rapidă decât
n < 1: tip de curgere caracterizat prin creşterea mai înceată decât

Tipuri de curgere cu prag de tensiune
Corpul începe să curgă numai după ce tensiunea tangenţială atinge o anumită

valoare 0. Până la atingerea acestei valori nu are loc nici un fenomen de curgere.
Pragul de tensiune este comun acestor trei tipuri de curgere.
Până la atingerea lui 0, corpul este rigid, deci nu prezintă fluiditate aparentă.
După atingerea pragului de tensiune, începe curgerea, luând fie cursul newtonian,
fie cel reprezentat prin curbă cu concavitate spre axa gradientului, fie spre axa
tensiunilor

 0
a) - curgerea pur plastică formulată de BINGHAM:    (   0 ) 

(   0 ) n
(b), (c) - curgerea cvasiplastică:    - mobilitate
*

Tipuri de curgere cu prag de gradient
O serie de studii reologice făcute asupra unor materiale supuse curgerii în cursul
proceselor de fabricaţie au pus în evidenţă existenţa curgerii şi în absenţa unor
forţe exterioare actuale.
Exemplu: curgerea bitumurilor după punerea lor pe şosea,

modificarea formei unor obiecte construite din mase plastice
după operaţiile de prelucrare a acestor obiecte
Toate aceste fenomene de curgere dependente de timp au dus la necesitatea

cercetării istoriei mecanice a materialului.

Cele trei tipuri de curgere cu prag de gradient nu caracterizează o anumită

constituţie a materialului, ci existenţa unei tensiuni remanente în material sau
proprii, constituţiei materialului respectiv, care se manifestă în timp.

Curs 1 MC-2018

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs 1 MC-2018

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CURSUL 1

* INTRODUCERE - COMPORTAREA REOLOGICA A MATERIALELOR

“Materiale compozite pentru straturi rutiere” prof.dr.ing. Carmen RĂCĂNEL

Reologia - ştiinţă fundamentală pluridisciplinară, consacrată studiului răspunsului

Reologia - se referă la descrierea proprietăţilor mecanice ale diferitelor materiale

Reologia priveşte curgerea ca un caz special de deformare a substanţelor sub

termenul de reologie: se refera la sistemele fluide.

Cuvântul reologie a fost propus de Eugene Cook Bingham în 1928 pentru a

“Materiale compozite pentru straturi rutiere” prof.dr.ing. Carmen RĂCĂNEL

Totuşi, în practică, este greu de a se delimita materialele capabile să curgă de cele

 reologia s-a dezvoltat ca o ştiinţă ce studiază materialele cu proprietăţi

Aceste materiale considerate ca extremităţi sunt studiate cu ajutorul teoriei

“Materiale compozite pentru straturi rutiere” prof.dr.ing. Carmen RĂCĂNEL

Reologia se interesează de un număr mare de materiale:

“Materiale compozite pentru straturi rutiere” prof.dr.ing. Carmen RĂCĂNEL

Comportamentul aceluiaşi material poate fi diferit, în funcţie de condiţiile de lucru:

“Materiale compozite pentru straturi rutiere” conf.dr.ing. Carmen RĂCĂNEL

Descrierea unui comportament al unui material se traduce prin a înţelege care

“Materiale compozite pentru straturi rutiere” prof.dr.ing. Carmen RĂCĂNEL

În cazul lichidelor newtoniene, consistenţa unei substanţe este constantă la

La celelalte substanţe (complexe sau ne-newtoniene), consistenţa este o funcţie

Proprietăţile reologice ale unui material sunt caracteristicile legate de:

“Materiale compozite pentru straturi rutiere” prof.dr.ing. Carmen RĂCĂNEL

Studiile reologice au ca obiective principale:

- studiul teoretic al diverselor legi de comportare (studiu macroscopic);

- studiul influenţei structurii materiei asupra acestui comportament:

- cercetarea experimentală a materialelor reale, cercetarea şi interpretarea

Corpurile reale, de structură complicată, au adesea o comportarea complexă sub

“Materiale compozite pentru straturi rutiere” prof.dr.ing. Carmen RĂCĂNEL

Clasificarea corpurilor şi lichidelor după răspunsul lor la solicitări

Solidul Hooke se deformează liniar cu efortul. Reprezentarea solidului Hooke se

Lichidul Pascal este perfect mobil şi incompresibil, nu opune decât inerţia sa la

“Materiale compozite pentru straturi rutiere” prof.dr.ing. Carmen RĂCĂNEL

“Materiale compozite pentru straturi rutiere” prof.dr.ing. Carmen RĂCĂNEL

“Materiale compozite pentru straturi rutiere” prof.dr.ing. Carmen RĂCĂNEL

Ecuaţiile constitutive ale corpului, numite şi ecuaţii reologice de stare, stabilesc

Ecuaţiile reologice de stare sunt modele matematice ce descriu proprietăţile

“Materiale compozite pentru straturi rutiere” prof.dr.ing. Carmen RĂCĂNEL

Metoda generală de stabilire a ecuaţiilor constitutive constă în realizarea unui

“Materiale compozite pentru straturi rutiere” prof.dr.ing. Carmen RĂCĂNEL

 relaţiile între   şi   nu trebuie să fie unele arbitrare.

Considerăm două concepte fizice asociate deformaţiei corpului şi exprimarea a

- acţiunea forţelor externe asupra unui corp dat poate fi stocată în

- rezultatul acestei acţiuni a forţelor externe, adică energia de deformare,

“Materiale compozite pentru straturi rutiere” prof.dr.ing. Carmen RĂCĂNEL

Pentru a introduce aceste cantităţi într-o lege fizică ce defineşte comportarea

Introducând cantităţile W şi D putem clasifica multe materiale:

Dacă la deformare, W  0 şi D = 0, materialul este ideal elastic; corpul fiind

Dacă W = 0 şi D  0, materialul se numeşte vâscos; în urma deformării toată

Dacă W  0 şi D  0, materialul este numit vâscoelastic şi în urma deformării, o

“Materiale compozite pentru straturi rutiere” prof.dr.ing. Carmen RĂCĂNEL

După îndepărtarea încărcării, corpul elastic suferă schimbări de formă sub

In aceeaşi situaţie, materialele vâscoase rămân în aceeaşi stare ca în momentul

în concluzie, cu ajutorul ecuaţiilor constitutive se pot descrie proprietăţile

“Materiale compozite pentru straturi rutiere” prof.dr.ing. Carmen RĂCĂNEL

Pentru un material elastic, se constată că există:

“Materiale compozite pentru straturi rutiere” prof.dr.ing. Carmen RĂCĂNEL

In cazul corpurilor elastice, deformaţia dispare complet, după îndepărtarea cauzei;

“Materiale compozite pentru straturi rutiere” prof.dr.ing. Carmen RĂCĂNEL

In urma solicitării de întindere uniaxială apare o deformaţie omogenă însoţită de

In cazul compresiunii, proprietăţile elastice ale materialului sunt caracterizate prin

“Materiale compozite pentru straturi rutiere” prof.dr.ing. Carmen RĂCĂNEL

Un caz special al materialului elastic este considerarea corpului incompresibil,